Subiecte igiena rezolvate

1.Consumul energetic al organismului: metabolismul bazal, menţinerea constantă a compoziţiei

corpului uman.
Metabolismul bazal - viaţa presupune un consum permanent de energie în vederea satisfacerii
următoarelor necesităţi:

 sinteza de substanţe în vederea refacerii uzurii şi a creşterii organismului;

 activitatea permanentă a muşchilor respiratorii şi ai inimii;
 contracţiile voluntare şi involuntare ale muşchilor striaţi şi netezi;
 activitatea de secreţie şi excreţie.
Acest consum energetic este numit metabolism bazal sau de repaus. Determinarea metabolismului
bazal se realizează în următoarele condiţii: subiectul stă întins, în repaus complet fizic şi psihic, îmbrăcat
uşor, într-o cameră încălzită, confortabilă şi după cel puţin 12 ore de la ultimul prânz. In timpul somnului
de noapte metabolismul este foarte apropiat de cel bazal.

Adultul normal are metabolismul bazal de 1 kcal/kg/oră - o persoană de 70 kg, în condiţii bazale,
consumă 1x70x24 = 1680 kcal. în 24 ore.

Factorii ce influenţează metabolismul bazal sunt reprezentaţi de :

vârstă - copiii şi adolescenţii prezintă un metabolism bazal mai crescut decât adulţii; valorile maxime sunt
înregistrate la 2 - 3 ani, acestea ating 2 - 2,5 kcal/kg/oră; metabolismul bazal scade la adolescenţi la 1,5 -
1,7 kcal/kg/oră şi rămâne constant la valoarea de 1 kcal/kg/ oră între 25 - 45 ani; la 55 - 60 ani este cu 15
- 20 % mai redus decât la adultul tânăr;

înălţime - persoanele înalte, slabe au rata metabolismului bazal mai ridicată;

compoziţia corpului - ţesutul mai slab face ca metabolismul bazal să fie mai ridicat, iar grăsimea mai
multă scade metabolismul bazal (M.B.); în acest sens apar diferenţe în funcţie de sex - valorile sunt cu 8 -
10 % mai reduse la femei faţă de bărbaţi la aceeaşi greutate corporală;

starea fiziologică - influenţează metabolismul bazal astfel: - în a doua jumătate a sarcinii creşte cu 20 -
25 % faţă de perioada de negraviditate;

în perioada de lactaţie creşte cu 10 - 20%;

stresul, febra cresc metabolismul bazal;

frigul intensifică termogeneza, deci creşte metabolismul bazal, cu valori mai ridicate la copii, care au
raportul suprafaţă corporală/greutate mai ridicat decât adulţii;

subalimentaţia prelungită determină scăderea cheltuielilor de energie, ca o încercare a organismului de

a se adapta la aportul alimentar insuficient.

Menţinerea constantă a compoziţiei corpului uman - în structura corpului uman de

65 kg intră: 11 kg proteine, 9 kg grăsime, 1 kg hidraţi de carbon, 40 kg apă şi 4 kg minerale.

Din cele 9 kg de grăsimi, 1 kg intră în structura organismului, iar restul de 8 kg reprezintă rezerva, care
poate diminua în timp. La persoanele obeze depozitul de grăsime este mult mai mare, poate depăşi 70%
din greutatea corporală.
Proteinele sunt componente esenţiale ale celulelor, totuşi 2 kg din cele 11 kg pot fi pierdute fără
consecinţe serioase pentru organism.

Referitor la glucide, organismul poate să se lipsească de cel mult 200 g din acestea. In timpul înfometării
depozitul de glucide al organismului se reface din rezervele de proteine şi grăsimi.

Apa din organism poate să scadă cu 10 %, iar sărurile minerale cu 1/3 din conţinut, fără perturbări
serioase.

Intr-un organism sănătos repartiţia procentuală a componentelor organismului uman este următoarea:
masă celulară - 55%; ţesut extracelular 30%; rezerva de grăsime 15%.

2.Consumul energetic al organismului: acţiunea dinamică specifică, activitatea musculară.

Efectul termogenetic al hranei ( acţiunea dinamică specifică) - dacă o persoană adultă are un metabolism
bazal de 1700 kcal. şi consumă alimente pentru acoperirea acestui necesar, se constată o creştere a
acestuia la 1850 kcal./24 ore. Acest surplus de energie de 150 kcal., ce apare în urma ingestiei de
alimente reprezintă acţiunea dinamică specifică. Cheltuiala de energie prin ingestia de alimente s-ar
explica prin funcţia de digestie care eliberează substanţele nutritive din alimente ce sunt indispensabile
desfăşurării în condiţii normale a funcţiilor organismului. După unii autori surplusul înregistrat este
determinat de travaliu secretor, mecanic şi de metabolismul intermediar al substanţelor nutritive.
Activitatea dinamică specifică are o valoare de 20 - 30 % pentru proteine, de 6 - 8 % pentru glucide şi de
2 - 5 % pentru lipide. Tipul alimentelor ingerate influenţează efectul termogenetic al hranei. Alimentele
solide au un efect termic mai mare comparativ cu cele lichide.
Activitatea musculară - reprezintă forma de activitate cu cel mai mare consumenergetic. Simpla trecere
din poziţia culcat în aşezat ridică metabolismul cu 20 - 30%. Intensitatea efortului şi deci consumul de
energie depinde de: numărul grupelor musculare solicitate; volumul grupelor musculare ce fac efortul;
viteza de contracţie a muşchilor pe unitatea de timp; raportul stabilit între efort şi pauză; masa corporală;
sarcina ce trebuie deplasată. Ţinând cont de energia necesară pentru îndeplinirea unei profesiuni acestea
se împart în 4 grupe:

 profesii cu cheltuială energetică mică - funcţionari de birou, profesori, medici, ingineri, contabili,
avocaţi, vânzătorii din unităţile comerciale, muncitorii din industria electronică, ceasornicarii,
mecanicii de precizie la care consumul energetic trebuie să fie de 2400 kcal.(femeile) şi 2900
kcal.(bărbaţii);
 profesii cu cheltuială medie de energie - lucrătorii din industria uşoară, studenţii, gospodinele,
unii muncitori agricoli, militarii ( în afara campaniilor) pentru care se asigură un aport caloric de
2700 kcal.(femei) şi 3300 kcal.(bărbaţi;
 profesii cu cheltuială mare de energie - strungari, frezori, mecanici, lăcătuşi, tractorişti, muncitori
din construcţii, sudori, militari în perioada de instrucţie, atleţi, dansatori pentru care se recomandă
un aport de 3000 kcal.(femei) şi 3700 kcal. (bărbaţi);
 profesii cu cheltuială foarte mare de energie - muncitori forestieri, săpători de pământ, minieri
care necesită un aport caloric de 4100 kcal.(bărbaţi).

Valorile prezentate sunt recomandate pentru persoanele în vârstă de 20 - 40 ani. Pentru bărbaţii de 41 -
65 ani necesarul scade cu 200 kcal., iar pentru femeile de 41 - 60 ani scăderea este de 300 kcal.La
persoanele sedentare consumul energetic pentru activitatea fizică ajunge la 30%, dar creşte până la 60 –
80% la sportivii de performanţă.Consumul energetic este direct proporţional cu tipul activităţii fizice
depuse. Efortul de tip anaerob, scurt şi intens, necesită o cantitate mai mare de energie, dar de obicei
durează doar câteva secunde, astfel că efortul aerob este mai important. Mersul pe jos şi mersul pe
bicicletă sunt două exemple de efort de tip aerob. Practicarea lor în mod regulat şi susţinut duce la
creşterea consumului de energie. În efortul fizic intens se consumă predominant glucoza, în timp ce în
efortul de intensitate medie (50% din capacitatea maximală) apare un consum crescut de acizi graşi.
3. Factorii care condiţionează consumul energetic al organismului: vârsta, climatul, creşterea,
sarcina, alăptarea.

 Vârsta - poate afecta necesarul energetic în două moduri: - la copil consumul energetic este
crescut; - pe măsura îmbătrânirii omul consumă mai puţină energie.
 Creşterea - pentru fiecare an de viaţă necesarul se raportează la greutatea corporală, de aceea
la copil necesarul de energie este mare, dublu faţă de adult , dar scade pe măsură ce rata de
creştere se reduce.
 Climatul - acesta intervine în mai multe moduri: vremea rece stimulează apetitul, iar vremea
caldă îl diminuă; cele două extreme ale vremii (forte cald şi foarte frig) reduc activitatea fizică,
deci şi necesarul de alimente.

Comitetul de experţi FAO/OMS a fixat consumul energetic al omului de referinţă, în

condiţiile climatului temperat, cu media termică anuală de +10ºC. Conform acestuia, se

recomandă ca pentru fiecare scădere cu 10ºC a mediei termice anuale să se crească

aportul alimentar cu 3%, iar pentru fiecare creştere cu 10ºC să se reducă raţia cu 5%.

 Sarcina - consumul de energie din sarcină trebuie să fie suplimentat pentru a asigura:
necesităţile fătului şi ale placentei; mărirea uterului; creşterea sânilor; desfăşurarea muncii
respiratorii şi cardiace crescute.
 Energia totală consumată în sarcină este de aproximativ 80000 kcal. Suplimentarea raţiei
alimentare cu 80000 kcal. se repartizează diferit, după perioada sarcinii:
 -150 kcal. în primul trimestru;
 -350 kcal. în următoarele două trimestre.
 Lactaţia - cantitatea de lapte produsă de fiecare femeie este variabilă, depinde de mulţi factori
care includ mediul social, sănătatea fizică şi mentală a mamei. Pentru femeia care alăptează se
consideră că durata medie a lactaţiei este de 6 luni, iar secreţia de lapte zilnică este de 850 ml,
ceea ce corespunde la o valoare energetică de 612 kcal. Femeia trebuie să primească
echivalentul în calorii al acestei cantităţi de lapte la care se adaugă 150 kcal. pentru efortul
secretor, per total rezultând o suplimentare zilnică de 750 kcal.. Deoarece pe parcursul sarcinii
femeia acumulează o cantitate de ţesut adipos, se recomandă ca în perioada alăptării să se
consume doar 550 kcal. din alimente, restul de 200 kcal. să fie luat din rezervele amintite.

4.Clasificarea formelor de malnutriţie proteino-calorică .

Malnutriţia proteo-calorică (M.P.C.) cuprinde o serie de tulburări, la o extremitate se află marasmul

datorat restricţiei de energie şi proteine, la altă extremitate este kwashiorkorul datorat deficienţei calitative
şi cantitative a proteinelor. Literatura se ocupă mai mult de MPC la copii, deoarece la adulţi este mai puţin
obişnuită şi mai puţin severă. Aceasta, pentru că adulţii nu au nevoie de proteine pentru creştere.

M.P.C. apare la copii sub 5 ani, ori de câte ori dieta este săracă în proteine şi energie. Nici o vârstă nu
este imună, dar la persoanele mai în vârstă boala este mai puţin frecventă şi manifestările clinice sunt
mai puţin severe.

Marasmul apare la copii sub 1 an în mediul urban. Influenţele urbane ce predispun la marasm sunt:

- succesiunea rapidă a sarcinilor şi ablactarea rapidă şi timpurie;

- alimentaţia artificială necorespunzătoare cu produşi de lapte foarte diluaţi în cantităţi inadecvate ( pentru
a diminua cheltuiala). Deci dieta acestor copii este săracă în energie şi proteine. Oamenii săraci nu
dispun de ustensilele necesare pentru prepararea hranei în condiţii igienice, de aceea, la aceşti copii
infecţiile tractului gastro-intestinal se repetă des.
Kwashiorkorul este în principal o boală a mediului rural şi apare în al doilea an de viaţă. Boala apare după
o perioadă lungă de alimentare la sân, când copilul este înţărcat cu o dietă familială tradiţională, săracă în
proteine din cauza sărăciei. In multe zone rurale, unde kwashiorkorul este endemic, alimentaţia este
insuficientă înainte de recoltă, de aceea în acest sezon incidenţa bolii creşte. Infecţiile intercurente cresc
necesarul de energie şi declanşează boala. Aceste boli sunt: malaria, pojarul, gastroenteritele.

Pe lângă sărăcie, nivelul scăzut de educaţie al mamelor contribuie la apariţia bolii. In ţările subdezvoltate
între 0 şi 5% din copii au forme severe de boală şi peste 50% prezintă forme moderate

Kwashiorkorul marasmic - în zonele în care M.P.C este endemică mulţi pacienţi vin la spital cu un
amestec de marasm şi kwashiorkor.

Întârzierea în dezvoltare de origine alimentară - unii copii se adaptează la insuficienţa prelungită a

alimentelor - energie şi proteine - printr-o întârziere marcată a creşterii; înălţimea şi greutatea se reduc în
proporţii similare.

Copiii subponderali - copii cu M.P.C. subclinică pot fi detectaţi după greutatea raportată la vârstă sau la
înălţime. Aceşti copii sunt mai scunzi decât potenţialul lor genetic şi în multe cazuri există riscul de gastro-
enterite, infecţii respiratorii ce pot precipita apariţia bolii.

5.Simptome clinice în malnutriţia proteino-calorică (marasmul).

Marasmul nutriţional - simptome: agitaţie, ce alternează uneori cu apatie, diaree, deshidratare, scădere în
greutate, reducerea ţesutului celular subcutanat, unii copii sunt anorexici cu aspect îmbătrânit. Dacă
boala durează înălţimea copilului este sub valoarea standard. Copiii prezintă diaree şi scaune acide, care
se agravează prin adăugirea infecţiei. Abdomenul poate fi suplu, sau destins de gaze. Musculatura este
slabă şi atrofică, membrele sunt numai piele şi os. Pielea şi mucoasele pot fi uscate şi atrofice, dar
schimbările caracteristice din kwashiorkor nu apar. Deficienţele vitaminice pot sau nu pot fi găsite.

6. Simptome clinice în malnutriţia proteino-calorică (Kwashiorkor)

Kwashiorkor - se caracterizează prin edem care se asociază cu slăbire, anorexie, diaree, apatie. Infecţia
precipită adesea boala şi aceasta poate fi motivul care aduce copilul la doctor.Încetinirea creşterii este un
semn precoce, în timp ce edemul şi prezenţa grăsimii subcutanate face ca pierderea în greutate să fie
mai puţin evidentă.Mărimea edemului depinde de cantitatea de sare din dietă.. Acesta poate fi distribuit
pe întregul corp, incluzând faţa, dar de obicei este mai evident pe membrele inferioare. Ascita şi lichidul
pleural sunt, de obicei, uşoare şi sunt legate de infecţie.Dermatoza este reprezentată prin zone de
descuamaţie şi zone de hipo sau hiperpigmentaţie. Pielea este parcă lăcuită, apoi apar cruste care
ulterior iau aspectul de " vopsea care se cojeşte" lăsând zone fisurate, denudate sau cu ulceraţii
superficiale. In formele moderate, dermatoza are aspectul unui pavaj care se prăbuşeşte, iar în formele
severe porţiunile descuamate arată ca o arsură. Membrele inferioare, fesele şi perineul sunt mai afectate,
ulcerele apar la nivelul punctelor de presiune, iar fisurile la nivelul pliurilor cutanate. Vindecarea acestor
leziuni duce la apariţia unor arii depigmentate.Părul este moale, subţire şi rar. La negri ondulaţiile dispar.
Apar zone sau şuviţe de păr roşu, blond sau gri. Examenul microscopic al firului de păr reflectă modificări
în structura rădăcinii părului (reducerea diametrului bulbului).Se întâlnesc frecvent: stomatită angulară,
atrofia mucoasei linguale, ulceraţii perianale. Ficatul poate fi palpat, fiind de consistenţă fermă.
Musculatura este topită, de aceea mulţi copii prezintă o regresie în dezvoltare şi pot să devină incapabili
să meargă sau să se târască.Un grad oarecare de anemie este prezent întotdeauna, iar deficienţa de
proteine o poate accentua. Apatia este o trăsătură caracteristică, iar unii copii prezintă trăsături
neexplicabile asemănătoare cu cele din Parkinson.
7.Proteinele: clasificare.

Peptidele se clasifică astfel:

 -oligopeptide - ce conţin până la 10 resturi de aminoacizi;

 -polipeptide - care conţin peste 10 resturi de aminoacizi.

Peptidele se găsesc ca atare în produsele alimentare sau rezultă din hidroliza proteinelor sub influenţa
enzimelor specifice. Exemple: anserina şi carnozina din carnea vertebratelor (dipeptide); glutationul ce
participă la procesele de oxidoreducere celulară (tripeptid). Alte peptide din organismul uman sunt:
angiotensina cu acţiune vasoconstrictoare; plasmokininele din care face parte bradikinina cu acţiune
vasodilatatoare; gastrina; unii hormoni hipotalamici, hipofizari şi pirexinele.In ordinea complexităţii după
peptide urmează proteinele simple sau haloproteinele ce conţin doar aminoacizi. Acestea sunt
reprezentate de :

 -protamine şi histone ce se găsesc în celulele seminale, în compoziţia hemoglobinei, a

hemocianinei, a mioglobinei şi a nucleoproteinelor;
 -prolaminele şi gluteninele sunt proteinele din seminţele de cereale, sărace în lizină şi triptofan
(gliadina şi glutenina din grâu, zeina din porumb, hordeina din orz);
 -albuminele sunt solubile în apă, se coagulează prin căldură (serumalbumina, lactalbumina,
ovalbumina din albuş, miogenul din fibrele musculare, soina din soia, legumelina din seminţele de
leguminoase);
 -globulinele coagulează prin caldură, sunt foarte răspândite în regnul animal (serumglobulina,
lactoglobulina, miozina din fibrele musculare) şi vegetal ( legumina din mazăre, glicina din soia,
tuberina din cartofi);
 -scleroproteinele sunt insolubile în apă, nu conţin triptofan, nu sunt atacate de enzimele
proteolitice ale sucurilor digestive şi au o structură fibrilară; ele sunt reprezentate de colagen
( ligamente, tendoane, aponevroze, ţesut conjunctiv, matricea organică a oaselor şi cartilagiilor),
elastină ( din structura fibrelor elastice) şi keratină (epiderm, păr, unghii, copite, pene, coarne).

Proteinele conjugate (heteroproteinele) conţin în plus faţă de proteinele simple o componentă neproteică (
grup prostetic). Acestea sunt:

 -fosfoproteinele - conţin acid fosforic care esterifică grupările alcoolice ale serinei şi treoninei.
Exemple: cazeina din lapte, vitelina şi fosfovitelina din gălbenuşul de ou;
 -glicoproteinele - gruparea prostetică este reprezentată de glucide sau derivaţii acestora; când
predomină partea glucidică, glicoproteinele se numesc mucopolizaharide; exemple: mucinele
secretate de glandele diverselor mucoase, factorii grupelor sanguine, ceruloplasmina sanguină,
factorul intrinsec Castle, ovomucoidul şi ovomucina din albuşul de ou;
 -lipoproteinele conţin diferite tipuri de lipide ( fosfolipide, colesterol, gliceride, acizi graşi); ele
reprezintă principala formă de transport a lipidelor şi substanţelor liposolubile ( vitamine, caroteni,
steroli); membranele celulare, mitocondriile şi reticulul endoplasmatic sunt bogate în lipoproteine;
 -cromoproteinele cuprind hemoglobina, mioglobina, citocromii, citocromoxidaza, catalaza,
peroxidaza, flavinenzimele, rodopsina din bastonaşele retinei;
 -metaloproteinele - grupul prostetic este alcătuit din unul sau mai mulţi atomi de metal legaţi de
aminoacizii din partea proteică a moleculei; exemple: siderofilina, ceruloplasmina, feritina,
hemosiderina; ele intră în structura unor enzime: ascorbicoxidaza ( ce conţine Cu), anhidraza
carbonică ( Zn), xantinoxidaza (Mo);
 -nucleoproteinele rezultă din unirea protaminelor şi histonelor cu acizii nucleici; ele se găsesc în
toate celulele vegetale şi animale şi îndeplinesc roluri importante în diviziunea celulară, în sinteza
proteinelor şi în transmiterea caracterelor ereditare.
8.Rolul proteinelor în organism

Rolul plastic este principalul rol al proteinelor. Ele contribuie la organizarea subcelulară a materiei vii,
formând matricea care asigură menţinerea structurilor celulare. In organismele pluricelulare constituenţii
proteici ai celulelor se diferenţiază pentru: transportul oxigenului (hematii), secreţii (glande exo şi
endocrine), contracţii ( muşchi), geneza şi transmiterea influxului nervos (neuroni). Proteinele din
substanţa intercelulară au, de asemenea, un rol biologic important îndeosebi în ţesutul conjunctiv.
Aproape toate celulele sunt constant înlocuite şi pentru fiecare celulă proteinele sunt în mod constant
descompuse şi sintetizate. De aceea, aminoacizii trebuie să fie în mod permanent asiguraţi prin hrană.

Un rol esenţial al proteinelor este cel catalitic, enzimatic. Enzimele sunt printre cele mai importante
dintre proteinele formate în celulele vii. In interiorul unei singure celule se află mii de enzime, fiecare
facilitează o reacţie chimică specifică. Hormonii nu sunt alcătuiţi toţi din proteine şi nu catalizează direct
reacţiile chimice. Ei semnalează enzimelor adecvate să întreprindă ceea ce necesită organismul.

Rolul în apărarea organismului se realizează prin anticorpii în structura cărora intră proteinele
(imunoglobuline). Ei se formează ca răspuns la prezenţa particulelor străine ce invadează organismul.

Proteinele influenţează repartiţia lichidelor în organism şi balanţa electrolitică. Apa poate difuza liber în
interiorul şi în afara celulei, proteinele nu au această posibilitate, ele atrag apa. Celulele secretă proteine
în spaţiile intercelulare, pentru a păstra volumul de fluid din aceste spaţii. Proteinele din sânge nu pot
străbate peretele vascular şi, prin urmare, menţin volumul sanguin pe această cale.

Datorită caracterului de amfoliţi, proteinele acţionează ca sisteme tampon, au rol în menţinerea

constanţei pH-ului. Ele captează ionii de hidrogen când sunt prea mulţi şi îi eliberează când sunt prea
puţini.

Rolul energetic al proteinelor este realizat cu participarea obligatorie a aminoacizilor din plasmă. Rolul
energetic este secundar, deşi un gram de proteine metabolizat produce 4,1 kcal. Rolul lor energetic este
secundar deoarece sunt mai scumpe, nu eliberează integral energia conţinută în moleculă (ureea, acidul
uric mai conţin energie), produşii de catabolism prezintă un grad de nocivitate şi solicită un efort secretor.

Rolul antitoxic al proteinelor se realizează pe următoarele căi: prin menţinerea troficităţii normale a
ţesuturilor şi organelor; prin asigurarea echipamentului enzimatic necesar metabolizării noxelor; prin
furnizarea de parteneri de conjugare (glicocol, cisteină, acid glutamic); aminoacizii cu sulf sunt solicitaţi nu
numai pentru sulfoconjugări şi cisteinoconjugări ci şi pentru refacerea grupărilor sulfhidrilice, care
constituie partea activă a multor enzime şi care au fost blocate sau oxidate de noxele chimice.

9. Clasificarea proteinelor după calitatea lor.

Proteine cu valoare biologică superioară (clasa I) care conţin toţi aminoacizii esenţiali în proporţii
adecvate organismului uman. Ele au cea mai mare eficienţă în promovarea creşterii, repararea
uzurii şi în alte funcţii îndeplinite de proteine. Sunt incluse majoritatea proteinelor de origine
animală.
Proteine cu valoare biologică medie ( clasa II) care conţin toţi aminoacizii esenţiali, dar unii sunt
în proporţii reduse ( aminoacizi limitativi). Capacitatea lor proteinogenetică este mai mică şi
pentru stimularea creşterii la copii sau pentru menţinerea bilanţului azotat echilibrat la adulţi sunt
necesare cantităţi mai mari decăt pentru proteinele din prima clasă. Se găsesc mai ales în
leguminoase uscate (aminoacid limitativ - metionina), cereale ( aminoacid limitativ - lizina),
legume şi fructe.
Proteine cu valoare biologică inferioară ( clasa III) - au lipsă unul sau mai mulţi aminoacizi
esenţiali, iar o parte din ceilalţi sunt în cantităţi neadecvate. Administrate ca unică sursă de
proteine, nu pot întreţine creşterea animalelor tinere şi nici echilibrul azotat la adulţi. Exemplu:
zeina din porumb (lipsită de lizină şi foarte săracă în triptofan), colagenul din ţesuturile
conjunctive animale ( lipsit de triptofan şi sărac în metionină, izoleucină, lizină, treonină).
10. Necesarul de proteine al organismului şi sursele.

Menţinerea vieţii necesită un consum permanent de proteine. In primele zile de regim aproteic se
consumă rezervele de proteine din ficat şi alte organe. Consumul de azot se realizează în continuare pe
seama aminoacizilor din muşchi. Prelungirea aportului neproteic duce la scăderea greutăţii corporale,
chiar dacă aportul energetic este adecvat. Această pierdere obligatorie de azot, numită şi "cheluială
endogenă de azot" sau" coeficientul de uzură" reprezintă costul de azot al vieţii.

Ea se corelează cu metabolismul bazal:

1 kcal bazală - - - - - - - - - - 2 mg azot 1g azot - - - - - - - -6,25 g proteine

1700 kcal bazală - - - - - - - - 3400 mg azot 3,4g azot - - - - - - 21,25 g proteine

In realitate necesarul este mult mai mare deoarece: cheltuiala de energie a organismului depăşeşte
metabolismul bazal; numai o parte din aminoacizi repară uzura, altă parte este catabolizată; necesarul
depinde de natura proteinelor utilizate şi de raportul dintre lipidele şi glucidele din hrană. Comitetul de
experţi FAO/OMS a stabilit că dacă s-ar consuma numai proteine din lapte sau din ou, ar fi suficiente 0,57
g/kg corp/zi la bărbaţi şi 0,52 g/kg corp/ zi la femei. Necesarul de proteine este următorul:

-0 - 6 luni 2,2 g/kg corp/zi

-6 - 12 luni 2,0 g/kg corp/zi
-1 - 3 ani 1,8 g/kg corp/zi
-4 - 10 ani 1,1 g/kg corp/zi
-11 - 14 ani 1,0 g/kg corp/zi
-15 - 18 ani 0,9 g/kg corp/zi
-19 şi peste 0,8 g/kg corp/zi
- adult 0,8 g/kg corp/zi – 1 g/kg corp/zi.

Aceste necesităţi cresc cu 30 g/zi în timpul sarcinii şi cu 20 g/zi în timpul alăptării.Necesarul de proteine
se poate stabili şi în procente din valoarea calorică a raţiei alimentare. Raţia de proteine trebuie să
reprezinte 10 - 14 % din cantitatea totală de energie cheltuită, proteinele animale să acopere 30 - 40 %
din proteinele ingerate.

11.Lipidele: clasificare.

Lipidele se împart în simple şi complexe,Lipidele simple , după natura alcoolului se împart în:

 gliceride ce conţin glicerol;

 steride ce conţin sterol;
 ceride ce conţin alcooli superiori.

Trigliceridele sunt cele mai răspândite fiind specifice pentru fiecare specie animală.Lipidele complexe
conţin în plus faţă de cele simple acid fosforic, aminoalcooli, aminoacizi şi glucide. In această categorie
intră glicerolipidele complexe şi sfingolipidele.

 Glicerolipidele complexe: fosfolipide sunt reprezentate de lecitine, cefaline şi serinfosfatide.

Lecitinele conţin în moleculă acizi graşi nesaturaţi, iar prin descompunere eliberează colina
( o bază azotată) ce asigură protecţia ficatului. Cefalinele însoţesc lecitinele, dar în cantităţi
mai mici ( se concentrează la nivelul creierului). Serinfosfatidele sunt fosfolipide în care acidul
fosforic este esterificat cu aminoacidul neesenţial serină ( sunt prezente în creier).
 -Sfingolipidele nu conţin glicerol, predomină în regnul animal, în special în sistemul nervos.
Ele se clasifică în:sfingofosfolipide (sfingomielina este prezentă în teaca de mielină a
 axonilor), sfingoglicolipide (cerebrozidele prezente în ficat şi măduva spinării, gangliozidele
din creier – în special în zona cenuşie).

După valoarea lor biologică lipidele pot fi: cu activitate biologică ridicată (conţin între 50 şi 80% acizi graşi
esenţiali din total şi se găsesc mai ales în uleiul vegetal; cu valoare biologică medie (conţin 15-20% acizi
graşi esenţiali şi se găsesc în untura de porc sau de pasăre; cu valoare biologică mică (au până la 5-6%
acizi graşi esenţiali şi se găsesc în unt, margarină, seu de bovine sau ovine; aproape lipsite de acizi graşi
esenţiali – sub 1% şi se găsesc în untul de palmier sau în uleiul de cocos.

12.Rolul lipidelor în organism.

- Principala funcţie a lipidelor este producerea de energie, un gram de lipide oferind 9,0 Kcal. In
perioadele dintre mese sau în cele de restricţii alimentare organismul îşi asigură necesarul energetic prin
lipidele depozitate în ţesutul adipos. Descompunerea corectă a lipidelor impune prezenţa unor fragmente
de glucoză (pentru a se asigura descompunerea pâna la CO2 şi H2O). In lipsa glucidelor apar corpii
cetonici în sânge şi urină.

o Rolul antişoc se realizează prin înconjurarea şi tapetarea organelor vitale.

o Rol în termoreglare prin căptuşirea tegumentelor şi izolarea organismului de
temperaturile extreme.
o Rol plastic, ele fiind parte componentă a membranelor celulare.
o Unele substanţe nutritive sunt liposolubile şi ca atare sunt prezente în alimentele grase:
acizii gaşi esenţiali şi vitaminele liposolubile (A,D,E,K).
o Uleiurile vegetale au o valoare nutritivă mare prin aportul de acizi graşi esenţiali care
asigură: =dezvoltarea organismelor tinere (lipsa lor reduce dezvoltarea,
 determină apariţia eczemelor);
 =reglarea permiabilităţii celulare şi transportul lipidelor în torentul
 circulator (acizii graşi esenţiali fiind constituenţi ai fosfolipidelor ce formează membranele
celulare);
 =reducerea nivelului colesterolului sanguin prin formarea esterilor ce
 sunt mai solubili în mediul plasmatic şi mai rapid metabolizabili;
 =intervin în reacţiile de oxidoreducere, deci în respiraţia celulară;
 =stimularea activităţii unor enzime - citocromoxidaza,
 succindehidrogenaza;
 =acidul arahidonic este precursor al prostaglandinelor şi participă la
 formarea tromboxanului A2 şi a prostaciclinei (substanţe cu rol în controlul tonusului vaselor
sanguine).
 Acidul arahidonic şi eicosapentaenoic servesc la sinteza unor compuşi cu numele de eicosanoizi
ce au diverse roluri în organism: afectează formarea trombilor; influenţează creşterea şi scăderea
presiunii sanguine; reglează nivelul lipidelor sanguine; au rol în răspunsul imun.
 Un eicosanoid format din acizi graşi ω6 poate determina trombi şi vasoconstricţie, coboară
nivelul colesterolului prin degradare rapidă. Un eicosanoid format din acizi graşi ω3 nu produce
vasoconstricţie şi coboară nivelul colesterolului prin scăderea disponibilităţii de transport a
acestuia.
o Grăsimile alimentare stimulează contracţiile căilor biliare şi dau gust bun mâncărurilor.
o Preparatele grase scad motilitatea stomacului şi trec lent în duoden.
o Colesterolul reprezintă: un precursor al bilei; materia primă pentru hormoni sexuali şi alţi
hormoni; la nivelul pielii este transformat în vitamină D sub acţiunea razelor solare; o
componentă a fiecărei celule; intră în structura celulelor creierului şi a celor nervoase.

13.Raţia de lipide şi efectul consumului neadecvat, surse alimentare.

Jumătate până la 2/3 din lipidele alimentare sunt consumate sub formă de substanţe grase, restul fac
parte din alimentele mixte (carne, lapte).Raţia de lipide nu trebuie să depăşească 30 - 35% din numărul
total de calorii zilnice, iar 1/2 - 1/3 din ele trebuie să fie reprezentate de uleiurile vegetale bogate în acizi
graşi esenţiali. Aportul de lipide va ajunge la 20% din energia consumată la sedentari, persoane în vârstă,
obezi, pacienţi cu dislipidemie, cu insuficienţă hepato-pancreatică, cu alte afecţiuni ale căilor biliare, cu
enterite sau sindroame de malabsorbţie. Aportul de lipide creşte la 35% din caloriile dietei la copii şi
adolescenţi, la adulţii cu cheltuială mare de energie ( ce lucrează în condiţii de vânt, umezeală sau frig).

Exprimată în grame raţia de lipide este: -0,7 - 1 g/kg/zi la adultul sedentar;

-1 - 1,5 g/kg/zi la adulţi;

-2 g/kg/zi la copii.

14.Glucidele: clasificare

 După tipul lor glucidele pot fi asimilabile şi nedigerabile. Cele asimilabile sunt digerate de
enzimele digestive. Glucidele nedigerabile formează fibrele alimentare ce ajung aproape intacte
în colon. Ele pot fi solubile şi insolubile, cele solubile suferind o hidroliză parţială datorită florei din
colon.
 Glucidele asimilabile se împart în trei categorii: monoglucide, oligoglucide şi poliglucide.
 După natură ele pot fi intrinsei, extrinseci şi glucidele laptelui. Cele intrinseci sunt prezente în
mod obişnuit în structura produselor alimentare. Este vorba de glucidele din legume, fructe şi
cereale ce sunt încorporate în structura celulelor. Cele extrinseci sunt adăugate în timpul
preparării alimentelor cum sunt zahărul, glucoza şi mierea de albine. În categoria glucidelor
extriseci trebuie să includem şi edulcoranţii masici (poliolii) de tipul sorbitolului, manitolului,
xilitolului folosiţi pe scară largă în industrie. Aceşti compuşi sunt derivaţi ai hidraţilor de carbon,
ce sunt puţin prezenţi în natură, dar sintetizaţi şi folosiţi pe scară largă în industria alimentară.
 După structură glucidele pot fi monozaharide, dizaharide şi polizaharide.

 Monozaharidele - pentozele sunt prezente în cantităţi mici şi făra importanţă energetică. Riboza
şi dezoxiriboza sunt componente ale acizilor nucleici, fiind prezente în toate organismele animale.
Arabinoza şi xiloza intră în structura pectnelor şi gumelor.
 Hexozele sunt prezente în alimente sub formă de glucoză, fructoză şi galactoză. Glucoza este
sintetizată de frunzele plantelor verzi şi asigură energia celulelor. Din glucoză se sintetizează
fructoză prin rearanjări ale atomilor din moleculă. Galactoza este parte componentă a zahărului
din lapte.
 Dizaharidele sunt reprezentate de zaharoză, maltoză şi lactoză. Zaharoza rezultă prin rafinarea
sucurilor din trestia de zahăr sau din sfecla de zahăr şi conţine o moleculă de glucoză şi una de
fructoză. Maltoza apare prin descompunerea amidonului şi conţine două molecule de glucoză, în
timp ce lactoza conţine o mleculă de glucoză şi una de galactoză.
 Polizaharidele pot fi de origine vegetală sau animală.
 Amidonul reprezintă forma de depozitare a glucidelor în plante. Granulele de amidon conţin două
polizaharide derivate din glucoză reprezentate de amiloză şi amilopectină.
 Dextrinele reprezintă produşii de degradare ai amidonului.
 Celuloza este tot un polimer al glucozei rezistent la hidroliza acidă sau enzimatică. Animalele
ierbivore o pot degrada, dar omul nu are această posibilitate, astfel că fibrele celulozice trec
nedigerate, fiind eliminate prin scaun sau dezintegrate prin fermentaţie microbiană. Exista unele
celuloze "dure" ce sunt nedigerabile şi altele "moi"(hemicelulozele) ce pot fi parţial descompuse
şi utilizate de căre organism. Se disting două tipuri de fibre: solubile şi insolubile. Cele solubile
sunt reprezentate de pectine, gume, mucilagii, agar, alginaţi, caragenaţi. Cele insolubile sunt
reprezentate de celuloză, hemiceluloză, lignine.
  Glicogenul din ficat este echivalentul animal al amidonului.
 Mucopolizaharidele se găsesc în organismele animale, contribuind la formarea substanţei
fundamentale extracelulare a ţesuturilor conjunctive.

15.Glucidele: rolul în organism şi efectele carenţei.

Glucidele reprezintă principalii furnizori de energie pentru organismul uman ,oferind 4,0 Kcal pe gram. In
interiorul celulei molecula de glucoză se scindează în două fragmente şi eliberează energie. Cele două
fragmente rezultate se pot uni pentru a forma glucoza sau se scindează în fragmente din ce în ce mai
mici. In condiţiile deficitului de glucide organismul poate folosi proteinele şi lipidele pentru a le produce.
Din păcate în momentul folosirii lipidelor apar produşi neobişnuiţi de descompunere (corpi cetonici).
Insulina facilitează pătrunderea glucozei în celule, în timp ce glucagonul şi adrenalina au o acţiune
antagonică. Creierul, sistemul nervos periferic şi hematiile folosesc glucoza ca unică sursă de energie. In
situaţii de hipoxie ţesuturile preferă glucoza faţă de acizii graşi deoarece aceasta conţine mai mult oxigen
raportat la atomii de carbon.

