METABOLISMUL ENERGETIC

Diverse activităţi fiziologice, ca de exemplu contracţia musculară, secreţia

glandulară, activitatea nervoasă, etc, se realizează prin consumul energiei furnizate de
oxidarea intracelulară a substanţelor energogenetice (glucide, lipide, proteine). Arderea
în bomba calorimetrică a diverselor substanţe alimentare a demonstrat că 1 g glucide
eliberează 4,1 kcal, 1 g lipide, 9,3 kcal, iar 1 g proteine 5,3 kcal. Catabolizarea acestor
substanţe în organism eliberează aceeaşi cantitate de căldură ca atunci când
substanţele respective sunt arse în bomba calorimetrică, cu excepţia proteinelor, care
nu se oxidează complet şi de aceea valoarea lor calorică în organism este de 4,1 kcal.
Deoarece în organism diversele forme de energie se însoţesc în final şi de
producere de energie termică metabolismul energetic al organismului se exprimă în
calorii. Caloria mare este cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura
unui litru de apă cu 1°C, iar caloria mică reprezintă a mia parte din această valoare.
Determinarea cantităţii totale de căldură eliberată de organism premite aprecierea
cantităţii globale de energie consumată, dacă nu se ţine seama de energia diverselor
reacţii endergonice care se desfăşoară concomitent.
Cantitatea de energie generată de un organism poate fi determinată prin
metode directe sau indirecte.
Calorimetra directă constă în măsurarea căldurii produse de organism în
camere închise speciale, denumite calorimetre, cum este de exemplu calorimetrul
respirator imaginat de Atwater-Benedict. În această cameră, perfect izolată termic,
subiectul primeşte oxigen printr-un tub special, iar CO 2 şi vaporii de apă elimiaţi prin
respiraţie, transpiraţie şi perspiraţie sunt reţinuţi în recipiente cu calce sodată şi,
respectiv, acid sulfuric. Căldura produsă de organism în diverse condiţii de activitate
influenţează temperatura apei, care circulă în nişte tuburi de sticlă situaţi în pereţii
calorimetrului.
Cantitatea de căldură generată de subiect pe o anumită perioadă de timp se
obţine prin înmulţirea diferenţei de temperatură dintre apa care intră în calorimetru şi
cea care iese, cu debitul apei care a circulat prin tuburi pe unitatea de timp. Se adaugă
greutatea apei eliminate prin evaporare, înmulţită cu 0,586 (cantitatea de căldură
necesară pentru evaporarea a 1 g de apă).
Calorimetria indirectă constă în determinarea, pe o anumită perioadă de timp,
a consumului de oxigen şi a eliminărilor de CO 2, valori din care se poate calcula apoi
consumul de calorii şi deci intensitatea metabolismului. Determinările cantitative ale
gazelor respiratorii se pot face în circuit închis sau deschis.
Oxigenul nu este stocat în organism şi consumul său, în cazul că nu există o
datorie prealabilă, este proporţional cu energia eliberată. Pe baza cantităţii de oxigen
consumat se poate calcula valoarea metabolismului energetic al organismului. În aceste
metode trebuie să se ţină cont de faptul că energia eliberată de mol de O 2 consumat
variază uşor cu tipul de substanţe energogenetice oxidate, în medie energia eliberată pe
litru de O2 consumat fiind de 4,82 kcal (echivalentul caloric al oxigenului). Diferenţele
dintre diversele substanţe se explică prin proporţia variabilă dintre C, O şi H şi se pot
determina prin studiul coeficientului respirator (C.R.), adică al raportului dintre CO 2
eliberat şi O2 consumat. În repaus, la o cantitate de 250 ml O 2 consumat pe minut se
eliberează 200 ml CO2, deci C.R. este de 0,8. Dacă se oxidează numai glucide C.R.
este de 1, deoarece pentru 6 volume de O 2 consumat se eliberează 6 volume de CO 2.
Ţesutul nervos are C.R. de 0,97 – 0,99. ceece demonstrează că metabolizează
predominat glucide. În schimb când se metabolizează lipide C.R. este mai redus, de
exemplu când se oxidează complet tripalmitina C.R. este de 0,703, iar C.R. al
proteinelor este de 0,82.
Metabolismul energetic este constituit din totalitatea proceselor privind
generarea şi utilizarea energiei necesare diferitelor activităţi ale organismului,
schimburile energetice dintre organism şi mediu la baza cărora stau transformările
chimice prin care energia potenţială nespecifică prezentă în alimente este transformată
în energie specifică (mecanică, electrică, chimică, calorică, etc).
Consumul energetic al organismului cuprinde cheltuielile energetice în condiţii
de activitate (care alcătuiesc metabolismul energetic) şi cele minime, vitale, în condiţii
de repaus (metabolismul bazal).
 Metabolismul bazal (M.B.) reprezintă cheltuiala energetică minimă a unui
organism în stare de veghe, în condiţii standardizate de mediu (temperatură de 16 -
18°C, luminozitate, linişte, etc), în repaus fizic şi psihic de cel puţin ½ oră, după 12 – 18
ore de la ultima masă şi 1 – 2 zile de regim fără proteine şi înlăturarea oricăror
medicamente (în special a sedativelor şi tranchilizantelor).
Determinarea M.B. se face măsurând consumul de oxigen pe o perioadă de 5
– 6 minute. Cel mai frecvent exprimarea valorilor se face procentual faţă de valoarea
M.B. standard, deviaţiile cuprinse între +15% şi -5% fiind considerate normale.
Valoarea M.B. este influenţată de o serie de factori fiziologici :
- vârstă – la 1 an M.B. este de 50 cal/m 2/oră, iar la 60 de ani de 30
cal/m2/oră
- sex – bărbaţii au M.B. mediu de 40 cal/m2/oră, iar femeile de 37 cal/m2/oră
- stare de activitate a organismului – M.B. este mai scăzut în somn şi mai
ridicat în periada de veghe, cu valori variabile în funcţe de activitatea
prestată
- stare de tensiune nervoasă şi de anxietate – M.B. creşte prin creşterea
tonusului muscular şi descărcări de adrenalină
- ingestie de alimente – şi mai ales de alimente proteice, creşte M.B. prin
efectul acţiunii dinamice specifice al alimentelor (cantitatea de energie
necesară asimilării acestora. Astfel pentru a furniza 100 kcal glucidele
cresc M.B. cu 1 kcal, lipidele cu 4 kcal, iar proteinele cu 30 kcal). Aceste
cheltuieli energetice scad corespunzător valoarea calorică a substanţei
respective deoarece această energie provine fie din oxidarea substanţei,
fie din depozitele energetice ale organismului. Consumul de energie
pentru acţiunea dinamică specifică este necesar în cazul glucidelor pentru
gluconeogeneză, în cazul lipidelor se datoreşte stimulării metabolice
directe de către acizii eliberaţi, iar în cazul proteinelor este necesar pentru
dezaminarea hepatică a aminoacizilor resorbiţi. Aceste efecte durează
aproximativ 6 ore, de aceea se recomandă ca determinarea M.B. se face
pe nemâncate.
 - temperatura mediului – creşte M.B. atât la temperaturi scăzute (creşterea
termogenezei), cât şi la temperaturi crescute (creşterea termolizei).