 Glucidele reglează secreţia hormonilor pancreatici şi apetitul. Ele determină saţietate de surtă
durată (2-3 ) ore, cresc rapid glicemia, stimulează secreţia de insulină şi oxidarea glucozei.
 Glucoza este un tonic pentru celula hepatică ce este intens solicitată în reacţii anabolizante şi
catabolizante.
 Intră în structura acidului glucuronic şi hialuronic, a condroitin şi mucoitin sulfatului, a heparinei,
a acizilor nucleici, a imunipolizaharidelor şi a factorului intrinsec Castle.
 Glicuronoconjugarea este o modalitate de luptă a oganismului faţă de acţiunea unor substanţe
endogene şi exogene. Acetilarea este un alt mijloc de detoxifiere a organismului.

16.Fibrele alimentare: rolul în organism şi efectele consumului neadecvat.

Fibrele alimentare sunt polizaharide formate din glucoză, cu legături între moleculele de glucoză ce nu
pot fi desfăcute de enzimele digestive. Ele au în organism o serie de efecte:

 =dau senzaţie de saţietate şi scad aportul energetic;

 =previn constipaţia şi infecţia bacteriană a apendicelui;
 =stimulează musculatura tractului digestiv prevenind apariţia diverticulozei şi a hemoroizilor;
 =scad riscul imbolnăvirii inimii şi a arterelor reducerea colesterolului ( fibrele insolubile leagă
sterolii, iar cele solubile pot inhiba producerea acestora);
 =imbunătăţesc aportul de glucoză, chiar la persoanele cu diabet;
 =pectinele formează geluri şi întârzie golirea gastrică şi intestinală;
 =absorb şi inglobează substanţe organice;
 =scad coeficientul de absorbţie al substanţelor nutritive prin accelerarea tranzitului şi formarea
pereţilor greu de pătruns de către enzimele digestive;
 =constituie substrat favorabil pentru dezvoltarea florei de fermentaţie ce participă la sinteza
vitaminelor din grupul B.

Excesul de fibre alimentare are efecte dăunătoare deoarece: ele transportă apa în afara organismului
producând deshidratare; pot limita absorbţia fierului; pot lega calciul şi zincul determinând eliminarea lor
din organism; unele fibre interferă cu folosirea carotenului.

17.Calciul: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, sursele alimentare.

Calciul se concentrează în oase şi dinţi în proporţie de 99% îndeplinind un rol plastic. Scheletul
animalelor este alcătuit din proteine pe care se depozitează calciu insolubil. În majoritate proteinele sunt
reprezentate de colagen , dar sunt prezenţi şi proteoglicanii ( mucoproteine şi mucopolizaharide) ce
conţin glucide. Elementele minerale sunt reprezentatede hidroxiapatită şi cantităţi mici de săruri de
magneziu şi sodiu.
Mineralizarea scheletului începe în perioada de viaţă intrauterină (luna a V-a) şi continuă după naştere
până la 20 ani. Odată cu înaintarea în vărstă activitatea demolatoare devine dominantă şi apare
osteoporoza. In dinţi turnoverul calciului este foarte lent.

- Din cantitatea de calciu existentă în organism 1% se găseşte în ţesuturile moi şi îndeplineşte

roluri importante

 :=intervine în coagularea sângelui prin catalizarea transformării protrombinei în trombină;

 =activează o serie de enzime- labferment, tripsină, lipază, fosfatază alcalină, colinesterază;
 =activează facorul intrinsec Castle şi facilitează absorbţia vitaminei B12;
 =participă la mecanismul contracţiei musculare şi la reglarea permiabilităţii membranare;
 =are efecte simpaticomimetice în antagonism cu potasiul ce acţionează parasimpaticomimetic;
 =împreună cu magneziul scade excitabilitatea neuromusculară;
 =participă la meţinerea echilibrului acido-bazic.

Nivelul calcemiei este reglat de acţiunea a 3 hormoni: hormonul paratiroidian şi forma activă a vitaminei D
care cresc calcemia; calcitonina ce scade nivelul calciului din sânge.Efectul hipercalcemiant al
parathormonului şi al vitamnei D se realizeză prin creşterea absorbţiei în intestin şi a reabsorbţiei calciului
din tubii renali şi prin mobilizarea acestuia din oase. Calcitonina acţionează prin inhibarea activităţii
osteoclastelor.Carenţa de calciu are drept consecinţă rahitismul la copil şi osteomalacia sau osteoporoza
la adult. Hipercalcemia apare la copiii ce au primit cantităţi mari de vitamină D, ea manifestân-du-se prin
tulburări gastrointestinale şi de creştere, întărziere mintală marcată. La adult hiperalcemia apare ca
rezultat al hiperparatiroidismului sau a dozelor mari de vitamină D.

Necesarul de calciu - este diferit în funcţie de vârstă:

o 0,8 g/zi la adult;

o 1,2 g/zi la copii între 10 - 12 ani;
o 1,4 g/zi la băieţi între 14 - 18 ani;
o 1,3 g/zi la fete între 14 - 18 ani.

Sursele alimentare - Laptele şi brânzeturile reprezintă sursa principală, datorită conţinutului ridicat în
acest element şi condiţiilor favorabile pentru absorbţie.Cantităţi mai mici de calciu şi cu un coeficient de
utilizare mai redus decât în lapte sunt aduse de legume ( în special cele frunze- varză, gulii) şi de fructe.

18.Magneziul: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, sursele alimentare..

Rolul în nutriţie şi efectele carenţei

 Magneziul ia parte la formarea oaselor şi a dinţilor.

 serie de enzime importante cum ar fi carboxilaza, coenzima A, fosfoglucomutaza
acţionează mai bine în prezenţa magneziului; este un activator al fosfatazelor.
 Sub formă ionizată activează enzimele care intervin în metabolismul glucidelor, are
rol în contracţia musculară normală şi în transmiterea impulsurilor nervoase, deprimă
excitabilitatea neuro-musculară.
 Contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi la reglarea secreţiei hormonului
paratiroidian.

Echilibrul dintre calciu şi magneziu trebuie respectat deoarece aportul crescut de calciu făra creşterea
proporţională a aportului de magneziu produce o carenţă relativă de magneziu.Deficienţa de magneziu
poate apare ca rezultat al unui aport neadecvat, a vărsăturilor, diareei, alcoolismului, a malnutriţiei
proteice. Semnele clinice ce apar în deficenţa de magneziu sunt reprezentate de : slăbiciune, confuzie, în
caz extrem convulsii, mişcări musculare bizare, halucinaţii, dificultăţi la înghiţit. La copii apare o diminuare
a creşterii.
Hipermagnezemia se caracterizează prin : sete, senzaţie de căldură, anorexie, scădere în greutate,
diminuarea tonusului muscular şi a excitabilităţii nervoase, depresie.Raţia - nevoile zilnice sunt de 350
mg pentru bărbaţi, 300 mg pentru femei, iar în sarcină şi alăptare cresc la 450mg.La copii nevoile zilnice
sunt de 40 - 70 mg până la 1 an, 150 mg la copilul preşcolar, 250 mg la cel şcolar.

Sursele alimentare - Magneziul este un constituient al clorofilei fiind prezent în cantităţi mari în legumele
verzi -salată, spanac, urzici, ceapă verde, pătrunjel, mărar. In afară de grăsimi şi zahăr, toate alimentele
conţin magneziu, astfel că fenomenele de carenţă apar doar în unele stări patologice: alcoolism cronic,
diaree, ciroză hepatică, malnutriţie proteo-calorică.

19.Potasiul: rolul în organism şi efectele consumului neadecvat.

Rolul în organism şi efectele aportului neadecvat

 Potasiul se găseşte în lichidul intracelular în cantităţi de 30 de ori mai mari decât în

plasmă. El participă la menţinerea presiunii osmotice, la menţinerea balanţei hidrice
între compartimentele intra- şi extracelular şi în echilibrul acido-bazic.
 In timp ce sodiul este hidropigen şi reţine apa în organism, potasiul favorizează
eliminarea renală a sodiului şi stimulează diureza.
 In lichidele interstiţiale sunt necesare cantităţi mici de potasiu pentru transmiterea
excitaţiei la nivelul terminaţiilor nervoase ale organelor efectoare.
 La nivelul muşchiului cardiac prezintă o acţiune antagonică în raport de calciul,
potasiul accelerează ritmul cardiac în timp ce calciul îl răreşte.
 parte din potasiu este legat de proteinele celulare şi favorizează sinteza lor.
 Potasiul este necesar pentru activarea unor enzime, printre care şi a acelora ce
contribuie la sinteza glicogenului din glucoză.

Depleţia de potasiu poate apare în condiţii de vărsături repetate sau diaree, la pacienţii ce folosesc
diuretice, la cei trataţi cu perfuzii repetate cu glucoză. Insuficienţa de potasiu se manifestă prin :
oboseală, greaţă, vărsătură, hipotonie musculară, confuzie mintală, paralizie la nivelul musclaturii
intestinale, aritmie cardiacă, modificări ale EKG şi chiar oprirea inimii în diastolă.Excesul alimentar de
potasiu nu apare, el poate fi consecinţa unei afecţiuni renale, a insuficenţei suprarenale, a administrării
parenterale de cantităţi mari de potasiu. Hiperpotasemia se manifestă prin parestezii, modificări ale
ritmului respirator şi cardiac ce pot merge până la oprirea inimii în sistolă.Raţia - nu se cunoaşte exact
necesarul de potasiu ce este estimat a fi apropiat de cel de sodiu ( 2 - 3 g/zi).

Sursele alimentare - în mod normal alimentele aduc cantităţi adecvate de potasiu. Legumele şi fructele
proaspete sunt o sursă importantă, carnea, peştele, pâinea neagră/intermediară sunt de asemenea surse
bogate în potasiu. Produsele din făină albă, zahărul, produsele zaharoaseşi băuturile alcoolice distilate
sunt sărace sau chiar lipsite de potasiu.

20.Sodiul: rolul în organism şi efectele consumului neadecvat.

Rolul în organism şi efectele carenţei

-Legătura sodiului cu presiunea sanguină este bine cunoscută. Dacă concentraţia sanguină a sodiului
creşte, setea va duce la ingestia ridicată de apă până ce rata sodiu - apă este constantă.

-Dacă concentraţia sanguină de sodiu scade, apa şi sodiul trebuie să fie completate pentru a se evita
dezechilibrul acestora.

Transportul activ al ionilor de sodiu din celulă se realizează cu ajutorul a două "pompe":
-primul tip de pompă realizează transportul ionilor de sodiu în afara celulei şi al celor de potasiu in
interiorul acesteia - este vorbade pompa neutră conjugată;

-al doilea tip de pompă realizează doar transportul ionilor de sodiu în afara celulei şi poarta numele de
pompă electrogenă.

Carenţa de sodiu se realizează la persoanele ce transpiră mult, iar efectele scăderii sunt reprezentate de:
sete puternică, deshidratarea tegumentelor şi a mucoaselor, hemoconcentrare, oboseală, crampe
musculare, cefalee şi semne de colaps vascular.Excesul de sodiu consumat duce la retenţie de apă în
organism, ceea ce are efecte negative asupra aparatului cardio-vascular.

Necesarul - se estimează că necesarul mediu de sodiu este de 2 g/zi, dar se constată menţinerea unei
balanţe echilibrate şi cu 0,5g/zi.

Alimentaţia obişnuită aduce suficient sodiu, chiar dacă este constituită din produse în care nu s-a
încorporat sare. Riscul unui aport deficitar apare doar în situaţia administrării îndelungate a unei diete
bazate pe produse sărace în sodiu ( orez, rasol de carne, derivate cerealiere asociate cu soteuri de
legume).

21.Clor: rol în nutriţie, efectele carenţei, necesar zilnic.

CLORUL se găseşte în organism în cantităţi medii de 100g. Cea mai mare parte se găseşte sub formă de
ioni, constituind principalul anion al lichidului extracelular.

Rolul în organism şi efectele carenţei

o Alături de sodiu, potasiu şi alţi electroliţi clorul intervine în menţinerea presiuni osmotice,
a echilibrului acido-bazic, a balanţei hidrice, între diferitele compartimente tisulare şi
umorale.
o Schimburile de clor ce au loc între hemati şi plasmă favorizează fixarea şi cedarea de
către hemglobină a oxigenului şi bioxidului de carbon, ceea ce determină reducerea
modificărilor de pH.
o Clorul participă la formarea acidului clorhidric din sucul gastric.

Raţia - se consideră că 4 - 5 g clor pe zi sunt suficiente pentru nevoile adultului.

Sursele alimentare - clorul este larg răspândit în alimente, de aceea nu se pune problema carenţei.

22,Sulful: rolul în organism şi efectele carenţei.

Rolul .în nutriţie şi efectele carenţei

- Atomul de sulf se găseşte în doi aminoacizi dintre care unul este esenţial ( metionina) şi altul neesenţial
(cisteina). Alţi doi compuşi sulfuraţi derivă din cisteină : cistina formată prin legare de tip disulfur (-S-S-) a
două molecule de cisteină; glutationul ce rezultă din combinarea unei molecule de cisteină cu acid
glutamic şi glicocol.

-Aceşti compuşi sulfuraţi sunt importanţi prin proprietăţile lor oxidoreducătoare. Foarte activă este
gruparea -SH a cisteinei ce se oxidează şi trece în forma disulfhidrică (-S-S-), ce reprezintă elementul
esenţial in structura terţiară a proteinelor.

-Sub forma mucopolizaharidelor (condroitinsulfat şi mucoitinsulfat) ia parte la formarea cartilajelor,

oaselor, tendoanelor, a pielii.

-Sunt bogate în sulf cheratina (din păr, unghii, piele), sulfolipdele, substanţa albă a sistemului nervos,
insulina, heparina, coenzima A.
-Din catabolismul compuşilor organici cu sulf rezultă acid sulfuric ce este neutralizat şi excretat în urină.
Prin acidul sulfuric format organismul are posibilitatea să conjuge mai mulţi metaboliţi ( substanţe chimice
cu potenţial toxic) pe care îi va transforma în compuşi mai puţin toxici.

Raţia - deficienţele de sulf nu sunt cunoscute, deoarece cele proteice apar primele. In situaţia în care raţia
aduce suficiente proteine, este acoperit şi necesarul de sulf.

Sursele alimentare - cele mai importante surse sunt carnea, viscerele, ouăle, laptele, brânzeturile.
Cantităţi mari de sulf ( dar mai puţin asimilabile) aduc leguminoasele uscate, cerealele, legumele bogate
în tiocianaţi ( varză, conopidă, gulii).

23.Fosforul: rolul în nutriţie şi efectele carenţei.

Rolul în organism şi efectele carenţei

 Fosforul este compusul esenţial al acizilor nucleici, astfel că participă la formarea

nucleoproteinelor.
 Are rol în sinteza fosfoproteinelor şi a fosfolipidelor ce intră în structura celulelor şi a
membranelor celulare.
 Fosforul participă la procesul de fosforilare, etapă esenţială în absorbţia intestială şi în
metabolismul intermediar al grăsimior şi glucidelor.
 Moleculele macroergice (ATP, ADP, GTP, GDP) conţin fosfor.
 Majoritatea vitaminelor din grupul B sunt active numai după combinarea cu acidul fosforic
(tiaminpirofosfat, flavinmonoucleotid, flavinadenindinucleotid, piridoxalfosfat, nicotinamid-adenin-
dinucleotid, nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat ).
 Fosfaţii anorganici participă la sistemele tampon, prin care se asigură menţinerea constată a pH-
ului.
 Fosfaţii reprezintă un constituent major al tuturor celulelor vegetale şi animale, astfel că fosforul
este prezent în toate alimentele naturale. Deficienţa primară de fosfor nu este cunoscută la om,
iar cea secundară apare la cei ce urmează tratamente cu cantităţi mari de antacizi (hidroxid de
aluminiu). In acest caz fosfaţii din dietă sunt legaţi şi nu se absorb.

Raţia de fosfor - alimentele bogate în calciu şi proteine sunt bogate şi în fosfor. In unele ţări nu există
recomandări privind raţia de fosfor. In Statele Unite aportul de fosfor recomanat este egal cu cel de
calciu , exceptând copiii. Specialiştii recomandă un raport calciu/fosfor supraunitar la copiii şi subunitar la
adulţi.

Sursele alimentare - cele mai importante sunt reprezentate de:

 -laptele şi produsele lactate;

 -gălbenuşul de ou;
 -peştele;
 -carnea;
 -cerealele integrale.

Seminţele de cereale, leguminoasele uscate şi derivatele de cereale preparate din făină neagră/integrală
sunt bogate în fosfor, dar acesta se găseşte, în special, sub formă de acid fitic şi fitaţi. Acidul fitic
formează săruri puţin solubile cu calciul, magneziul, zincul şi fierul.

24.Fierul: rolul în nutriţie şi efectele carenţei.

Cei patru atomi de fier din molecula hemoglobinei se combină cu oxigenul în cantităţi variabile după
presiunea gazului, deci fierul este un purtător al acestuia din atmosferă spre ţesuturi. Oxigenul ataşat la
atomii de fier din mioglobină este depozitat în muşchi.

In al doilea rând fierul feric şi feros din citocromi realizează schimbul de electroni, ceea ce este esenţial
pentru procesele de oxidoreducere şi în metabolismul intermediar. Toate celulele organismului folosesc
oxigenul ce se combină cu carbonul şi hidrogenul, elemente eliberate în timpul descompunerii
nutrienţilor. Fierul intră în structura multor enzime ce participă la calea metabolică energogenă.

Organismul face economie de fier, pierzând cantităţi mici prin urină, fecale, piele şi fanere. Zilnic se
folosesc pentru sinteza hemoglobinei aproximativ 20 mg fier, în timp ce fierul pierdut din organism este de
aproximativ 1 mg. Sursele alimentare - dieta celor mai multe persoane asigură 10 - 14 mg fier/zi. Carnea,
produsele din carne, cerealele, vegetalele şi fructele conţin fier, dar cantitatea lor variază foarte mult în
funcţie de conţinutul de fier al solului. Aportul scade în condiţiile folosirii unor diete compuse din cereale
rafinate, zahăr şi grăsimi. Laptele este o sursă săracă de fier.Carenţa de fier se manifestă clinic prin
anemie hipocromă microcitară. Globulele roşii conţin puţină hemoglobină şi devin incapabile să transporte
suficient oxigen pentru a se acoperi necesarul energetic al celulelor.

25.IODUL

Organismul uman conţine 20 - 50 mg iod, din care 8 - 10 mg se concentrează în glanda tiroidă şi intră în
compoziţia hormonilor sintetizaţi de aceasta. Hormonii sunt eliminaţi în sânge şi ajung în ţesuturi unde
stimulează procesele metabolice eliberatoare de energie. Cantitatea de iod din dietă este variabilă şi
reflectă conţinutul în iod al solului.

Rolul în nutriţie şi efectele consumului neadecvat

 -In carenţa de iod glanda tiroidă îşi amplifică activitatea pentru a compensa deficitul (amplificarea
se realizează sub acţiunea hipofizei). Din păcate glanda lucrează în gol, astfel că foliculii se
hipertrofiază şi apare guşa. Copiii, adolescenţii, femeile gravide şi cei ce lucrează fizic intens sunt
mai sensibil la aportul insuficient de iod.
 Tiroida fătului are o capacitate mai mare de captare a iodului decât glanda maternă, de aceea
suferă mai mult de pe urma carenţei de iod. Boala apare la populaţia ce consumă alimente şi apă
sărace în iod (carenţă primară).
 -Carenţa secundară de iod este dată de o serie de substanţe, componente ale unor alimente
vegetale, ce pot perturba metabolismul acestui microelement:
• varza, conopida, guliile, napii conţin tiocianaţi sau izotiocianaţi ce pot substitui iodul
din combinaţiile sale;
• în varză, conopidă, gulii, napi s-a pus în evidenţă progoitrina care, sub influenţa unei
tioglucozidoze, devine activă (goitrină) şi interferă sinteza hormonului de către
tiroidă;
• leguminoasele uscate (fasole, soia, mazăre) exercită efecte guşogene prin
gemagluteninele pe care le conţin; ele ar interfera reabsorbţia hormonului tiroidian
eliberat prin bilă, ceea ce duce la sărăcirea organismului în iod;
• alte elemente competitive cu iodul sunt fluorul şi calciul.

Surse alimentare - se estimează că 80 - 90% din iodul necesar organismului provine din alimente.
Sursele alimentare cele mai bogate în iod sunt peştele, scoicile, creveţii, algele marine. Legumele
cultivate pe soluri bogate în iod se încarcă cu acest microelement. Laptele, carnea, ouăle reprezintă o
sursă importantă de iod, dacă animalele primesc o alimentaţie corespunzătoare.

26.Vitamina A: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, surse alimentare.

Acţiunea fiziologică se desfăşoară în principal pe trei direcţii: asupra creşterii; asupra funcţiei normale a
vederii; la nivel epitelial.
  Vitamina A ia parte la creşterea osoasă. La copii diminuarea creşterii reprezintă un semn precoce
al conţinutului redus de vitamină A în organism.
 Cea mai obişnuită funcţie a vitaminei A este asupra vederii. Vitamina are rol în perceperea
luminii la nivelul retinei şi în menţinerea sănătăţii corneii. Când lumina ajunge la ochi, ea trece
prin cornee şi loveşte celulele retinei, decolorând multe molecule de rodopsină. Rodopsina
conţine forma cis a retinalului (aldehida retinolului), dar la lumină se descompune şi trece în
forma trans (aldehidă) şi opsină. Vitamina se reuneşte cu pigmentul, dar o cantitate de vitamină
este distrusă şi trebuie înlocuită prin aport alimentar.
 Deficienţa de vitamină se poate manifesta la nivelul ochiului şi prin acumularea de cheratină ce
întunecă corneea.
 In deficienţa de vitamină A celulele epiteliale se aplatizeză, se aglomerează, suprafaţa devine
cheratinizată, epiteliul şi endoteliul se pluristatifică şi apoi se descuamează. Modificările încep la
nivelul mucoasei conjuctivale care se îngroaşă, se usucă, apar zone de cheratinizare
(cheratomalacie).
 In lipsa vitaminei tegumentele devin uscate, se îngroaşă, apar descuamaţii. Celulele cheratinizate
astupă glandele sebacee şi se acumulează în jurul foliculilor piloşi , dând aspect de piele de
găină. Uscăciunea tegumentelor se explică şi prin scăderea sebumului datorită metaplazerii
celulelor glandelor sebacee.
 Vitamina contribuie la prevenirea apariţiei cancerelor. O piele sănătoasă este capabilă să
întrerupă procesele prin care s-au declanşat cancerele.
 Vitamina A este esenţială pentru funcţia de reproducere, răspunsul la stress, pentru metabolism,
funcţionarea sistemului nervos, imunitate, hematopoieză.
 Vitamina contribuie la troficitatea epiteliului genital. Deficienţa produce la femei: moartea
embrionului, avortarea lui, naşterea unor feţi cu malformaţii congenitale ( bucale, oculare,
genitale, renale).
 Aceeaşi vitamină contribuie la formarea smalţului dentar şi buna funcţionare a ficatului, tiroidei şi
altor organe.

Hipovitaminoza A - carenţa primară de vitamină există doar în ţările subdezvoltate.Carenţa secundară

apare în ciroză, icter obstructiv, sprue.Cele mai sensibile la carenţă sunt celulele tractului respirator
superior, ale corneei şi ale pielii. Insuficienţa vitaminei afectează proteino şi osteogeneza, creşterea
animalelor şi, în general, dă perturbări la nivelul întregului organism.

Hipervitaminoza A - se manifestă prin pigmentare galbenă a tegumentelor, fenomene de intoxicaţie

( cefalee, iritabilitate, anorexie, vărsături, prurit, căderea părului, fragilitate şi dureri osoase,
hepatosplenomegalie). Sursele alimentare - sursele principale sunt reprezentate de ficat ( mai ales cel de
peşte), laptele gras, produsele din lapte gras, gălbenuşul de ou, peştele gras.

Carotenii se găsesc în alimentele de origine vegetală: morcovi, frunze verzi ( spanac, urzici, mărar,
pătrunjel), ardei gras, gogoşari, tomate, sfeclă.

27.Vitamina D: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, surse alimentare.

 Vitamina D funcţionează ca hormon şi împreună cu hormonul paratiroidian şi calcitonina

contribuie la reglarea metabolismului calciului şi a fosforului.
 Promovează absorbţia calciului în intestinul subţire superior, prin inducerea sintezei unei
proteine specifice, care leagă calciul în celulele epiteliale.
 Facilitează absorbţia fosforului prin stimularea mecanismului de transport al fosfaţilor în celulele
epiteliale.
 Acţionează asupra osului, pentru a mobiliza calciul în circulaţie ( se cere şi prezenţa hormonului
paratiroidian).
 Eliberează fosforul din compuşii organici ( fenomen ce depinde de fosfataza alcalină, care la
rândul său este reglată de vitamina D).
  Contribuie la formarea complexului calciu-fosfor, precursor mineral al osului, intevine în
depozitarea fosfatului de calciu în ţesutul osos şi în eliminarea renală a calciului şi fosforului.

Carenţa de vitamină D duce la absorbţia defectuoasă a calciului şi a fosforului în intestin, şi deci la lipsă
de calcifiere a oaselor şi dinţilor. Apar o serie de semne clinice ca: întârzieri în dezvoltare, hipotonie
musculară, transpiraţii, tendinţă la convulsii în stări febrile. La copi apare rahitismul, iar la adult
osteomalacia ( denumită şi rahitismul adultului).Vitamina D este cea mai toxică dintre toate vitaminele.
Simptomele de intoxicaţie includ: diaree, cefalee, greaţă. Dacă supradozarea persistă se produce
depunerea de calciu în ţesuturile moi (inimă şi alte organe vitale). Dacă depunerea de calciu se
realizează la nivelul aortei consecinţa poate fi fatală.

Sursele alimentare - cele mai importante surse de vitamină D sunt: uleiul de peşte, untul, smântâna,
gălbenuşul de ou, ficatul şi brânzeturile grase.

Precursorii vitaminei D ( ergosterolii) se găsesc în uleiurile vegetale, putând fi activaţi prin iradiere cu
ultraviolete.

Laptele nu este o sursă bună de vitamină deoarece conţine grăsimi în cantităţi relativ mici, dar este un
vehicul ideal pentru fortificare, deoarece conţine în paralel şi calciul.

28.Vitamina E: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, sursele alimentare.

Rolul in organism si efectele carentei

 fiind solubila in grăsime vitamina este prezenta in toate membranele celulare si participa la
prevenirea oxidării destructive neenzimatice a acizilor graşi polinesaturaţi de către oxigenul
molecular; exercita un efect antioxidant important in plămâni unde celulele sunt supuse la
concentraţii ridicate de oxigen; protejează membranele globulelor roşii de acţiunea oxigenului pe
care il transporta; exercita acelaşi rol asupra globulelor albe sanguine; protejează de distrugere
prin oxidare unele substanţe liposolubile ca vitamina A;
 experimental s-a constata rolul acestei vitamine in menţinerea integrităţii aparatului
 genital; in carente se produc modificări degenerative ale celulelor Sertoli din tubii seminiferi,
apare reducerea numărului si a motilitatii spermatozoizilor, ajungându-se la sterilitate; la sexul
feminin embrionul moare fiind rezorbit sau avortat;
 vitamina asigura troficitatea sistemului muscular si a altor ţesuturi si organe;
 participa la unele procese de sinteza cum ar fi cea a acizilor nucleici si la eritropoieza;
 ar avea un rol esenţial in prevenirea îmbolnăvirii celulelor, a aterosclerozei si in
 protecţia hepatica;
 argumentele teoretice susţin rolul anticanceros al vitaminei.

Surse alimentare - uleiurile vegetale, in special cele din germene de grâu, legumele cu frunze verzi
(salata verde), laptele, untul, ouăle, ficatul si cerealele.

29.Vitamina K: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, sursele alimentare .

 catalizează sinteza in ficat a patru factori ai coagulării: protrombina (II)

o proconvertina(VII)
o factorul Christmas(IX)
o factorul Stuart(X)

- intervine in carboxilarea acidului glutamic din catena γ-carboxiglutamidului ce asigura legarea calciului
si a fosfolipidelor necesare formarii trombinei;

acţionează împreuna cu vitamina D pentru reglarea nivelului calciului sanguin ce

joaca un rol important in coagularea sângelui;

intervine in procesele de oxido-reducere tisulara si in fosforilarea oxidativa.

Vitamina se obţine si din sursa nealimentara reprezentata de sinteza intestinala sub acţiunea bacteriilor
de putrefacţie ( E.coli, Proteus vulgaris, Streptococcus faecalis). Nou-nascutii al căror tract intestinal nu
este populat cu bacterii prezintă deficiente vitaminice ca si persoanele care au luat antibiotice.

Deficienta primara apare la copii fiind foarte rara la adulţi.

Deficienta secundara apare in anumite situaţii :

-in defecte de absorbţie a grăsimilor;

-in obstrucţia biliara;

-malabsorbţia face ca grăsimile sa nu fie absorbite;

-administrarea de antibiotice care reduc flora colonului;

-in bolile severe hepatice când sinteza protrombinei scade;

-in administrarea antagoniştilor vitaminei.

Surse alimentare- legumele verzi (salata, spanac, urzici, mărar, ceapa);

varza, conopida, tomatele;

ficatul, carnea, gălbenuşul de ou.

Vitamina B1: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, sursele alimentare

Rolul in nutriţie si efectele carente

sub forma de tiamin-pirofosfat intervine in metabolismul intermediar al glucidelor

reprezentand cofactorul enzimelor (decarboxilaza) ce produc decarboxilarea acidului piruvic trecandu-l in

acetil-coenzima A si CO2 sau aldehida acetica si CO2;

intervine in decarboxilarea oxidativa a acidului α- cetoglutaric produs intermediar din

ciclul Krebs si-l transforma in acid succinic;

intervine in decarboxilarea 2- oxiglutaratului, in ciclul acidului citric si a cetoacizilor;

vitamina este esenţială pentru transmiterea influxului nervos mai ales la nivelul

sistemului nervos periferic.

In insuficienta de vitamina se acumulează acidul lactic si piruvic ceea ce determina tulburarea

metabolismului glucidic si apariţia stării de acidoza ce sunt resimţite mai ales la nivelul sistemului nervos
ce foloseşte glucoza ca unica sursa de energie.

Insuficienţa apare in condiţii de:

-consum crescut de zahar si produse zaharoase, de produse cerealiere realizate din faina alba, conserve
sterilizate si băuturi alcoolice distilate;
-omul îşi asigura necesarul de vitamina prin sinteza de către flora microbiana a colonului, existând specii
producătoare de tiamina si altele consumatoare;

-scoicile si unele specii de peste conţin o enzima denumita tiaminaza ce inactivează vitamina prin ruperea
legăturilor ce exista intre nucleul pirimidinic si cel tiazolic; tratamentele termice inactivează enzima ce are
deci putina importanta pentru om.

Semnele carentei sunt reprezentate de:

-depresie nervoasa, oboseala, iritabilitate, instabilitate emoţională;

-pierderea apetitului, constipaţia atona;

-crampele musculare, nevralgiile, cefalea, insomnia, nevrita cu parestezii, pareze si paralizii, atrofii ale
maselor musculare;

-tahicardia la efort moderat, aritmia, scăderea TA.

In prezent forma clasica de boala a devenit o raritate, frecvent întâlnindu-se o forma de boala de tip
"occidental" datorita consumului crescut de produse rafinate.

Copii mici sunt sensibili la deficienta vitaminică, manifestările de carenta apărând in situaţia in care sunt
alăptaţi de mame ce au un regim sărac in vitamina.

Surse alimentare- carne, lapte, oua;

cereale, drojdie de bere, legume.

Vitamina B2: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, raţia şi sursele alimentare.

Rolul in nutriţie si efectele carentei

cea mai mare parte a vitaminei din organism se găseşte esterificta cu acid fosforic ca

flavinmononucleotid(FMN) si flavinadenindinucleotid(FAD) si intra in structura enzimelor implicate in

reacţiile de oxido-reducere; flavoproteinele preiau ionii de hidrogen de la enzimele niacinice (NAD,NADP)
si ii transfera citocromilor;

vitamina este o componenta a aminoacidoxidazelor ce oxidează aminoacizii si a

xantinoxidazei ce catalizează oxidarea purinelor;

intra in compoziţia multor enzime fiind implicata in metabolismul glucidelor,

lipidelor si proteinelor.

Carenta de vitamina apare in condiţiile unei denutriţii proteice, fiind asociata cu avitaminozele B1, B12,
PP. Clinic apare fisurarea comisurilor labiale, aspectul depapilat al limbii, coloraţia roşie- purpurie a
acesteia, dermatita seboreica a pielii fetei, leziuni ale corneei, anaclorhidria, diareea, dermatoza scrotală
sau vulvară, vindecarea dificila a rănilor.

Raţia- aportul recomandat este de 0,6 mg/ 1000 kcal;

in sarcina si alăptare ajunge la 2,5 - 3 mg/zi;

se recomanda creşterea aportului in hipertiroidii, febra, stres, tratament medicamentos (sulfamide,

antibiotice).
Sursele alimentare- ficat, rinichi de vita, peste;

lapte si brânzeturi;

oua;

drojdia de bere;

unele legume(soia, mazăre, varza).

Vitamina este larg răspândită in alimente, fiind sintetizata si de către microorganismele tubului digestiv.

Vitamina B6: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, sursele alimentare.

Rolul in nutriţie şi efectul carentei

vitamina asigura coenzime pentru 60 de reacţii de decarboxilare, dezaminare,

transaminare si transsulfurare a aminoacizilor;

enzimele piridoxinice formeaza acidul δ-aminolevulinic, convertesc triptofanul in

niacina, acidul linoleic in acid arahidonic, desfac glicogenul in glucoza-1-fosfat, determina biosinteza unor
hormoni hipofizari si gonadali;

in prezenta vitaminei glucidele sunt asimilate rapid si este accelerata metabolizarea

glicogenului hepatic;

joaca un rol important in metabolismul lipidic favorizând acţiunea acizilor graşi

polinesaturaţi de prevenire a aterosclerozei.

Deficienta determina apariţia următoarelor fenomene clinice:

-astenie, cefalee, nervozitate, insomnie, stări depresive, nevrite periferice cu parestezii;

-anemie rezistenta la tratamentul cu fier, hipoproteinemie.

Carenta apare frecvent in cursul tratamentelor cu anticoncepţionale sau cu hidrazida acidului

izonicotinic(HIN).

Surse alimentare- ficat, carne;

cereale, fructe, legume.

Vitamina B12: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, sursele alimentare.

Rolul in nutriţie si efectele carentei

participa la metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor si acizior nucleici; direct

sau prin intermediul acidului folic participa la formarea si transferul radicalilor metil, formil si la folosirea lor
in sinteza bazelor purinice şi pirimidinice;

participa la transferul radicalului metil in sinteza colinei, serinei si metioninei;

in măduva oaselor joaca un rol esenţial in sinteza AND-ului;

separat joaca un rol biochimic esenţial in menţinerea mielinei la nivelul sistemului

nervos;

hidroxicobalamina are afinitate pentru cianura, ceea ce reprezintă un mecanism de

detoxifiere a persoanelor expuse la cantităţile de cianura prezente in fumul de ţigară;

Carenta de vitamina apare, in special, datorita defectelor de absorbţie decât lipsei acesteia din
alimentaţie. Deficienta este frecvent secundara absentei factorului intrinsec.

Clinic apare anemie macrocitară, leucopenie, trombocitopenie, tulburări digestive si neurologice. La

nivelul măduvei osoase apar megaloblastele ce transporta o concentratie normala de hemoglobina.
Aceste celule apar datorita formarii limitate a ADN-ului, in timp ce sinteza ARN-ului este normala. Sursele
alimentare - sunt reprezentate de produsele de origine animala din care se particularizează ficatul.
Alimentele de origine vegetala sunt lipsite de vitamina sau o au in cantităţi extrem de mici.

Vitamina C: rolul în nutriţie şi efectele carenţei, surse alimentare.

Rolul in organism si efectele carentei

- posibilitatea trecerii reversibile din acid ascorbic in acid dehidroascorbic explica

participarea vitaminei la reacţiile de oxidoreducere tisulara deci la procesele eliberatoare de energie;

- este un agent puternic reducător ce menţine in stare redusa glutationul, protejează de

oxidare vitaminele A si E, trece fierul trivalent in fier bivalent, protejează vitaminele din grupul B;

catalizează hidroxilarea prolinei in hidroxiprolină, a lizinei in hidroxilizină, a

triptofanului in serotonina, a colesterolului in acizi biliari;

intervine in producerea şi menţinerea colagenului, o substanţă proteica ce formează

baza pentru toate ţesuturile conjunctive din organism; in deficienta de vitamina fibroblastul sintetizeaza
mai puţin colagen;

multe substanţe din alimente sunt protejate in schimbul oxidarii vitamiei;

este importanta pentru producerea tiroxinei;

participa la sinteza hormonilor steroidici corticosuprarenalieni;

in stress scade datorita implicarii in eliberarea hormonilor stress-ului de catre glanda suprarenala;

inhiba cresterea tumorilor maligne.

Avitaminoza apare la sugarul care nu este alimentat la san si nu primeste vitamina: hemoragii gingivale,
subcutanate, subperiostale, echimoze, epistaxis. La adulti avitaminoza se manifesta prin astenie, dureri
musculare, hemoragii gingivale si perifoliculare, scaderea rezistentei la infectii si la poluantii chimici din
mediu.

Sursele de vitamina - sunt reprezentate de fructele si legumele proaspete. Dintre fructe se

particularizeaza coacazele negre, citricele, capsunile, ananasul si bananele. Dintre legume varza,
conopida, spanacul, salata, ridichiile reprezinta o sursa importanta de vitamina. Laptele, carnea, ouale
sunt sarace ca si painea sau cerealele. Unele legume si fructe (castraveti, dovlecei, mere) prezinta o
enzima denumita ascorbicoxidaza ce are capacitatea de a inactiva vitamina. Acidul ascorbic este usor de
distrus.
Vitamina PP: rolul în nutriţie, efectele carenţei , sursele alimentare.

Rolul in nutritie si efectele carentei

sub forma de nicotinamida intra in structura enzimelor niacinice: nicotinamid-adenin-

dinucleotid(NAD) si nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat(NADP); prin unire cu apofermenti proteici

coenzimele niacinice formeaza enzime ce participa la multiple reactii de oxido-reducere prin transfer de
hidrogen de pe un substrat pe altul; in lantul respirator preiau ionii de hidrogen din ciclul Krebs si-i trec
enzimelor flavinice care vor fi oxidate de citocromi si citocromoxidaza; in acest proces se elibereaza
energie si se formeaza molecule de ATP;

joaca un rol esential in metabolismul glucidelor, proteinelor, lipidelor si a alcoolului

etilic prin intermediul enzimelor in structura carora intra.

Organismul uman poate sintetiza vitamina pornind de la triptofan in prezenta vitaminelor B2 si B6.

Carenta de vitamina determina aparitia pelagrei boala caracterizata prin dermatoza suprafetelor expuse
la soare, diaree cronica cu deshidratare, tulburari psihice (insomnie, depresie, obseala, cefalee, tulburari
de comportament).

Surse alimentare - ficatul, carnea, pestele, preparatele din carne contin vitamina si triptofan;

laptele, branzeturile si ouale au cantitati mici de vitamina dar sunt bogate in triptofan;

leguminoasele uscate, legumele, fructele si cerealele (cu exceptia porumbului.

Sursele de vitamina sunt alimentare si endogene. Porumbul este pelagrogen deoarece o parte din
vitamina este legata sub forma de niactin, iar zeina este saraca in triptofan.

Laptele: compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui de vacă.

Laptele de vacă - are culoare alb-gălbuie, un gust uşor dulceag, miros caracteristic, densitate 1026 -
1034, pH 6,33 - 6,59. Compoziţia chimică este următoarea:

Proteine - dintre proteinele laptelui (în medie 3,4 g%) cele mai importante sunt cazeina (2,9 g%),
proteinele lactoserului (lactalbumina - 0,4 g%, lactoglobulina - 0,05g%, lactotransferina - 0,02 g%).

Cazeina este o fosfoproteină combinată cu săruri minerale sub formă de fosfocazeinat de calciu şi
magneziu. Ea precipită la pH 4,6 (punct izoelectric) formând micelii mari, iar în prezenţa acidului lactic
se formează acidul cazeinic (coagul) şi lactatul de calciu ( soluţie). Acest fenomen se produce în timpul
acidifierii laptelui cu acid lactic, format din lactoză, sub acţiunea bacteriilor lactice. Precipitarea se poate
produce şi sub acţiunea unor enzime coagulante (chiag, pepsină). Acest fenomen stă la baza preparării
brânzeturilor.

Proteinele zerului reprezintă 17% din proteinele totale ale laptelui de vacă, ele fiind bogate în cistină.
Aproape jumătate din aceste proteine sunt reprezentate de β-lactoglobulină, iar α -lactogloulinele
reprezintă aproximativ 20% din totalul proteinelor. Aceste proteine conţin mult triptofan şi alţi aminoacizi
esenţiali. Serumalbumina (3 - 5% din proteinele zerului) are proprietăţi imunologice asemănătoare cu
proteinele serului uman.

Substaţele azotate neproteice - sunt reprezentate de uree, nucleotide, baze azotate, acidul orotic,
amioacizi liberi. Ele se găsesc în proporţie de 5 - 7% în laptele de vacă şi mai mult în cel de femeie (15 -
25%). Proporţia lor creşte în urma aplicării tratmentului termic, datorită degradării substanţelor proteice.
Glucidele din lapte sunt neutre (lactoza), azotate (glucozamina, galactozamina), acide ( acizii sialici).
Dintre aceste glucide lactoza este cea mai importantă, ea reprezentând aproximativ jumătate din
substanţa uscată, nelipidică a laptelui ( 4,9 g%). Ea se descompune în cele două monozaharide
componente ( glucoză şi galactoză) sub acţiunea lactazei intestinale. Absenţa lactazei ( congenitală sau
ca urmare a enteritelor şi a neconsumului îndelungat de lapte) produce tulburări digestive după ingerarea
de lapte dulce, deoarece lactoza ajunge sub această formă în intestinul gros, unde favorizează
dezvoltarea florei de fermentaţie. Sub acţiunea diferitelor microorganisme, lactoza poate suferi fenomenul
de fermentaţie, care se soldează în final cu formarea acidului lactic şi a unor substanţe secundare, ce dau
o aromă specială produselor lactate. Acidul lactic poate fi transformat de bacteriile propionice, cu
formarea bioxidului de carbon şi a acidului proponic, în cadrul fermentaţiei propionice (folosită la
producerea unor brânzeturi). Sub acţiunea unor germeni anaerobi acidul lactic poate suferi o fermentaţie
butirică, fenomen întâlnit în cursul balonării unor brânzeturi.

Lipidele - laptelui sunt reprezentate de trigliceride (98% din lipide), fosfolipide (0,05 - 0,075%), steride
(colesterol şi lecitină). Lipidele reprezintă în medie 3,6% şi sunt grupate în 3 faze distincte reprezentate
de: globulele de grăsime; membrana care înconjoară aceste globule; plasma laptelui unde sunt
combinate cu proteinele. Din punct de vedere al compoziţiei chimice, ele conţin un procent ridicat de
fosfolipide, sunt sărace în acizi graşi polinesaturaţi şi prezintă cantităţi mari de colesterol.

Sărurile minerale- se găsesc în lapte în proporţie de 9 - 9,5%, variază după sezon şi în funcţie de specie.
Ele sunt reprezentate în majoritate de fosfaţi (Ca, K, Mg), citraţi (Na, K, Mg, Ca), cloruri (Na, K, Ca). Iodul
este prezent într-o proporţie superioară aceleia din alte alimente. Laptele şi brânzeturile reprezintă cea
mai importantă sursă de calciu, care se găseşte în următoarele cantităţi: -125 mg/100 ml lapte;

-200 mg % în brânza de vaci;

-500 mg % în telemea;

-700 mg % în caşcaval şi brânză de burduf,

-900 - 1000 mg % în schwaitzer.

Pe lângă cantitatea importantă, calciul este însoţit de factori care-i favorizează absorbţia: raportul
supraunitar faţă de fosfor ( 1,4); prezenţa vitaminei D sub formă activă; prezenţa lactozei şi a acidului
lactic; prezenţa citraţilor. Laptele este singurul aliment de origine animală ce conţine acid citric liber şi
citraţi. Citratul de sodiu are un rol de solubilizare a fosfatului de calciu favorizând absorbţia acestuia.
Laptele de vacă conţine mai mult calciu şi fosfor decât cel uman, dar raportul Ca/P este mai mic.
Conţinutul relativ ridicat de fosfor reduce absorbţia calciului în intestin şi poate determina hipocalcemie.
Concentraţiile sodiului şi potasiului sunt mai mari în laptele de vacă faţă de cele din laptele uman.
Magneziul, sodiul, potasiul conferă laptelui proprietăţi alcalinizante.

Enzimele cele mai importante sunt lipaza, esterazele, fosfataza alcalină, lizozimul,

amilaza, proteaza, xantinoxidaza, peroxidaza, catalaza. Activitatea optimă a acestora

se manifestă la 40 - 50 ˚C şi încetează către 70 ˚C sau sub 15 ˚C.

Vitaminele - toate sorturile de lapte sunt o sursă săracă şi nesigură de vitamină D.

Cantitatea de vitamină C din laptele uman este de aproximativ 3 - 4 mg/dl, de aceea

scorbutul nu apare la copiii alimentaţi la sân. Laptele este bogat în vitamină B2, B1,A.

Valoarea nutritivă a produselor lactate - produsele lactate acide conţin elemente nutritive într-o formă
uşor digerabilă: cazeina sub formă precipitată, lactoza sub formă de acid lactic şi o cantitate mare de
vitamine B. Acidul lactic care se formează este indispensabil pentru activitatea pepsinei din sucul gastric.
Pentru persoanele sănătoase constituie un aliment ideal, care prelungeşte viaţa. Aceste produse sunt
recomandate următoarelor categorie de persoane:

persoane cu hipoaciditate şi anaciditate;

persoane care nu au lactază;

în bolile hepatice, cardiovasculare, renale;

în obezitate.

Carnea: compoziţia chimică şi valoarea nutritivă, necesarul zilnic, efectele consumului neadecvat.

Proteinele - reprezintă componentele principale ale ţesutului muscular la animalul tânăr, reprezentând
circa 80 % din reziduul uscat sau 18 - 22 % din masa integrală a acestuia. Proteinele sarcolemei şi ale
ţesutului conjunctiv interstiţial sunt reprezentate de colagen, elastină şi reticulină. In spaţiile interfibrilare
ale ţesutului muscular se găsesc proteinele protectoare, care asigură alunecarea fasciculelor musculare
(mucine, mucoide). Proteinele miofibrilare formează fracţunea insolubilă a ţesutului muscular, ele find
reprezentate de actină, miozină, tropomiozină, contractină, paramiozină, metamiozină. Aceste proteine au
un rol important în contractilitatea muşchiului în viaţă şi în comportarea acestuia în stadiile de rigiditate şi
maturare a cărnii. Miozina reprezintă 35 % din proteinele musculare şi conţine toţi aminoaczi esenţiali
într-o proporţie echilibrată. Actina reprezintă 13 - 14 % din proteinele musculare şi prezintă un echilibru
normal al aminoacizilor. Proteinele sarcoplasmatice formează fracţiunea solubilă a proteinelor musculare.
Ele sunt reprezentate de miogen, mioglobină, mioalbumină. Proteinele granulelor din sarcoplasmă sunt
reprezentate de albumine, globuline, lipoproteine, ribonucleoproteine. Proteinele nucleilor sunt
nucleoproteine şi reprezintă 50% din substanţa uscată. Proteinele din carne au o valoare biologică
ridicată, dar aceasta este scăzută atunci când creşte proporţia de ţesutul conjunctiv.

Lipidele din fibrele musculare au rol energetic şi plastic (fosfolipidele intră în componenţa unor structuri
ale fibrei: mitocondri, microzomi, nuclei), sau sunt legate de unele proteine ale sarcoplasmei şi de
miofibrile. Grăsimile ţesutului muscular al bovinelor, ovinelor, cabalinelor şi porcinelor conţin acizi graşi
nesaturaţi într-o proporţie redusă. Grăsimile din carnea de găină şi curcan conţin mai mulţi acizi graşi
polinesaturaţi, dar nivelurile depind de proporţia acestora în hrana păsărilor. Grăsimile provenite de la
peşte se caracterizează prin bogăţia de acizi graşi nesaturaţi.

Glucidele sunt reprezentate, în special, de glicogen şi variază cu specia animală şi tipul de carne. După
sacrificare se produce o degradare a glicogenului pe cale glicolitică, se acumulează acidul lactic, scade
pH-ul şi se formează zaharuri mai simple.

Apa variază între 75 - 80%, scade cu vârsta şi cu cantitatea de grăsime.

Sărurile minerale sunt prezente în cantităţi cuprinse între 0,8 - 1,8 % şi sunt reprezentate de fosfor, calciu,
fier, fluor şi iod (abundente în carnea de peşte).

Vitaminele sunt prezente în proporţii importante, în special grupul B. Carnea de porc este bogată în
tiamină, iar nicina este în proporţie ridicată în carnea provenită de la diferite mamifere. Vitaminele
liposolubile sunt prezente în carnea grasă.

Substanţele extractive neproteice- reprezentate de: nucleotide (acidul adenilic, acidul guanilic, acidul
uridilic); baze purinice ( adenina, guanina şi derivaţii lor de dezaminare - xantina, hipoxantina); creatina şi
creatinina; dipeptide ( carnozina şi anserina); tripeptide ( glutationul); aminoacizi liberi.

Substanţe extractive neazotate - glicogenul, hexozofosfaţi, zaharurile simple, acidul lactc şi alţi acizi
organici. Aceste substanţe imprimă un gust specific al cărnii.
Raţia de carne - în alimentaţia raţională sunt indicate următoarele raţii zilnice de carne:

-Copii şi adolescenţi: - 1 - 3 ani 60g

- 4 - 6 ani 80g

- 7 -12 ani 130g.

-13 - 19 ani băieţi 225g

fete 220g.

-Adulţi între 20 - 25 ani efort mediu 225g

efort mare 250 g

efort foarte mare 270 g.

-Adulţi între 25 - 65 ani efort mic 200g

efort mediu 225g

efort mare şi foarte mare 250 g.

Un regim carenţat în carne generează riscul apariţiei anemiei feriprive, îndeosebi la copii şi femei în
perioada maternităţii. Consumul exagerat de carne expune organismul la consecinţele unui aport
insuficient de lapte şi brânzeturi sau alte grupe de alimente.

Peştele: compoziţia chimică şi valoarea nutritivă.

Au fost elaborate 4 grupe de peşti în funcţie de valoarea lor nutritivă reprezentate de conţiuntul de
proteine şi de grăsimi. În categoria A intră peştele cu un conţinut mare de proteine ( 15-20%), dar mic de
lipide ( sub 5%) – crap, ştiucă, morul, iar în categoria B cel cu un conţinut mare de proteine ( 15-20%) dar
mediu de lipide ( 5-15%) – hering, sardină, hamsie. În categoria C intră peştele cu un conţinut mic de
proteine ( sub 15%), dar mare de lipide ( peste 15%) – macrou, scrumbia de Dunăre, iar în categoria D
cel cu un conţinut foarte mare de proteine (peste 20%) dar mic de lipide ( sub 5%) – ton, şalău.

Carnea de peşte are culoare albă sau roz pal şi este formată din fibre musculare foarte fine. De
asemenea ea este lipsită de ţesut conjunctiv interfibrilar. Grăsimea nu formează strat adipos ci îmbibă
ţesuturile musculare. Mirosul specific este dat de acidul clupanodonic ce este un acid gras nesaturat.

Proteinele au un conţinut ridicat de aminoacizi esenţiali. Grăsimea este distribuită în masa musculară sau
în unele organe şi este bogată în acizi graşi esenţiali. Peştele este o sursă importantă de vitamine
liposolubile ( vitamina A şi D) şi hidrosolubile ( complexul B – în special B1, B2 şi PP). Sărurile minerale
sunt prezente în proporţii cuprinse între 0,8 şi 1,5% fiind reprezentate de calciu, fosfor, potasiu,
magneziu, iod. Conţinutul de fier este inferior celui prezent în carnea animalelor de măcelărie.

Ouăle: structura anatomică.

- cuticula formată din substanţe mucoide uscate, ce acoperă coaja la exterior;

- coaja de culoare albă, până la cafeniu, mată, reprezintă aproximativ 10,9% din greutatea oului;
ea este străbătută de numeroşi pori şi este compusă din carbonaţi de calciu (94%), carbonaţi de
magneziu ( 1,3%), fosfaţi şi substanţe organice (3 %);
- membranele cochifere, una parietală care înveleşte coaja şi alta viscerală care acoperă albuşul;
ele delimitează la partea rotundă a oului camera de aer, care se măreşte pe măsură ce oul se
învecheşte;

- albuşul formează o masă vâscoasă transparentă, gelatinoasă ce reprezintă 57 % din greutatea

oului şi conţine apă ( 85,8 %), proteine (12,7 %), lipide (0,3 %), glucide (0,33 - 0,55 %), săruri minerale şi
vitamine în cantităţi mici;

- membrana vitelină acoperă gălbenuşul;

- gălbenuşul reprezintă 32 % din greutatea oului, este situat în centrul oului unde este menţinut de
două cordoane denumite şalaze ce se prind de membranele cochilifere la cele două extremităţi ale oului;
gălbenuşul conţine 50,8 % apă, 16,8 %proteine, 31,7 % lipide, 8 - 15 % elemente minerale ( fosfor, calciu,
fier, sulf, oligoelemente);

- discul germinativ este dispus pe suprafaţa gălbenuşului şi reprezintă embrionul.

Ouăle: valoarea nutritivă şi consumul zilnic, efectele consumului neadecvat.

Compoziţia chimică a oului

- Proteinele sunt prezente atât în albuş cât şi în gălbenuş. Proteinele din albuş sunt: ovalbumina ( peste
50 % din substanţa uscată a albuşului); fosfoproteina cu grupări SH; ovotransferina ce leagă fierul, cuprul,
zincul, cu acţiune antimicrobiană; ovomucoidul ; alte proteine reprezentate de lizozim, globulină (cu
activitate enzimatică şi antibacteriană), ovoinhibitor ( cu acţiune inhibitoare asupra tripsinei,
chimiotripsinei), avidina care leagă biotina la nivelul triptofanului. Proteinele din gălbenuş se găsesc, în
special, în complexe lipoproteice. Componentele lipoproteice ale gălbenuşului au fost separate în două
fracţiuni : - o fracţiune cu densitate mică, bogată în lipide reprezentată de lipovitelină;

o fracţiune cu densitate mare, săracă în lipide reprezentată de fosfovitelină, livetine.

- Glucidele se găsesc în cea mai mare proporţie în albuş.

- Lipidele oului sunt concentrate mai ales în gălbenuş, reprezintă 70 % din substanţa uscată a acestuia.
Ele sunt formate din gliceride, fosfolipide ( lecitine, cefaline), steroli. Proporţia lipidelor din ou este
constată, conţinutul în acizi graşi nesaturaţi şi saturaţi depinde de alimentaţia păsărilor. Lipidele din ou au
un coeficient foarte mare de utilizare digestivă (se găsesc sub formă emulsionată). Fosfolipidele din ou au
un rol important în creştere, iar lecitina acţionează ca un factor preventiv al steatozei hepatice, produsă
de colesterol. Practic oul înglobează colesterolul şi antidotul acestuia reprezentat de lecitină.

- Sărurile minerale se găsesc mai ales în gălbenuş. Sulful se găseşte în proporţie de 50% în livetină,
fosforul intră în compoziţia fosfolipidelor, fierul se află aproape în întregime în gălbenuş, calciul se
găseşte de 10 ori mai mult în gălbenuş decât în albuş. In albuş cel mai bine reprezentat este sulful.
Oligoelementele din ou sunt iod, cupru, mangan.

- Vitaminele sunt bine reprezentate în ou. Vitaminele hidrosolubile se găsesc atât în albuş (mai ales
riboflavina ) cât şi în gălbenuş. In ou se găsesc cantităţi mari de vitamină B1, B2, B12. Vitaminele
liposoluble se găsesc în gălbenuş (vitamina A, D şi E).

- Oul crud conţine avidina ce împiedică absorbţia biotinei ( vitamina B 8) la nivelul tractului digestiv şi
produce "boala albuşului de ou crud" manifestată printr-o dermatoză asemănătoare cu cea din pelagră.

Un aspect important este acţiunea acidifiantă a oului, prin predominenţa miliechivalenţilor acizi
( combinaţii de fosfor, sulf şi clor).

Dezavantajele consumului excesiv de ouă sunt date de:

bogăţia în colesterol a gălbenuşului;

conţinutul redus de glucide;

cantităţi foarte mici de calciu, dar raportul Ca/P are o valoare acceptabilă (fosforul este legat sub formă de
fosfaţi);

lipsa vitaminei C şi sărăcia în vitamină PP;

acţiunea hiperkinetică asupra căilor biliare.

Raţia şi efectele consumului neadecvat

Gălbenuşul se recomandă în alimentaţia sugarului începând cu luna a IV a, în amestec cu piureul de

legume. Copii preşcolari pot consuma jumătate de ou/zi, iar şcolarii şi adolescenţii câte 1 ou/zi. Femeia
gravidă trebuie să introducă în alimentaţia sa 4 - 5 ouă pe săptămână, iar în perioada de lactaţie câte un
ou pe zi. Regimul adultului muncitor poate conţine 6 - 7 ouă/săptămână, a celor vârstnici 2 - 4
ouă/săptămână.

Datorită efectului excito-secretor redus şi fiind uşor digerabil şi absorbabil, se recomandă în diete de
cruţare: gastrite hiperacide, stări preulceroase, ulcer gastric, stări posthepatitice, după traumatisme.

Digestibilitatea oului este uşoară, el necesită o secreţie gastrică redusă şi părăseşte stomacul într-un timp
mai scurt comparativ cu carnea.

Datorită bogăţiei în lecitine, vitamine din grupul B şi proteine de calitate, oul este recomandat în
neuroastenie, surmenaj, la copii cu o dezvoltare lentă. Albuşul este lipsit de lipide, astfel că el este
recomandat în cura de slăbire.

Ouăle nu se folosesc în ciroze şi la persoanele alergice la ou.

Legumele: compoziţia şi valoarea nutritivă, necesarul zilnic, efectele consumului neadecvat.

Compoziţie şi valoare nutritiva: legumele se particularizează printr-un conţinut crescut de apa (75 -
95%), glucide (celuloza este bine reprezentata), vitamine si elemente minerale. Proteinele sunt prezente
in cantităţi mari in leguminoasele uscate, iar lipidele sunt bine reprezentate in seminţele oleaginoase.

-Proteinele sunt prezente in cantităţi mari in leguminoasele uscate (fasole, mazăre, soia). Acestea conţin
proteine vegetale ce contribuie la menţinerea bilanţului azotat. In formele tinere predomina albuminele
care sunt apoi înlocuite de globuline (pe măsura maturizării plantei). Proteinele din leguminoase uscate
se particularizează printr-un conţinut scăzut de metionina, in timp ce conţinutul de lizina este apropiat de
cel din carne. In leguminoasele păstăi se găsesc substanţe antienzimatice (tripsininhibitori) care scad
degradarea si folosirea proteinelor. Legumele frunza (salata, spanac) si cartofii conţin cantităţi destul de
mici de proteine cu valoare biologica medie.

-Glucidele cu molecula mica sunt puţin reprezentate in legume, excepţie face morcovul si sfecla care sunt
bogate in zaharoza. Polizaharidele sunt reprezentate de amidon si celuloza:

amidonul reprezintă principala substanţa de rezerva a legumelor; odată cu creşterea

plantelor sporeşte si proporţia de amidon ; conţinutul crescut de amidon apare in cartofi, morcovi si
leguminoase uscate;

celuloza este cea mai importanta substanţa organica din regnul vegetal prin rolul ei de
 formare a scheletului de susţinere al peretelui celular; de obicei este asociata cu hemiceluloza
(pentozani, xilani) ce sunt polizaharide mixte; celuloza poate fi moale (in dovlecei) sau dura ( in
leguminoase); morcovul conţine pectina ce sudează membranele celulare intre ele fiind folosit in terapia
antidiareică; alte polizaharide sunt reprezentate de inulina, gume si mucilagii.

-Lipidele sunt slab reprezentate in legume. Fosfatidele se găsesc in cantităţi importante (0,1 - 1,6%), iar
dintre fitosteride se remarca prezenta sitosterolului si a stigmasterolului. In unele legume se găsesc
cantităţi foarte mici de acizi graşi : acidul palmitic, linoleic in fasole, mazăre, spanac.

-Acizii organici se găsesc in legume sub forma de săruri si de derivaţi ai acestora si influenţează gustul si
conservabilitatea produselor: acidul citric, malic, tartric, oxalic, succinic, lactic.

-Sărurile minerale- calciul se găseşte in legume in cantităţi importante (varza, conopida, pătrunjel,
mazăre, fasole verde), dar absorbţia acestui element mineral este împiedicată de formarea sărurilor
insolubile de oxalat de calciu. Fosforul este prezent in cantităţi mari, dar sub forma de acid fitic puţin
utilizabil. Raportul Ca/P nu este optim pentru absorbţia celor doua elemente minerale. Potasiu se găseşte
intr-o cantitate mai ridicata decât sodiul, fierul se găseşte mai ales in legumele frunze, iar alte elemente
minerale prezente in legume sunt reprezentate de magneziu, sulf, clor, cupru, iod. Legumele sunt
furnizoare de miliechivalenti alcalini, ele ocupând un loc important in regimurile alcalinizante.

-Vitaminele sunt sintetizate de plante, motiv pentru care ele se găsesc in cantităţi mari in legume.

Vitamina C este bine reprezentata in părţile externe ale plantei si in frunze, cantitatea

ei creste progresiv ajungând maxima la maturitate. In unele legume (castraveţi, dovlecei, morcovi) exista
enzima denumita ascorbicoxidaza (o metaloenzima ce are in compozita ei cupru) care oxidează acidul
ascorbic la acid dehidroascorbic si apoi la compuşi fără activitate vitaminica (acid dicetogulonic). In
legume se găsesc cantităţi mari de vitamina B1, B2, B6, PP, acid folic.

Grupul vitaminelor liposolubile este reprezentat de cantităţi mari de provitamine:

-carotenoidele si criptoxantina (provitamine A) conferă legumelor o culoare atractiva;

-fitosterolii (provitaminele D2) se găsesc in varza, spanac, in frunzele legumelor.

Vitamina E se găseşte in special in seminţe, in legumele oleaginoase si in spanac, salata sau

leguminoase uscate. Vitamina K sub forma fitochinonei se găseşte in frunzele verzi (spanac, salata,
varza, conopida) unde este sintetizata.

-Substanţele tanante sunt răspunzătoare de modificarea culorii legumelor. In aceasta categorie intra
antocianinele (cianidina din varza roşie, morcov sau betaina din sfecla), carotenoidele ce dau legumelor
culoare galbena, portocalie sau roşie si clorofila care este prezenta in legumele verzi.

-Substanţele aromate sunt antrenabile cu vaporii de apa, ele sunt prezente in ceapa, usturoi sau praz.

-Substantele fitonocide conferă legumelor o conservabilitate sporita; in acesta categorie intra alicina din
usturoi si ceapa care are o acţiune bactericida asemănătoare cu cea a penicilinei.

-Substantele antinutritive-in aceasta categorie intra:

antivitamine -ascorbicoxidaza care distruge vitamina C;

antiminerale -acidul fitic si oxalic ce leagă calciul, fierul, magneziul;

antiproteinogenetice -tripsininhibitori;

antitiroidiene -glicozizii tianogenici din varza, gulii, conopida ce împiedica fixarea

iodului in tiroida.
-Valoarea calorica este foarte redusa, fiind cuprinsa intre 10 si 50 de kcal/100g.

Raţia de legume variază cu vârsta: - copii 1 - 6 ani 285 - 340g

7 - 12ani 410 - 500g

- adolescenţi băieţi 550 - 570g

fete 430g

- adulţi bărbaţi 500 - 700g

femei 450g

- bătrâni 250g

Leguminoasele uscate: compoziţia chimică şi valoarea nutritivă.

Acestea sunt reprezentate de fasole, mazăre, soia. Din punctul de vedere al compoziţiei, leguminoasele
uscate se caracterizează printr-un conţinut mare de proteine ( între 20 şi 36%) şi de amidon ( 50-55%).

Proteinele din leguminoase au o valoare biologică medie, ele fiind deficitare în aminoacizi cu sulf
( metionină, cistină, cisteină) triptofan şi arginină, în funcţie de varietatea de produs. Soia are un conţinut
de proteine ce variază de la 33 la 36%, existând şi soiuri unde ajunge la 50%. Proteinele din soia sunt
mai bine echilibrate în aminoacizi comparativ cu cele din alte produse vegetale. Din soia se pot obţine
concentrate şi izolate proteice cu până la 80% proteine. Substanţele neazotate sunt reprezentate de
amidon, de zahăr format din maltoză şi de pentozani, celuloze şi hemiceluloze ce sunt concentrate în
învelişuri.

Grăsimile din leguminoasele uscate sunt reprezentate de acizi graşi mononesaturaţi ( oleic) şi
polinesaturaţi ( linoleic). Soia conţine până la 20% lipide ce pot fi extrase sub formă de ulei alimentar.

Substanţele minerale din leguminoasele uscate sunt reprezentate mai ales de săruri ale acidului fosforic
cu potasiu, fier, calciu şi magneziu. Utilizarea lor în organism este foarte redusă, ceea ce este important
de ştiut pentru persoanele vegetariene. Ele nu sunt nici surse importante de vitamine. Acestea sunt în
cantităţi mici şi concentrate în învelişuri. Cele prezente în părţile comestibile ale produselor sunt distruse
în mare parte de tratamentele termice intense ce sunt necesare pentru prelucrarea lor. Leguminoasele
uscate conţin şi substasnţe cu rol antinutritiv reprezentate de tripsininhibitori ( inhibitori ai enzimelor
proteolitice), gemaglutenine ce interferă reabsorbţia hormonului tiroidian eliberat prin bilă şi chiar glicozizi
generatori de acid cianhidric. Substanţele cu rol antinutritiv sunt inactivate prin tratamente termice.

Fructele: compoziţia chimică şi necesarul zilnic, efectele consumului neadecvat.

-proteinele sunt slab reprezentate (conţinutul mediu este de 0,88%);

-glucidele sunt prezente in cantităţi ce variază intre 5 si 20%;

fructoza si glucoza ocupa un loc important; zaharoza se găseşte in proporţie crescuta

in fructele nemature si scade pe măsura coacerii acestora in favoarea fructozei si glucozei ( sub acţiunea
invertazei are loc transformarea zaharozei);
conţinutul in amidon este crescut in perioada de prematuritate si scade pe măsura

maturizării fructelor;

celuloza se găseşte în cantităţi cuprinse intre 0,5 si 2%, în combinaţie cu

hemicelulozele ( pentozanii din mere, gutui, zmeura), gumele si substanţele pectice; substanţele pectice
participa la sudarea membranelor celulare intre ele având un caracter hidrofil puternic; sub acţiunea
pectinesterazelor ele formează macromolecule care determina apariţia unor reţele tridimensionale
impreuna cu ionii de calciu si cu alţi ioni bivalenţi, reţele care vor forma gelul pectocalcic ce are un rol
important in textura fructelor, in apariţia unor defecte de fabricaţie a sucurilor de fructe ( gelificarea lor);

-lipidele sunt concentrate in seminţele si sâmburii fructelor; in unele fructe ( arahide, migdale, nuci) se
găsesc intr-o cantitate însemnata, servind ca materie prima pentru uleiuri;

-sărurile minerale sunt reprezentate in principal de potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier; deşi unele fructe
conţin o proporţie importanta de acizi organici, ele au acţiune alcalinizanta întrucât acizii sunt transformaţi
in organism in săruri minerale; sodiul se găseşte in cantităţi mici, astfel ca fructele se pot folosi in
regimurile hiposodate;

-vitaminele sunt reprezentate in special de vitamina C care se găseşte in cantităţi mari in citrice, fragi,
căpşuni, coacăze; cantitatea cea mai mare se găseşte in stadiul de maturitate fiziologica a fructului,
scăzând apoi brusc; părţile exterioare ale fructelor sunt mai bogate in vitamina comparativ cu cele
interioare;

riboflavina se găseşte in cantităţi mai mari in stadiu de prematuritate al fructelor;

tiamina se găseşte sub forma libera ca ester pirofosforic sau cocarboxilaza in banane, struguri,
portocale, mere; prin păstrare sau preparare culinara se produc pierderi importante de acid ascorbic
datorita acţiunii unor enzime de tipul ascorbicoxidazei;

vitaminele liposolubile sunt prezente in cantităţi reduse; in fructele oleaginoase (nuci,

migdale) se găsesc cantităţi mari de vitamina E, iar vitamina A (mai ales sub forma de provitamina) se
găseşte in lămâi, portocale, caise, mandarine, banane, nuci;

-acizii organici sunt reprezentaţi in special de acidul citric, tartric care le conferă o serie de proprietăţi; în
timpul coacerii fructelor concentraţia acestor acizi scade în favoarea zaharurilor care cresc;

-substanţele tanante conferă fructelor un gust astringent, ele au proprietatea de a precipita proteinele,
reprezintă substratul proceselor de imbrunare si le influenţează gustul;

-substanţele colorante-antocianinele determina culoarea fructelor; cea mai răspândita este cianidina din
fragi, vişine, zmeură; ele exercită şi o acţiune bacteriostatica;

-substanţele ce dau aroma sunt reprezentate de uleiuri eterice.

Alte efecte ale fructelor: - acţiune diuretica prin conţinutul crescut de apa si potasiu;

acţiune constipanta pentru fructele bogate in substanţe tanante (afine, gutui);

bogăţia de pectine din mere contribuie la formarea bolului fecal in unele diarei;

fructele bogate in substanţe de balast prezinta efect laxativ, fiind recomandate in unele forme de
constipaţie;

ele furnizează puţine calorii fiind recomandate in cura de slăbire ( fac excepţie fructele oleaginoase ).

Necesarul zilnic variază in funcţie de grupa de vârsta: copii 1 - 6 ani 180 - 240g;
 7 -12 ani 270 - 330g;

adolescenţi băieţi 370 - 380g;

fete 330g;

adulţi masculin 260 - 330g;

feminin 270 - 280g;

bătrâni 220g.

Cerealele: structura bobului de grâu şi compoziţia chimică.

Structura bobului:

-la exterior bobul prezinta pericarp si testa, structuri dure bogate in fibre nedigerabile; sub ele se găseşte
stratul aleuronic, un înveliş bogat in proteine; structurile exterioare reprezintă cam 12% din greutatea
bobului;

-in interior se afla endospermul ce consta dintr-o porţiune interna si una externa; endospermul reprezintă
aproape 85% din greutatea bobului de grâu;

-in partea inferioara a bobului de grâu este plasat germenele sau embrionul care este format din vlăstar si
rădăcina; germenele este ataşat de bob printr-o structura speciala denumita scutelum, el reprezentând
3% din greutatea bobului.

Compoziţia bobului de grâu:

-germenele este relativ bogat in proteine, grăsimi si vitamine; aproape jumătate din tiamina se găseşte in
scutelum;

-straturile exterioare ale endospermului si stratul aleuronic conţin o concentraţie mare de proteine,
vitamine (in special niacina) si acid fitic, iar partea interna se particularizeaza prin bogăţia in amidon.

Compoziţia chimica a boabelor de cereale:

-proteinele din cereale sunt reprezentate de: albumine (predomina in embrion), globuline, prolamine
(gliadina intra in compoziţia glutenului), glutenine; glutenul reprezintă principala masa proteica obţinută
din faina de grâu, el fiind format din doua componente de baza reprezentate de gliadina si glutenina;

-glucidele sunt bine reprezentate in boabele cerealelor;

cele cu molecula mica se găsesc mai ales in germene; zaharoza se găseşte in proporţie

de 2 - 3%, maltoza, glucoza si fructoza sunt slab reprezentate;

amidonul este bine reprezentat in endosperm; faina cu un grad mic de extracţie (faina

alba) este mai bogata in amidon comparativ cu cea care are un grad mare de extracţie; dextrinele se afla
in cantităţi mici in făină, dar in caz de depozitare în condiţii necorespunzătoare de temperatura si
umiditate cantitatea lor creste;

celuloza si hemiceluloza se concentrează in straturile exterioare;

-lipidele sunt prezente in cantitati de 1 - 2% in faina si tărâţe sub forma de fosfolipide si glicolipide (in
endosperm), dar o mare parte din ele sunt eliminate prin măcinare; uleiul din germene de cereale este
bogat in vitamine E;

-sărurile minerale (fosfor, potasiu, calciu, magneziu) sunt bine reprezentate in porţiunile de înveliş si
embrion; fosforul se găseşte sub forma de acid fitic si fitati ce vor fi hidrolizati de fitaza eliberând acidul
fitic care va forma săruri insolubile cu unele elemente minerale (calciu, magneziu);

-vitaminele sunt prezente in cantitati mari in cereale la nivelul embrionului si a straturilor de înveliş,
endospermul fiind mult mai sărac; bobul de grâu este lipsit de vitaminele A, B6, D şi C; datorita repartiţiei
vitaminelor faina alba are un conţinut mai redus de vitamine comparativ cu cea neagra;

-enzimele sunt importante pentru păstrarea cerealelor si a produselor lor; enzimele mai importante sunt
reprezentate de proteaze, lipaze, oxidaze, fosfataze si amilaza.

Făina de grâu: valoarea nutritivă a făinii cu diferite grade de extracţie.

Rata de extracţie reprezintă proporţia din boabele de grâu ce este folosita pentru prepararea fainii. Faina
cu o rata de extracţie de 85% conţine 85% din greutatea bobului de grâu, restul fiind îndepărtata sub
forma de tărâţe.

In faina de grâu cu un coeficient de extracţie de 100% fibrele alimentare se găsesc in cantitati de3 ori
mai mari comparativ cu faina alba, in care cantitatea de proteine scade cu 16 - 18%, iar cea de lipide cu
35%.

Mineralele se găsesc in faina neagra in cantitati variabile, dar absorbţia lor este redusa prin legarea lor cu
fitaţi. In faina alba cantitatea de elemente minerale este scăzuta, dar ceea ce rămâne este mai bine
absorbit din cauza pierderii fitatilor prin măcinare. Faina alba este ades fortificată cu preparate din fier
calciu sau zinc, dar nu este sigur dacă acestea se absorb.

Prin măcinare apar pierderi mari de vitamine hidrosolubile, ceea ce impune fortificarea fainii albe cu
tiamina, acid nicotinic si uneori riboflavina. Aproape toata cantitatea de vitamina E din bob este
îndepărtată prin măcinare.

Pâinea: raţia şi efectele consumului neadecvat.

Aceste produse furnizează o treime din caloriile necesare unui adult, o felie de pâine de 100g oferind 255
kcal. Caloriile sunt oferite in majoritate de amidon care formează 50% din greutatea pâinii intermediare si
mai mult pentru cea alba. Ţinând cont de acest procent relativ mare de amidon s-a ivit necesitatea de a
controla aportul ei in unele diete. In acest sens s-a creat un indice "o valoare de pâine" egala cu 20g
pâine sau cu 12,5 g glucide.