Echilibrul energetic. Pentru menţinerea organismului în stare de echilibru

metabolic şi ponderal este necesar ca alimentaţia să asigure zilnic un aport caloric
corespunzător consumului energetic. Dacă metabolismul unui om în repaus la pat
(imobilizat) necesită valori calorice apropiate de cele ale M.B., în schimb la persoanele
care depun o activitate necesităţile calorice sunt condiţionate de consumul energetic
necesar efectuării acestei munci. Astfel activitatea obişnuită la birou necesită 2500 –
2800 kcal/zi. Munca depusă de cei care activează în special cu membrele superioare
necesită 300 – 3500 kcal/zi, iar munca la care participă musculatura trunchiului şi a
membrelor inferioare consumă 4500 – 6000 kcal/zi.
Perioadele de creştere, graviditatea şi alăptarea necesită un aport caloric
superior faţă de condiţiile obişnuite. Astfel în perioada de creştere maximă – de la 11 la
16 ani – conţinutul proteic al organismului creşte în medie cu 4 kg/an. Dacă se
calculează cu 4 cal/g proteine rezultă un plus energetic de 16000 kcal/an sau 44 kcal/zi.
De asemenea metabolismul la sfârşitul perioadei de sarcină este cu 25% mai mare (350
kcal/zi) comparativ cu cel al femeii negravide, la o lună după naştere femeia pierde zilnic
prin lapte echivalentul a 300 cal, iar la 6 luni 450 cal.
Dacă alimentaţia realizează un aport caloric inferior consumului energetic
echilibrul devine negativ şi organismul este obligat să utilizeze pentru energogeneză
rezerve nutritive (lipide şi glicogen) şi chiar proteine structurale, consecutiv scăzând în
greutate.
Cînd aportul alimentar depăşeşte necesităţile energetice plusul se depune
sub formă de rezerve lipidice şi organismul câştigă în greutate. Prelungirea acestor
situaţii duce la instalarea obezităţii.