Produsele cerealiere conţin cantitati importante de proteine vegetale, ajungându-se pana la un conţinut
proteic de 8 - 11g pentru 100g produs. Aceste produse asigura 40 - 45% din necesarul de proteine pentru
24 de ore. Din păcate este vorba de proteine cu valoare biologica medie, sărace in lizina si valina si care
dispun de cantitati mai mici de tioamino-acizi si treonina comparativ cu proteinele animale.

Pâinea si derivatele de cereale se remarca ca surse de vitamine din grupul B si E. Sunt bogate n tiamina,
riboflavina, piridoxina, niacina, tocoferol, dar lipseşte vitamina C, iar vitamina A este in cantitati
insuficiente.

O parte din elementele minerale se combina cu acidul fitic sub forma de fitaţi (de calciu) care sunt
insolubili si se elimina cu fecalele. In pâine si derivatele de cereale predomina miliechivalenţii acizi.
Raţia de pâine si derivate de cereale este diferita in funcţie de grupa de vârsta si sex:

-copii 1 - 3 ani raţia de pâine 80g/zi de cereale 30g/zi;

4 - 6 ani 140g/zi 40g/zi;

7 -12 ani 225 - 250g/zi 50g/zi;

-adolescenţi băieţi 300g/zi 50g/zi;

fete 250g/zi 40g/zi;

-adulţi barbaţi 320 - 500g/zi 35 - 55g/zi;

femei 250 - 330g/zi 30 - 40g/zi;

-bătrâni 250 - 300g/zi 20 - 30g/zi.

Grăsimi animale şi vegetale: compoziţia chimică şi valoarea nutritivă.

În compoziţia grăsimilor găsim aproape în exclusivitate lipide reprezentate de gliceride ( 98-99%),

fosfolipide ( 0,2-0,3%) şi steride ( 0,3-1,2%). Grăsimile alimentare pot fi vegetale şi animale, lichide sau
solide.

Acizii graşi din structura gliceridelor pot fi saturaţi ( butiric, caproic, caprilic, lauric, mirisic), mononesaturaţi
( oleic, erucic) şi esenţiali ( linoleic, linolenic, arahidonic). În alimentaţia umană trebuie să intre atât
grăsimi animale cât şi vegetale ( bogate în acizi graşi esenţiali). Există o clasificare a grăsimilor în funcţie
de conţinutul de acizi graşi esenţiali. În această clasificare sunt incluse 5 categorii de grăsimi: bogate în
astfel de acizi ( conţin 50-80% AGE) – uleiul de peşte, de floarea soarelui, arahide, soia; sărace (15-20%
AGE) – untura de porc, untura de pasăre; foarte sărace ( cel mult 5%) – untul, margarina, seul de bovine,
seul de ovine; aproape lipsite de AGE ( sub 1%) – untul de palmier; lipsite de AGE – uleiul de cocos.

Fiind alcătuite în special din gliceride, aceste produse au un rol energetic important. De asemenea ele
conţin vitamine liposolubile ( vitamina A,D,E) în cantităţi mari.

Uleiurile comestibile se obţin prin presarea seminţelor sau a fructelor oleaginoase urmată de prelucrarea
uleiului brut ( se urmăreşte îmbunătăţirea proprietăţilor organoleptice şi creşterea rezistenţei la păstrare).

Grăsimile animale se obţin din ţesuturile grase provenite de la porcine, bovine şi ovine. Obţinerea
grăsimilor implică operaţii de extragere, rafinare, răcire şi ambalare a produselor.

Zahărul şi produsele zaharoase: compoziţia chimică şi valoarea nutritivă

Valoarea energetică a acestor produse este foarte mare ajungând la 350 – 400 kcalorii. Aceste calorii
sunt oferite aproape exclusiv de glucide. Valoarea lor psihisenzorială constă în gustul lor dulce, în
aromele specifice şi în caracteristicile lor estetice specifice. Pe planul valorii biologice ( conferită de
aminoacizi, proteine, elemente minerale, vitamine, enzime) situaţia este foarte diferită deoarece o parte
au o valoare biologică nulă dată de conţinutul exclusiv de zahăr, glucoză sau caramelaj. O altă parte are
o valoare biologică mică dată de un conţinut redus de săruri minerale, vitamine şi proteine (mineralizante,
vitamine). Sunt şi dulciuri care au o valoare biologică mai ridicată cum ar fi ciocolata, halvaua, produsele
umplute cu alune ( conţin lapte praf, nuci, alune, concentrate proteice, vitamine, săruri minerale) . Aceste
produse se digeră şi se asimilează uşor, ele ridică rapid glicemia de aceea sunt recomandate persoanelor
ce depun eforturi fizice mari.
Aportul excesiv nu este recomandabil deoarece se însoţeşte de dezechilibre ale altor principii nutritive, de
facilitarea supraalimentaţiei şi de riscul apariţiei obezităţii, măreşte incidenţa cariei dentare şi modifică
echilibrul dintre glucide şi vitamina B 1.

Produsele zaharoase sunt cunoscute şi sub numele de dulciuri. Ele pot fi împărţite în mai multe categorii.
Produse de caramelaj; drajeuri; caramele; fondanterie; produse gelificate; dulciuri orientale; produse
spumoase; ciocolată; produse zaharoase dietetice.

Materiile prime de bază sunt reprezentate de zahăr şi glucoză la care se adaugă uneori grăsimi,
proteine, acizi, aromatizanţi şi coloranţi.

Fără a fi incluse în standarde trebuie să vorbim şi de băuturile alcoolice şi nealcoolice, de produsele

alimentare stimulente şi de condimente.

Băuturile alcoolice.

Alcoolul este un drog ce deprima centrii nervoşi superiori. Etanolul este hidro- si liposolubil, el difuzează
rapid prin membranele celulare, el fiind rapid absorbit si distribuit in lichidele organismului.

În această grupă sunt toate băuturile ce conţin alcool etilic în concentraţii ce depăşesc 1,2%vol.

În funcţie de conţinutul în alcool etilic acestea se împart în: băuturi slab alcoolice ce conţin 1,2-8% vol
reprezentate de berea de diferite tipuri; băuturi moderat alcoolice ce conţin 8,5 – 22% vol. Alcool etilic şi
care sunt reprezentate de vinurile naturale şi speciale; băuturi alcoolice tari cu un conţinut de alcool etilic
cuprins între 22 şi 70% vol – în această categorie intră rachiurile şi băuturile alcoolice tari speciale.

Alcoolul etilic se formează în natură prin fermentarea zahărului şi este folosit în diverse
scopuri:dezinfectante, ca drog, ca hrană. Consumat la masă alături de diverse produse alimentare
alcoolul oferă un aport caloric. Spre deosebire de trofine energia oferită de alcool nu poate fi utilizată
direct de muşchi; el este metabolizat în ficat într-o rată fixă.

Băuturile nealcoolice: valoare nutritivă.

In aceasta categorie intra apa minerala, apa carbogazoasa, băuturile răcoritoare, sucurile de fructe si
legume, siropurile si băuturile stimulante (ceai, cafea, cacao).

Băuturile nealcoolice au o valoare nutritiva scăzuta datorita conţinutului mare de apa (80 - 90%), cu
excepţia sucurilor naturale de fructe si legume. Principalul lor rol consta in reechilibrarea hidrica a
organismului.

Prin glucidele pe care le conţin (glucide cu molecula mica din fructe sau zaharul folosit pentru îndulcire)
ele asigura un aport energetic pentru organism.

Sucurile naturale din fructe reprezintă o sursa importanta de vitamine C si P, provitamine A, complex B si
săruri minerale reprezentate in special de cationi (potasiu, calciu, fier) si oligoelemente (ele au aproape
acelaşi conţinut ca fructul întreg). Sucurile de fructe si legume stimulează diureza prin bogăţia de potasiu
si conţinutul redus de sodiu si clor.
Acizii organici (malic, citric, tartric) sunt prezenţi in cantităţi mici, ei vor fi metabolizaţi in organism si
transformaţi in carbonaţi alcalini.

Proteinele si lipidele se găsesc in cantităţi foarte mici.

Influenţa asupra organismului a variaţiei presiunii parţiale a azotului.

Azotul este prezent în aer într - o concentraţie relativ constantă. Este un gaz ce nu participă activ la
schimburile respiratorii, fiind considerat un diluant al oxigenului. La presiune normală nu exercită acţiune
nocivă asupra organismului, dar sub presiune poate produce unele tulburări. Organismul uman poate fi
expus la inhalarea azotului sub presiune în condiţii deosebite reprezentate de: lucrul în chesoane sau la
scafandri. În timpul activităţii sub apă apare o creştere a presiunii cu o atmosferă la fiecare 11 m.

La scafandri apare fenomenul de "narcoză hiperbară" sau de "beţie a adâncurilor". La presiune mare
azotul intră în organism în cantităţi mari şi în perioade scurte de timp. El se solvă în sânge şi apoi este
depozitat în ţesuturile bogate în lipide ( în special la nivelul sistemului nervos). În acest context persoana
pierde contactul cu realitatea, este dezorientată, reflexele sunt exacerbate, prezintă nelinişte, agitaţie,
tulburări senzoriale. În fazele avansate apare adinamie, somnolenţă, bradicardie, bradipnee şi
hiperreflectivitate. În situaţii grave se poate produce decesul.

La muncitorii chesonieri pot apare probleme în situaţia aducerii la suprafaţă, deoarece se pune problema
eliminării azotului solvit în ţesuturi. Dacă decomprimarea se face repede azotul se acumulează în sânge
şi dă naştere la embolii gazoase cu diverse localizări. Consecinţa acestor embolii este infarctul miocardic
sau pulmonar, diverse paralizii sau parestezii. Pentru a evita apariţia acestor probleme coborârea şi
ridicarea la suprafaţă trebuie să se facă lent.

Persoanele ce activează în aceste condiţii trebuie atent selecţionate medical, existând contraindicaţii
pentru persoanele obeze, cu afecţiuni cardiace sau pulmonare.

Influenţa asupra organismului a variaţiei presiunii parţiale a oxigenului.

Deficitul de oxigenare la nivel pulmonar determină apariţia stării de hipoxie.

Scăderi ale oxigenului din aer de până la 18% nu produc tulburări.

La concentraţii cuprinse între 18 - 15% apar manifestări uşoare, compensatorii din partea organismului:
accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii arteriale, mărirea numărului de hematii în sângele
periferic.

La concentraţii ale oxigenului de 15 - 10% capacitatea de compensare devine ineficientă şi apar tulburări:
dezechilibru acido-bazic (alcaloză), uneori dispnee şi manifestări din partea sistemului nervos.
Manifestările nervoase constau iniţial în excitaţie urmată de depresiune. In condiţii de hipoxie intensă este
afectat centrul respirator, cu faze succesive de oprire şi funcţionare. Se instalează bradicardia, scade
presiunea arterială, în final apărând colapsul respirator şi cardio-vascular.

La concentraţii sub 10% viaţa nu mai este posibilă.

Influenţa asupra organismului a variaţiei presiunii parţiale a bioxidului de carbon.

La concentraţii crescute de CO2 tulburările ce apar sunt variabile, ele depinzând de concentraţia
realizată:
1 - 2% - polipnee deoarece CO3 este excitat al centrului respirator , fiind denumit şi "hormon respirator";

2 - 3% - creşterea ritmului şi a amplitudinii respiratorii, dispnee;

4% - dispnee accentuată, senzaţie de constricţie toracică;

5% - intervin şi manifestări digestive ( greţuri, vărsături);

6 - 7% se adaugă cefalee, vertije, ameţeli;

8 - 10% simptomele precedente se agravează, stare depresivă, pierderea cunoştinţei;

15% - convulsii tonico - clonice, pierderea cunoştinţei;

20% decesul este posibil în câteva minute prin paralizia centrilor respiratori.

Influenţa aeroionizării asupra organismului.

Aeroionii mici pozitivi imprimă mediului intern un caracter acid, cresc frecvenţa respiratorie, cresc energia
de la nivel celular, stimulează metabolismul serotoninei, cresc activitatea sistermului nervos simpatic.
Practic ei au o acţiune excitantă asupra organismului.

Aeroionii mici negativi conferă mediului intern un caracter bazic, reduc rezervele energetice celulare,
inhibă serotonina, sunt sedativi pentru sistemul nervos central, favorizează parasimpaticotonia. Practic ei
au un efect calmant asupra organismului. Terapia cu ioni mici negativi este recomandată în: afecţiuni ale
aparatului respirator ( catar, astm, bronşită cronică) hipertensiune arterială, tulburări neuropsihice
( insomnii, migrene, neuroastenie, stări depresive), gastrită, ulcer duodenal.

Presiunea atmosferică: influenţa variaţiei acesteia asupra organismului.

Presiunea acţionează asupra organismului uman în mod direct sau indirect.

Efectele directe - suprafaţa corpului uman este expusă la o presiune de 15000 – 18000

kg. ce este echilibrată de o forţă internă egală. Organismul este adaptat la variaţii mici de presiune diurne
sau sezoniere. Variaţiile mai mari de presiune, apărute la intervale scurte de timp nu duc la apariţia unor
dezechilibre la persoanele sănătoase. Ele pot duce la apariţia unor probleme la persoanele
meteorosensibile. Variaţiile de persiune atmosferică datorate altitudinii exercită efecte directe asupra
organismului datorită modificării dinamicii schimburilor gazoase.

-Ascensiunea în munţi nu pune probleme până la 2000 - 2500m. Pot apare unele modificări
compensatorii din partea aparatului respirator şi cardiovascular (tahipnee, tahicardie). La înălţimi de peste
3000 m se manifestă " răul de altitudine" sau "boala de ascensiune". Principalele manifestări pot fi: stare
de oboseală, dispnee, tahicardie, cefalee, vertije, tegumente cianotice sau palide, uneori epistaxis,
hemoptizie, chiar lipotimie. Dacă ascensiunea continuă apare starea de euforie, urmată de pierderea
cunoştinţei (la 6000 - 7000m). La înălţimi mai mari aceste fenomene sunt mult amplificate, astfel că de la
5000 - 6000m ascensiune se realizează doar cu administrasrea de oxigen artificial.

-Călătorii cu aeronavele - zborul cu avionul în cabine nepresurizate la altitudine de 6000 - 7000 m duce
la apariţia unor tulburări generate de scăderea presiunii atmosferice, la care se adaugă zgomotul şi
vibraţiile produse de motor şi oscilaţiile aparatului datorită golurilor de aer. Clinic întâlnim fenomene
preponderent neurovegetative reprezentate de: :paloarea tegumentelor, stare de anxietate, transpiraţii
reci, greaţă, vărsătură, senzaţie de presiune la nivelul timpanului. La personalul navigant poate apare
"răul aviatorilor" sau "răul de aer" în condiţiile zborurilor la altitudine în cabine nepresurizate. Simptomele
pot fi variate: circulatorii ( tahicardie, hipertensiune, cianoză), respiratorii ( creşterea frecvenţei şi
amplitudinii respiraţiei), gastro-intestinale (greţuri, vărsături, meteorism), ale sistemului nervos (ameţeală,
cefalee, vedere neclară, încetinirea mişcărilor voluntare).

Contraindicaţii: ascensiunile sunt contraindicate pentru bolnavii cu afecţiuni cronice pulmonare sau
cardiovasculare; se contraindică zborul cu avionul în cabine nepresurizate pentru pacienţii cu:
ateroscleroză, infarct de miocard, afecţiuni valvulare decompensate, hipertensiune arterială, astm
bronşic, ulcer, anemii grave.

Efectele indirecte - presiunea atmosferică reprezintă un factor ce contribuie la

caracterul climatic al unei anumite regiuni geografice.

Poluarea aerului: surse de poluare.

SURSE DE POLUARE sunt naturale si artificiale.

Sursele naturale sunt uniform dispersate pe toată suprafata pamantului. Ele sunt reprezentate

de:

• eroziunea solului produsă de curentii de aer; este o sursă de particule în suspensie;

• erupţiile vulcanice sunt o sursă de poluare în perioadele de activitate; erupţia se produce totuşi
într-o zonă puţin populată;

• incendiile spontane ale pădurilor generează o poluare temporară, dar de mare intensitate;

• polenul diferitelor plante afectează în sezonul cald persoanele sensibile;

• descompunerea naturală a substantelor organice reprezintă o sursa de gaze generatoare de

disconfort olfactiv.

Sursele artificiale sunt de importanţă majoră deoarece produc o poluare localizată sau extinsă dar de
mare intensitate. In această categorie intră procesele de combustie, transporturile şi industria.

• Procesele de combustie- obţinerea energiei termice se plasează pe primul loc ca sursă de

poluare. Este o sursă răspândită pe teritorii extinse. Intensitatea poluării depinde de combustibilul folosit.
Combustibilii gazosi sau lichizi sunt mai puţin poluanţi, în timp ce cărbunele este intens poluant (îin
special cel de calitate inferioară). Din procesul de combustie rezultă oxizi de sulf, oxizi de azot, oxizi de
carbon, aldehide, hidrocarburi, funingine, pulberi.

• Transporturile terestre, maritime sau aeriene reprezintă o sursă importanta de poluare. Cele
terestre ridică cele mai multe probleme deoarece eliminarea se realizează la nivelul solului prin ţeava de
eşapament şi prin evaporări ( din rezervor sau din carburator). Transportul aerian este intens poluant, dar
la înăltimi mari. Se elimină oxizi de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi nearse, aldehide, funingine.

• Procesele industriale elimină substanţe poluante îîn timpul proceselor de ardere a combustibilului
sau în procesul tehnologic. Din punctul de vedere al volumului industria este plasată pe locul 3, dar ca
diversitate a emisiilor ea este pe primul loc. Industria realizează o poluare pe zone restranse , dar de
intensitate mare.

Autopurificarea aerului: importanţa procesului şi factorii care intervin.

Factorii ce condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului- procesele naturale favorizează îndepărtarea
poluanţilor din aer sau creşterea concentraţiei lor. Factorii ce conditionează poluarea şi autopurificarea
sunt factori fizici ai atmosferei, geografici şi urbanistici.

In categoria factorilor fizici ai atmosferei intra temperatura, curentii de aer, umiditatea şi

radiaţia solară.

• Temperatura contribuie la formarea curenţilor de aer ce reprezintă un factor activ al procesului

de autopurificare.

• Curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Curenţii orizontali determină dispersia poluantilor în
funcţie de viteza de deplasare, dar determină şi răspândirea lor in zone lipsite de surse de poluare ( efect
negativ). Curenţii verticali sunt ascendenţi şi descendenţi, cei ascendenţi antrenează substanţele
poluante până în straturile superioare ale atmosferei unde se produce diluţia şi dispersia lor. Curenţii
descendenţi generează fenomenul de inversie termică - temperatura aerului din apropierea solului
scade, în timp ce temperatura aerului la altitudine are valori ridicate, în acest context substanţele poluante
se acumuleaza sub stratul de inversie. Razele solare distrug inversia termică.

• Umiditatea actionează negativ asupra reacţiilor de autopurificare. In prezenţa umidităţii şi a

particolelor în suspensie apare condensarea vaporilor pe particole ceea ce duce la formarea ceţei. Ceaţa
va impiedica difuzia poluanţilor şi distrugerea inversiei termice. In condiţii de umiditate crescută apar
reacţii chimice între diverşi poluanţi ceea ce determină creşterea gradului de nocivitate:

SO2 + H2O = H2SO4;

NO2 + H2O = HNO3.

Apar aşa numitele ploi acide ce au efecte nefavorabile pentru mediu, plante, animale şi monumente
istorice.

• Iradierea solară determină apariţia unor reacţii fotochmice în urma cărora apar produşi cu efect
toxic mai pronuntat:

oxizii de azot + aldehide - substanţe noi reprezentate de ozon, nitrat de peroxiacetil,

radicali liberi; reacţiile se produc sub acţiunea razelor ultraviolete şi determină

formarea smogului oxidant.

Factorii geografici sunt reprezentaţi de relief, suprafeţe de apă şi vegetaţie.

• Relieful plat permite circulaţia aerului şi uşureaza dispersia, în timp ce relieful denivelat
favorizează acumularea aerului rece, inversia termică şi formarea uşoara a smogului oxidant.

• Suprafeţele de apa reduc poluarea prin fixarea substanţelor sedimentate şi dizolvate.

• Vegetaţia fixează particulele rezultate din eroziunea solului, fixează bioxidul de carbon şi alte
substanţe, dar elimină oxigenul.

Factorii urbanistici contribuie la autopurificare prin:

• amplasarea corectă a zonei industriale;

• asigurarea zonelor de protecţie sanitară;

• amplasarea în zone puţin populate a surselor de poluare (gări, depouri, termocentrale);

• orientarea străzilor pe direcţia dominantă a curenţilor de aer;

• asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi.

Poluanţi iritanţi: acţiunea cronică asupra organismului.

Efectele cronice apar la expunerea timp îndelungat la concentraţi mici de

substanţe poluante, situaţie în care sunt prezente modificări funcţionale şi morfologice la nivelul
aparatului respirator.

Din punct de vedere funcţional apare fenomenul de suprasolicitare a mecanismelor de clearence

pulmonar. În acest context se manifestă creşterea secreţiei mucoase (fixează elementele străine prin
impact) şi mişcarea cililor vibratili (deplasează mucusul spre faringe). Procesul mecanic de clearece
pulmonar este primul afectat în expunerea la substanţe iritante. Iniţial secreţia mucoasă este exacerbată,
dar la expunere prelungită apare scăderea secreţiei, însoţită de reducerea mişcării cililor vibratili. În timp
apare şi scăderea cantităţii de lizozim şi imunoglobulină A ( factori cu rol de apărare).

Modificările morfologice sunt reprezentate de hipertrofia glandelor mucoase şi hiperplazia celulelor

caliciforme.

Mecanismele de clearence mecanic sunt mai puţin eficiente pentru poluanţii ce ajung în alveola
pulmonară. Aici intervin procesele imunitare şi mecanismele de detoxifiere celulară.

Suspensiile sunt poluanţii iritanţi asupra cărora mecanismele de clearece mecanic sunt foarte eficiente.
Eliminarea pulberilor reţinute pe mucus sau pe surfactantul pulmonar este diferită. Pulberile reţinute în
căile aeriene sunt deplasate cu mucusul către faringe unde sunt expectorate sau înghiţite. La nivel
alveolar pulberile solubile trec în circulaţia generală şi se fixează selectiv pe anumite ţesuturi sau organe.
Cele insolubile sunt: fagocitate de celule specializate în înglobarea pulberilor; traversează peretele
alveolar ajungând în interstiţiu pulmonar de unde trec în căile limfatice şi se cantonează în ganglionii
intrahilari – proces de fibrozare; nu părăsesc alveolele, trec în pereţii acestora şi dau fibroză.

Bolile aparatului respirator - expunerea cronică la poluanţi iritanţi se însoţeşte de apariţia bronşitei
cronice, a astmului bronşic şi a emfizemului pulmonar la care se adaugă creşterea frecvenţei infecţiilor
pulmonare acute. Bronşita cronică, astmul bronşic şi emfizemului pulmonar particularizează
Bronhopneumopatia cronică obstructivă afecţiune multifactorială în care mediul are o contribuţie majoră la
creşterea frecvenţei şi gravităţi bolii. Infecţiile respiratorii acute au o frecvenţă şi o gravitate mare în
zonele intens poluate. O problemă deosebită apare la populaţia infantilă unde infecţiile repetate se
însoţesc de discrete modificări ale aparatului respirator ceea ce duce la apariţia în timp a afecţiunilor
cronice.

Alte efecte: perturbarea dezvoltării fizice a copiilor; apariţia fenomenelor de iritaţie oculară, hipersecreţie
lacrimară, jenă respiratorie la concentraţii mici; rol de favorizare a apariţiei cancerului pulmonar;
favorizează declanşarea conjunctivitei cronice.

Poluanţii asfixianţi: acţiunea asupra organismului.

În această categorie intră substanţele ce produc hipoxie sau anoxie. Este vorba de monoxidul de carbon,
hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric şi cianurile, nitriţii. Efectul lor asupra organismului este diferit:
monoxidul de carbon şi nitriţii se combină cu hemoglobina; cianurile interferă utilizarea oxigenului la nivel
tisular, hidrogenul sulfurat blochează centrul respirator.
Monoxidul de carbon apare din procesele de ardere incompletă de la nivelul motoarelor cu ardere internă,
industriei, procese fotochimice, combustiilor casnice, fumat. El reacţionează cu hemoglobina formând
carboxihemoglobină, compus reversibil ce se descompune rapid la scăderea concentraţiei de monoxid
de carbon din aer. Afinitatea monoxidului de carbon pentru hemoglobină este de 200 de ori mai mare
faţă de cea a oxigenului. Efectele asupra organismului uman sunt acute şi cronice.

Efectele acute depind de concentraţia gazului din aer şi implicit de cantitatea de

carboxihemoglobină formată:

-la concentraţii de carboxihemoglobină ce ajung până la 2% nu apar modificări;

-la 2 – 10% apar fenomene de hipoxie însoţite de tulburări senzoriale şi psihomotorii (scăderea acuităţii
vizuale, a dexterităţii manuale, a randamentului intelectual), aceste fenomene sunt accentuate la
persoanele cu afecţiuni pulmonare, cardiovasculare sau la femeia gravidă;

-10 – 20% se adaugă cefalee, dispnee, modificări de ritm cardiac şi respirator;

-20 – 40% apar fenomene de intoxicaţie gravă manifestate prin cefalee, greţuri, ameţeli, adinamie
ajungându-se până la pierderea cunoştinţei;

-60% deces.

Efectele cronice apar frecvent la gospodine, la agenţii de circulaţie şi la populaţia

ce trăieşte în zone intens poluate. În intoxicaţia cronică iniţial apare oboseală, cefalee, iritabilitate,
ameţeli. Monoxidul de carbon are afinitate pentru mioglobină, astfel că poate produce declanşarea unui
infarct şi decompensarea unei cardiopatii; la valori de 5 - 10% favorizează ateroscleroza prin apariţia
unor modificări enzimatice şi de permiabilitate vasculară ceea ce produce condiţii favorabile depunerii de
ateroame pe pereţii vaselor. Trece bariera foeto-placentară şi determină naşterea unor copii
subdezvoltaţi sau cu malformaţii congenitale ( în special la mamele fumătoare).

Poluanţii alergizanţi: tipuri şi acţiunea asupra organismului.\

Poluanţi alergizanţi

În această categorie intră elemente de natură biologică, chimică sau fizică ce determină apariţia unor
reacţii alergice. După natura lor aceşti poluanţi pot fi vegetali, animali sau industriali.

-Poluanţi vegetali sunt reprezentaţi de polen şi particule de origine vegetală. Polenul conţine principiul
alergizant şi produce polinoze mai ales primăvara. Arborii puternic alergizanţi sunt plopul, teiul, arţarul şi
salcâmul ( martie – mai). Există şi arbori puţin alergizanţi cum este mesteacănul, arinul, stejarul, castanul
sau frasinul. Plantele furajere – lucernă, trifoi sunt tot intens alergogene, în timp ce plantele de pădure
( pin, tuia, tisa) sunt puţin alergogene. Mucegaiurile sunt plasate la limita dintre plante şi animale şi au
efecte alergizante, incidenţa alergiilor produse de mucegaiuri este mare primăvara. Particulele de origine
vegetală cu efecte alergizante sunt reprezentate de fibrele textile, praful de lemn, făinuri.

-Poluanţii animali sunt reprezentaţi de perii din blănurile animalelor sălbatice şi domestice ( produc
sensibilitate la persoanele ce convieţiuesc cu animalele, la contactul cu blana acestora), descuamările
epidermice, fulgii păsărilor domestice ( folosiţi la perne, plăpumi, saltele). Reacţiile apar frecvent la
combinarea agenţilor alergogeni, în acest sens cel mai cunoscut este praful de casă ce conţine elemente
vegetale şi animale: fulgi; peri; scuame de la animale; fibre de bumbac, lână, in cânepă; fragmente de
bacterii, mucegai, acarieni.

-Alergenii de natură industrială sunt reprezentaţi de diferitele substanţe chimice folosite în industrie şi
care dau o serie de reachii al căror mecanism este uneori necunoscut ( mercur, beriliu, azbest,
hidrocarburi, bioxid de sulf).
Efectele asupra organismului sunt de două tipuri: - la contactul cu organismul uman ele declaşează reacţii
spontane de tip imediat ( reacţii atopice) ce determină sinteza de anticorpi de tipul Ig E la contactul cu
antigenele; în acest context apare rinita alergică, astmul bronşic, urticaria, conjunctivita alergică,
dermatita atopică;

-substanţele din industrie se comportă ca haptene care la contactul cu proteinele organismului uman
formează anticorpi specifici şi dau reacţii alergice.

56546.Poluarea aerului cu plumb şi cadmiu: efecte asupra organismului.

Plumbul apare în aer din activitatea industrială, din procesele de ardere a cărbunelui şi păcurii sau din
crculaţia rutieră.

Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie şi digestivă. Calea respiratorie are o
pondere mai mică faţă de cea digestivă(doar 1/3 din plumb pătrunde pe cale respiratorie), dar absorbţia
este mai mare (30 – 50% prin inhalare şi 10% prin ingestie). În urma absorbţiei prin peretele alveolar
plumbul trece în circulaţa generală şi se depozitează în oase (90%), păr, dinţi şi ţesuturile moi.
Eliminarea este lentă preponderent prin urină şi fecale, dar cantităţi mai mici se elimină şi prin secreţia
sudoripală, salivă, lapte.

Efectele toxice asupra organismului uman sunt foarte importante:

• perturbă fixarea fierului în scheletul porfirinic;în acest context apare creşterea

acidului deltaaminolevulinic în ser şi urină, creşterea coproporfirinelor urinare;

• afectează ţesutul hematopoieticdin măduva oaselor şi cel sanguin:hematii cu

granulaţii bazofile, modificarea longevităţii hematiilor, scăderea cantităţii de hemoglobină;

• afectează aparatul renal, cardio-vascular, sistemul nervos şi tractul digestiv;

• creşte incidenţa avortului spontan sau a afecţiunilor fătului;

• expunerile mici determină apariţia unor manifestări nespecifice reprezentate de: iritabilitate,
insomnie, cefalee, greţuri, inapetenţă, tulburări de tranzit, dureri articulare.

Testul de încărcare: plumbemie 30µg/100 ml sânge copii şi 60µg/100 ml sânge adulţi;

Plumburie 120µg/100 ml urină.

Cadmiul apare din extracţiile şi prelucrările industriale, producţia de aliaje, fotocelule, industria
coloranţilor, din îngrăşămintele superfosfatice, din tehnica militară, din fumul de ţigară. El este fără rol
biogen în organism. Absorbţia mare se realizează pe cale respiratorie ( 30 – 40%), pe când în calea
digestivă are o absorbţie mică (10%).

Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie ( particularizează mediul profesional) sau
digestivă ( mediul populaţional). Cadmiul absorbit pe cale respiratorie se fixeaxă în plămâni ( doar o mică
parte) sau trece în circulaţia generală şi ajunge la nivelul hematiilor, rinichilor, tiroidei, splinei şi ficatului.
Eliminarea se realizează în special pe cale urinară, dar lent.

Efectul toxic se manifestă asupra funcţiei metabolice – metabolismul proteinelor şi al lipidelor.

În intoxicaţia profesională apare afectarea căilor respiratorii superioare, emfizem pulmonar,

bronhopneumopatii. În intoxicaţia populaţională apare afectarea pulmonară, renală, cardiacă, neoplazii.

Poluarea aerului cu arsen şi mercur: efecte asupra organismului.

Mercurul apare în aer din depozitele naturale ( mine) şi din industrie 8 industria istrumentelor de precizie,
vopsele, fungicide). Căile importante sunt reprezentate de apă şi alimente, aerul fiind o cale secundară de
poluare.

Efectele cronice apar în urma pătrunderi pe cale respiratorie (particularizeză mediul profesional) sau
digestivă (pentru cel populaţional). Pătrunderea pe calea aerului este secundară pentru mediul
populaţional.

Din păcate absorbţia pe cale respiratorie este de 70 - 80%, el se depozitează în ţesuturi selectiv, în
funcţie de forma sub care se găseşte. Mercurul anorganic se depozitează în rinichi, în timp ce mercurul
organic se concentrează la nivelul organelor liposolubile (creier, ficat, splină, cord, plămâni). Trece
bariera foeto-placentară şi acţionează asupra fătului. Se elimină lent prin fecale, urină, lapte şi salivă. Se
acumulează în organism până la limita la care apare un echilibru între absorbţie şi eliminare, situaţie în
care există perioade lungi fără manifestări subiective de intoxicaţie, dar leziunile celulare sunt posibile.

Manifestările clinice sunt neuropsihice (astenie, cefalee, iritabilitate, tulburări de somn, anxietate), renale
şi cardiovasculare.

Arsenul apare în aer în urma extracţiei şi prelucrării metalelor neferoase, prin arderea combustibililor sau
folosirea lui în structura pesticidelor.

Efectele depind de concentraţia şi compusul chimic în care se găseşte. Arsenul nu are efecte biogene
pentru organism. Calea principală de absorbţie este respiratorie (40 – 50%). Acţiunea toxică se manifestă
la nivelul mecanismelor respiraţiei celulare ( prin blocarea grupelor sulfhidrilice), are şi efecte iritante şi
cancerigene..

Circulă legat de hematii şi se depozitează în ficat, rinichi, vase capilare, piele. Eliminarea este rapidă în
primele 48 de ore prin urină, fecale, transpiraţie.

Intoxicaţia cronică apare în urma expunerii de luni – ani şi se manifestă prin fenomene iritative locale
(conjunctivită, rinită, faringită, laringită), keratite cutanate, hiperpigmentaţie şi degenerări maligne.

Poluanţi cancerigeni: tipuri şi acţiune asupra organismului.

Substanţele cancerigene sunt reprezentate de:

• hidrocarburile policiclice aromatice ce se formează în urma proceselor de

combustie; cel mai cunoscut compus este 3,4 benzpirenul;

• compuşii N nitrozo ce se formează prin combinarea compuşilor de azot cu amine

sau amide ( nitrozamine, nitrozamide);

• pesticide organice – cele organo-clorurate au cea mai importantă acţiune cancerigenă;

• anestezici volatili ( hidrocarburi şi eteruri halogenate);

• tutun;

• substanţe anorganice ( metale – plumb, beriliu, nichel, cadmiu şi metaloizi – bor, arsen, siliciu);

• amine aromatice..

Efectele asupra organismului: fenomenele fundamentale ce reprezintă punctul de plecare al procesului

canceros nu sunt cunoscute. Iniţial apare o dereglare la nivel molecular, intracelular, la nivelul acizilor
nucleici. Aceste anomalii vor fi transmise celulelor urmaşe. Elementul ce determină dezordinea este
necunoscut, dar se pare că intervin mulţi factorii, unii legaţi de mediul ambiant ( responsabilă în circa 80%
din cancerele populaţiei). Poluarea aerului este considerată un factor cancerigen deoarece: substanţele
poluante sunt frecvent izolate şi au concentraţii mari în mediu; morbiditatea şi mortalitatea prin cancer
cresc în zonele poluate; prin demonstraţii experimentale.

Poluanţi fibrozanţi: tipuri şi acţiune asupra organismului.

Aceşti poluanţi sunt reprezentaţi de suspensii ce se depozitează în plămâni şi determină modificarea

ţesutului conjunctiv ( proliferarea lui – fibroză pulmonară) sau redistribuirea acestuia ( emfizem).
Procesele de fibroză sunt frecvente şi determină apariţia nodulilor, a plăcilor, a granuloamelor pe peretele
alveolar. În mediul profesional au fost descrise peste 150 substaţe ce au efecte fibrozante. În mediul
populaţional principalele substanţe fibrozante sunt azbestul, siliciu, beriliu şi poluanţii iritanţi. Expunerea la
azbest duce la formarea corpilor azbestozici, a calcificărilor şi a plăcilor pleurale. Siliciu reprezintă o
problemă pentru populaţia din deşert. Expunerea la nisip duce la apariţia nodulilor fibroşi diseminaţi pe
arii pulmonare extinse. Berilui determină apariţia leziunilor granulomatoase. Poluanţii iritanţi, în
concentraţii mai au şi discrete efecte fibrozante. Expunerea populaţiei la aceste substanţe este mică,
grupa cea mai sensibilă este reprezentată de copii ce pot prezenta discrete modificări fibroase şi uşoare
restricţii pulmonare. Modificările produse de poluanţii fibrozanţi au un caracter relativ benign, totuşi în timp
există riscul transformărilor maligne.

Efecte indirecte ale poluării aerului.

Efectele asupra microclimatului sunt reprezentate de:

-modificarea climei prin creşterea nebulozităţii, prin creşterea numărului de zile cu ceaţă, prin creşterea
frecvenţei precipitaţiilor, prin creşterea numărului de zile înourate;

-creşterea concentraţiei bioxidului de carbon determină apariţia efectului de seră;

-scade cantitatea de radiaţii solare ( cu 10 – 30%) şi ultraviolete ( cu 20%) ce ajunge la nivelul solului.

Efectele asupra florei şi faunei sunt la nivel individual ( plante, animale) sau de masă ( cultură, şeptel)
manifestându-se sub formă de subdezvoltare, leziuni, îmbolnăviri sau chiar dispariţia speciei.

Plantele au sensibilitate diferită în funcţie de specie. Cele mai sensibile sunt florile ( trandafirii,
gladiolele), urmate de arborii fructiferi şi conifere şi de viţa de vie, licheni.

Efectele asupra animalelor şi insectelor -cea mai mare sensibilitate o au albinele urmate de viermii de
mătase. Dintre animalele mari cele mai sensibile sunt cele domestice.

Efectele asupra construcţiilor sau altor obiecte- sunt reprezentate de degradarea materialelor utilizate la
nivelul pereţilor clădirii, a monumentelor sau a picturilor exterioare.

Efectele economice şi sociale apar prin scăderea randamentului muncii, prin creşterea numărului de
concedii medicale datorită afectării stării de sănătate. De asemenea apare disconfortul în locuinţă, la
locul de muncă sau în locurile de agrement. Disconfortul se manifestă în special prin mirosuri şi
murdărirea obiectelor.

Măsuri de prevenire şi combatere a poluării aerului cu substanţe chimice.

Măsurile care se iau sunt de ordin medical şi tehnico-administrativ.

Măsurile medicale implică profilaxia primară şi secundară.

-Profilaxia primară impune cunoaşterea factorilor de risc generaţi de poluare. În acest sens se urmăreşte:

• cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor chimice poluante;

• evaluarea pragului de nocivitate a substanţei poluante (CMA);

• supravegherea respectării CMA.

• Cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor poluante se realizeză prin determinări

permanente.

• Anumite concentraţii sunt tolerabile pentru organismul uman, astfel că este

necesară stabilirea pragurilor peste care este posibilă apariţia unei patologii legată de poluare. Valorile
respective reprezintă concentraţia maxim admisă, valorile admisibile sau de limită. CMA reprezintă acea
concentraţie decelată prin metode moderne de explorare ce nu exercită efecte directe sau indirecte
asupra stării de sănăntate, nu determină apariţia unor senzaţii subiective şi nu modifică capacitatea de
muncă (OMS). Stabilirea ei impune realizarea unor studii experimentale pe animale de laborator şi
epidemiologice.

Concentraţia Maximă Momentană – reprezintă cea mai mare concentraţie permisă pe intervale scurte de
timp – 30 min.

Concentraţia Medie Zilnică reprezintă valoarea medie a concentraţiilor poluanţilor pe 24 de ore – minim
12 probe.

Din păcate valorile specifice fiecărei substanţe sunt determinate individual, ori în aer acestea acţionează
în asociaţie realizând reacţii de sumare, potenţare şi mai rar de neutralizare. Normele în vigoare sunt
stabilite: pentru mediul industrial – valorile sunt mai mari deoarece este vorba de persoane adulte
sănătoase;

pentru mediul populaţional – valorile sunt mai mici

datorită prezenţei persoanelor foarte sensibile ( copii, bătrâni).

• Pentru supravegherea calităţii aerului se folosesc o serie de indicatori igienico-

sanitari – este vorba de elemente din aer, componente normale sau străine ce exercită efecte nocive.

-Profilaxia secundară implică depistarea stadiilor incipiente a bolii, depistare ce se realizeză cu ajutorul
controalelor medicale active la populaţia expusă.

Măsurile tehnico-administrative sunt măsuri ce se aplică sursei de poluare şi teritoriului expus.

-Măsuri privind sursa de poluare: folosirea combustibililor de calitate superioară; realizarea proceselor de
ardere completă; purificarea materiei prime înaintea folosirii ei; realizarea unor procese tehnologice cu
circuit închis; folosirea instalaţiilor de epurare pentru pulberi, gaze şi vapori toxici; reducerea la minim a
pierderilor neorganizate din întreprinderi; construirea coşurilor înalte pentru eliminarea poluanţilor;
reducerea cantităţii de gaze eliminate prin eşapamente.

-Măsurile legate de teritoriul expus cuprind: sistematizarea centrului populat; asigurarea perimetrelor de
protecţie în jurul surselor; asigurarea unei distanţe adecvate între clădiri şi străzi, cu orientarea adecvată
a străzilor; spaţii verzi cât mai numeroase; devierea circulaţiei vehicolelor mari.

Contaminarea aerului: formele de existenţă ale germenilor

-picăturile de secreţie Flügge conţin apă, mucus şi germeni microbieni; ele au dimensiuni mari, se elimină
prin tuse, strănut, vorbit, la o distanţă de maxim 1,5 – 2,5 m, astfel că această formă de contaminare
poartă numele de contaminare prin contact direct; ele nu rămân multă vreme în aer ci se sedimentează
pe suprafeţele pe care le contaminează; picăturile au o mare stabilitate infectantă – 100%;

-nucleii de picătură Wells sunt particule de dimensiuni mici ce rezultă din secreţia nazo-faringiană,
salivară sau bronşică; au o stabilitate mare în aer unde rămân mult timp; prin pierderea apei rămâne
substratul organic şi agentul microbian; ei por fi transportaţi de curenţii de aer la distanţe de 10 – 20 m de
la un etaj la celălalt; prin pierderea apei ( strat protector) germenii îşi micşorează capacitatea patogenică
– 50%;

-praful bacterian apare din unirea particulelor de praf cu picăturile Flügge sau cu nucleii de picătură;
particulele de dimensiuni mari se sedimentează pe suprafeţe în timp ce cele cu dimensiuni mici rămân în
aer; cele cu dimensiuni mari vor fi readuse în aer prin măturat sau scuturat; în această formă
supravieţuiesc germenii cu rezistenţă mare în mediu.

68. Rolul aerului în răspândirea bolilor infecţioase: boli transmise pe calea aerului.

Boli transmise pe calea aerului – pe această cale se transmit frecvent infecţiile respiratorii. Aerul este
contaminat de la surse, iar prin sedimentare el produce contaminarea tegumentelor, alimentelor,
obiectelor ( apar căi multiple de contaminare ce acţionează simultan). În aer germenii microbieni nu se
înmulţesc, ci doar se transmit. Pe această cale se transmit:

-bolile infecţioase ale copilăriei – rujeola, rubeola, scarlatina, varicela, parotidita epidemică;

-gripa şi celelalte viroze respiratorii,

-difteria, TBC, pneumonia, micoze respiratorii;

-boli care pe lângă alte căi de transmitere se pot transmite şi pe cale aeriană – poliomielita, tularemia,
ciuma, cărbunele;

-flora patogenă sau condiţionat patogenă poate determina infectarea plăgilor sau arsurilor.

Contaminarea aerului: măsuri de combatere şi profilaxie.

-Ventilaţia asigură aer de calitate în spaţii închise. In acest sens, în primul rând se impune realizarea unui
cubaj corespunzător ceea ce implică evitarea aglomerării încăperilor ( mai ales a saloanelor de bolnavi).
În al doilea rând se impune schimbarea periodică a aerului prin introducerea aerului curat în încăperi. În
cadrul sistemelor de aer condiţionat este posibilă debarasarea aerului de agenţi patogeni, dar pot apare şi
probleme în cazul funcţionării lor necorespunzătoare. În mod obişnuit se practică aeresirea organizată
prin deschiderea uşilor şi ferestrelor.

-Curăţenia realizeză o decontaminare de 95 – 98% prin spălare, stergere umedă, aspirare sau periere
umedă:

spălarea se realizeză cu apă caldă la 35 - 40° C şi detergent, obiectele sunt bine udate şi apoi periate,
frecate;

ştergerea umedă a suprafeţelor cu cârpe curate, înmuiate în soluţie de detergent;

aspirarea umedă şi perierea umedă sunt metode puţin eficiente.

Curăţenia va fi însoţită de măsuri generale de desmuştizate şi deratizare a spaţiilor; de asemenea se

impune respectarea circuitelor lenjeriei murdare şi curate, separarea actelor medicale septice de cele
aseptice, separarea circulaţiei bolnavilor şi a personalului.

-Dezinfecţia implică distrugerea formelor vegetative ale germenilor ceea ce permite prevenirea apariţiei
infecţiilor. Obligator dezinfecţia se aplică după realizarea curăţeniei. Dezinfecţia poate fi terminală ( în
absenţa persoanelor din încăpere) şi continuă ( cu persoanele în încăpere). Metodele folosite pentru
dezinfecţie sunt fizice şi chimice.

Metodele fizice utilizate sunt reprezentate de temperaturile înalte şi radiaţia

ultravioletă, ce vor fi aplicate pentru dezinfecţia aerului şi a suprafeţelor;

Spălarea la temperatura de 60 - 95° C distruge microorganismele de pe lenjerie, veselă, sticlărie de

laborator, instrumentar. Distrugerea se realizează prin căldură umedă şi substanţe chimice.

Radiaţiile ultraviolete au efect bactericid la o lungime de undă de 250 nm. Se foloseşte dezinfecţia cu
ultraviolete în anumite spaţii; eficienţa acesteia depinde de umiditate, fiind optimă la o umiditate relativă
de 50 – 75% ( scade la valori mari ale umidităţii). Această dezinfecţie se aplică în unităţile sanitare, în
industria medicamentelor şi în industria alimentară. Se aplică o dezinfecţie terminală, cea continuă este
greu de realizat, astfel că se practică doar iradierea parţială a plafoanelor, iradierea în jurul meselor de
operaţie, iradierea aerului deasupra persoanelor din incăpere.

Dezinfecţia chimică are o eficacitate de 99 – 99,9%; se folosesc substanţe cu efect

bactericid dispersate în aer sub formă de vapori sau aerosoli; este o dezinfecţie terminală deoarece
substanţele dezinfectante au efecte nocive asupra persoanelor; se folosesc substanţe clorigene
( cloramină, var cloros), formol, glicocol; eficienţa depinde de umiditate ( optimă 40 – 50%), temperatură,
respectarea timpului de contact şi a dozelor recomandate, efectuarea curăţeniei în prealabil, selecţia
dezinfectantului în funcţie de microorganismele ce trebuie distruse.

Infecţiile nosocomiale.

Infecţiile nosocomiale – Infecţii dobândite în cursul spitalizării/îngrijirilor medicale acordate bolnavului şi

care, la admiterea sa în serviciul medical nu se afla în perioada de incubaţie a bolii sau la debut. IN sunt
o reflectare a schimbărilor petrecute în ecosistemul uman, urmare a utilizării abuzive a antibioticelor, a
creşterii grupurilor de imundepresaţi, scăderea interesului igienizarea vieţii cotidiene, perturbarea
reporturilor între diferitele categorii de agenţi patogeni.

IN nu sunt limitate la cadrul prestaţiilor medico-sanitare, ele reflectă situaţia din populaţia generală pe
care, de asemenea, o influenţează.

Incidenţa este în creştere în lume, cauzele sunt comune dar şi diferite, în raport cu gradul de dezvoltare a
unei ţări sau regiuni.

După forma clinică sunt dominante urmatoarele tipuri de infecţii: INFECŢII URINARE - 40%; INFECŢII
PRIN CATETER - 25% PNEUMONII - 20% INFECŢIILE PLĂGII OPERATORII - 15%

Teoretic, orice agent patogen din lumea virusurilor, bacteriilor, paraziţilor sau micetelor, poate produce IN.

În mod frecvent, cele mai grave IN sunt cauzate de agenţi patogeni cu rezistenţă mare în mediul
ambiental, iar pentru unele bacterii, acestea se caracterizează prin plurirezistenţa la antibiotice
(stafilococi, E. coli, Klebsiella, Proteus, Pseudomonas aeruginosa, Yersinia, Campylobacter). La acestea
se adaugă virusurile hepatice, HIV, virusurile cu poartă de intrare la nivelul căilor respiratorii, micetele,
paraziţii.

Infecţii urinare nosocomiale se pot manifesta sub formă de:

-bacteriurie asimptomatică - urocultură cantitativ pozitivă (> 10 colonii/ml) + sondaj vezical (sau la care s-
a retras sonda de 1 săptămână); 2 uroculturi cantitativ, cu acelaşi agent patogen în absenţa sondei

-bacteriurie simptomatică - febră - 38°C, fără alte localizări ale unor focare infecţioase;polakiurie, disurie,
tenesme vezicale; urocultură cantitativ pozitivă + leucociturie > 104 / ml
Aceste infecţii apar in urmatoarele situatii: sondaj vezical (80%) = creşte riscul proporţional cu durata
menţinerii sondei – 5-10% pentru fiecare zi;endoscopie, citoscopie/ chirurgie urologică.

Există o serie de pacienţi expuşi la un risc crescut:sex feminin antibioterapie prelungită; vârsta > 50 ani ;
traumatizări; diabet; diaree nosocomială + sondă.

Măsurile de prevenţie recomandate: limitarea indicaţiilor pentru cateterizare urinară;respectarea regulilor

generale de igienă; aplicarea sondei în condiţii de asepsie;sistem închis de drenaj.

Pneumoniile nosocomiale se manifestă sub forma unor opacităţi parenchimatoase recente şi evolutive
diagnosticate radiologic la un bolnav de la care: s-a izolat un agent patogen din: spută, secreţii traheo-
bronşice prin bronhoscopie sau lavaj bronho-alveolar, produs extras prin puncţie pleurală/ abces; semne
clinice relevante (expectoraţie, febră > 38oC recentă, hemoculturi pozitive în absenţa altor focare de
infecţie).

Aceste infecţii apar mi ales la pacientii care au fost expusi la : manevre de intubare după diverse tehnici
(orală/ nazală); durata mare a ventilaţiei asistate.

Boala pare mai ales la personanele cu: vârsta > 70 ani, stare de şoc, sedare; anergie, intervenţie
chirurgicală recentă;detresă respiratorie, insuficienţă respiratorie cronică, traheotomie, reintubări

Măsurile de prevenţie recomandate: la pacienţii cu risc exogen se recomandă: spălarea mâinilor după
fiecare contact cu pacientul; purtarea de mănuşi la îngrijirea pacienţilor asistaţi respirator + aspiraţie;
sterilizarea circuitelor de ventilaţie după utilizare la fiecare bolnav;

-la pacienţii cu risc endogen - prevenirea inhalării de secreţii gastrice prin poziţia
semişezândă;prevenirea inhalării secreţiilor oro-faringiene prin decontaminare înainte de intubaţie;
prevenirea colonizării căilor aeriene inferioare prin aspirare bronşică la ancombraţi/ respectarea asepsiei.

Infecţii ale plăgilor operatorii - este vorba de: infecţii superficiale: apărute în 30 de zile de la intervenţie;
cuprind pielea, ţesutul subcutanat, deasupra aponevrozelor; infecţii profunde: apărute în 30 de zile de la
intervenţie ® 1 an; la nivelul ţes. sau spaţiilor subaponevrotice + febră > 38°C, durere localizată,
sensibilitate la palpare, dehiscenţă; infecţii de organ sau ale unei zone anatomice: apărute în 30 de zile
după intervenţie ® 1 an, afectând un organ sau o zonă deschisă în timpul intervenţiei.

Apariţia acestor infecţii este influnţată de: tipul intervenţiei chirurgicale; durata spitalizării pre-operatorii;
pregătirea pre-operatorie; caracteristicile intervenţiei (tipul câmpurilor, experienţa echipei, hemostaza,
durata, drenajul plăgii, cronologia timpilor operatori, mărimea echipei din sala de intervenţie, rezolvarea în
urgenţă).

Apariţia infecţii este influenţată de o serie de factori reprezentaţi de: vârste extreme, malnutriţie, DZ,
imunosupresie; şoc, anergie; antibioterapie prelungită; infecţii anterioare/ concomitente.

Masurile de prevenţie ce se impun sunt reprezentate de:

-în etapa preoperatorie se impune :scăderea duratei de internare;(explorare în ambulator); pregătirea

tegumentelor;

-în etapa operatorie:decontaminarea zonei de tegument, antiseptice a pacientului;decontaminarea

mâinilor chirurgilor; dezinfecţia aerului şi a obiectelor şi suprafeţelor din sala de operaţie.

Infecţiile prin cateter sunt - infecţii produse prin contaminarea cateterului (cultură nesemnificativă,
absenţa semnelor locale/generale); infecţii produse prin colonizarea cateterului (cultură pozitivă în
absenţa semnelor locale/generale = colonizarea de la un focar septic la distanţă);infecţii clinice prin
cateter (cultură pozitivă, semne locale/generale remise după îndepărtarea cateterului);bacteriemie prin
cateter (cultură pozitivă şi bacteriemie cu acelaşi ag. patogen în absenţa unui alt focar septic la distanţă).
Aceste infecţii sunt favorizate de prezenţa unor factori ce ţin de: mediu - absenţa măsurilor de igienă; de
cateter - tehnică defectuoasă.

Infecţiile apar frecvent la pacienţii cu: vârste extreme, tratament cu imunosupresoare;neutropenie, leziuni
cutanate;chimioterapie prelungită;infecţii la distanţă.

Măsurile ce se impun pentru un cateter perifeic sunt reprezentate de: asepsia riguroasă în perioada de
pauză; pansament ocluziv steril; schimbarea abordului venos la fiecare 72 de ore;

-pentru un cateter central se impune: limitarea indicaţiilor; asepsia timpilor operatori; fixarea eficientă a
cateterului; pansament ocluziv; schimbarea totală a tubulaturii de perfuzie la fiecare 48-72 h în caz de
alimentaţie parenterală.

Procesul epidemiologic în infecţiile nosocomiale

Surse de agenţi patogeni :

- bolnavi cu boli netransmisibile, care pot prezenta forme atipice de boală transmisibilă sau sunt
purtători de agenţi patogeni;

- bolnavi cu o boală transmisibilă dar purtători ai altor agenţi patogeni.

În IN, purtătorii de agenţi patogeni, în afara celor trei categorii clasice (preinfecţioşi, bolnavi şi
postbolnavi) se mai clasifică şi în raport de zona anatomică pe care o colonizează (nazali, faringieni,
nazofaringieni, tegumentari, axilari, inghinali, fecali, urinari, vaginali).

Sursele de agenţi patogeni pot proveni din următoarele categorii populaţionale: personalul medico-sanitar
de bază, stagiari (medici, studenţi, elevi), personalul auxiliar (întreţinere, bucătărie, spălătorie, magazii) şi
vizitatori.

Modurile şi căile de transmitere

Modul direct presupune transmiterea agenţilor patogeni prin relaţii între bolnavi, între aceştia şi personalul
medico-sanitar, cu ocazia efectuării diferitelor prestaţii şi în cadrul „modului de viaţă” specific serviciilor de
asistenţă spitalicească sau de ambulatoriu, cu aglomeraţii şi condiţii igienico-sanitare cu risc.

Modul indirect este predominant deoarece, frecvent, intervin agenţi patogeni cu rezistenţă mare, având
astfel posibilitatea să fie vehiculaţi prin aer, apă, pulberi de sol, obiecte (inclusiv instrumentar medico-
chirurgical, mobilier, elementele băilor şi WC-urilor, termometre spatule), medicamente şi produse
biologice cu administrare fracţionată şi expuse contaminări, mâinile bolnavilor, şi diferitelor categorii de
personal, care vin în raport cu aceştia.

Receptivitatea

Prin natura prestaţiilor solicitate, bolnavii sunt receptivi în grade diferite, faţă de agresiunea agenţilor
implicaţi în IN. Imunsupresaţii, bolnavii cu arsuri, marii traumatizaţi constituie grupuri cu risc crescut faţă
de IN.

Prevenţia

Măsurile prevenţionale generale includ:

-preocupări pentru ca proiectare şi realizarea construcţiilor pentru asistenţa medico-sanitară să -dispună

de circuite multiple şi alte facilităţi care, să evite diseminarea agenţilor patogeni;

-asigurarea unor operaţiuni corecte de igienizare cotidiană, decontaminare, dezinsecţie şi deratizare

periodică;

-triajul bolnavilor la internare şi în timpul spitalizării pentru depistarea precoce a unor riscuri de infecţie;
-controlul stării de sănătate a personalului de toate categoriile;

-evitarea aglomeraţiilor, spitalizării prelungite, abuzului de antibiotice;

-controlul periodic al nivelului şi naturii contaminării spaţiilor, precum asistenţa pacienţilor, cu agenţi
patogeni;

-folosirea corectă a circuitelor pentru persoane şi materiale;

-reglementarea cu caracter prevenţional al accesului vizitatorilor.

345Poluarea fonică a aerului: sursele de zgomot din mediul comunal şi acţiunea acestuia asupra
organismului

Sursele de poluare sonoră sunt reprezentate de:

-industrie – activităţile de la locul de muncă acţionează asupra populaţiei ce trăieşte în apropierea zonei
industriale ( metalurgie, turnătorie, cazangerie);

-activitatea de transport – rutier ( autobuze, tramvaie, maşini, trenuri), aerian, naval; autoturismele în
funcţie de tip şi mărime – 70 – 75 dB; autobuzele ajung la un nivel de 85 – 90 dB; tramvaiele la 90 – 95
dB;

transportul feroviar – în zona gărilor poluarea fonică ajunge la 100 dB;

aerian – poluarea fonică este foarte intensă în jurul aeroportului şi pe traseele de zbor – 110 – 120 dB
unde se asociază şi vibraţiile;

-activitatea de construcţie, reconstrucţie, refacere a căilor rutiere;

-în locuintă apar zgomote în urma folosirii aparatelor electrocasnice ( radio, televizor), a ascensorului, a
funcţionării deficitare a instalaţiilor ( de canalizare de ex.), a discuţiilor sau a jocului copiilor.

71,Efectele specifice (auditive) ale poluării sonore asupra organismului.

-Efectele auditive sunt reprezentate de oboseala auditivă, traumatismul sonor şi surditatea profesională;

oboseala auditivă se manifestă prin creşterea pragului de percepţie după expunerea la zgomote –
fenomenul este reversibil după minute, ore, zile de la încetarea expunerii; traumatismul sonor apare la
expunerea la zgomote de intensitate foarte mare chiar pentru perioade scurte de timp – apare perforarea
timpanului, surditate, hemoragia otică; surditatea profesională reprezintă pierderea definitivă şi ireversibilă
a auzului după expunerea îndelungată la zgomote;

73.Efectele nespecifice (extra-auditive) ale poluării sonore asupra organismului.

-Cele extraauditive – zgomotul depăşeşte analizatorul auditiv, pe calea nervului auditiv ajunge la nivelul
sistemului nervos central unde produce fenomene de excitaţie şi inhibiţie ca o consecinţă a acţiunii
asupra axului hipotalamo-hipofizar. În prima fază apare creşterea reacţiei de vigilenţă a organismului,
creşterea tonusului simpatic, creşterea secreţiei hormonale şi mobilizarea substratului energetic. Ulterior
toate aceste reacţii sunt mult reduse.
 La nivelul sistemului nervos observăm scăderea atenţiei, oboseală rapidă, cefalee, vertije, reducerea
capacităţii de muncă intelectuală; zgomotele puternice determină modificări la nivelul
electroencefalogramei; apar perturbări ale somnului reprezentate de dificultăţi de adormire, somn
superficial; creşte frecvenţa nevrozelor şi a tulburărilor psihice.

Apar modificări la nivelul aparatului cardiovascular reprezentate de vasoconstricţie capilară periferică,

modificarea frecvenţei cardiace, creşterea tensiunii arteriale, modificarea electrocardiogramei prin
modificarea tonusului vaselor coronariene.

La nivel respirator observăm creşterea ritmului respirator, scăderea amplitudinii miscărilor cutiei
toracice, mişcări respiratorii scurte.

La nivelul aparatului digestiv apare scăderea peristaltismul şi creşterea secreţiei gastrice.

La femeia gravidă expunerea la zgomot se poate însoţi de creşterea frecvenţei avorturilor sau mişcări
ample ale fătului.

Măsurile de prevenire implică respectarea normelor recomandate în locuinţe – 30 +/_ 5 dB.

Sursele de apă potabilă şi caracteristicile lor.

Sursele de apa din natura- majoritatea apei (97,2%) din natura este sarata, apa dulce reprezentand
doar 2,8% din care 1,4% este imobilizata in ghetari.

In natura apa are un circuit continuu:

ea ajunge in atmosfera sub forma de vapori rezultati din evaporarea apei de suprafata, de pe sol sau de
pe vegetatie;

vaporii de apa din aer ajung la suprafata solului prin precipitatii; daca apa intalneste un strat de sol
permiabil se infiltreaza pana la primul strat impermiabil formand apa subterana; aceasta se deplaseaza
in functie de inclinarea solului si va iesi la suprafata subforma de izvoare;

daca intalneste un strat de sol impermiabil se va scurge la suprafata acestuia formand apa curgatoare.

Sursele de apa sunt reprezentate de cele 3 faze ale circuitului apei in natura: subterane, de suprafata si
meteorice.

Apele subterane sunt de doua tipuri: freatice si de adancime.

Panza de apa freatica se acumuleza din precipitatii deasupra primului strat de sol impermiabil. Rezulta si
din infiltrarea apei raurilor si lacurilor prin albii. Are o adancime variabila cuprinsa intre 2-3m si 10-12m.
Cele care au adancimi mici prezinta variatii mari ale debitelor si ale proprietatilor fizice, chimice si
biologice. Apa este saraca in substante minerale si usor contaminabila prin reziduuri.

Apa de adancime este situata sub stratul freatic fiind cuprinsa intre doua straturi de sol impermiabile.
Stratul inferior permite acumularea apei in timp ce stratul superior o protejeaza. Din punct de vedere
cantitativ se particularizeaza printr-un debit constant, fara a fi influentat de precipitatii. Sunt ape bogate in
saruri minerale si ferite de impurificare si contaminare.

Apele de suprafata apar din precipitatii atmosferice, din topirea zapezilor sau din izvoare. Ele sunt
curgatoare sau stationare la suprafata solului.

Compozitia lor variaza mult in functie de natura rocilor, terenul traversat, sezon, proprietatile altor ape
primite. Prin deversarea apelor uzate caracteristicile naturale sunt modificate , apa devenind bogata in
germeni microbieni, virusuri, paraziti, substante chimice. In acest context ea trebuie prelucrata pentru a fi
folosita in scop potabil.

Apa curgatoare este reprezentata de rauri si fluvii. Aceste apa au variatii mari de debit in functie de
precipitati, iar calitatea lor este necorespunzatoare datorita bogatiei in agenti biologici si substante
chimice. Pentru a fi utilizata in scop potabil aceasta apa va trebui purificata si dezinfectata.

Apa statatoare este reprezentata de cea din lacuri, mari si oceane. Apa marilor si oceanelor este sarata
si necesita desalinizare pentru a fi folosita in scop potabil. Lacurile de apa dulce pot fi naturale sau
artificiale. Ele asigura o apa buna din punct de vedere calitativ datorita posibilitatilor scazute de
impurificare. Apa lacurilor de acumulare provine din cea de suprafata, din precipitatii sau din topirea
zapezilor si are calitati corespunzatoare datorita stationarii apei.

Apa meteorica rezulta din precipitatii sau prin topirea zapezilor. Aceste ape au un continut scazut de
saruri minerale, ele se impurifica prin trecerea prin atmosfera ( cu pulberi, agenti biologici si substante
chimice), au un debit variabil si un gust fad datorita lipsei de saruri minerale. Ele nu satisfac senzatia de
sete si nu indeplinesc conditile necesare pentru a fi utilizate in scop potabil. Sunt folosite in acest scop
doar in zonele unde nu exista alta sursa de aprovizionare.

Poluarea apei: sursele naturale şi artificiale (organizate şi neorganizate) - caracteristicile lor.

Poluarea naturala este produsa prin procese naturale chimice, fizice sau biologice care au la baza
reziduurile organice vegetale si animale. Acestea se descompun sub actiunea bacteriilor ceea ce
determina consumul oxigenului din apa. In acest context apare modificarea florei si faunei acvatice ,
fenomen datorat dezvoltarii exagerata a algelor - "inflorirea apei". Apa capata un miros si o culoare
specifica, treptat algele se distrug eliberand substante toxice care determina moartea pestilor si a altor
organisme acvatice la care se adauga prezenta tulburarilor intestinale la om.

-Polurea artificiala poate fi organizata si neorganizata.

Poluarea organizata este reprezentata de apele reziduale ce apar in colectivitati:

-apele reziduale comunale apar prin folosirea apei in locuinte, institutii publice, unitati comerciale; aceste
ape sunt bogate in agenti patogeni (bacterii, virusuri, oua de paraziti) si substante chimice (detergenti,
substante organice);

-apele reziduale industriale provin de la intreprinderile de pe teritoriul colectivitatii si sunt bogate in

substante chimice potential toxice;

-apele reziduale zootehnice provin de la unitatile de crestere a animalelor si sunt bogate in substante
organice, agenti biologici si substante chimice (antibiotice, biostimulatori, pesticide).

Aceste surse sunt cunoscute si supravegheate continuu.

Poluarea neorganizata este de importanta redusa, temporara si accidentala. Ea este reprezentata de:

-reziduurile solide depozitate pe marginea raurilor;

-apele de irigatii bogate in substante chimice si suspensii;

-deversarea de reziduuri solide si lichide;

-scaldat, topirea plantelor textile, spalarea rufelor in rauri.

Poluarea apei: procesul de autopurificare.

Autopurificarea apei reprezinta capacitatea acesteia de a se debarasa de impuritatile primite partial sau
total. In autopurificare intervin factori fizico-chimici si biologici.
-Factorii fizico-chimici sunt reprezentati de:

• dilutie- dupa deversarea apelor reziduale in bazinul natural se produce amestecul dintre cele
doua medii lichide ceea ce deterina scaderea concentratiei poluantilor; gradul dilutiei este exprimat prin
raportul Q/q unde Q este debitul receptor, iar q debitul apelor uzate; in situatia in care raportul are o
valoare are gradul de dilutie este ridicat;

• sedimentarea reprezinta depunerea treptata a suspensilor pe fundul albiei; eficienta depinde de

adancimea albiei si de viteza de curgere a apei; asigura imbunatatirea transparentei precum si reducerea
continutului microbian si de substanta organica;

• radiatia solara si in special cea ultravioleta are un efect bactericid sau bacteriostatic la suprafata
apei;

• temperatura scazuta determina distrugerea in scurt timp a florei conditionat patogene si patogene
ce necesita temperatur ridicate pentru supravietuire.

-Factorii biologici sunt reprezentati de:

• concurenta microbiana- flora saprofita distruge microorganismele patogene prin fenomenul de

antagonism microbian; aceasta flora exercita un efect antibiotic sau intervine prin consumul substratului
nutritiv; concurenta microbiana este eficienta la temperaturi mari cand metabolismul germenilor este activ;

• distrugerea de catre organismele acvatice (protozoare, infuzori, crustacei) care folosesc bacteriile
din apa drept suport nutritiv;

• actiunea litica a bacteriofagilor se realizeaza prin multiplicarea acestora pe bacteriile omoloage

pe care le distrug;

interventia bacteriilor in procesele biochimice din apa - ele actioneaza asupra sustantei organice sau
anorganice pentru a-si asigura substratul nutritiv; materia organica este transformata in molecule cu
greutate mica pana la mineralizare, materia anorganica este degradata total pana a disparitie.

Tratarea apei de suprafaţă în scop potabil: sedimentarea (simplă şi cu coagulare) şi filtrarea.

Sedimentarea implică îndepărtarea suspensiilor. In funcţie de concetrarea lor sedimentarea poate fi

simplă sau cu coagulare.

Sedimentarea simplă se realizează în bazine de ciment (orizontale sau verticale) în care apa circulă cu o
viteza mică (5-9 mm/sec). Particulele în suspensie se depun prin gravitaţie , sedimentarea fiind
influenţată de viteza de curgere a apei, forma bazinului, temperatura apei, dimensiunea particulelor.
Sedimentarea simplă are o eficienţă de 40 - 60% din conţinutul de suspensii.

Sedimentarea cu coagulare se foloseşte în condiţiile prezenţei unui grad mare de turbiditate şi a unei
cantitati crescute de suspensii coloidale. Substanţa coagulantă este reprezentată de sulfatul de aluminiu,
sufatul feros, clorura ferică sau sulfatul feric. Cel mai fecvent se foloseşte sulfatul de aluminiu sub formă
de soluţie şi în concentraţi diferite în funcţie de densitatea suspensiilor. Mecanismul de acţiune constă în
formarea hidroxidului de aluminiu cu aspect de flocoane ce antrenează suspensiile din apă si grăbeşte
depozitarea lor. Coagulantul intră în camera de reacţie plasata înaintea bazinului de sedimentare.
Eficienţa sedimentării cu coagulare ajunge la 60 - 80%.

Filtrarea implică trecerea apei prin materiale cu pori ce reţin suspensiile, materialele organice şi
microorganismele. Reţinerea se realizează atât prin acţiune mecanică cât şi prin cea biologică datorită
membranei ce se formează la suprafaţa filtrului.
Filtrele lente sunt reprezentate de bazine din ciment cu nisip. Apa are o viteză de filtrare lentă (3-4
m³/m²/zi), reţinerea realizându-se atât mecanic cât şi biologic. Se formează o membrană biologică din
microorganisme animale şi vegetale a cărei eficienţă este crescută. Eficienţa filtrării lente ajunge la
99,9%, dar cantitatea de apa rezultată este scazută.

Filtrele rapide sunt bazine din ciment cu nisip în care debitul de filtrare ajunge la 200-300 m³/m²/zi .
Membrana biologică este superficială , se formează rapid şi este săracă în microorganisme oxidante.
Reţinerea este în principal mecanică, cea biologică fiind mai puţin eficientă. Eficienţa acestei filtrări este
de 80-95% dar este utilizabilă pentru cantităţi mari de apă.

Dezinfecţia apei: metode chimice curente (avantaje şi dezavantaje).

Dezinfecţia implică îndepărtarea microorganismelor din apă. Prin dezinfectie se distrug germenii patogeni
şi se reduc cei saprofiţi până la limita de potabilitate. Dezinfecţia se realizează prin mijloace chimice şi
fizice.

Dezinfecţia prin mijloace chimice se bazează pe efectul bacteriostatic şi bactericid al unor substanţe
puternic oxidante: clor, ozon.

• Clorinarea apei este ieftină şi eficientă. Clorul reactionează initial cu materiile organice din apă şi
apoi actionează asupra bacteriilor. Din reacţia cu materile organice rezultă compuşi de clor:
monocloramine, dicloramine şi tricloramine compuşi cu un efect dezinfectant slab, ce se manifestă în
timp.

In dezinfecţie este importantă cunoaşterea dozei de clor ce trebuie calculată în aşa fel încât după
oxidarea materiilor organice să rămână un surplus de clor liber sub forma acidului hipocloros şi a ionului
hipoclorit, clor rezidual liber în cantitate de 0,1-0,2mg/l ce ajunge până în reţeaua de distribuţie.\\
Clorinarea are avantaje reprezentate de faptul că este ieftină, eficientă şi aplicablă pentru cantităţi mari de
apă. Are si dezavantaje reprezentate de:

 conferă apei gust şi miros particular de medicament; prin reacţia clorului cu fenoli rezultă clor-
fenoli ce conferă apei gust de iodoform;

 are efect iritant asupra mucoasei gastrice şi inhibant asupra pepsinei;

 din reacţia cu substanţele organice rezultă trihalometani ce au efect cancerigen;

 nu este eficientă pentru virusuri şi unele chisturi de protozoare.

Dezinfecţia apei: clorinarea la punctul de rupere.

Dezinfecţia la punctul de rupere implică depăşirea puctului în care toate substanţele organice sunt
oxidate, după atingerea punctului de rupere sau de inflexiune clorul rezidual liber are o evoluţie
ascendentă. Din acest punct de vedere dezinfecţia corectă implică parcurgerea a patru etape
reprezentate de: distrugerea clorului prin compuşi organici, formarea de compuşi cloruraţi, distrugerea
compuşilor cloruraţi şi producerea clorului rezidual liber.

Actiunea dezinfectantă depinde de condiţiile în care se desfăşoară acest proces şi de particularităţile

microorganismelor.

-Condiţiile în care se desfăşoară acest proces cuprind:

consumul de clor ce reprezintă capacitatea apei de a consuma clorul prin reacţie cu substanţa organică;
temperatura -dezinfecţia este mai eficientă în ape calde;

pH- ul apei -efectul bactericid creşte proporţional cu scăderea pH-ului;

timpul de contact - este de minim 30 minute, dar creşterea lui măreşte eficienţa;

doza de clor folosită - depinde de eficienţa tuturor compartimentelor staţiei şi variază între 0,8 şi 1 mg/l.

Ozonizarea, dezinfecţia cu U.V., ultrasunete şi radiaţii ionizante

• Ozonizarea - ozonul este un gaz cu efect oxidant mai puternic comparativ cu clorul;

reactionează cu substanţa organică mai rapid (minute); nu produce miros sau gust particular de fenol;
decolorează şi dezodorizează apa; acţiunea nu este influenţată de temperatură şi pH; efectul bactericid
este mai puternic şi rapid, distrugând flora patogenă din apă şi reducănd flora saprofită; distruge bacteriile
sporulate, virusurile şi bacteriofagii; doza este de 0,5-1mg/l ; ozonizarea se realizează prin amestecul
apei cu ozonul produs în momentul dezinfecţiei; ozonul dizolvat în apă se descompune spontan:

O3 - O2 + [O] oxigenul în stare nascândă are proprietăţi oxidative puternice; din păcate
excesul de ozon nu persistă, ci se elimină sub formă de oxigen molecular în atmosferă.