Foamea şi apetitul. Aportul alimentar este reglat cantitativ astfel încât să

acopere necesităţile energetice ale organismului. Controlul aportului alimentar se face
prin senzaţiile de foame şi de saţietate, care depind de interrelaţiile dintre doi centrii
hipotalamici. Stimularea centrului foamei determină senzaţia de foame, iar distrugerea
sa o lipsă totală de foame (anorexie), cu sfârşit letal. Stimularea centrului saţietăţii are
ca rezultat oprirea ingestiei de alimente, iar lezarea sa duce la ingestia crescută de
hrană, urmată de instalarea obezităţii hipotalamice.
În condiţii obişnuite centrul foamei este într-o stare de activitate permanentă,
fiind inhibat temporar de către centrul saţietăţii dipă ingestia de alimente. Activitatea
centrului saţietăţii este condiţionată de nivelul consumului de glucoză în celulele acestui
centru, care la rândul său depinde de nivelul glicemiei. Celulele acestui centru
funcţionează deci ca un glucostat şi, atunci când scade intensitatea consumului de
glucoză la nivelul lor, diminuă activitatea inhibitoare exercitată asupra centrului foamei şi
apare necesitatea imperioasă a consumului de alimente. Cînd se intensifică consumul
de glucoză în celulele centrului saţietăţii creşte activitatea inhibitoare asupra centrului
foamei.
Reglarea nervoasă a senzaţiei de foame mai implică şi activitatea sistemului
limbic, după cum reiese din constatarea că lezarea nucleului amigdalian determină
hiperfagie. Această tulburare este însă mult mai redusă decât în cazul distrugerii
centrului saţietăţii.
În fine în mecanismul de producere a foamei intervine şi motilitatea gastrică,
contracţiile stomacului gol determinând o senzaţie intensă de foame dureroasă, iar
distensia gastrică, fie prin alimente, fie experimental, diminuă contracţiile de foame şi
poate chiar determina senzaţia de saţietate. Denervarea gastrică nu influenţează
cantitatea de alimente ingerate. Mecanismul gastric pare a deţine o importanţă
secundară în producerea senzaţiei de foame, deoarece gastrectomia totală nu face să
dispară această senzaţie.
La om problema este mult mai complicată deoarece factorii de mediu şi
experienţa individuală influenţează aportul de alimente. În strânsă legătură cu senzaţia
de foame la om apare apetitul care nu este prezent la nou născut, dar are o importanţă
deosebită la adult. Senzaţia este foarte selectivă şi un aliment neplăcut poate fi respins
de o persoană înfometată, în timp ce un aliment plăcut poate fi dorit şi în stare de
saţietate. Apetitul, deşi se bazează în special pe experienţă şi excitanţi condiţionaţi, are
şi o componentă gastrică, deoarece starea de tonus a stomacului este necesară pentru
producerea acestei senzaţii şi diverşii excitanţi, condiţionaţi sau necondiţionaţi, care
măresc apetitul, determină creşterea tonusului gastric, în timp ce stările de lipsă de
apetit se însoţesc de atonie gastrică.
Raţia alimentară reprezintă cantitatea de alimente necesară organismului
pentru acoperirea cheltuielilor energetice zilnice. În alcătuirea ei trebuie să se ţină
seama nu numai de numărul de calorii adus de fiecare aliment, dar şi de echilibrul dintre
diversele grupe de alimente. Valoarea calorică a raţiei alimetare se calculează
cunoscând că glucidele furnizează 4 cal/g, lipidele 9 cal/g şi proteinele 4 cal/g. Din
valoarea totală calculată pentru o dietă mixtă trebuie scăzut 10%, reprezentând
alimentele care nu sunt digerate şi/sau absorbite în tubul digestiv.
În ceea ce priveşte raportul dintre alimente precizăm că o raţie echilibrată
cantitativ trebuie să aducă pe kilocorp aproximativ 1 g proteine, 0,5 – 1 g lipideşi 5 – 8 g
glucide sau, raportate la un individ de 70 kg cu necesităţi energetice medii, 70 g
proteine, 40 – 70 g lipide şi 400 – 600 g glucide. Dacă survin necesităţi energetice
suplimentare ele vor fi acoperite printr-un aport corespunzător crescut de glucide,
alimentele cel mai uşor metabolizate şi care se oxidează total.
Îa afara substanţelor energogenetice şi plastice pentru buna desfăşurare a
metabolismului alimentaţia trebuie să mai aducă o anumită cantitate de apă, săruri
minerale şi vitamine.

METABOLISMUL GLUCIDIC

Glucidele sunt în primul rând substanţe energogenetice. În condiţii fiziologice

furnizează, prin oxidare, peste 65% din energia necesară organismului. Deşi energia se
poate obţine şi prin oxidarea lipidelor şi proteinelor, totuşi, în condiţii obişnuite, glucidele
reprezintă combustibilul preferenţial al tuturor celulelor, pentru că se oxidează total, iar
produşii terminali (CO2 şi H2O) sunt netoxici şi uşor metabolizabili.
 Glucidele deţin însă şi roluri plastice (intră în structura unor substanţe
complexe de tipul mucopolizaharidelor şi cerebrozidelor) şi funcţionale (pentrozele şi
dezoxiribozele ce intră în structura acizilor nucleici, a unor enzime, etc).
Glucidele ajung în organism prin aport alimentar în cea mai mare parte sub
formă de polizaharide (amidon, glicogen, celuloză), o parte mai redusă ca dizaharide
(zaharoză, maltoză, lactoză) şi doar o mică parte ca monozaharide (hexoze – glucoză,
fructoză şi galactoză, sau pentroze combinate în acizi nucleici). Deoarece mucoasa
intestinală nu poate fi străbătută decât de monozaharide glucidele alimentare complexe
sunt scindate hidrolitic, sub acţiunea enzimelor specifice din sucurile digestive, până la
forme absorbabile, excepţie făcând celuloza, care nu este metabolizată, ci se elimină ca
atare.
Monozaharidele sunt absorbite în porţiunile superioare ale jejunului prin
mecanisme active. Ajunse pe cale portală la ficat galactoza şi fructoza sunt
transformate, în totalitate sau parţial, în glucoză.
La nivelul ficatului glucoza este metabolizată în parte, fiind utilizată pentru
constituirea de rezerve de glicogen, pentru sinteza de lipide sau pentru alte reacţii
metabolice, iar în parte străbate ficatul şi ajunge în circulaţia sistemică, unde determină
creşteri temporare ale glicemiei – hiperglicemia postprandială.
Ficatul reprezintă principalul rezervor glucidic al organismului, capabil de a
extrage şi metaboliza o bună parte din glucoza pe care o primeşte din intestin în timpul
digestiei, dar şi de a elibera glucoza necesară activităţilor tisulare în perioadele
interprandiale.
Metabolismul intermediar al glucidelor este constituit dintr-o serie de procese
intim corelate şi anume : oxidarea tisulară a glucozei, transformarea excesului de
glucoză în materiale de rezervă bogate în energie (glicogenogeneză şi lipogeneză) şi
eliberarea de glucoză endogenă, când necesităţile energetice ale organismului o solicită
(glicogenoliză şi gluconeogeneză). Desfăşurarea normală sau patologică a acestor
diverse procese este reflectată de către nivelul glicemiei.
Oxidarea tisulară a glucozei furnizează energia necesară diverselor activităţi
celulare, 1 g de glucide eliberând prin oxidare totală 4,1 cal. Glucoza oxidată în ţesuturi
provine din degradarea glicogenului propriu sau este extrasă din sângele care
perfuzează ţesutul respectiv. Indiferent de provenienţa glucozei procesele de oxidare se
desfăşoară la fel în diverse ţesuturi, eliberând gradat energia chimică a moleculei printr-
o serie de reacţii metabolice. Procesul începe prin combinarea unei molecule terminale
din lanţurile exterioare ale moleculei de glicogen sau a unei molecule libere de glucoză
cu acid fosforic eliberat de ATP, care furnizează şi energia necesară reacţiei. Se
formează astfel un ester glucozo-fosforic care după transformare într-un ester fructozo-
fosforic şi fixare a încă unei molecule de acid fosforic formează ester fructozo-difosforic,
care se scindează apoi în două molecule de triozofosfat, care vor fi metabolizate până
la acid piruvic. Acest lanţ de reacţii metabolice constituie calea Embden – Meyerhoff sau
glicoliza anaerobă, pentru că reacţiile se pot desfăşura şi în absenţa oxigenului.
În ţesuturile cu oxigenare adecvată acidul piruvic este decarboxilat şi
transformat într-un produs intermediar constituit din doi atomi de carbon – gruparea
radical acetil, care este activat prin combinarea cu coenzima A şi introdus apoi sub
formă de acetil-coenzimă A (acetat activ) într-un ciclu de reacţii chimice care reprezintă
calea metabolică comună a glucidelor, lipidelor şi proteinelor – ciclul acizilor tricarboxilici
Krebs. Acest ciclu, care necesită oxigen şi deci nu funcţionează în condiţii anaerobe,
este constituit dintr-o secvenţă de reacţii în care „acetatul activ” este metabolizat până
la CO2 şi H2O („apa metabolică”, care pentru întregul organism este de 200 ml/zi).
Intrarea acetatului activ în ciclul Krebs se face prin condensarea cu acid oxalacetic şi,
concomitent, se transferă 4 atomi de H lanţului flavonoprotein-citocromilor, din care se
vor sintetiza 4 ,olecule de apă şi se va elibera o mare cantitate de energie. Energia
eliberată va fi înmagazinată, în măsura în care se produce, sub formă de legături fosfat-
macroergice care reprezintă forma cea mai răspândită de stocare intracelulară a
energiei. La nivelul ficatului 2/3 din acetatul activ sunt utilizate ca sursă energetică, fiind
oxidate în ciclul Krebs, iar 1/3 va lua alte căi metabolice : sinteza de corpi cetonici, acizi
graşi, colesterol, etc.
În muşchiul aflat în activitate intensă, precum şi în alte ţesuturi, în condiţii de
lipsă de oxigen, acidul piruvic va fi transformat în acid lactic, care în parte este
metabolizat local şi în cea mai mare parte este eliberat în sânge, de unde este captat şi
utilizat de ficat (unde 1/5 este degradat până la CO + HO şi 4/5 este retransformat în
glucoză). Lactacidemia, care are valori de 10 mg% în condiţii de repaus, creşte în timpul
efortului la 200 mg% şi chiar mai mult. Transformarea acidului piruvic în acid lactic este
o cale metabolică colaterală, care intră în funcţiune atunci când coenzimele
dehidrogenazelor necesare sintezei de acid piruvic (NAD) se blochează prin câştigul a 2
H, transformându-se în forma redusă (NADH)2. în aceste condiţii acidul piruvic
acţionează ca depozitar temporar de H şi se transformă în acid lactic, primind cei 2 H
cedaţi de coenzima redusă, care astfel se oxidează din nou.

NADH2 + CH3 – CO – COOH → NAD + CH3 – CHOH – COOH

(ac. piruvic) (ac. lactic)