Dezinfecţia prin metode fizice:

-dezinfecţia cu ultraviolete cu lungime de undă de 250-260 nm; stratul de apă ce trece prin faţa lămpii
trebuie să fie subţire, iar apa va avea o turbiditate mică; bacteriile sunt distruse prin efect bactericid sau
bacteriostatic ( în funcţie de doză); pentru obţinerea unei eficienţe bune este necesară aplicarea dozelor
bactericide;

-radiaţiile ionizante (radiaţiile gama) au o putere mare de penetrare şi o acţiune ionizantă redusă;
acţionează prin oxidare însoţită de degajare de radicali liberi cu acţiune oxidantă ( OH, HO2); apa
supusă dezinfecţiei trebuie să fie bine clarificată, deoarece prezenţa substanţelor organice are un efect
protector pentru radicalii liberi oxidanţi;

-ultrasunetele sunt produse de generatoare ce transformă oscilaţiile electrice în oscilatii mecanice ce

degradează straturile superficiale ale celulelor; efectul dezinfectant este în funcţie de intensitatea
oscilaţiilor, crescând cu numărul acestora; obişnuit se folosesc oscilatoare piezoelectrice cu o frecvenţă
de peste 100000 vibraţii/sec.; distrugerea bacteriilor se realizează prin degradarea straturilor superficiale
ale celulelor de către ultrasunete, celulele rămânând sensibile la acţiunea ulterioară a unor substanţe cu
efect oxidant.

Boli bacteriene transmise prin apă.

Febra tifoidă şi paratifoidă - prin apă se pot transmite şi salmonelozele minore - infecţii produse de
diverse tipuri de Salmonella. Febra tifoidă nu mai reprezintă o problemă majoră de sănătate datorită
măsurilor de igienă generală şi vaccinării atitifice. Apele de suprafaţă sunt frecvent contaminate cu
serotipuri de Salmonella. Contaminarea apelor se face prin dejecte sau urină ( persoane bolnave sau
purtătoare) sau prin deversări de ape uzate menajere contaminate.

Holera - se transmite pe cale hidrică în proporţie de 99%. Predomină specia El Torr. Propagarea bolii
este legată în special de apa de băut, apa contaminată utilizată la irigaţii, ape reziduale. Intervin frecvent:
lipsa instalaţiilor sanitare, insuficienţa cantităţii de apă potabilă. Vibrionul El Torr dă forme de o gravitate
mai mică, dar pot rămâne purtători.

Dizenteria - este afecţiunea hidrică cea mai răspândită. În România este implicat tipul Flexner. S-au
descris epidemii mixte produse de Shigella şi Salmonella tiphy. Incidenţa mare se explică prin
contaminarea mediului ambiant, inclusiv a bazinelor de apă de către purtători sau bolnavi. Receptivitatea
populaţiei este mare prin lipsa vaccinului. Formele clinice de boală sunt uşoare.

Enteritele şi enterocolitele - agenţii etiologici: Campylobacter jejuni şi coli, Escherichia coli, Pseudomonas
aeruginosa, Proteus, clostridii, Yersinia enterocolitica etc. Rezervorul - păsările, ovinele, porcinele.

Leptospiroza - este o antropozoonoză. Rezervorul de infecţie este reprezentat de şobolani, şoareci. Alte
specii - animale cu rol de rezervor ce elimină leptospirele în timpul bolii prin urină şi degecte, trecând în
apele de suprafaţă. Cadavrele animalelor bolnave sunt o sursă de infecţie. Omul se contaminează prin
îmbăiere, trecere prin ape contaminate, în timpul pescuitului, prin apa potabilă sau de irigaţie.

Tularemia - este o antropozoonoză produsă de rozătoare. Contaminarea apei se realizează prin urina şi
dejectele animalelor bolnave şi prin cadavre. Omul se contaminează prin îmbăiere.

Bruceloza - este frecventă la porcine, bovine. Contaminarea apei se realizează prin urina şi dejectele
animalelor bolnave. Supravieţuiesc în apă un timp variabil.

Tuberculoza - bacilul Koch se întâlneşte în apele de suprafaţă, poluate cu ape reziduale provenite de la
sanatoriile de tuberculoză. S-au descris îmbolnăviri prin îmbăierea în ape intens poluate.

Boli virale şi parazitare transmise prin apă.

Boli virale transmise pe cale hidrică

Omul elimină prin dejecte deste 100 de virusuri. Apele de profunzime sunt protejate de poluarea virală,
cele freatice sunt contaminabile, cele mai puternic poluate sunt apele de suprafaţă. Îmbolnăvirile cu
virusuri prezintă unele caracteristici:

-au manifestări polimiorfe ( digestive, respiratorii, cutanate, nervoase);

-metodele exisente nu permit izolarea imediată a virusurilor din apă;

-există o neconcordanţă între prezenţa virusurilor în apă şi morbiditate.

Timpul de supravieţuire a virusurilor în apă este de 150 - 200 zile, multe din ele sunt rezistente la dozele
de clor utilizate în mod obişnuit. În acest context o apă potabila din punct de vedere bacteriologic poate
transmite o infecţie virală.

Boli parazitare transmise prin apă

Boli determinate de protozoare

-Amibiaza sau dizenteria amibiană cauzată de Entamoeba histolytica, afectează colonul, secundar ficatul
şi alte organe. Se întălneşte în special în ţările calde. Formele infecţioase sunt chisturile ce sunt eliminate
în mediul extern odată cu materiile fecale ale bolnavilor sau purtătorilor. Omul se infestează ingerând
chisturile odată cu alimentele, apa sau prin mâini contaminate

-Giardioza sau lambliaza este cauzată de Lamblia intestinalis. Parazitul este răspândit în regiunile
tropicale sau temperate. Formele infecţioase sunt chisturile ce pot rezista în mediul umed luni de zile. În
organism se dezvoltă, în special în duoden şi căile biliare. Deşi alimentele şi apa reprezintă un risc de
îmbolnăvire, contactul cu persoana infestată constituie mecanismul principal de transmitere.

Boli determinate de cestode

-Cisticercoza este cauzată de cisticercus cellulosae ( forma larvară a Taeniei solium) şi mai rar
Cisticercus bovis ( forma larvară a Taeniei saginata). Omul parazitat elimină formele infecţioase numite
embriofori care pot fi înghiţiţi cu apa sau alimentele contaminate. Embrioforii pot rezistă în mediu până la
1-2 luni. Ajunşi în stomac embrioforii traversează mucoasa gastrică pe cale sangvină sau limfatică. Se
localizează în ochi, creier, muşchi, piele.

-Echinicocoza sau chistul hidatic este cauzat de forma larvară a Taeniei echinoccocus. Rezervorul de
paraziţi: câinele, lupul, pisica. Formele infecţioase pentru om şi animal sunt embrioforii care
contaminează terenurile de pescuit, sursele de apă, putând infesta animalele ce servesc drept gazdă
intermediară. Transmiterea la om se face prin mâini, apă, fructe, zarzavaturi contaminate cu ouăle
parazitului. Din stomac, embrioforii trec în circulaţie , ajung în ficat, plămâni sau alte organe.

-Cenuroza cerebrală cauzată de Cenurus cerebralis. Infestarea omului se face pe cale digestivă, prin
apă, legume, alimente pe care au ajuns embrioforii parazitului eliminat de câine sau altă gazdă definitivă.
La om se manifestă ca o tumoare cerebrală.

-Himenoleptidoza umană cauzată de Himenolepis nana. S-ar transmite şi prin intermediul apei pe lângă
alimente şi mâin contaminate.

Boli determinate de trematode

-Fascioloza hepatică cauzată de Fasciola hepatică. Rezervorul: oaia, capra, vitele cornute, porcul, calul,
câinele, veveriţa, omul. Omul este gazda definitivă. Parazitul depune ouăle la 10-12 săptămâni după
pătrunderea în gazda definitivă. Ciclul complet durează la animal minim 150 de zile. Eliminarea ouălelor
de către om şi animale se face aproximativ după 3 luni de la data infestării, perioadă necesară pentru
maturizarea parazitului. Omul se infestează prin apă sau salată infestată cu cercari.

-Bilharzioza intestinală sau schstostomiaza – agentul este Schistostoma mansoni. Rezervorul este
reprezentat de omul bolnav sau purtător sănătos care elimină ouă. Infestarea omului: cale cutanată,
digestivă. În organism cercarii se îndreaptă către pulmon şi cordul stâng şi apoi către circulaţia generală.
Habitatul normal al schistostomei este sângele venos. Alte localizări: pulmon, intestin, căi biliare.

Boli determinate de nematode

Mecanismul de transmitere este strâns legat de ciclul evolutiv al paraziţilor cuprinşi în această grupă.
Pentru unii apa este un vector pasiv în timp ce pentru alţii are un rol activ.

-Geohelmintiazele – în această categorie intră: Ascaris lumbricoides, Trichocephalus dispar, Strongiloides

stercoralis. În epidemiologia geohelmintiazelor solul reprezintă mediul principal al acestor paraziţi, apa
fiind doar o cale accidentală.

-Filariozele – produc filarioza cutanată, limfatică sau/şi cavitară. Paraziţii trăiesc în căile limfatice la om şi
la unele animale.

Poluarea apei cu substanţe pesticide şi implicaţiile asupra sănătăţii.

Substante pesticide- este vorba de substante folosite pentru distrugerea daunatorilor (insecticide,
fungicide, ierbicide). Dupa tratare o parte din substanta este fixata in sol si incorporata in plante, alta
parte ramane in cantitati reziduale pe suprafata solului, o alta parte este antrenata de apa de precipitatie
in apa subterana sau de suprafata si o cantitate mica se volatilizeaza in aerul atmosferic. Pesticidele au
toxicitate variabila fiind rezistente la atacul chimic si biologic, persistand mult timp in mediul ambiant.

Sursele de apa sunt poluate prin:

-tratarea solului pentru cresterea productiei agricole;

-deversarea de ape reziduale din industria de sinteza;

-tratarea apelor de suprafata pentru combaterea insectelor;

-antrenarea pesticidelor din sol prin apa de irigatie;

-tratamente aeriene.

Persista timp indelungat (de la 2 saptamani la 2 ani) si determina:

-modificarea proprietatilor organoleptice ale apei;

-concentrarea in organismele acvatice;

-interfera cu mineralizarea naturala a substantei organice din apa;

-au o toxicitate redusa pentru populatia piscicola;

-scad eficienta statiilor de tratare.

Clinic determina aparitia unor efecte acute sau cronice in functie de tipul de substanta utilizat.

-Efectele acute apar in conditiile intoxicatiei cu organo-fosforice. Apare inhibarea colinesterazei insotita de
acumulare de acetilcolina cu efecte asupra sinapselor ganglionare manifestate prin hiperexcitabilitate pe
sistemul nervos parasimpatic si central:cefalee, varsatura, crampe abdominale, transpiratii, salivatie,
lacrimare. In forme grave apar contractii musculare, abolirea reflexelor, dificultati respiratorii, lipotimie,
deces.

-Efectele cronice sunt frecvent intalnite la pesticidele organo-clorurate. Acestea sunt liposolubile si se
concentreaza in grasime. La scaderea in greutate produsa intr-un interval scurt de timp insecticidul se
mobilizeaza in circulatie generand fenomene de intoxicatie acuta manifestata prin fenomene hepatotoxice
(alterarea functiei hepatice pana la hepatita cronica), neurotoxice ( modificari ale electroencefalogramei
pana la encefalopatii ), gonadotoxice ( scaderea numarului de sarcini, avort spontan, tulburari de ciclu
menstrual, iar la barbati serilitate ) si cancerigene.

Poluarea apei cu detergenţi şi implicaţiile asupra sănătăţii

Detergentiii sunt substante cu proprietati de curatie, sunt agenti de suprafata care scad tensiunea
superficiala a lichidelor cu care vin in contact.

Chimic sunt neionici si ionici (anionici 70% si cationici).

In apa apar prin deversarea apelor menajere si industriale si prin tratarea terenurilor agricole.

Efecte:-modifica proprietatile fizico-chimice si organoleptice ale apelor;

-in prezenta sarurilor de calciu si magneziu produc spumare;

-distrug populatia piscicola;

-perturba tratarea apei prin impiedicarea sedimentarii particulelor in suspensie.

Toxicitatea este scazuta manifestandu- se la 1g/kg corp astfel ca intoxicatia apare doar rar; modificarea
tensiunii superficiale determina modificarea permiabilitatii mucoasei digestive ceea ce favorizeaza
patrunderea altor substante cu efect toxic sau cancerigen; au efect alergizant.

Efectele carenţei şi excesului de fluor din apă asupra organismului.

Carenta este asociata cu caria dentara ce reprezinta o distrugere locala si progresiva a dintilor.
Caria dentara apare datorita carentei de flor, alimentatiei deficitare, masticatiei deficitare, lipsei
igienei bucale, absentei radiatiei ultraviolete.

Nu este clar modul in care intervine florul, astfel ca au fost elaborate unele ipoteze : transforma
hidroxiapatita in floroapatita ceea ce duce la cresterea rezistentei dintilor; efect bactericid prin
inhibarea metabolismului bacterian; efect antienzimatic de oprire a desfasurarii procesului
cariogen la nivelul smaltului. Concentratile optime de flor sunt de 0,7 - 1,5 mg/dm³.

Proxilaxia carentei de flor se realizeaza prin:

-florizarea apei este metoda cea mai des flosita datorita unui consum relativ constant de apa;

-suplimentarea orala implica administrarea comprimatelor de la nastere si pana la sfarsitul

perioadei de crestere;

-aplicatil locale prin pasta de dinti, solutii de clatit gura;

-florizarea laptelui, a sarii de bucatarie;

-alimentatia echilibrata.

Excesul de flor are efecte nocive deoarece determina aparitia intoxicatiilor acute si cronice.

Intoxicatiile acute apar accidental si pot duce la deces prin inhibarea enzimatica ceea ce perturba
generarea si trasmiterea influxului nervos.

Intoxicatiile cronice apar in conditiile expuneri la doze ce depasesc necesarul, ceea ce determina
cumularea florului in oase si dinti.

In dinti apare floroza dentara manifestata prin pete albe opace, de diferite nuante de galben-maro
ajungand pana la negru (in functie de gravitatea bolii). Dintii sunt cretosi, friabili, in formele grave
asistam la o edentare totala.

La concentatii de peste 5mg/dm³ apare afectarea scheletului manifestata prin osteoscleroza

evidenta la nivelul coloanei vertebrale (calcificari ligamentare, osteofite) si a oaselor lungi
(exostoze). In formele severe apar deformari anchilozante (osteofibroza anchilozanta). Modificarile
osoase apar datorita perturbarii homeostaziei calciului ceea ce duce la fracturi osoase spontane.

Efectele carenţei de iod din apă asupra organismului.

Deficitul de iod - apele de suprafata sunt mai carentate, iar cele care au un continut crescut de urocrom
reprezinta o problema deoarece acesta are efecte gusogene;

-apele de profuzime au un continut variat de iod;

-carenta de iod se asociaza cu un continut crescut de substante organice si o

duritate crescuta (probabil apare scaderea asimilarii iodului).

Deficitul relativ de iod apare in situatia:

-tratarii apei la nivelul statiei;

-prezentei bromului si cobaltului in cantitati mari reduce morbiditatea prin gusa chiar daca iodul este in
cantitati mici;

-manganul interfera sinteza hormonului;

-alimentele bogate in tiocianati (varza, gulii) scad utilizarea iodului si sinteza hormonului sau au efect
inhibitor asupra cuprului din enzimele de oxidare, ceea ce are efecte negative asura sintezei hormonului
tiroidian;

-excesul de nitrati in mediul alcalin are efecte gusogene.

Substanţele minerale din apă şi bolile cardiovasculare.

Bolile cardio-vasculare au o etiopatogenie incomplet elucidata, intervenind factori: genetici; metabolici;

stress; obiceiuri alimentare aberante; obezitate; sedentarism; consum exagerat de alcool, tutun.

La acesti factori se adauga unul nou reprezentat de aportul de elemente minerale din organism. Pentru
acest factor se ia in consideratie aportul hidric care este constant si usor de evaluat. Exista o corelatie
invers proportionala intre incidenta si mortalitatea prin boli cardio-vasculare si continutul de elemente
minerale din apa.

Au fost elaborate 3 teorii ce nu au fost confirmate inca:

unul sau mai multi constituienti ai duritatii apei actioneaza protector;

unul sau mai multe microelemente din apele dure au actiune protectoare;

in apele moi exista substante chimice ce au efecte nefavorabile asupra aparatului cardio-vascular.

Majoritatea informatiilor sustin primele doua ipoteze.

Sarurile de calciu si magneziu ce formeaza duritatea apei protejeaza aparatul cardio-vascular.

-Rolul ionilor de calciu in protectia aparatului cardiovascular a fost confirmat prin date epidemiologice si
experimentale. In conditiile consumului de apa dura apare scaderea indicelui de mortalitate si a frecventei
mortii subite.

La animalele de laborator carenta de calciu determina aparitia modificarilor de electrocardiograma: aritmii

si scaderea intervalului QT. Persoanele decedate prin boli cardio-vasculare prezinta concentratii mici de
calciu in ser, muschiul inimii si in peretele arterelor coronare.

-Magneziul este implicat in reglarea metabolismului intermediar al lipidelor, proteinelor si glucidelor; el

este modulatorul principal al activitatii muschiului cardiac; complexul Mg ATP reprezinta substatul
reactiilor enzimatice ce stau la baza contractiei si relaxarii musculare; intervine in reglarea pompei de Na
la nivel transmembranar.

Experimental carenta de magneziu se insoteste de modificarea electrocardiogramei, de aritmii,

hipertensiune arteriala si tromboza coronariana.

In apele dure continutul de microelemente este crescut. Tulburarile apar in situatia in care acestea sunt
in cantitati prea mici sau prea mari.

Cromul scade cu inaintarea in varsta, pana la disparitie in zonele cu morbiditate crescuta. La bolnavii
dupa infarct miocardic si la cei cu ateroscleroza concetratia cromului in tesuturi este mult scazuta.

Cromul, zincul, manganul si vanadiul influenteaza favorabil metabolismul lipidelor si ar impiedica

instalarea aterosclerozei.

Zincul impreuna cu manganul diminua lipidele din organele interne, inclusiv din ficat.
Manganul pare a avea un efect lipotrop important, el contribuie la reglarea metabolismului lipidic mai ales
atunci cand organismul dispune de colina adusa prin alimente. Are efect hipocolesterolemiant si previne
sau diminua modificarile aterosclerotice de la nivelul vaselor. Contribuie la oxigenarea tesuturilor si a
miocardului.

Vanadiul are rol important in transportul oxigenului datorita capacitatii sale de formare a unor compusi cu
valente diferite.

Alte microelemente in exces prezinta efecte nefavorabile asupra aparatului cardiovascular.

Cuprul in exces intensifica oxidarea grasimilor, modificand metablismul lipidic. In sangele bolnavilor ci
infarct miocardic s-au constatat cantitati crescute de cupru.

Cadmiu in concentratii ridicate favorizeaza hipertensiunea arteriala si ateroscleroza.

Intoxicaţia cu nitraţi pe calea apei.

Nitratii se gasesc in mod normal in cantitati mici provenind din mineralizarea substantei organice. In
situatii particulare concentratia poate creste datorita: antrenari lor din solurile intens mineralizate;
patrunderi in apa a substantelor organice provenite din solurile intens poluate cu reziduuri organice;
antrenarea din solurile tratate cu ingrasaminte azotate.

Consumul de apa cu nitrati determina aparitia intoxicatiei cu nitrati -methemoglobinemie. Boala apare si in
urma consumului de alimente vegetale cultivate pe terenuri fertilizate (spanac, patrunjel, morcovi, telina).

Mecanismul de imbolnavire- este reprezentat de transformarea nitratilor in nitriti ceea ce determina

aparitia imbolnaviri. Nitratii sunt resorbiti in partea superioara a intestinului care este aproape sterila. In
prezenta germenilor si la un pH peste 4 apare transformarea nitratilor in nitriti. Flora nitrat- reducatoare
este flora intestinala reprezentata in special de Eterobacteriacee: Salmonella, Colibacili, Proteus,
Streptococul fecal, Stafilococ, Bacilus Cereus, Bacilus Subtilis. Nitritul se combina cu hemoglobina
formand methemoglobina, o hemoglobina la care fierul este oxidat la fier trivalent, iar oxigenul este legat
de molecula si nu poate fi eliberat in tesuturi.

Clinic apare cianoza fetei si a extremitatilor, dispnee, tahicardie, convulsii, diaree/constipatie. Gravitatea
bolii depinde de cantitatea de methemolobina formata: 10 - 25% forma usoara de boala; 25 - 45% forma
medie de boala; 50% forma grava de boala.

Sunt afectati copii de la 0 la 1 an alimentati artificial la care:

-aciditatea sucului gastric este redusa;

-hemoglobina foetala are o reactivitate crescuta;

-cantitatea de sange este redusa;

-ingestia de apa este crescuta comparativ cu adultul;

-lipseste enzima ce desface complexul.

In intoxicatia cronica apare scaderea rezistentei la infectii si dezvoltarea fizica lenta (concentratii ale
methemoglobinei de 5 - 10%).

Tratamentul consta in intreruperea consumului de apa cu nitrat/nitrit; administrarea de albastru de metilen

sau vitamina C; profilaxia impune cunoasterea concentratiei de nitrat/nitrit din apa si alegerea corecta a
sursei de apa.

Poluarea apei cu substanţe cancerigene.

Substantele cancerigene sunt substante ce au un efect probabil cancerigen.

Argumentele pentru rolul cancerigen sunt:

-cresterea incidentei bolii canceroase la populatia ce consuma apa provenita din apa poluata;

-populatia piscicola provenita din apele poluate prezinta imbolnaviri cu caracter malign;

-animalele de laborator expuse la aceste substante demonstreza caracterul lor oncogen si teratogen.

Poluarea apei apare in conditiile: apelor necorespunzator tratate; a poluarii accidentale a apei din
conducte; vopsirii sau tratarii conductelor.

Hidrocarburile policiclice aromate provin din apele uzate menajere si industriale. Reprezentantul de baza
este 3,4 benzpiren. Ele se concentreaza in organismele marine (plancton, moluste, pesti), iar tratarea
apei determina indepartarea lor in proportie de 20 - 100%.

Nitrozaminele si nitrozamidele sunt sintetizate din nitrat/nitrit si aminele prezente in apa sau in plantele
acvatice si pesti. Nitrozaminele determina cancer de ficat, esofag, pulmon, rinichi, in timp ce
nitrozamidele sunt responsabile de aparitia cancerului gastrointestinal.

Trihalometanii se formeaza prin dezinfectia apei cu clor. Actioneaza asupra parenchimului hepatic, a
rinichiului si sistemului nervos.

Substantele radioactive naturale si artificiale pot avea efecte negative asupra organismului. Cele naturale
provin din sol, iar cele artificiale apar in urma deversarii apelor uzate contaminate radioactiv. Este
periculoasa iradierea interna prin emisiuni alfa si beta din substantele radioactive.

Termoreglarea fizică a organismului.

În microclimatul cald (termoreglarea fizică) organismul trebuie să piardă excesul de căldură. Pierderea de
căldură se realizeză prin: radiaţie ( transfer liniar al căldurii de la un corp la altul fără contact între ele, 50 -
55%); conducţie ( transmiterea căldurii prin contact direct cu obiectele înconjurătoare, 3 - 5%); convecţie (
pierderea de căldură prin încălzirea stratului de aer din apropierea corpului, 15 - 20%); evaporare
( pierderea de căldură necesară evaporării apei de pe tegumente, 30% - 18% piele, 12% plămân). În
condiţii de repaus apare perspiraţia insensibilă când se manifestă un consum de 0,6 kcal pentru
evaporarea unui gram de apă. În condiţii de confort termic cea mai mare parte din căldură se pierde prin
radiaţie urmată de convecţie, conducţie şi evaporare. La temperatura de 35˚C aproape întreaga cantitate
de căldură se pierde prin evaporarea apei. Organismul reacţionează prin:

-vasodilataţie periferică - se trimite în periferie o cantitate mare de sânge pentru a creşte pierderea de
căldură; în acest context apare scăderea tensiunii arteriale, creşterea frecvenţei cardiace şi creşterea
frecvenţei şi a amplitudinii mişcărilor respiratorii;

-creşterea temperaturii centrale şi cutanate;

-activarea sudoraţiei - la 35˚C activitatea glandelor sudoripale este foarte intensă ajungându-se la o
sudoraţie de 1l/oră; eliminarea apei din organism se însoţeşte de creşterea vâscozităţii sângelui,
scăderea eliminărilor urinare, reducerea secreţiei gastrice.

Expunerea îndelungată duce la apariţia şocului termic sau a dezechilibrului salin. Şocul termic se
manifestă prin cefalee, ameţeală, respiraţie superficială şi neregulată, afectarea reflexelor, scăderea
tensiunii arteriale, temperatura centrală crescută (42˚C - 44˚C). Dezechilibrul salin se manifestă prin
sete, oboseală, cefalee, vărsătură, contracţii tonice şi clonice, temperatură corporală normală sau puţin
crescută.

Termoreglarea chimică a organismului.

În microclimatul rece ( termoreglarea chimică) organismul pierde căldură prin radiaţie ( la temperaturi
mici), convecţie (la viteze mai ale curenţilor de aer) şi conducţie ( în condiţii de umiditate crescută).
Organismul reacţionează prin creşterea producţiei de căldură ( termogeneză) şi prin limitarea pierderii de
căldură ( limitarea termolizei).

În procesul de termogeneză intervine creşterea metabilismului şi sistemul endocrin prin tiroidă, hipofiză şi
suprarenală. Cantităţile cele mai mari de căldură sunt produse de masele musculare şi de ficat. Expresia
tonusului muscular este apariţia frisonului, tremurăturilor şi a "pielii de găină".

Mecanismele fiziologice prin care este limitată pierderea de căldură sunt reprezentate de:

-vasoconstricţia periferică prin care se realizează reducerea circulaţiei sanguine în ţesuturile periferice
( determină reducerea pierderilor de căldură) şi orientarea masei sanguine către organele interne, în
special muşchi şi ficat; în acest context apare scăderea frecvenţei cardiace asociată cu creşterea
tensiunii arteriale, scăderea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, poliurie;

-scăderea temperaturii cutanate - prin creşterea termoproducţiei apare creşterea temperaturii mediului
intern asociată cu scăderea temperaturii curanate.

Tulburările ce apar sunt locale ( degerături, dureri articulare şi musculare, dureri pe trasee nervoase până
la paralizii) şi generale ( scăderea rezistenţei generale a organismului, mărind astfel frecvenţa bolilor
infecţioase).

Radiaţiile ultraviolete: efectele asupra organismului.

Efectele asupra organismului sunt sanogene si patogene, acţiunea principală exercitându-se la nivelul
tegumentelor, ochilor precum şi asupra mediului .

Efecte asupta tegumentelor - la acest nivel efectele sunt imediate şi tardive, pozitive sau negative.

Efectele imediate: + Pigmentarea are efect protector determinând creşterea rezistenţei organismului la
iradiare. Iniţial se manifestă o pigmentare uşoară precoce ce durează 8-10 zile şi care apare datorită
pigmentului melanic preexistent, nu este insoţită de eritem. După a 4a zi apare pigmentarea propriu-zisă
ce atinge un maxim în a 12 a zi, durează 1-3 luni şi apare datorită formarii pigmentului melanic de către
melanocite.

+ Interferă cu creşterea celulară la nivel tegumentar -în primele 24 de ore dupa iradiere apare o scădere
a creşterii celulare urmată de o accentuare a creşterii ce durează 72 de ore intreruptă de descuamarea
stratului superficial al pielii.

+ Favorizează sinteza vitaminei D pornind de la 7 dehidrocolesterol.

+ In categoria efectelor imediate apar şi unele nocive reprezentate de

-eritem care se poate însoţi de arsură ; iniţial eritemul este slab, durează 1-2 ore dar după 2-10 ore
apare eritemul tardiv ce se însoţeşte de: modificări locale;creşterea permiabilităţii vasculare; vasodilataţie;
creştera fluxului sanguin; exudat celular, edem, flictene;

-fotodermatoza cutanată apare datorită iradierii tegumentelor sensibilizate prin substanţe endogene
(porfirine) sau exogene(din mediu).

Efecte tardive: + Degenerarea tegumentului însoţită de pierderea elasticităţii acestuia.

+Cheratoza actinică se insoţeşte de apariţia atipiilor celulare fiind considerată un stadiu precanceros.

+Cancerul cutanat reprezentat de melanomul malign şi carcinomul bazo-celular şi spinocelular.

Efectele asupra ochiului sunt imediate şi tardive.

Efectele imediate sunt reprezentate de apariţia conjunctivitei şi a fotocheratitei; clinic apare hiperemie,
fotofobie şi blefarospasm dupa 2-3 ore de la expunere.

Efetele tardive nu sunt pe deplin elucidate: la nivelul cristalinului apare opacifiere (cataracta); la nivelul
retinei apare scăderea tranzitorie a vederii însoţită uneori de leziuni ale celulelor senzoriale bazale.

Efetele asupra mediului depind de doza de radiaţii folosită.

La doze mici efectul este bacteriostatic, iar la cele mari bactericid .Efectul este maxim la radiaţii cu
lungimea de undă cuprinsă intre 250-270 nm radiaţii ce actionează asupra acizilor nucleici şi a proteinelor
celulare.

Măsuri de profilaxie: folosirea hainelor ce reflecta RUV, expunerea progresivă la soare şi folosirea
ochelarilor de soare.

Radiaţiile infraroşii: efectele asupra organismului.

Efecte asupra organismului : + Influenţeaza termoreglarea şi schimbul de caldură dintre organism şi

mediu.

+La nivel tegumentar este tolerată o iradiere de 0,8cal./cm²/min. un timp nelimitat. La 1,5cal./ cm²/min.
apare durerea, iradierea peste pragul dureros determină apariţia eritemului. Eritemul caloric apare la scurt
timp după iradiere şi este insuficient conturat, în zona iradiată apare creşterea sensibilităţii dureroase,
vasodilataţia capilară şi activarea glandelor sudoripale. Iradierea de intensitate mare se insoţeşte de
arsuri cu papule, vezicule şi necroză.

+Expunerea tegumentară îindelungată se însoţeşte de apariţia dermatitelor ce reprezintă puncte de

plecare pentru fenomene tumorale.

+Iradierea aplicată la nivelul pielii pleoapelor determină apariţia eritemului la acest nivel.

+Iradierea la nivelul ochiului se insoţeşte de apariţia leziunilor la nivelul conjunctivei, corneii, a irisului,
cristalinului sau retinei. Apare creşterea temperaturii locale la nivelul umoarei apoase, constricţia
pupilelor, cristalinul prezintă creşterea temperaturii ceea ce duce în timp la opacifieri locale, iar leziunile
de la nivelul retinei sunt greu de apreciat.

+ La nivelul sistemului nervos central efectele sunt reprezentate de insolaţie cu creşterea temperaturii
centrale, modificări vasculare şi manifestări neuro-vegetative reprezentate de paloare, tegumente uscate,
cefalee, fotofobie, puls slab, jenă precordială, greaţă. In forme grave apare redoarea cefei, convulsii şi
comă.

Radiaţiile ionizante: condiţii de expunere(surse).

Sursele naturale formează fondul natural de radiaţii reprezentat de substanţele radioactive prezente în
factorii de mediu: -radiaţii cosmice;

- radiaţii terestre (sol, aer, apă, alimente).

Radiaţiile cosmice sunt de origine solară avand o cantitate mare de energie. La limita atmosferei terestre
(radiatii cosmice primare) ele reacţionează cu nucleii atomilor din aer generand alte emisii nuclere
(radiaţi cosmice secundare).

Radiaţiile terestre sunt date de elementele radioactive din scoarţa terestră, cantităţi mici găsindu-se în
roci şi în zăcăminte: Ra 226, Th 222, U 238, K 40 .In aer se gasesc radon şi toron difuzat din sol şi
cantitati mici de C 14, H 3 provenite din radiaţile cosmice. In apă elementele radioactive migrează din sol
găsindu-se concentraţii mai mari în apele de profunzime. Din sol elementele radioactive migreză în plante
şi în organismul animalelor ajungând în final în alimente.

Sursele artificiale sunt reprezentate de:-explozile nucleare în apă, aer, subterane;

-centralele nucleare în exploatare sau în caz de accidente;

-activitatea industrială: metalurgică, a materialelor radioactive, fabricarea şi rafinarea combustibilului

nuclear;

-exploatarea minereurilor radioactive: riscuri apar în timpul extragerii, prelucrării, transportului şi

depozitării;

-cercetare, biologie, agricultură;

-diagnoză şi terapie medicală: rontgendiagnostic, radioterapie, medicină nucleară;

-sursele minore sunt reprezentate de aparatele de bord, ecranele televizoarelor, ceasurile cu cadrane
luminescente.

Radiaţiile ionizante: efectele somatice precoce.

In cadrul efectelor somatice intrâ: + Boala de iradiere acută ce apare la expunerea de scurtă durată la
concentratii mari de radiaţi. In iradierea uşoară ( 2-4 Gy) apare leucopenie, limfopenie, trombocitopenie
însoţită de tulburări generale cardiovasculare şi digestive, boala evoluând 2 -5ani.

In iradierea gravă (peste2-4 Gy) boala evoluează în trei etape:

-etapa prodromală apare la câteva ore dupa iradiere şi se caracterizează prin stare de şoc, greţuri,
vărsături şi diaree;

-urmeză perioada de latenţă ce durează de la cateva zile până la cateva săptămâni şi în care nu există
manifestări clinice;

-în final se ajunge la perioada de stare cu astenie, cefalee, ameţeli, manifestări dige-stive
(diaree,varsaturi) şi cardiovasculare (hipotensiune, tahicardie, aritmie şi fenomene hemoragice,).

In cazurile neletale boala evoluează 5-6săpt., după care sindromul hemoragic se atenuează şi dispare,
iar leziunile ulceroase se vindecă.

+ Radiodermita precoce;

+Leziuni oculare;

+Sterilitate.

Efectele stocastice au un caracter aleatoriu, fiind reprezentate de efectele somatice îndepartate şi cele
genetice.

Radiaţiile ionizante: efectele somatice tardive.

Efectele somatice îndepărtate cuprind:+ Carcinogeneza apare prin cumularea dozelor mici de iradiere în
expunere îndelungată. Radiaţiile transformă celula normală în celulă canceroasă, crescând riscul apariţiei
leucemiilor, a cancerului de tiroidă, sân sau pulmon.

+Boala de iradiere cronică apare prin expunere profesională la doze mici timp îndelungat. Pacienţii
prezintă un sindrom hematologic reprezentat de leucopenie cu modificări morfologice, trombocitopenie
însoţită de modificări morfologice şi anemie şi unul neurovegetativ manifestat prin astenie, cefalee,
tulburări de somn, reducerea capacitătiide muncă. La aceste fenomene se adaugă steriliatea, cataracta şi
alopecia.

+Efectul teratogen apare atunci când radiaţiile acţionează aspra embrionului determinând moartea
acestuia sau aparitia malformatilor congenitale.

Efectul genetic se manifesta prin apariţia mutatiilor la nivelul celulelor germinale ceea ce determină
afectarea fondului ereditar al individului şi apariţia modificărilor cromozomiale.

Solul: proprietăţile fizice

-Permiabilitatea este caracteristica solului de a fi străbătut de aer şi apă. Permiabilitatea pentru aer
depinde de granulometrie (dimensiunile granulelor). Solurile formate din granule mari sunt foarte
permeabile pentru aer. Cu cât cantitatea de aer din sol este mai mare cu atât creşte salubritatea acestuia,
deoarece sunt asigurate procesele de biodegradare.

Permiabilitatea pentru apă este determinată de granulometrie şi de porozitate (spaţiile libere rămase între
granule). Permiabilitatea solului pentru apă este importantă pentru acumularea rezervelor de apă
subterană şi pentru asigurarea apei necesare vegetaţiei.

-Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice prin pori până la nuvelul
straturilor superficiale. Dacă pătura de apă subterană este superficială, aceasta se ridică prin
capilaritate, pătrunde în materialele de construcţie ducând la apariţia igrasiei şi a insalubrizării clădirii.

-Filtrarea este capacitatea solului de a reţine în porii săi diferite impurităţi care îl străbat. Cu cât solurile
sunt mai greu permeabile cu atât reţinerea este mai mare. Această particularitate a solului are o
importantă mare igienico-sanitară deoarece asigură protecţia apelor subterane.

-Temperatura solului este influenţată de radiaţia calorică şi de procesele biochimice ce se petrec la acest
nivel. Solul este rău conducător de căldură. Temperatura solului influenţează clima regiunii respective,
viaţa plantelor ( protejează rădăcinile), intervine în procesele fizico-chimice şi biologice ce au loc în sol,
permite menţinerea unei temperaturi aproape constante a apelor subterane, protejează conductele de
apă şi canalizare.

Solul: proprietăţile chimice şi biologice.

Solul cuprinde în structura sa aproape toate substanţele chimice, minerale şi organice cunoscute, în
cantităţi variabile.

-Substanţele minerale sunt acumulate în unele teritorii în cantităţi mari: siliciu, calciu, aluminiu, fier,
magneziu, potasiu. Alte elemente minerale se găsesc în sol în cantităţi mici: iod, fluor, cobalt, mangan,
cupru, crom. O mare parte din elementele chimice din sol trec în alţi factori de mediu – apă, alimente.
Aceşti factori asigură aportul de elemente minerale pentru organismul uman. Cantitatea primită va fi strict
dependentă de concentraţia lor în sol. Solurile sărace în elemente minerale vor determina un aport
insuficient cu consecinţe specifice. Se pot produce de la simple dereglări fiziologice până la maladii
specifice. Afecţiunile sunt cunoscute sub denumirea de "endemii geo-chimice" (ex. guşa endemică, caria
dentară).

-Solul încorporează în structura sa şi substanţe organice în diferite grade de transformare. Compuşii

organic ai solului provin din resturile de organisme vegetale şi animale. Prin degradare se formează
humusul, complex organic propriu solului ce îi asigură fertilitatea.