Ca rezultat al acestei transformări coenzima oxidată îşi reia activitatea şi

consecutiv se sintetizează o cantitate crescută de acid piruvic, care poate fi oxidat mai
departe, furnizând o cantitate crescută de energie. Sinteza de acid lactic din acid piruvic
Este o reacţie reversibilă şi când celula primeşte oxigenul necesar se
desfăşoară în sens invers.
Calea glicolitică şi cea oxidativă reprezintă sursele principale de energie
celulară, oxidarea completă 1 mol de glucoză eliberînd energie pentru sinteza a 38 de
legături fosfat-macroergice sub formă de ATP. Dacă admitem că pentru fiecare legătură
fosfat-macroergică sunt necesare 7800 calorii, cele 38 de legături reprezintă 288800
calorii. Deoarece 1 mol de glucoză eliberează aproximativ 686000 calorii, rezultă că
eficienţa proceselor de oxidare a glucozei în celule este de aproximativ 42%.
Dacă în cele mai multe ţesuturi calea glicolitică şi ciclul Krebs reprezintă
principalele căi de degradare a glucozei şi de producere a energiei necesare diverselor
activităţi celulare, în unele ţesuturi se desfăşoară concomitent şi alte căi de metabolizare
a glucozei. Dintre acestea menţionăm calea oxidativă directă sau şuntul hexozo-
monofosfat 8prin care este degrardată 8% din glucoză) care începe tot de la esterul
glucoză-6fosfat şi, printr-o serie de reacţii, sintetizează pentoze, fructoză, NADPH 2 şi
riboză-5 fosfat, ce este utilizat la biosinteza acizilor nucleici şi a altor constituenţi
importanţi.
În fine există şi o a treia cale de metabolizare tisulară a glucozei, şi anume
calea acidului uronic, care porneşte de asemenea de la esterul glucoză-6 fosfat.
 Aceste două căi de metabolice secundare servesc deci la sinteza unor
compuşi intermediari necesari bunei desfăşurări a metabolismului celular.
Transformarea glucozei în exces în materiale de rezervă glicogen şi/sau
lipide.
a. Glicogenogeneza, funcţia de sinteză şi depunere de glicogen,
este caracteristică în special pentru ficat şi musculatură, care conţin depozite mari
glicogenice, dar este prezentă în orice celulă capabilă de a-şi constitui rezerve de
glicogen. Acesta este un polimer ramificat format din sute de unităţi de glucoză unite
între ele prin legături gluzidice (C – O – C) de tip 1 – 4 la nivelul lanţurilor drepte şi de tip
1 – 6 la nivelul punctelor de ramificaţie a lanţurilor. Orice celulă îşi constituie rezerve
glicogenice când în lichidul extracelular se găseşte o cantitate suplimentară de glucoză
faţă de necesităţile metabolice celulare. Astfel ficatul sintetizează glicogen în timpul
absorbţiei intestinale, Iar celelalte celule în cursul perioadei de hiperglicemie
postprandială.
Glicogenogeneza începe cu fosforilarea unei molecule de glucoză liberă,
adică prin combinarea ei cu o moleculă de acid fosforic eliberat de ATP. Această reacţie
catalizată de hexokinază, introduce glucoza în metabolismul celular. Esterul glucozo-6
fosfat rezultat, sub acţiunea unei fosfoglucomutaze, suferă un transfer intramolecular al
acidului fosforic de la C6 la C1 şi se transformă în ester glucoză-1 fosfat (ester Cori).
La nivelul ficatului se sintetizează glicogen nu numai din glucoză, dar şi din
fructoză şi galactoză, prin reacţii asemănătoare, esterii fructozo- şi respectiv galactozo-
fosforici fiind transformaţi de către izomeraze în esteri glucozo-fosforici. Ficatul mai
poate sintetiza glicogen şi din acid lactic, precum şi din glicerol şi din produşi
intermediari rezultaţi din degradarea aminoacizilor.
Principalele depozite glicogenice ale organismului sunt ficatul, care conţine
între 3 – 5% (circa 100 g), şi musculatura striată, care conţine 0,5 – 1% (circa 400 g).
Molecula de glicogen având greutate moleculară mare poate fi depozitată fără o
creştere importantă a presiunii osmotice intracelulare.
b. Lipogeneza, sinteza de lipide din glucide, are o importanţă deosebită în
cadrul metabolismului glucidic, deoarece din totalul glucozei metabolizate în organism
1/3 este depusă ca rezervă, din care numai 1/30 ca glicogen, iar restul ca lipide.
Grăsimile neutre se sintetizează din glicerol care, la rândul lui, provine dintr-un produs
intermediar al glicolizei (triozofosfat) şi acizii graşi, rezultaţi din combinarea mai multor
radicali acetil. Procesele de lipogeneză din glucide au loc nu numai la nivelul ficatului, ci
şi în ţesutul cerebral şi în alte ţesuturi.

Eliberarea de glucoză în circulaţia sistemică se face de către ficat prin

procese de glicogenoliză şi gluconeogeneză.
a. Glicogenoliza – degradarea glicogenului tisular – este rezultatul unei serii
de reacţii enzimatice. Procesul începe cu fosforilarea moleculelor terminale de glucoză
din lanţurile exterioare ale glicogenului sun acţiunea fosforilazei. În celulele hepatice
enzima se găseşte sub formă inactivă de difosfo-fosforilază şi se activează
transformându-se în fosfo-fosforilază prin primirea unui grup fosfat furnizat de AMP
ciclic, format din ATP sub acţiunea enzimei adenilciclază. Adrenalina şi glucagonul
stimulează activitatea acestei enzime, ceea ce are ca efect activarea fosforilazei şi, deci,
stimularea glicogenolizei, adrenalina acţionând cu predilecţie la nivelul muşchilor, iar
glucagonul asupra hepatocitului, prin stimularea β-receptorilor.
Fosforilaze, imunologic diferite de cea hepatică, dar cu activitate identică, se
găsesc şi în muşchi şi în general în toate celulele care au rezerve glicogenice. Aceste
enzime sunt de asemenea activate de către adrenalină, dar nu şi de glucagon.
Fosforilazele desfac legăturile 1 – 4 ale lanţurilor laterale glucogenice, eliberând
molecule de glucozăsub formă de ester glucoză-1 fosfat. Activitatea continuă până se
ajunge la o legătură de tip 1 – 6, pe care enzima nu o mai poate desface şi este
necesară intervenţia unei alte enzime specifice de deramificaţie.
Glicogenoliza hepatică furnizează glucoză pentru întregul organism, în timp
ce glicogenoliza din alte ţesuturi furnizează energie pentru activitatea celulelor.
b. Gluconeogeneza – funcţia de sinteză a glucozei din materiale neglucidice
– este caracteristică ficatului şi în mai mică măsură rinichiului. Materialul glucoformator
este constituit de cetoacizii rezultaţi din dezaminarea aminoacizilr glucoformatori
(glicocol, alanină, serină, cistină, acid aspartic, acid glutamic, prolină, hidroxiprolină),
precum şi de glicerol şi radicalii acetilproveniţi din degadarea acizilor graşi. Aceşti
diverşi produşi de metabolism intermediar pot pătrunde la diverse niveluri ale căii
glicolitice sau ale ciclului Krebs şi, din cauză că reacţiile sunt reversibile, le parcurg în
sens retrograd (anabolic), sintetizând în final glucoză.
Gluconeogeneza deţine importanţă deosebită în condiţii de inaniţie, când
reprezintă unica sursă de glucoză a organismului. S-a calculat că la un om în inaniţie
toată gluconeogeneza furnizează zilnic 420 g glucoză, permiţând menţinerea glicemiei
la niveluri aproape nemodificate.