Proprietăţi biologice
 Solul este cel mai bogat în microorganisme (raportat la ceilalţi factori de mediu ). Densitatea mare a
acestora este la nivelul straturilor superficiale. La peste 4 m el este aproape steril. Flora solului este
reprezentată de bacterii saprofite, ciuperci, alge, protozoare şi îndeplineşte funcţii caracteristice de
oxidare a sulfului, a compuşilor azotaţi, de fixare a azotului din aer. Este o floră ce contribuie la fertilitatea
solului.

Tipuri de reziduuri solide şi nocivitatea lor.

În această categorie intră resturile solide provenite din locuinţe, cămine, restaurante, şcoli, instituţii
publice, străzi, pieţe, activităţi comerciale şi industriale.

-Reziduurile menajere – cantitatea şi calitatea lor diferă de la o ţară la alta şi depind de o multitudine de
factori cum sunt: zona geografică, clima, gradul de satisfacere a nevoilor alimentare ale populaţiei,
sistemele de încălzire. Aceste reziduuri sunt reprezentate de: resturi alimentare, hârtie, ambalaje, sticlă,
materiale plastice, ţesături, cadavre animale, gunoi de construcţie. Tendinţa generală este de creştere a
gunoaielor cu 1 – 3% anual.

Depozitate şi neutralizate incorect, ele reprezintă un factor important de risc. Principalele nocivităţi pot fi
astfel grupate:

-poluarea solului la nivelul suprafeţei de depozitare;

-poluarea bazinelor naturale de apă prin spălarea de către apele de precipitaţie;

-poluarea apelor subterane prin infiltrarea apelor de precipitaţie poluate;

-poluarea aerului prin produşii rezultaţi în urma descompunerilor;

-dezvoltarea muştelor şi a altor insecte, ce sunt vectori a numeroase microorganisme patogene;

-reprezintă locuri de dezvoltare a rozătoarelor: şoareci, şobolani;

-conţin numeroşi germeni patogeni şi paraziţi;

-influenţează nefavorabil individul din punct de vedere psihic.

Colectarea, transportul, neutralizarea reziduurilor solide.

Colectarea reziduurilor solide

-La locul de producere ele se colectează în condiţii care să asigure izolarea, să împiedice accesul
insectelor şi eliminarea mirosurilor. Reziduurile menajere se colectează în saci din material plastic ce se
îndepărtează cu totul. Se pot utiliza şi recipienţi metalici sau din material plastic de capacitate mică (5 –
10 l). De la locul de producere gunoiul este evacuat în containere mari, metalice, amplasate la 15 m de
locuinţă, pe platforme special amenajate. Colectarea poate fi în sistem unitar ( un singur recipient
colector) sau separat ( colectarea făcându-se separat pentru materiale celulozice, resturi alimentare,
metale).

-Ambalarea deşeurilor de spital se face diferit în funcţie de natura lor. Cele nepericuloase se ambalează
în saci de culoare neagră. Cele periculoase în ambalaje galbene. Pentru deşeurile infecţioase (care nu
sunt tăietoare-înţepătoare), de laborator sau anatomice se folosesc cutii din carton prevăzute în interior
cu saci de polietilenă sau saci de polietilenă galbeni ( trebuie confecţionaţi din polietilenă de mare
densitate pentru a avea rezistenţă mecanică mare). Deşeurile tăietoare-înţepătoare se colectează în cutii
din material rezistent la acţiunea mecanică. De asemenea, ele vor fi prevăzute cu un capac special care
are un sistem de închidere definitivă ce permite introducerea deşeurilor, dar împiedică scoaterea lor.
Ulterior ele sunt depozitate temporar într-un spaţiu special existent în fiecare unitate şi care are un
compartiment pentru deşeurile periculoase şi unul pentru cele nepericuloase. Acest spaţiu trebuie separat
fucţional de restul construcţiei şi asigurat cu sisteme de închidere. Încăperea va fi prevăzută cu sifon de
pardoseală pentru evacuarea apelor uzate ( rezultate în urma curăţării şi dezinfecţiei) în reţeaua de
canalizare.

Transportul reziduurilor solide

-Trebuie făcut la întervale cât mai mici: cel mult 2 zile vara şi 5 zile iarna. Transportul se face cu maşini
compactoare, etanşe, de preferat în timpul nopţii. Maşinile sunt încărcate de personalul specializat
manual sau prin schimbarea containerelor.

-Transportul deşeurilor periculoase se face cu respectarea strictă a normelor de igienă. Vehicolul care le
transportă trebuie să corespundă următoarelor cerinţe minime: compartimentul destinat contaierelor să fie
separat de cabina şoferului; să aibă dispozitive de fixare a containerelor; să fie dotat cu sisteme etanşe
de închidere a uşilor compartimentului ce conţine containerele; să fie dotat cu sisteme de asigurare
împotriva răspândirii deşeurilor periculoase în caz de accident.

Neutralizarea reziduurilor solide

Metodele de neutralizare a reziduurilor solide trebuie să respecte câteva cerinţe principale:

-evitarea contaminării şi poluării factorilor de mediu;

-evitarea dezvoltării insectelor şi a rozătoarelor;

-după epurare, reziduurile rezultate să devină inofensive din punct de vedere epidemiologic;

-reziduurile rezultate după neutralizare să poată fi folosite economic.

Depozitarea controlată – este o metodă practicată pe scară largă. Sistemul constă în depozitarea
reziduurilor în gropi naturale, râpe sau depresiuni provenite din diferite exploatări şi plasate la periferia
colectivităţilor. Reziduurile vor fi dezintegrate de flora microbiană din sol. Locul de depozitare va fi plasat
la cel puţin 1000 m depărtare de colectivitate, iar apa subterană va fi la o adâncime minimă de 3 – 4 m.
Reziduurile se depun în straturi succesive de 1,5 – 2,5 m grosime, ce vor fi apoi acoperite cu un strat de
pământ de 20 – 30 cm. În acest mod temperatura din interiorul depozitului ajunge la 70°C ceea ce
determină distrugerea germenilor microbieni.

Compostarea reziduurilor – impune depozitarea lor pe o platformă amenajată în afara localităţii.

Platformele sint din ciment, argilă (impermiabile) cu lungimi de 10 – 25 m plasate în rânduri paralele.
Depozitarea se face în stive de 1,8 – 2 m înălţime, în straturi succesive ( un strat de gunoi, unul de sol).

Camere biotermice – sunt construite din cărămidă sau beton, spaţii în care se introduc reziduurile şi unde
circulă un curent de aer cald ce permite dezvoltarea florei termofile.

Incinerarea – se realizează în cuptoare speciale, denumite crematorii de gunoaie. Problema majore

ridicate de incinerare este legată de riscul de poluarea atmosferică.

Evacuarea reziduurilor în mare – este o metodă folosită de unele centre populate plasate pe litoral.
Reziduurile măcinate trebuie transportate în larg la distanţe convenabile, în zone unde curenţii marini au
direcţie numai către larg.

Deşeurile periculoase – vor fi incinerate în instalaţii ce respectă normele legate de emisiile de gaze în
atmosferă; depozitate în depozitul de deşeuri al unităţii şi apoi neutralizate prin autoclavare, dezinfecţie
chimică, dezinfecţie cu microunde, încapsulare, iradiere înainte de a fi eliminate final prin depozitare în
depozitul de deşeuri.

Tipuri de reziduuri lichide.

Reziduurile lichide numite şi ape reziduale apar din apele folosite în diferite scopuri. Clasificarea acestor
ape se face pornind de la provenienţa lor şi caracteristicile majore de componenţă.

-Apele uzate menajere – rezultă din folosirea apei potabile în locuinţă. Volumul lor este egal cu cel al apei
potabile distribuite. Ele sunt bogate în materii organice şi în agenţi biologici. Materiile organice provin din
activităţile casnice (resturi menajere) şi din dejecte. Agenţii biologici ( bacterii, virusuri, fungi, paraziţi)
sunt eliminaţi odată cu dejectele şi îndepărtaţi cu apele uzate. În ultimul timp utilizarea crescută a
detergenţilor, dezinfectanţilor în gospodărie duce la prezenţa acestora în apele uzate.

-Apele uzate industriale - rezultă în urma folosirii apei în diverse procese industriale. Ele se
caracterizează prin variaţii mari de volum, compoziţie şi ritm de producere. Compoziţia lor depinde de
procesul de producţie.

-Apele uzate din zootehnie – provin de la unităţile de creştere a animalelor. Ele sunt bogate în agenţi
patogeni, în substanţe organice.

-Apele uzate speciale – provin din spitalele de boli infecţioase, umane şi animale. Conţin cantităţi mari de
agenţi biologici, alături de medicamente eliminate de pacienţi prin dejecte.

-Apele meteorice – provin din precipitaţiile căzute pe teritoriul colectivităţii.

Colectarea, transportul, neutralizarea reziduurilor lichide.

Colectarea şi transportul apelor uzate

Colectarea se face în instalaţiile tehnico-sanitare. Apele menajere se colectează la chiuvete, căzi, grupuri
sanitare, cele meterorice în sifoanele de curte şi stradă. Apele industriale sunt colectate de sisteme
similare, chiuvete, sifoane, guri de canalizare. Reziduurile lichide colectate sunt îndepărtate prin reţeaua
de canalizare. Se deosebesc trei sisteme de canalizare:

sistemul unitar în care îndepărtarea tuturor apelor uzate se face prin o singură reţea de canalizare;

sistemul separativ în care există două reţele de canalizare: una pentru apele uzate orăşeneşti şi una
pentru apa meteorică;

sistemul mixt utilizabil în zonele cu teren denivelat şi cuprinde sistemul unitar pe terenuri plane şi
separativ pe cele în pantă.

Indiferent de tipul de sistem folosit acesta trebuie să îndeplinească câteva caracteristici:

-să fie corespunzător dimensionat;

-conductele să fie etanşe;

-timpul de evacuare (de la punctul de colectate până la cel de neutralizare) să fie de 5 – 7 ore;

-reţeaua de canalizare să fie plasată sub zona de îngheţ.

Neutralizarea apelor uzate

În mod normal aceste ape sunt întoarse în natură după o prelucrare prealabilă.

-Deversarea apelor uzate în sursele naturale de apă se foloseşte doar pentru situaţia unui volum mic de
apă uzată. Neutralizarea se face prin diluţie şi prin procese de autoepurare naturală.

-Tratarea apelor reziduale bogate în poluanţi se face prin metode fizice şi biologice.

Epurarea prin metode fizice realizează îndepărtarea substanţelor şi corpurilor în suspensie; înstalaţiile de
strecurare sunt reprezentate de grătare cu ochiuri de diferite dimensiuni prin intermediul cărora
suspensiile sunt reţinute; instalaţiile de sedimentare sunt formate din bazine de sedimentare verticale,
orizontale sau cu două etaje în care se realizează depunerea suspensiilor; flotoarele sunt instalaţii de
îndepărtare a substanţelor plutitoare.

Epurarea prin metode biologice se realizează natural sau artificial. Metodele biologice naturale sunt
reprezentate de: câmpurile de irigare (suprafeţe de teren cu şanţuri în care se deversează apele uzate ce
vor fertiliza terenul agricol), câmpurile de asanare (servesc pentru epurarea apelor uzate), irigaţia
subterană (apele sunt aduse prin drenuri plasate la 30 cm adâncime astfel că nu există riscul contaminării
solului), lacuri biologice, puţuri absorbante ( trebuie să aibă pereţii căptuşiţi pentru a nu exista riscul
poluării majore a solului). Metodele biologice artificiale sunt reprezentate de: filtrele biologice ce sunt
formate din bazine de ciment în interiorul cărora se află un material filtrant pe asigură reţinerea germenilor
microbieni (zgură, piatră, cărămidă pisată pe care aderă organismele acvatice – bacterii, alge,
protozoare); nămolul activat reproduce procesele de autoepurare din apă - instalaţia este formată din
bazine de ciment cu nămol activat şi în care se insuflă aer sub presiune ( nămolul activat este format din
materii organice şi floră oxidantă, iar prin aerare puternică se realizează amestecul dintre apa uzată şi
nămolul activat).

Dezinfecţia apelor uzate este obligatorie mai ales pentru apele provenite de la spitale, laboratoare de
microbiologie şi virusologie. Aceste ape se dezinfectează înainte de a fi îndepărtate prin reţeaua de
canalizare a oraşului.

Dezvoltarea fizică şi neuropsihică a copiilor în vârstă de 0 – 3 ani.

Ritmul de creştere este foarte intens, la 3 ani greutatea creşte de 4 ori, iar talia de 2 ori faţă de valoarea
de la naştere. Apare o creştere accentuată a membrelor inferioare în lungime şi grosime şi o creştere
lentă în lungime a capului şi trunchiului.

Reglarea termică este foarte labilă. Termoproducţia este accentuată datorită unui metabolism accelerat (
determinat de ritmul intens de creştere a întregului corp şi mai ales a maselor musculare şi de activitatea
intensă). Termopierderea este de asemenea mare datorită suprafeţei cutanate mari raportate la greutatea
corporală şi ţesutului celular subcutanat ce este slab dezvoltat.

Metabolismul bazal are o valoare dublă faţă de cea de la adult ( 2,0 kcal/kg/oră).

Aparatul locomotor – la naştere coloana vertebrală este dreaptă; la 3 luni apare curbura cervicală şi
copilul devine capabil să ridice capul; la 6 luni se dezvoltă curbura dorsală şi copilul stă în şezut; la 9 – 12
luni cea lombară – stă în picioare.

Musculatura este slab dezvoltată la naştere. Creşterea acesteia va urma o direcţie proximodistală – întâi
masele musculare de la baza membrelor şi ale trunchiului.

Apratul respirator – iniţial toracele participă puţin la respiraţie, aceasta fiind de tip diafragmatic; la nou
născut frecvenţa respiraţiei ete de 35-40 resp./min şi scade la 3 ani la 30 resp./min. respiraţiile sunt
neregulate, ritmul şi amplitudinea lor modificându-se foarte uşor.

Aparatul cardiac – volumul cardiac este dependent mai mult de greutatea corporală şi suprafaţa
corpului şi mai puţin de vârstă, înălţime sau dimensiunea toracelui; patul vascular are o secţiune mare, iar
frecvenţa cardiacă este crescută ( tahicardie fiziologică – la nou născut ajunge la 130-150 bătăi/min); în
schimb tensiunea arterială creşte progresiv ( iniţial are o valoare de 80-90/40-50 mm Hg şi creşte până la
90/60 mmHg la 3 ani).

Aparatul renal – copilul mic elimină de 2 ori mai multă urină comparativ cu adultul; până la 1 an sfincterul
nu este supus controlului cortical; către 1 an apare maturizarea funcţională a legăturii dintre centrii de
reglare reflexă şi centri nervoşi superiori ceea ce duce la instalarea controlului cortical al eliminărilor.
Aparatul digestiv – capacitatea stomacului este mică, iar activitatea secretorie redusă; de la 6 la 30 luni
se dezvoltă dentiţia temporară ce cuprinde 20 de dinţi – 6 luni incisivii mediani inferiori, la 8-10 luni
incisivii mediani superiori, la 10-12 luni incisivii laterali superiori, 12-14 luni incisivii laterali inferiori, 18 luni
molarii, 18-24 luni caninii.

Creierul – 50% din creşterea postnatală a creierului se realizează în primul an de viaţă şi încă 20% în cel
de al doilea an; în această etapă procesul de mielinizare este foarte intens.

Organele de simţ – Ochiul este relativ bine dezvoltat la naştere; fibrele nervului optic se mielinizează
până la 4 luni; iniţial obiectele sunt fixate monocular şi apoi binocular; retina nou născutului nu dispune de
conuri ( este insensibilă la culoare) dar la 6 luni începe să devină sensibilă.

Auzul este complet dezvoltat imediat după naştere, nou născutul diferenţiind tonuri la 4-5 ore după
naştere.

Procesele cognitive – memoria este iniţial tactilă, fiind evaluată prin plasarea obiectului în afara
câmpului vizual. Copilul mic atinge toate obiectele pe care le descoperă în acest mod. Atenţia copilului
este instabilă la sugar, fiind predominant involuntară, stabilitatea atenţiei voluntare nu depăşeşte 15-20
secunde la sugar. Gândirea copilului mic este predominant egocentrică , respectiv totul funcţionează
dependent de el.

Dezvoltarea fizică şi neuropsihică a preşcolarului.

Ritmul de creştere este mai lent, la 7 ani creşterea este de 50% la greutate şi de 20% la talie faţă de
valoarea de la 3 ani. Se menţine un ritm alert de creştere pentru lungimea şi grosimea membrelor
inferioare.

Metabolismul bazal este dublu faţă de cel al adultului.

Aparatul locomotor – începe osificarea oaselor lungi şi dezvoltarea maselor musculare cu creşterea
forţei musculare; mişcările sunt imprecise datorită dezechilibrului dintre muşchii flexori ( mai bine
dezvoltaţi) şi extensori ( mai puţin dezvoltaţi). În acest context eforturile statice prelungite nu sunt posibile,
dar capacitatea de manevrare a obiectelor creşte treptat.

Aparatul respirator – respiraţia este de tip diafragmatic; frecvenţa respiraţiei scade treptat; capacitatea
vitală creşte progresiv; preşcolarul face faţă efortului fizic prin creşterea frecvenţei respiraţiilor.

Aparatul cardio-vascular – greutatea cordului creşte treptat; frecvenţa cardiacă scade, iar tensiunea
arterială creşte progresiv; face faţă efortului fizic prin creşterea frecvenţei cardiace.

Aparatul digestiv – stomacul are o capacitate mică ce impune fracţionarea alimentelor în trei mese
principale şi două gustări; la 6 ani începe schimbarea dentiţiei temporare cu molarii inferiori şi superiori,
incisivii mediani inferiori, iar la 7 ani cu incisivii mediani superiori.

Aparatul renal – eliminarea urinară este controlată de voinţă; rinichii sunt foarte solicitaţi datorită
metabolismului accelerat.

Sistemul nervos – creşterea creierului este lentă, în schimb se dezvoltă capacitatea de răspuns la
stimuli auditivi/ vizuali, creşte capacitatea de înţelegere a unor sarcini, de învăţare, de diferenţere, de
mânuire a obiectelor.

Organele de simţ –

-se perfecţionează analiza vizuală a formelor, dimensiunilor, culorilor, relaţiilor spaţiale ale obiectelor;

-se perfecţionează capacitatea de diferenţiere a mesajului sonor şi de integrare a acestuia la nivel

psihointelectual.
Procesele cognitive – memoria este involuntară, bazată doar pe asociaţii. Atenţia voluntară devine din
ce în ce mai stabilă, capacitatea de concentrare a atenţiei creşte de la 5-7 min la preşcolarul mic, la 20-25
min la cel mijlociu şi la 45-50 min. la cel mare. Gândirea copilului preşcolar este centrată pe anumite
simboluri, egocentrică şi fără posibilitate de generalizare (gândirea logică este încă limitată).

Dezvoltarea fizică şi neuropsihică a şcolarului.

Ritmul de creştere este accelerat între 10-14 ani la fete şi 12-16 ani la băieţi.

Necesarul energetic scade treptat, valoarea metabolismului bazal ajungând la 1,5-1,7 kcal/kg corp/zi la
adolescenţi.

Aparatul respirator – sternul coboară, coastele devin oblice; respiraţia devine toracică, costală inferioară
la sexul masculin şi superioară la cel feminin; frecvenţa respiraţiei scade în timp ce capacitatea vitală
creşte. După pubertate, la efort apare mărirea volumului respirator.

Aparatul cardio-vascular – frecvenţa cardiacă scade în timp ce tensiunea arterială creşte; în efort apare
creşterea volumului sistolic.

Aparatul digestiv – se impune fracţionarea alimentelor în 3 mese principale şi o gustare; se dezvoltă

dentiţia definitivă – 6-7 ani incisivii mediani inferiori;

7-8 ani incisivii mediani superiori,

7-8 ani incisivii laterali inferiori;

10-11 ani incisivii laterali superiori;

9-10 ani caninii de pe mandibulă;

10-12 caninii de pe maxilarul superior;

8-9 primul premolar;

10-12 al doilea premolar ( de pe maxilarul superior);

11-13 al doilea premolar;

6-7 primul molar;

12-13 al doilea molar,

17-25 al treilea molar.

Aparatul excretor este apropiat funcţional de cel al adultului.

Sistemul nervos – se perfecţionează funcţiile de cunoaştere, atenţie, memorie, gândire, percepţie,

reprezentare.

Organele de simţ – se perfecţionează progresiv; văzul – se perfecţionează vederea în adâncime,

sensibilitatea vizuală, acuitatea vizuală; auzul – se perfecţionează auzul fonematic ( al cuvintelor) şi
structura de sunete caracteristică cuvintelor.

Procesele cognitive – memoria şcolarului mic păstrează unele caracteristic întâlnite la copilul preşcolar,
copilul reţine în special ceea ce l-a impresionat. La adolescent memoria se bazează pe elemente logice,
informaţiile reţinute fiind prezentate într-un stil original. La şcolarul mic atenţia voluntară nu depăşeşte 30
de minute, dezvoltându-se şi atenţia selectivă. La adolescent atenţia se dezvoltă sub raportul capacităţii
de concentrare, a volumului şi a posibilităţii de subordonare faţă de interese. La şcolarul mic gândirea
evoluează către etapa operaţiilor concrete, în care egocentrismul dispare. Gândirea adolescentului
capătă o mare flexibilitate ajungând treptat la un nivel optim.

Factorii care influenţează procesul de creştere şi dezvoltare: factorii endogeni -factori ce ţin de

organismul părinţilor (mama- starea de sănătate ;expunerea la acţiunea unor factori nocivi din mediu;
tata).

Factorii endogeni cuprind factori ce ţin de organismul părinţilor şi a produsului de concepţie

a) În cadrul factorilor fiziologici şi patologici ai organismelor părinţilor se insistă asupra mamei

neglijându-se frecvent unele probleme de sănătate ale tatălui.

Mama poate avea probleme legate de starea de sănătate sau de expunerea la acţiunea unor factori
nocivi din mediu.

Starea de sănătate a mamei- Malformaţiile uterine, compresiile exercitate de tumori uterine sau de un
bazin strâmt pot perturba dezvoltarea produsului de concepţie.

Femeile care suferă de afecţiuni cardiace (hipertensiune arterială), afecţiuni respiratorii sau renale pot fi
expuse la riscuri în timpul sarcinii. De asemenea, ele au o probabilitate crescută de a naşte copii cu
greutate mică. Cele mai mari probleme pentru făt apar atunci când aportul de oxigen este insuficient
(afecţiuni cardiace, respiratorii, sau probleme de dezvoltare şi implantare a placentei).

Dezechilibrele hormonale materne pot favoriza apariţia unor probleme legate de evoluţia sarcinii şi
dezvoltarea fătului. Cele mai multe probleme apar în condiţii de hipotiroidism, hipertiroidism şi diabet.
Mamele cu hipotiroidie, hipertiroidie sau diabet prezintă o incidenţă crescută a avorturilor spontane, a
naşterilor premature, a naşterii unui făt mort sau cu malformaţii majore.

Iniţial s-a crezut că placenta este o barieră eficientă împotriva unor boli sau substanţe prezente în
organismul matern. Placenta este o barieră eficientă pentru unele bacterii, dar virusurile trec cu uşurinţă
în circulaţia foetală. Sistemul imunologic al fătului este inadecvat, astfel că el nu poate împiedica
diseminarea agenţilor patogeni în diferite ţesuturi. Este cunoscut efectul teratogen al rubeolei contactată
de mamă în primele trei luni de sarcină. De asemenea, şi alte afecţiuni virale pot avea acelaşi efect cum
ar fi oreion, vărsat de vânt, pojar, gripă. Sifilisul este o afecţiune venerică produsă de Treponema
pallidum. Bacteria nu traversează placenta în primele 16-18 săptămâni, astfel că diagnosticul trebuie pus
înainte ca fătul să fie afectat. Dintre protozoare Toxoplasma gondi, traversează placenta manifestând
efect teratogen (leziuni cerebrale, oculare, ale membrelor). Fătul poate fi contaminat în timpul naşterii,
datorită infecţiei colului şi vaginului.

Expunerea maternă la factorii din mediu – în această categorie includem expunerea la radiaţii, poluanţi
chimici şi la zgomote.

Radiaţiile produc o lezare primară determinând moartea celulei şi o lezare secundară ce induce tulburări
metabolice şi de permeabilitate celulară. Celula este foarte sensibilă în timpul mitozei şi de aici reiese
marea sensibilitate la iradiere a gameţilor. Efectul este atât mutagen cât şi teratogen şi depinde de doza
de iradiere şi de perioada de sarcină (de perioadele critice). O altă problemă este legată de expunerea la
raze X (explorări medicale), mai ales în primul semestru de sarcină. Copiii acestor mame au şanse mari
de a dezvolta un cancer sau de a face leucemie în perioada copilăriei.

Terminalul calculatorului expune femeia gravidă la radiaţii electromagnetice, ceea ce ar favoriza apariţia
avortului spontan sau al malformaţiilor. Este posibil să intervină şi alţi factori cum ar fi stresul profesional
sau păstrarea mult timp a poziţiei aşezat. Totuşi se recomandă ca în primul trimestru de sarcină femeia
gravidă să folosească calculatorul doar 20 de ore pe săptămână.
Poluanţii chimici din mediu sau de la locul de muncă ajung cu uşurinţă în sângele matern şi de aici prin
placentă în circulaţia fetală. Din păcate, ficatul acestuia are capacităţi metabolice limitate, iar sistemele
enzimatice şi de transport sunt imature, astfel că aceste substanţe produc dezechilibre serioase.

Tata poate fi şi el responsabil de transmiterea unor defecte, dar rolul acestuia a fost mai puţin studiat.
Starea de sănătate a tatălui este importantă mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea transmiterii unor
defecte genetice sau a unor afecţiuni congenitale. Expunerea la radiaţii, poluanţi chimici, plumb, pesticide
sau droguri (marijuana) determină scăderea numărului şi motilităţii spermatozoizilor ca şi apariţia unor
anomalii genetice ale acesteia. Consumul de alcool este un factor ce favorizează apariţia unor anomalii
genetice, ce se vor transmite urmaşilor. Fumatul patern se însoţeşte de naşterea unor copii cu greutate
mică şi creşte riscul de apariţie a cancerului în perioada adultă.

Vârsta tatălui este asociată cu apariţia unor mutaţii genetice ce cresc riscul de naştere a unui copil cu
sindrom Down sau Marfan.

117.Factorii care influenţează procesul de creştere şi dezvoltare: factorii endogeni - factori ce ţin de
organismul produsului de concepţie (factorii genetici, endocrini şi metabolici).

Factori fiziologici ce ţin de produsul de concepţie – în această categorie intră factorii genetici, endocrini şi
metabolici.

a) Factorul genetic - ereditare sunt în primul rând trăsăturile distinctive ale speciei umane cum ar fi:
structura şi conformaţia anatomică umană, poziţia verticală, un anumit metabolism, totalitatea reacţiilor
vitale (nutriţie, apărare), anumite caracteristici ale sistemului nervos şi ale organelor de simţ. Aceste
caracteristici sunt specifice, dar există şi transmiterea ereditară a unor caracteristici de mică importanţă
(nespecifice) cum ar fi un anumit semn distinctiv, anumite caracteristici în conformaţia corpului, în
culoarea pielii, a părului sau a ochilor .

Există un control al înălţimii, iar lungimea membrelor inferioare şi a trunchiului este determinată genetic.
Dar, un copil care are înscris genetic o valoare mare pentru înălţime, ajunge la aceasta, doar în condiţii
favorabile de mediu.

Se poate demonstra determinismul genetic al dezvoltării creierului, a structurilor cortexului, a numărului,

naturii şi poziţiei principalelor conexiuni ale reţelei nervoase. Numărul de neuroni este o caracteristică
genetică a speciei.

b) Factorii endocrini – s-a presupus existenţa unui centru hipotalamic al creşterii, care răspunde de
asigurarea creşterii, conform programului genetic.

Hormonii materni şi placentari (gonadostimulatinele şi prolactina) acţionează diferit asupra fătului în

funcţie de capacitatea de a traversa placenta. Hormonul somatotrop, gluco şi mineralocorticoizi trec uşor
prin placentă, pe când tiroxina şi insulina mai greu.

Timusul reglează metabolismul acizilor nucleici şi a unor elemente minerale (calciu).

Hipofiza, prin hormonul de creştere, influenţează sinteza proteinelor proprii şi pare să aibă un efect de
inhibare a sintezei grăsimilor şi oxidării glucidelor. La nivelul epifizelor stimulează proliferarea celulelor
cartilaginoase favorizând astfel creşterea oaselor.

Tiroida acţionează prin intermediul tiroxinei şi a triiodotiroxinei stimulând sinteza de proteine şi de ARN
ribozomal. Hormonul intervine în creştere, ca şi în maturizarea oaselor, a dinţilor şi a creierului.

Paratiroidele intervin în metabolismul elementelor minerale contribuind la menţinerea constantă a

calcemiei şi la mobilizarea calciului din oase, atunci când este nevoie.
Pancreasul endocrin – insulina este un hormon cu efect anabolizant, ce favorizează transportul în celulă
a glucozei, glicogeneza şi lipogeneza.

Glandele suprarenale influenţează metabolismul apei şi al elementelor minerale prin hormonii mineralo
corticoizi. Hormonii androgeni stimulează metabolismul proteic, influenţând dezvoltarea oaselor şi a
muşchilor.

Gonadele intră în activitate la pubertate secretând testosteron sau estrogeni, favorizând dezvoltarea
celulelor germinale (spermatozoizi sau ovule) şi a caracterelor sexuale secundare .

c) Factorii metabolici - sunt foarte importanţi deoarece stau la baza fenomenelor de morfo şi fiziogeneză.
La copil se descriu boli ereditare de metabolism la care anomaliile biochimice apărute sunt de natură
genetică. În acest context, apar anomalii enzimatice, pentru care nu este stabilită cauza, respectiv dacă
este vorba de o anomalie structurală ce afectează funcţia sau de o scădere a ritmului de sinteză. Uneori
este suprimată sinteza unui produs final esenţial, astfel că evoluţia este lentă.

În alte situaţii se acumulează precursori plasaţi în amonte de deficitul enzimatic, ceea ce are un afect
toxic.

Aceste anomalii metabolice de origine genetică interesează practic toate sistemele biologice ale
organismului uman: hemoglobinopatiile, anomalii ale hemostazei, anomalii de transport celular, de
hormonosinteză, de sinteză a imunoglobulinelor etc.

118.Factorii care influenţează procesul de creştere şi dezvoltare: factorii exogeni - condiţiile geoclimatice.

Factorii exogeni sau de mediu cuprind condiţiile geoclimatice, mediul de provenienţă al familiei,
condiţiile socio-economice, alimentaţia, locuinţa, familia, educaţia fizică, starea de sănătate şi poluarea.

Condiţiile geoclimatice – pot influenţa creşterea, dar interpretarea rezultatelor trebuie făcută în strânsă
legătură cu flora şi fauna din zona respectivă, adică cu alimentaţia.

În general persoanele care trăiesc la altitudine au dimensiuni mai mici, comparativ cu cele care trăiesc la
nivelul mării, iar aceste diferenţe apar încă de la naştere. Persoanele care trăiesc în climatul cald prezintă
o alungire a extremităţilor inferioare, pe când cele care trăiesc în climatul rece au o alungire a trunchiului.

Creşterea în înălţime pare să fie mai rapidă în lunile de primăvară – vară, pe când cea în greutate în
lunile de toamnă – iarnă. Acest fenomen nu a fost explicat încă în mod satisfăcător, el fiind atribuit
modificărilor secreţiei hormonale, constatându-se nivele de activitate diferite în funcţie de anotimp. De
asemenea, creşterea în înălţime poate fi influenţată şi de radiaţia solară (luminoasă şi ultravioletă) mai
intensă primăvara şi vara.

119.Factorii care influenţează procesul de creştere şi dezvoltare: factorii exogeni - mediul de provenienţă
al familiei.

2. Mediul de provenienţă al familiei – urban – rural influenţează într-o mare măsură creşterea şi
dezvoltarea copiilor. Dezvoltarea fizică a copiilor din urban este superioară celei a copiilor din rural. Acest
fenomen există în toate ţările din Europa. Fac excepţie copiii din Australia şi America de Nord la care nu
există aceste diferenţe.

Vârsta de apariţie a ciclului menstrual diferă în urban faţă de rural, dar aceste deosebiri nu sunt prezenţe
în Australia şi America de Nord. Urbanizarea nu înseamnă doar o simplă creştere a densităţii populaţiei,
ci se însoţeşte de o bună aprovizionare cu apă şi alimente, acces larg la instituţiile de educaţie şi îngrijire
medicală. Din păcate urbanizarea se însoţeşte şi de efecte negative, cum ar fi marea densitatea a
populaţiei, mai ales în cartierele mărginaşe, cu dotări minime. În mediul urban apare poluarea ce este un
factor important care afectează creşterea şi dezvoltarea copiilor ca şi starea lor de sănătate.

120.Factorii care influenţează procesul de creştere şi dezvoltare: factorii exogeni - condiţiile socio-
economice.

3. Condiţiile socio-economice joacă un rol esenţial în dezvoltarea copilului influenţând şi alţi factori cum ar
fi calitatea alimentaţiei, a locuinţei şi nivelul îngrijirilor acordate acestuia. În cadrul acestui indicator se
insistă pe venitul părinţilor şi pe nivelul lor educaţional. Se acordă atenţie sărăciei, studiată atât prin lipsa
banilor cât şi prin deprivarea culturală şi socială.

a) În familiile în care banii lipsesc alimentaţia este săracă în produse de calitate (în special proteine),
locuinţa este insalubră, cu dotări minime şi supraaglomerată, iar calitatea îngrijirilor acordate copilului
este modestă. Vaccinurile sunt făcute doar atunci când sunt gratuite, iar tratamentele medicale sunt
respectate doar în cazuri de urgenţă prin internarea în spital

b) În familiile sărace apare deprivarea culturală şi socială. Clasa socială este sinonimă cu educaţia
părinţilor, cartierul de locuit şi venitul familial.

121.Factorii care influenţează procesul de creştere şi dezvoltare: factorii exogeni - alimentaţia, locuinţa.

Alimentaţia este influenţată de venitul familiei, ea trebuind să asigure necesarul nutritiv calitativ şi
cantitativ pentru susţinerea procesului de creştere. În prezent ne confruntăm cu probleme legate atât de
subnutriţie cât şi de supraalimentaţie. În condiţii de aport alimentar insuficient, procesul de creştere şi
dezvoltare este lent, scade rezistenţa la infecţii şi la substanţe toxice din mediu, apare o dezvoltare
intelectuală lentă. În situaţii de exces alimentar, creşte riscul apariţiei bolilor degenerative (obezitate,
diabet, boli cardiovasculare, cancer de sân şi colon.

5. Locuinţa - este strâns legată de nivelul socio-economic al familiei. O locuinţă este corespunzătoare
atunci când numărul camerelor este egal cu numărul de membri de familie şi are dotările necesare (apă
curentă, lumină electrică, grup sanitar). Aprovizionarea cu apă curentă se va realiza prin sistem central
sau local, ce aduce apa până la robinet. Apa de la robinet va corespunde caracteristicilor de potabilitate a
ţării respective. Locuinţa va fi dotată cu sisteme de canalizare care va asigura o îndepărtare igienică a
reziduurilor fecaloid-menajere. În lipsa acestor dotări minime creşte frecvenţa afecţiunilor infecţioase în
special a celor gastro-intestinale ce sunt considerate boli ale sărăciei şi mizeriei.

122.Factorii care influenţează procesul de creştere şi dezvoltare: factorii exogeni - educaţia fizică, starea
de sănătate şi poluarea.

Activitatea motrică - exerciţiul fizic declanşează unele reacţii de adaptare şi compensare, reacţii ce
stimulează procesul de creştere şi dezvoltare. El acţionează la nivelul aparatului locomotor, iar prin
intermediul acestuia sunt solicitate respiraţia şi circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de regenerare
celulară ca şi sistemul de reglare neuro-endocrin.

8. Starea de sănătate influenţează procesul de creştere şi dezvoltare, dar în acelaşi timp ea este
influenţată de o serie de factori.

În primul rând este vorba de factorul genetic, care influenţează gradul în care anumite grupuri
populaţionale sunt susceptibile de a prezenta anumite probleme de sănătate. Astfel, fibroza chistică este
frecventă la albi, rară la negri şi aproape inexistentă la orientali. Deficienţa de glucoză 6-fosfat este
frecventă la populaţia mediteraneană (italiană, greacă), africană (negri), orientală şi asiatică.

Numeroase boli cronice, apărute în perioada copilăriei, determină perturbarea procesului de creştere şi
dezvoltare. În această categorie intră anomaliile cardiace congenitale, afecţiunile respiratorii, sindromul
de malabsorbţie ca şi defectele enzimatice digestive.
În condiţiile unui nivel socio-economic scăzut apare frecvent malnutriţia, însoţită de o creştere lentă sau
chiar inexistentă (în funcţie de gravitatea bolii

La polul opus se plasează copiii din ţările dezvoltate care prezintă o accelerare a creşterii şi dezvoltării..
Din păcate, studiile longitudinale au găsit o corelaţie pozitivă între creşterea în înălţime şi greutate pe de
o parte şi incidenţa cancerului de sân pe de altă parte.

9. Poluarea este un factor al mediului extern, care a cunoscut o dezvoltare amplă în ultimii 150 de ani. În
prezent, omul este supus acţiunii complexe a poluanţilor din aer, apă şi alimente. Din păcate, o substanţă
chimică eliminată în aer, prin sedimentare, ajunge pe sol sau în apă. Dacă ajunge pe sol treptat pătrunde
în profunzime până la rădăcina plantelor (va fi preluată de aceasta) sau până la pânza de apă freatică.
Practic, substanţa poluantă ajunge în toţi factorii de mediu, solicitând organismul din mai multe direcţii.