Reglarea metaboliamului glucidic . Leagătura dintre rezervorul

glucidic al organismului (ficatul) şi ţesuturile consumatoare de glucoză se face prin
glucoza prezentă în sânge şi lichidul interstiţial, care atinge în total aproximativ 20 g.
Concentraţia sanguină a glucozei pe nemîncate variază între 80 şi 120 mg% (în total 5
g) şi este una din principalele constante umorale ale organismului, reflectând echilibrul
dinamic dintre cantitatea de glucoză eliberată de ficat în circulaţia sistemică şi cantitatea
utilizată de ţesuturi pentru diverse activităţi metabolice. Deşi atât debitul hepatic, cât şi
cantitatea de glucoză utilizată de ţesuturi prezintă variaţii mari ţi neconcordante în timp,
nivelul glicemiei este menţinut aproape constant graţie existenţei nui aparat complex de
reglare. Variaţiile glicemiei într-un sens sau în celălalt impresionează terminaţiile
chemoreceptoare din sistemul vascular, declanşând impulsuri care ajung la centrii
glicoreglării răspândiţi în nevrax, din măduva cervicală până în scoarţa cerebrală. Aceşti
centrii primesc informaţii asupra nivelului glicemiei nu numai reflex, dar şi direct, având
proprietăţi de chemoreceptori şi putând deci înţelege direct modificările concentraţiei
glucozei din sângele care îi perfuzează. Informaţiile primite direct sau reflex sunt
prelucrate la nivelul acestor centrii şi în special la nivelul hipotalamusului şi declanşează
modificări endocrino-vegetative, care tind să corecteze nivelul modicat al glicemiei.
Aceste mecanisme acţionează predominant asupra ficatului, organ care intervina atât în
corectarea hiperglicemiilor, cât şi a hipoglicemiilor.
În afara influenţelor extrinseci vegetativo-endocrine ficatul posedă şi o
activitate homeostazică proprie (glucostat hepatic), fiind capabil de a descărca sau
reţine glucoză din lichidul care îl perfuzează, în funcţie de concentraţia substanţei în
lichid. Rolul ficatului în menţinerea glicemiei este demonstrat de cercetări experimentale,
care au arătat că hepatectomia determină scăderea glicemiei care, în câteva ore,
provoacă moartea animalului.
Deoarece glicemia poate fi deviată fie în sensul creşterii, fie al scăderii sale,
organismul a elaborat în cursul dezoltării filogenetice mecanisme complexe neuro-
umorale (hormoni hiper- şi hipoglicemianţi) care intervin prompt.

METABOLISMUL LIPIDIC

Lipidele reprezintă o clasă eterogenă de substanţe insolubile în

apă, solubile în solvenţi organici (alcool, cloroform, benzen, etc) şi miscibile
între ele. Din punct de vedere chimic majoritatea lor sunt esteri ai alcoolilor
cu acizii graşi (acizi hidrocarbonaţi cu lanţ lung), cu greutate moleculară
mare.
Lipidele se împart în trei clase principale:
- trigliceride
- fosfolipide
- colesterol.
Datorită complexităţii lor structurale lipidele îndeplinesc roluri
multiple la nivelul organismului:
 rol energogenetic – prin oxidare lipidele eliberează 9,3
cal/g şi reprezintă o formă condensată de material bogat în energie
 rol structural – fosfolipidele şi colesterolul intră în
structura membranelor celulare şi intracelulare, cărora le asigură
integritatea fizică deoarece ele nu sunt solubile în apă
  rol funcţional – participă la coagulare (fosfolipidele şi
acizii grali), la fenomenele de suprafaţa din cadrul absotbţiei intestinale
(fosfolipidele şi acizii biliari rezultaţi din metabolizarea colesterolului), la
realizarea schimburilor gazoase alveolare prin surfactantul pulmonar
(lipoproteinele), la sinteteza hormonilor sterolici – corticosuprarenalieni,
ovarieni şi testiculari, ai vitaminei D şi acizilor biliari (colesterolul). De
asemenea din unii acizi graşi – linoleic şi arahidonic – se sintetizează
prostaglandinele, care intervin în procese fiziologice şi patologice
importante.
 rol „pasiv” – lipidele de depozit participă la modalităţile
de diminuare a termolizei (apărare contra frigului). De aceea dezvoltarea
mai mare a paniculului adipos la femei explică rezistenţa mai mare a
acestora la variaţiile termice ale mediului ambiant. În plus depozitele lipidice
din jurul unor organe au rol de protecţie mecanică (rinichi, ochi).
La nivelul organismului lipidele se găsesc sau în ţesuturi, ca lipide
tisulare, sau în sânge, ca lipide circulante, între cele două sectoare existând
un echilibru dinamic.
În sângele circulaţiei sistemice se găsesc lipide absorbite din
intestin şi, în tranzit, lipide sintetizate de ficat şi mobilizate din depozitele
adipoase.
Valoarea lipemiei globale este de 400 – 800 mg% şi este compusă
din trigliceride (200 – 400 mg%), AGL (12 mg%), fosfolipide (150 – 250 mg
%) şi colesterol total (150 – 200 mg%). După masă lipemia creşte
semnificativ şi sângele capătă un aspect lăptos caracteristic, dat de
pătrunderea chilomicronilor în sânge.
În plasmă lipidele sunt legate de variate fracţiuni proteice şi
alcătuiesc lipoproteinele, care reprezintă peste 95% din toate lipidele
plasmatice. Lipoproteinele, formate aproape în întregime în ficat, sunt
particule sferice alcătuite din un nucleu hidrofob care conţine trigliceride şi
colesterol esterificat, şi o manta periferică hidrofilă formată din apoproteine,
fosfolipide şi colesterol neesterificat.
Lipoproteinele sunt clasificate în trei clase principale:
 lipoproteine cu densitate foarte mică – VLDL – conţin
concentraţii mari de trigliceride şi concentraţii moderate de fosfolipide şi
colesterol. au rol în transportul trigliceridelor de la ficat spre ţesuturi, în
special ţesutul adipos.
 lipoproteine cu densitate mică – LDL – conţin
concentraţii mari de colesterol, dar relativ puţine trigliceride. Au rol în
transportul colesterolului de la ficat spre ţesuturi.
 lipoproteine cu densitate mare – HDL – conţin aproape
50% proteine şi fosfolipide. Au rol antiaterogen prin captarea colesterolului
în exces. Acesta este transportat la ficat unde este transformat în acizi
biliari sau este eliminat ca atare prin bilă.
Principalele depozite de grăsime se găsesc în ţesutul adipos
(grăsimea de rezervă) şi în ficat. Ţesutul adipos are rol major în depozitarea
trigliceridelor, adipocitele fiind capabile să stocheze trigliceride pure în
volum de până la 80-95% din volumul lor. De asemenea în ţesutul adipos
sunt prezente cantităţi mari de lipaze, enzime implicate în procesele de
catabolizare a trigliceridelor şi mobilizare a acizilor graşi liberi. Turnover-ul
rapid al acizilor graşi face ca reînnoirea trigliceridelor din ţesutul adipos să
se facă aproximativ o dată la 2-3 săptămâni, ceea ce demonstrează starea
dinamică a rezervelor lipidice.
 Lipidele din ficat sunt reprezentate de trigliceride, fosfolipide şi
colesterol, care sunt sintetizate continuu de hepatocite. În acelaşi timp în
hepatocite au loc şi procesele catabolice energogenetice din acizi graşi.