123.Legile dezvoltării copiilor şi tinerilor.

Legile creşterii şi dezvoltării

a) Ritmul de creştere scade cu vârsta fiind mai intens la organismele tinere. Cea mai intensă creştere
apare în viaţa intrauterină, în perioada embrionară, urmată de cea fetală (cu o creştere mai lentă). În viaţa
extrauterină, creşterea este intensă în perioada de nou-născut şi de sugar.

b) Ritmul creşterii nu este uniform, perioadele de creştere lentă alternează cu cele de creştere intensă.

c) Ritmul creşterii şi dezvoltării diferitelor ţesuturi şi organe este diferit pentru aceeaşi perioadă de timp.
Creşterea este neuniformă cu un sens cefalo-caudal (literar “de la cap la picioare”) şi proximo-distal
(literar “de aproape către departe”). În timp ce unele organe au o dezvoltare rapidă altele au o dezvoltare
lentă, stagnează sau prezintă chiar regresie. Creşterea în lungime alternează cu creşterea în grosime a
diferitelor segmente corporale.

d) Dezvoltarea fiecărui organ şi ţesut se face în strânsă legătură cu dezvoltarea celorlalte ţesuturi şi
organe. Exisă o strânsă relaţie între dezvoltarea aparatului circulator şi a celui respirator, între
dezvoltarea maselor musculare şi a sistemului osos, între dezvoltarea creierului şi a analizatorilor.

e) Dezvoltarea fizică a celor două sexe are particularităţi care le diferenţiază. La naştere, fetele au
înălţimea şi greutatea mai mică decât băieţii, iar pubertatea începe mai rapid cu 2-3 ani faţă de băieţi.

126.Factorii care influenţează capacitatea de muncă a elevilor.

Capacitatea de adaptare a copiilor şi adolescenţilor la efortul cerut de activitatea intructiv-educativă din

şcoală este influenţată de :

-vârstă - modificările fiziologice sunt cu atât mai intense cu cât vârsta elevilor este mai mică;

-sex - forţa musculară este mai redusă la fete, îndeosebi la pubertate;

-intensitatea, durata şi caracterul solicitărilor - organismul copiilor se adaptează mai uşor la

activitatăţile dinamice decât la cele statice; în cazul activităţilor de durată, intensitatea solicitărilor nu
trebuie să depăşeacă 15 - 20 % din efortul maximal; antrenamentul creşte randamentul activităţii;

-starea emoţional - afectivă - teama, tristeţea, neliniştea stressul, constângerea, dezinteresul pot
produce reducerea capacităţii de lucru;

-condiţiile de lucru - discomfortul termic, zgomotul, praful, poluarea aerului cu substanţe toxice,
mobilierul şcolar inadecvat, iluminatul şi încălzitul neigienic, microclimatul neorespunzător, ventilaţia
insuficientă a încăperilor de lucru acţionează negativ asupra organismului tânăr, reducând capacitatea de
muncă intelectuală şi fizică a copiilor;
-starea de sănătate - în perioada de incubaţie a unor boli acute sau în convalescenţă scade capacitatea
de lucru fizic şi intelectual; de asemenea bolile cu evoluţie cronică ( endocrine- hipofiză, tiroidă,
suprarenale- reumatism poliarticular acut, tulburări de nutriţie, boli cardiace etc.) pot reduce capacitatea
de adaptare la efort.

127.Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă - schimbări fizice la fete.

SCHIMBĂRILE FIZICE evidente apar între 10 - 14 ani la fete:

Maturizarea pubertară la sexul feminin implică:

dezvoltarea glandei mamare;

apariţia pilozităţii pubiene;

modificarea organelor genitale;

apariţia ciclului menstrual;

modificarea aspectului corporal.

Dezvoltarea glandei mamare parcurge V etape în care se trece prin stadiile de : areolă mamară discret
evidentă; sânul formează o mică ridicătură; sânul şi areola cresc ; sânul este bine reliefat; dezvoltare
completă.

Dezvoltarea piloziotăţii pubiene parcurge în linii mari V stadii: fire rare de păr; păr aspru şi creţ pe simfiza
pubiană; păr prezent pe o suprafaţă pubiană mică; pe faţa internă a coapselor; pe linia albă.

Modificarea organelor genitale este reprezentată de coborârea în jos a vulvei, dezvoltarea labiilor mari şi
mici, clitorisul devine erectil, glandele Bartholin încep să secrete.

Ciclul menstrual apare mai rapid în mediul urban. Există diferenţe regionale legate de declanşarea ciclului
menstrual. Astfel, în zona asiei primele cicluri se manifestă la 12 ani, pe când în cea a africii şi la 16 - 18
ani.

Modificarea aspectului corporal implică: lărgirea bazinului; depunerea caracteristică a adipozităţii pe

coapse, fese şi pe faţa anterioară a toracelui; mersul este legănat; pielea devine subţire şi catifelată.

128.Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă - schimbări fizice la băieţi.

SCHIMBĂRILE FIZICE evidente apar între 12 - 16 ani la băieţi.

La sexul masculin maturizarea pubertară implică:

creşterea şi dezvoltarea organelor genitale;

apariţia pilozităţii;

schimbarea vocii;

dezvoltarea fizică generală.

Dezvoltarea organelor genitale parcurge V mari etape: organe genitale cu aspect infantil; creştere de
volum pentru testicule şi scrot; creştere în lungime a penisului şi creşterea testiculelor; creşterea în
grosime a penisului şi creşterea testiculelor; organe genitale de dimensiuni asemănătoare cu cele ale
adultului.

Pilozitatea este repartizată pubian, axilar, pe faţă şi pe corp.

Schimbarea vocii apare datorită creşterii evidente a laringelui. Iniţial vocea are un caracter bitonal, apoi
capătă tonalitatea caracteristică adultului de sex masculin.

Modificarea aspectului corporal implică: un schelet puternic; dezvoltarea maselor musculare; acnee
evidentă.

129.Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă modificări psihice -dezvoltarea conştiinţei de

sine; negarea identităţii infantile.

Dezvoltarea conştiinţei de sine reprezintă practic procesul prin care adolescentul se "trezeşte" la realitate,
trecând de la lumea mirifică a copilăriei la cea reală a adultului. În timpul acestul proces adolescentul
reacţionează: iniţial prin contestarea copilăriei - ce este considerată ca o etapă a amăgelilor şi a
inconştienţei; apoi prin cunoaşterea realităţii, ceea ce produce insecuritate asociată cu stări de tensiune,
încordare, anxietate.

În această perioadă începe să se dezvolte şi conştiinţa sexualităţii, a asimilării rolurilor celor două sexe.

Tot acum se elaborează pe noi paliere imaginea corporală ( reprezintă modul în care o persoana se
percepe). Ea se raportează intens la: opinia celor din jur; la modelele acceptate social; la implicaţiile ei
legate de sexualitate.

Practic pentru adolescent este important propriul aspect fizic, coeficientul de feminitate respectiv de
virilitate, îmbrăcămintea, atitudinile, gesturile.

În situaţia unei imagini de sine şi a unei atutudini a anturajului puţin liniştitoare adolescentul arată o
preocupare excesivă pentru mimică, vestimentaţie, comportament.

Negarea identităţii infantile implică un refuz brusc, chiar brutal al relaţiilor de tip infantil, de subordonare şi
tutelă. El se simte capabil să judece, astfel că triază strict normele acceptate anterior. Frecvent părinţii se
confruntă cu reacţii gen: "Voi nu mă înţelegeţi! ". Prin aceste cuvinte adolescentul îşi afirmă nevoia de
independenţă, de sustragere de la tutela părinţilor. Deşi doreşte să fie înţeles, el se teme să nu devină
prea transparent, astfel că apar frecvent oscilaţii ale opiniilor pe care le susţine.

130.Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă modificări psihice - alegerea unei noi identităţi;
recunoaşterea socială a acesteia.

Părinţii nu mai sunt modele acceptate aşa cum au fost în copilărie. În acest context tânărul caută modele
care să corespundă cel mai bine aspiraţiilor sale. Prin căutarea acestor modele el practic se caută pe
sine. Modelele acceptate impun un efort susţinut de copiere, practic adolescentul se va identifica cu ele.
Acest fenomen de identificare cu modelul stă la baza înţelegerii adolescenţilor. În direcţia acestei
identificări ei îşi tapetează camera cu postere ale idolilor lor reprezentaţi de de fotbalişti, top-modele,
vedete de cinema, interpreţi de muzică.

În cursul unei emisiuni consacrate unui grup de cântăreţe ce proclamau puterea pentru femei au fost
chestionate câteva tinere ce se îmbrăcau la fel cu solistele, se pieptănau la fel, aveau acelaşi
comportament. O tânără de 14 ani afirmă "caracterul mei s-a asprit, am înţeles, datorită lor că nu trebuie
să cedăm uşor". Băieţii îşi lasă părul să crească, îşi pun inele în nas şi ascultă muzică punk rock pentru a
se identifica cu modelul.

Departe de lumea imaginară a vedetelor de cinema şi a sportivilor adolescenţii îşi pot găsi modele şi în
adulţii din jurul lor ( prietenii părinţilor, rude).
În final se ajunge la impunerea socială a noii identităţi. Adolescentul doreşte să se exprime independent,
să fie el însuşi, să fie acceptat ca atare. Tânărul trebuie să-şi probeze propriile resurse, să dovedească
celor din jur că a crescut şi este plin de calităţi. Preocupat să nu treacă neobservat el îşi exprimă arogant
punctele de vedere, îşi impune voinţa ostentativ, dramatizează situaţiile şi se comportă ostentativ.

131.Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă modificări psihice -crizele de originalitate.

Adolescentul doreşte să se exprime independent, să fie el însuşi, să fie acceptat ca atare. Tânărul trebuie
să-şi probeze propriile resurse, să dovedească celor din jur că a crescut şi este plin de calităţi. Preocupat
să nu treacă neobservat el îşi exprimă arogant punctele de vedere, îşi impune voinţa ostentativ,
dramatizează situaţiile şi se comportă ostentativ.

Doreşte să fie original, chiar până la ridicol, astfel că apar crizele de originalitate juvenile. Criza
desemnează o perioadă de tensiune, de tulburare, de încercare în timpul căreia contradicţiile se
manifestă acut. Adolescentului i se neagă identitatea de copil, dar nu i se acceptă cea de adult. În acest
context apar tensiuni generate de contradicţia dintre propriul sistem de valori şi normele sociale
imperative. Se produce practic un decalaj între maturitatea biologică şi cea socială, ce determină apariţia
crizelor. Crizele de originalitate ale adolescnţilor sunt crize de dezvoltare specifice acestei perioade. În
timpul acestor crize se produce schimbarea psihicului şi se formează o nouă personalitate. Tânărul
începe să se întrebe "Cine sunt eu? ".

Adolescentul parcurge mai multe crize şi numeroase momente de întrebare.

Prima criză de originalitate apare datorită solicitărilor şcolare din ce în ce mai mari asociate cu fenomelele
de oboseală şi suprasolicitare.

A doua criză de originalitate apare în momentul formării şi aderării la un grup de prieteni. Adolescentul
are un limbaj specific pentru şcoală, unul pentru familie (dependent de nivelul cultural al acesteia) şi unul
pentru prieteni (apar expersii secretoase, argourile).

A treia criză de originalitate apare în momentul descoperirii propriilor aptitudini. Adolescentul devine
capabil să rezolve o temă în mai multe feluri. El analizează cu rigiditate conduitele celor din jur, ceea ce
generează opoziţia faţă de situaţia de tutelă. Caută distracţii noi: discoteci, popasuri la cofetărie, la fast -
food, în parcuri unde experimentează experienţa fumatului. Se consolidează astfel reacţia de opoziţie faţă
de adult şi cea de imitare a prietenilor.

Viaţa interioară devine complexă şi apar adevărate filme interioare încărcate de întrebări:

- De ce eu trebuie să vin acasă la orele 22, iar colegul meu la 24?

De ce ai mei mă privesc ca pe un copil?

De ce prietenii mei fumează şi eu nu am voie?

Aceste întrebări generează autoanalize ce duc la comparaţii ale conduitelor şi reacţii faţă de excesele
făcute. Ca răspuns la autoanalize apare apropierea de grupul de prieteni, dar şi orientarea către
prieteniile cu persoanele de sex opus. Treptat tânărul se reapropie de familie, dar relaţiile cu aceasta sunt
clădite pe baze noi.

132.Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă modificări sociale -părinţii.

Părinţii au încă de îndeplinit un rol protector faţă de adolescent, dar este un rol diferit faţă de cel din
copilărie.

Frecvent părinţii apăsaţi de povara necazurilor şi a eşecurilor apar adolescenţilor inferiori, comparativ cu
alţi adulţi ce sunt priviţi de la distanţă. În acest context superioritatea părinţilor încetează, iar relaţiile vor fi
bazate doar pe valoarea personală. Adolescentul este încăpăţânat, are o permanentă stare de opoziţie,
reacţii ce indică refuzul de a fi pus în inferioritate. Practic, tânărul este angajat în confruntare cu părinţii,
dar el nu doreşte ruptura de aceştia, ci doar desprinderea de autoritatea acestora şi de autoritate în
general. El vrea să i se recunoască dreptul de autonomie şi pe acestă bază trebuie să se desfăşoare
procesul nou de apropiere şi afecţiune faţă de părinţi. Este practic o afecţiune în care stima şi respectul
reciproc sunt capitale.

Părinţii adolescenţilor au trei îndatoriri comune:

-prima îndatorire este impusă chiar de adolescent - comportamentul oscilant al acestuia determină
apariţia la părinţi a sentimentelor de epuizare, saturaţie sau supărare; părinţii trebuie să depăşească
aceste situaţii oferind în continuare tânărului posibilitatea de a se descoperi;

-a doua îndatorire este legată de timp - timpul copilăriei şi al adolescenţei; părinţii doresc să-şi ajute copii
să prindă toate oportunităţile pentru a înfrunta viaţa cât mai bine pregătit;

-ultima îndatorire este reprezentată de idealul de părinte - reprezentat de imaginea pe care acesta o are
asupra obligaţiilor sale; comparând idealul cu realitatea părintele se poate simţi împlinit, satisfăcut sau
dimpotrivă nemulţumit, dezamăgit.

133Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă modificări sociale- grupul de prieteni.

Adolescenţilor le place să fie înrte prieteni, să iasă în grup, să facă sport în echipă, să cânte într-o
formaţie, să meargă la concerte cu prietenii, dar la fel de bine pot rămâne singuri pentru a privi la televizor
(pe care îl folosesc din plin), pentru a citi o carte, a se juca pe calculator.

În timpul adolescenţei colegii şi prietenii exercită o influenţă ce se manifestă la toate nivelurile: ţinută
vestimentară, atitudine, gusturi muzicale şi literare, petrecerea timpului liber, obiceiuri alimentare.

Uneori tânărul poate plăti scump privilegiul de a fi acceptat în grup. De exemplu, el ajunge să-şi neglijeze
studiile, deoarece nu doreşte să fie exclus din grupul în care toţi membrii au probleme la învăţătură.

Apare şi prietenul/prietena de suflet care este persoana cu care tânărul îşi împărtăşeşte secretele. Este o
persoană care îl înţelege deoarece se confruntă cu aceleaşi probleme.

Unele grupuri au un lider care stabileşte regulile şi reprezintă autoritatea. Practic apare o deplasare a
autorităţii de la părinţi către lider.

Uneori membrii grupului sunt aleşi după anumite criterii, aparteneţa la grup fiind determinată de interese
şi idealuri comune. Aprecierea de care adolescentul se bucură în cadrul grupului reprezintă o măsură a
valorii proprii, motiv pentru care este foarte importantă. Grupul este frecvent omogen şi stabil, reuşind să
influenţeze, modeleze şi manipuleze un adolescent.

Din păcate, uneori grupul incită către un comportament ce nu ar apărea în condiţii de izolare. În unele
situaţii adolescentul nu-şi mai construişe un model personal, ci urmează modelul grupului. În alte cazuri,
tânărul se lasă sedus de grupurile în care răspunsurile sunt prefabricate. Menţionăm aici pericolul
reprezentat de secte şi fanatism religios. În aparenţă tânărul se separă de părinţi, dar va depinde de o
altă persoană.

Uneori tânărul se lasă sedus de grupurile în care se consumă produse ilegale, de cele mai multe ori
pentru a deveni un membru cu drepturi depline. Din păcate, în acest cadru apar şi conduitele riscante
reprezentate de consumul de alcool/ substanţe toxice, fuga de acasă, furtul şi accidentele repetate.

Acţiunile prin care trupul este împins la limita pericolului şi situaţiile extreme sunt componente primordiale
ale procesului de schimbare prin care trece tânărul. Prin aceste conduite el îşi încearcă corpul aflat în
schimbare sau deja transformat. Tot prin astfel de experimente el încearcă o oarecare autonomie,
căpătând un sentiment de individualitate.

O astfel de acţiune prin care trupul este împins la limită este reprezentată de controlul exagerat al
greutăţii corporale. Tinerele consumă exagerat dulciuri, astfel că se confruntă cu drama obezităţii. Pentru
a fi atractive şi în atenţia băieţilor ele trebuie să fie slabe, astfel că urmează cure exagerate de slăbire ce
conduc la riscul apariţiei anorexiei. Aceste elemente se asociază frecvent cu o imagine de sine negativă
ceea ce poate genera probleme grave.

134.Caracteristicile generale ale perioadei de adolescenţă - imaginea siluetei.

Imaginea pe care o avem asupra propriului aspect corporal implică percepţia, imaginaţia, emoţiile şi
senzaţiile fizice pe care le trăim. Este un element de natură psihologică influenţat de încrederea şi de
respectul de sine (şi mai puţin de atractivitatea fizică, aşa cum este ea apreciată de alţii).

Studiile arată că 80% dintre femei sunt nemulţumite de corpul lor. Acest procent reprezintă o problemă
deoarece imaginea asupra siluetei este esenţială pentru fericirea noastră şi chiar pentru starea noastă de
sănătate. Persoanele care au o imagine pozitivă asupra propriei siluete au o percepţie reală a greutăţii
corporale , a formelor corporale şi se simt bine în propriul corp. Cele care au o imagine negativă asupra
propriei siluete tind să-şi compare corpul cu cel al persoanelor din jur şi încep să devină stânjenite.
TOTAL SURPRINZĂTOR imaginea pozitivă asupra siluetei nu coincide cu un corp perfect (după
baremuri). Sunt multe persoane slabe/grase care au o imagine pozitivă asupra propriului corp şi persoane
cu siluete perfecte ce au o imagine negativă asupra corpului.

Ce înseamnă practic imaginea asupra propriei siluete:

-părerea despre aspectul fizic - o fată consideră că are sânii prea mici şi fundul prea mare;

-părerea despre anumite părţi ale corpului - o fată poate să creadă că are un nas prea mare;

-părerea despre cum ne văd alţii - mulţi oameni sunt convinşi că ceilalţi îi consideră urâţi;

-părerea asupra propriului aspect fizic - persoanele ce suferă de anorexie se văd permanent grase;

-starea de spirit de moment - când eşti fericit îţi accepţi aspectul fizic, când eşti deprimat îl urăşti;

-climatul social de moment - în prezent la fete este apreciat aspectul zvelt, iar la băieţi dezvoltarea
maselor musculare.

Din păcate, în prezent imaginea negativă asupra propriei siluete este foarte răspândită. Principala
problemă este generată de reflectarea în mass-media a corpului perfect.

În programele de televiziune, filme, publicitate şi reviste se întâlnesc doar persoane foarte slabe, cu un
aspect radios (la sexul feminin) sau cu o constituţie atletică (la cel masculin).

Adolescenţii sunt cei mai atraşi de imaginea perfecţiunii oferită pe tavă de mass-media. Ei se judecă în
funcţie de aspectul corporal, neglijând propriile realizări, valori sau convingeri. Ei ar prefera un aspect fizic
favorabil în locul unor rezultate şcolare de excepţie. Pornind de la aceste modele o tânără poate să se
vadă grasă, chiar dacă în realitate are o greutate adecvată taliei. Uneori ea începe un regim exagerat de
înfometare, ajungând să capete un aspect scheletic.

124.Condiţiile igienico-sanitare ale şcolii.

Şcoala se amplasează la nivelul cartierului de locuinţe. Este preferabilă amplasarea şcolii în apropierea
locuinţei, astfel încât copilul să parcurgă o distanţă de 0,5-3 km sau 30 minute cu mijloacele de transport.
Distanţa mare de acasă până la şcoală este un factor generator de oboseală.Terenul şcolii trebuie să
asigure o suprafaţă de 10-50 m2 pentru un elev.

În şcoală există încăperi principale destinate procesului de învăţământ şi încăperi auxiliare. În cadrul
încăperilor principale intră sălile de clasă, sala de educaţie fizică, laboratoarele, sala de desen.

Sala de clasă va asigura o suprafaţă medie de 2,5 m2 şi un cubaj de aer de 5-8 m3 pentru o persoană.

Pereţii sălii de clasă vor fi vopsiţi în culori deschise care reflectă lumina, iar tavanul va fi vopsit obligatoriu
în alb. Pardoseala indicată este din parchet sau linoleum. Uşa este aşezată în partea anterioară a clasei
şi se deschide în exterior.

În sălile de clasă se va asigura o temperatură de 18-20 0C, o umiditate relativă de 30-60% şi o viteză a
curenţilor de aer de 0,2-0,3 m/s.

Ferestrele vor realiza un raport luminos de 1/4-1/5, cu marginea inferioară la 80 cm de podea şi marginea
superioară aproape de tavan. În partea superioară a ferestrelor există oberlicht-uri ce se deschid oblic
spre tavan. Iluminatul artificial fluorescent va asigura minim 300 lucşi.

Sălile de educaţie fizică sunt prevăzute cu vestiare şi grupuri sanitare, separate pe sexe. În sala de sport
se asigură o suprafaţă medie pentru un elev de 4 m2. Pardoseala va fi din parchet, cauciuc presat sau
linoleum. Temperatura din sala de educaţie fizică va avea valori de 16-18 0C.

Laboratoarele asigură o suprafaţă de 2,5 m2 pentru un elev şi un cubaj minim de 6 m3 de elev. În

laborator pardoseala va fi din ciment sau mozaic, iar mesele acoperite cu gresie sau faianţă. În
laboratorul de chimie se amenajează nişe cu hote prevăzute cu sistem de absorbţie a gazelor degajate.

Sala de desen va fi orientată spre nord pentru asigurarea unei lumini difuze, iar iluminatul artificial va
asigura 400-500 lucşi.

În categoria încăperilor auxiliare intră cabinetul medical, sala de festivităţi, biblioteca, cancelaria şi
birourile administrative.

Şcoala este racordată la sistemul central de aprovizionare cu apă şi îndepărtare a reziduurilor fecaloid-
menajere. În situaţia în care nu există posibilitatea racordării la centralele de aprovizionare cu apă, se va
amenaja o sursă proprie de apă dotată cu reţea de distribuţie. Dacă nu există sistem public de canalizare
atunci va realiza o instalaţie proprie de colectare şi evacuare a reziduurilor fecaloid-menajere.

Banca trebuie să aibă dimensiuni apropiate de cele ale elevului pentru a permite asigurarea unei poziţii
corecte. Poziţia corectă în bancă este cea în care tălpile sunt lipite de sol şi fac un unghi de 90 0 cu
gambele, gambele fac un unghi de 900 cu coapsele iar coapsele fac un unghi de 900 cu trunchiul.
Dimensiunile scaunului trebuie adaptate la dimensiunile copilului, astfel încât:

poziţia aşezat să asigure simetria corpului;

tălpile să ajungă pe sol;

extremităţile inferioare să aibă un aliniament neutru;

poziţia să se menţină uşor.

Înălţimea scaunului va fi egală cu lungimea gambei plus 2-3 cm pentru tocurile pantofilor. În această
poziţie se evită presiunea la nivelul spaţiului popliteu.
Adâncimea scaunului este egală cu 2/3-3/4 din lungimea coapsei elevului. În acest fel se evită presiunea
la nivelul spaţiului popliteu şi căderea umerilor. Căderea umerilor apare frecvent la elevii la care zona
lombară nu este în contact cu spătarul.

Spătarul va ajunge până la nivelul unghiului inferior al omoplaţilor ceea ce asigură o poziţie corectă a
trunchiului şi libertatea de mişcare a braţelor.

Unghiul dintre scaun şi spătar va fi cuprins între 95-110 0 pentru a asigura o poziţie confortabilă. Unii autori
recomandă un unghi de 900 la nivelul şoldului şi al genunchiului deci şi spătarul ar trebui să fie vertical.
Totuşi această poziţie este obositoare dacă este menţinută timp îndelungat.

Pupitrul are o înclinare de 150 ceea ce asigură o distanţă de 30-40 cm între carte şi ochiul elevului.

Există anumite raporturi între elementele băncii:

distanţa scaunului reprezintă distanţa între marginea posterioară a pupitrului şi marginea anterioară a
scaunului (perpendiculara coborâtă de la marginea posterioară a pupitrului trebuie să cadă în spatele
marginii anterioare a scaunului);

distanţa spătarului reprezintă spaţiul dintre marginea posterioară a pupitrului şi spătar;

diferenţa reprezintă distanţa dintre marginea posterioară a pupitrului şi scaun pe verticală; ea trebuie să
fie egală cu distanţa de la suprafaţa scaunului la cotul copilului lipit de corp plus 4-5 cm.

Dimensiunile băncilor vor fi de 8 mărimi pentru următoarele grupe de înălţime ale elevilor: 101-110
cm,111-120 cm,121-130cm,131-140 cm,141-150 cm,151-160 cm,161-170 cm, peste 171 cm.

125.Norme pentru durata activităţii şcolare şi pentru odihnă.

Timpul pentru învăţătură (ore de curs) diferă în funcţie de vârsta elevului. Capacitatea maximă de efort
intelectual se găseşte dimineaţa între orele 9 – 11 pentru şcolarii mici şi 9 – 12 pentru cei mari iar după
amiaza între orele 15-18. Capacitatea de lucru scade între orele 13-15 şi seara după ora 19. Într-o
şcoală, programul de instruire trebuie să înceapă după ora 7.30 (preferabil la ora 8) şi nu va depăşi ora
19.

În situaţia în care numărul claselor este mare se organizează învăţământul în două ture. Copiii din clasele
primare învaţă dimineaţa iar cei din învăţământul gimnazial dimineaţa şi după amaiaza (în funcţie de
situaţia claselor). În marile licee, elevii de liceu învaţă dimineaţa, iar cei din ciclul gimnazial după amiaza.

Conform legislaţiei în vigoare, elevii din clasa I au programate 3-4 ore zilnic, iar cei din clasele II-IV, 4 ore
pe zi. În învăţământul gimnazial programul zilnic este de 4-5 ore, iar pentru cel liceal de 5-6 ore.Lungimea
lecţiilor nu va depăşi 30 minute la clasele I-II şi 40-50 minute la clasele mari .

Pe săptămână, orarul unui şcolar din clasa I nu trebuie să cuprindă mai mult de 20 de ore putând ajunge
la 24 de ore la clasele II-IV. În ciclul gimnazial acest număr creşte ajungând la 25-28 de ore iar la liceu
chiar la 30-35 de ore.

Încă din clasa I copilul va fi deprins să acorde atenţie programului şcolar, să se implice în discuţii şi în
rezolvarea problemelor. Pedagogia modernă acordă atenţie metodelor participative în care rolul elevului
este esenţial. Între elev şi învăţător (profesor) trebuie să existe un dialog continuu care permite şcolarului
să înţeleagă şi chiar să înveţe tema încă din clasă.

Timpul pentru pregătirea temelor este diferit în funcţie de grupa de vârstă şi de stilul de lucru al
elevului. În general, pentru clasele primare se admite o activitate la domiciliu de ½ - 1 oră, pentru elevii
de gimnaziu timpul creşte la 2-2 ½ ore pentru a ajunge la cei de liceu la valori de 3 – 3 ½ ore. Timpul
lung, necesar pregătirii temelor apare datorită încărcării programelor şcolare şi dozării neadecvate a
sarcinilor de către cadrele didactice .
Cumulând orele de clasă cu cele de învăţare acasă rezultă un program foarte încărcat al elevilor. Astfel
elevii din clasa a 4-a învaţă 6 ore pe zi pe când cei din clasele de liceu ajung şi până la 10-11 ore pe zi.

Un alt element important este reprezentat de obiectele cu care se începe pregătirea. Recomandările
făcute de specialişti diferă în funcţie de orarul zilnic.

Elevii ce învaţă dimineaţa termină cursurile în jurul orelor 13-14. După un scurt interval de odihnă ei se
apucă de învăţat, perioada optimă de lucru fiind cuprinsă în intervalul orar 16-19. Copilul începe cu acele
obiecte al căror conţinut este uşor de înţeles şi de reţinut. Urmează apoi obiectele care ridică dificultăţi
iar la sfârşit cele considerate uşoare. Nu facem specificaţii legate de obiectele dificile sau uşoare pentru
un elev deoarece acest aspect este dependent de aptitudinile individuale. Există elevi pentru care
matematica este o plăcere şi alţii pentru care ea este o problemă .

Elevii ce învaţă după amiază ajung acasă în jurul orelor 18-19. În majoritatea cazurilor ei sunt obosiţi
astfel că vor rezolva temele ce nu ridică probleme. Dimineaţa între orele 9 şi 12 curba de efort atinge
valori maxime astfel că pregătirea temelor nu este o problemă.

Somnul şi odihna. Nevoile de odihnă prin somn sunt mai mari la elevi comparativ cu adulţii. Un elev de
6-7 ani are nevoie de 11-12 ore de somn iar unul de 18 ani de 9 ore de somn. Abia după 20 de ani
nevoile de somn ajung la 8 ore, valori caracteristice adulţilor. Din păcate, în numeroase situaţii timpul
acordat somnului scade ajungând la valori inferioare celor recomandate adulţilor (6-7 ore pe noapte).

Odihna activă face parte integrantă din programul zilnic al şcolarului. Pentru elevul ce învaţă dimineaţa,
odihna activă este programată imediat după terminarea programului şcolar (după orele 13-14) şi seara
înainte de culcare. La elevul ce învaţă după masă programul de odihnă activă este plasat imediat după
terminarea orelor (după orele 18-19) şi la prânz înainte de plecarea la şcoală. Tânărul poate urmări
emisiuni de radio sau televiune, citeşte diverse opere literare, desenează, împleteşte, desfăşoară o
activitate ce ţine de hobby-ul fiecăruia.

Timpul destinat trebuinţelor personale include perioada în care copilul îşi face toaleta, gimnastica de
înviorare şi stă la masă.

Timpul liber face parte integrantă din programul unui elev. Este timpul petrecut împreună cu prietenii la
joacă, la plimbare, la un film.

În cadrul altor ocupaţii sunt incluse activităţile casnice (curăţenia în cameră) şi unele programe
extraşcolare (ore de înot sau tenis, învăţarea unei limbi străine, ore de pian) .

Pe parcursul unei săptămâni şi a unui semestru şcolar există fluctuaţii în ceea ce priveşte capacitatea de
muncă. În timpul săptămânii observăm o capacitate de muncă scăzută luni, urmată de un randament
maxim în zilele de marţi şi miercuri. Joi capacitatea de muncă să scadă, scădere care este evidentă
vineri. Această scădere treptată a capacităţii de muncă apare datorită însumării solicitărilor din zilele
anterioare.

În timpul unui semestru asistăm iniţial la o perioadă de acomodare în regimul muncii şcolare. Urmează
apoi câteva luni de randament şcolar ridicat (1-2 luni) pentru ca în final să se ajungă la scăderea
randamentului însoţită chiar de reducerea greutăţii corporale a elevilor.

Locuinţa – amplasarea, orientarea, materialele de construcţie, planificarea interioară.

Au fost stabilite câteva cerinţe sanitare ale locuinţei:

-să satisfacă nevoile fiziologice fundamentale ale omului prin realizarea unei ambianţe termice adecvate,
a protecţei faţă de zgomote, faţă de poluarea şi vicierea aerului;

-aprovizionarea corespunzătoare cu apă potabilă, instalaţii sanitare adecvate care să permit prevenirea
apariţiei bolilor transmisibile;
-protecţia împotriva accidentelor;

-asigurarea cerinţelor socio-psihologice de izolare a fiecărei personae dar şi de desfaşurare a vieţii de

familie.

Amplasarea locuinţei se realizează în cadrul zonei rezidenţiale.

Terenul pe care se amplasează locuinţa va fi uşor înclinat cu o pantă de 5% pentru scurgerea apelor
meteorice. Nivelul apei subterane este la 0,5 - 1m sub partea inferioară a fundaţiei pentru a evita apariţia
infiltrărilor.

Structura solului este preferabil argilo-nisipoasă, iar porozitatea şi permiabilitatea solului trebuie să fie
bună pentru filtrarea apei şi creşterea vegetaţiei. Solurile argiloase nu sunt indicate pentru construcţii de
locuit deoarece reţin apa, generând colecţii stagnante. Solurile calcaroase se încălzesc repede şi
favorizează infiltrarea rapidă a apelor subterane. Solul stâncos nu permite creşterea vegetaţiei şi
determină acumularea căldurii.

Nu se amplasează locuinţe pe terenuri în care anterior au fost îngropate reziduuri, de umplutură sau
instabile.

Locunţa ser amplasează în zona rezidenţială a localităţii prevăzută cu spaţii de joacă, şcoli, grădinişe,
magazine la distanţă de străzile aglomerate.

Orientarea locuinţei urmăreşte expunerea la soare, adică pătrunderea radiaţiei solare direct în încăpere.

In zona temperată orientarea optimă este sud sau sud-est. Orientarea spre nord nu permite însorirea
locuinţei, cea spre vest determină supraâncalzire, iar cea spre est expune la curenţi de aer puternici în
sezonul rece. Insorirea locuinţei trebuie să fie de cel putin 1 - 1½ ore zilnic în solstiţiu de iarnă. Aceste
valori sunt indicate pentru camera copiilor, camera de zi, dormitor. Bucătăria, cămara şi anexele sanitare
au o orientare spre nord sau indiferentă. Cu cât numărul de încăperi este mai mic cu atât orientarea lor
trebuie să fie mai bună.

Planificarea interioară a locuinţei cuprinde distribuţia judicioasă a încăperilor pentru realizarea

confortului şi menţinerea stării de igienă.

Camerele frecvent utilizate (dormitor, camera copiilor, sala de mese) sunt plasate pe faţada principală
însorită şi aeresită, dar nu către străzi zgomotoase. Faţada secundară (orientata spre curte) este
rezervată pentru debara, sală de baie, alte anexe.

Dotarea apartamentului cu anexe este indispensabilă. Camera de baie este dorată cu lavoar, WC şi cadă
de baie sau duş. Ea va avea finisajele rezistente şi uşor lavabile şi pardoseala impermiabilă. Este
amplasată în apropierea dormitorului, de care este despărţită de un hol ce va izola restul apartamentului
de aburi şi zgomote. Bucătăria se amplasează în apropierea vestibulului şi a locului unde se ia masa.
Trebuie să aibă dotările necesare pentru pregătirea alimentelor, iar pereţii şi pavimentul trebuie să fie
uşor lavabili.

Problema climatului cromatic al locuinţei este foarte importantă. Se preferă culori în tonuri optimiste şi
care au un coeficient mare de reflexia a luninii de tipul:galben deschis, albastru deschis, vernil, alb.

In apartamentele de bloc se recomandă respectarea unor norme minime:

suprafaţa pentru o persoană de 8 - 16 m²;

cubajul pentru o persoană de 30 - 35 m³;

numărul de persoane egal cu numărul de camere;

pentru camere cea mai concisă formulă a raporturilor optime este: înălţimea să fie inferioară cu două
treimi din lungime şi superioară cu două treimi faţă de lăţimea camerei.

Materialele de construcţie trebuie să îndeplinească anumite cerinţe igienico-sanitare, tehnice şi

arhitecturale :

termoizolarea permite realizarea menţinerii constante a temperaturii interioare; materialele de constructie

cu spaţii goale în interior sunt bune termoizolante;

hidroizolarea protejează locuinţa de pătrunderea apei prin pereţi, acoperiş sau temelie; materialele
hidroizolante nu permit apariţia igrasiei;

fonoizolate- asigură protecţia împotriva zgomotului;

elasticitatea, rezistenţa crescută,inflamabilitatea redusă şi înteţinerea uşoară contribuie la asigurarea

confortului.

Betonul are rezistenţă şi durabilitate, dar calităţile termice şi antifonice sunt reduse.

Cărămida arsă are cele mai multe calităţi: este termoizolantă; are rezistenţă crescută; higroscopicitate
redusă; asigură fonoizolare.

Lemnul are unele calităţi, dar şi unele defecte: este termoizolant, fonoizolant şi elastic; ca acţiune
negativă se particularizează prin rezistenţă scăzută şi inflamabilitate.

Cărămida nearsă (chirpici) este necorespunzatoare datorită: rezistenţei scăzute; eliberării prin degradare
a prafului, impurităţilor, bacteriilor sau ouălelor de paraziţi.

Masele plastice sunt avantajoase datorită: suprafeţei netede, termoizolări, fonoizolări, uşurinţei cu care se
întreţin, rezistenţei crescute, higroscopicităţii bune; au şi caractere indezirabile reprezentate de eliberarea
unor substante din componenţă în momentul expunerii la temperaturi crescute, oxigen atmosferic sau
radiaţii solare - efectul produs este toxic, iritant sau alergen.