Trigliceridele (grăsimile neutre sau simple) sunt esteri ai unui

alcool trivalent – glicerolul – cu trei molecule de acizi graşi, de cele mai
multe ori diferiţi. Aceştia au un număr mare de atomi de carbon,
întotdeauna par. Cel mai frecvent acizii graşi din structura trigliceridelor
sunt reprezentaţi de acizii palmitic (cu 16 atomi de carbon), oleic şi stearic
(cu 18 atomi de carbon).
Trigliceridele sunt utilizate de organism în special în scop
energogenetic, funcţie pe care o împart aproape egal cu glucidele.
Sursele de trigliceride ale organismului sunt exogene şi endogene.
Cele exogene provin din trigliceridele animale şi vegetale ingerate, care
sunt absorbite în principal în limfă sub formă de chilomicroni, împreună cu
esterii colestrolului, lipoproteinele şi fosfopilidele. Chilomicronii sunt
transportaţi în canalul toracic, de unde se varsă în sângele venos la
joncţiunea dintre venele jugulare şi subclaviculare.
În decurs de circa 1 – 2 ore chilomicronii sunt îndepărtaţi din
plasmă la trecerea prin capilarele hepatice şi prin cele ale ţesutului adipos,
sub acţiunea unei lipoproteinlipaze. Aceata hidrolizează trigliceridele din
chilomicroni în acizi graşi şi glicerol. Acizii graşi difuzează imediat în celule
(în special adipocite) deoarece sunt înalt miscibili cu membranele celulare.
În celule acizii graşi sunt resintetizaţi în trigliceride, glicerolul nou necesar
acestei sinteze fiind furnizat de procesele metabolice celulare (degradarea
anaeroba a glucidelor).
 Sinteza trigliceridelor (lipogeneza) se desfăşoară în principal în
ficat şi în mult mai mică măsură în adipocite şi are loc prin esterificarea
progresivă a glicerolului activat care se uneşte cu un acid gras. Se
formează astfel o monogliceridă, după care se sintetizează „în trepte”
digliceride şi în final trigliceride. Ea se poate şi face plecând de la glucide
sau de la proteine. Glucidele ajunse în organism sunt utilizate imediat în
scopul producerii de energie sau sunt stocate sub formă de glicogen. În
cazul excesului de glucide acestea sunt convertite rapid în trigliceride şi
sunt apoi stocate la nivelul ţesutului adipos.
Mulţi aminoacizi pot fi convertiţi în acetilCoA, care la rândul ei
poate fi convertită în trigliceride. În cazul unei diete cu cantităţi mai mari de
proteine decât poate utiliza organismul o parte din exces este stocat sub
formă de trigliceride.
Sinteza trigliceridelor (lipogeneza) se desfăşoară în principal în
ficat şi în mult mai mică măsură în adipocite şi are loc prin esterificarea
progresivă a glicerolului activat care se uneşte cu un acid gras. Se
formează astfel o monogliceridă, după care se sintetizează „în trepte”
digliceride şi în final trigliceride. Ea se poate şi face plecând de la glucide
sau de la proteine. Glucidele ajunse în organism sunt utilizate imediat în
scopul producerii de energie sau sunt stocate sub formă de glicogen. În
cazul excesului de glucide acestea sunt convertite rapid în trigliceride şi
sunt apoi stocate la nivelul ţesutului adipos.
Mulţi aminoacizi pot fi convertiţi în acetilCoA, care la rândul ei
poate fi convertită în trigliceride. În cazul unei diete cu cantităţi mai mari de
proteine decât poate utiliza organismul o parte din exces este stocat sub
formă de trigliceride.
 Catabolismul trigliceridelor (lipoliza) are loc în adipoci9t prin
scindarea treptată a unui acid gras cu formarea digliceridelor, apoi a
monogliceridelor şi în final a glicerolului şi acizilor graşi. Glicerolul
părăseşte imediat adipocitul, iar acizii grali sunt utilizaţi sau în resinteza
trigliceridelor, sau în procesele energogenetice celulare. În acest scop ei
părăsesc adipocitul şi sunt transportaţi de sânge sub formă de acizi graşi
liberi (AGL).
Lipogeneza şi lipoliza sunt într-o strânsă legătură, în raport cu
starea nutriţională şi cu balanţa energetică.
Catabolizarea acizilor graşi are loc în primul rând la nivelul
hepatocitelor (75%) pe două căi principale: beta oxidare şi cetogeneză.
Restul de 25% sunt distribuiţi şi catabolizaţi la nivelul musculaturii.
Cele două căi metabolice încep cu activarea acidului gras prin
combinarea sa cu coenzima A (CoA), reacţie endergonică ce are loc între
gruparea carboxilică a acidului gras şi cea sulfhidrică a CoA, cu pierderea
unei molecule de apă.
Degradarea şi oxidarea acizilor graşi are loc numai în mitocondrii,
deci primul pas în utilizarea acizilor graşi este transportul lor din citoplasmă
în interiorul mitocondriilor. Acesta este un proces enzimatic care necesită
prezenţa unei substanţe de transport numită carnitină. În mitocondrie acidul
gras se desface de carnitină şi apoi este oxidat.
Beta oxidarea reprezintă calea metabolică de degradare a acizilor
graşi liberi în care aceştia sunt oxidaţi la nivelul C2 din grupul carboxilic
(ciclul LYNEN). Rezultatul final al acestor reacţii este pierderea unui
fragment de 2C sub formă de acetilCoA şi scurtarea lanţului de carbon al
acidului gras cu 2 atomi. Prin repetare acidul gras pierde de fiecare dată
câte 2 atomi de carbon, până ajunge la acid butiric, acid gras cu 4 atomi de
carbon. În condiţii obişnuite 70% din acetilCoA rezultată din beta oxidare
intră apoi în ciclul KREBS şi este astfel metabolizată până la produşii finali
CO2 şi H2O, cu eliberare de energie.
Cetogeneza reprezintă calea metabolică de sinteză a corpilor
cetonici. Prin condensarea a două molecule de acetil CoA se sintetizează
aceto-acetilCoA, compus ce poate fi oxidat în totalitate până la Co2 şi H2O,
constituind o importantă sursă de energie celulară. În ficat, sub acţiunea
enzimatică a deacilazei, CoA se desprinde de aceto-acetilCoA şi rezultă
acidul acetilacetic, primul corp cetonic, din care apoi se sintetizează, prin
reducere, acidul beta hidroxibutiric, şi prin decarboxilare, acetona.
Cetogeneza este un proces fiziologic, iar corpii cetonici descărcaţi
în circulaţie sunt apoi utilizaţi la nivelul altor ţesuturi în scop energogenetic.
O mică cantitate din aceşti corpi cetonici se elimină prin urină.
În inaniţie, ca urmare a stimulării excesive a catabolismului acizilor
graşi, sinteza corpilor cetonici depăşeşte capacitatea de metabolizarea a
ţesuturilor. Se ajunge astfel la acumularea unor cantităţi mari de corpi
cetonici – cetoacidoză, şi la creşterea eliminărilor lor urinare.

Fosfolipidele (fosfatidele) sunt esteri ai unui alcool cu acizi graşi

superiori, care au în moleculă un radical de acid fosforic şi o bază azotată
(colina sau colamina). Din această clasă fac parte lecitinele, cefalinele şi
sfingomielinele. Ele sunt lipide solubile, sintetizate în toate celulele
organismului şi transportate împreună în sânge sub formă de lipoproteine.
Cele mai mari cantităţi de fosfolipide se găsesc la nivelul
organismului în creier (sfingomieline şi lecitine), în ficat şi splină (lecitine şi
cefaline) şi în rinichi, inimă şi plamâni (lecitine).
 Fosfolipidele se absorb împreună cu trigliceridele şi colesterolul şi
intră împreună cu acestea în structura chilomicronilor. Metabolizarea lor se
face în principal în ficat.
Principalul rol al fosfolipidelor este cel structural, ca şi componente
de bază ale membrenelor celulare şi intracelulare, alături de colesterol.
Fosfolipidele hidrosolubile participă şi la scăderea tensiunii superficiale
dintre membrrane şi lichidele din jur.
Ritmul reînnoirii (turnover) fosfolipidelor tisulare este foarte diferit
de la un ţesut la altul, fiind foarte rapid în ficat, foarte lent în creier (luni sau
ani) şi intermediar în rinichi şi muşchi.

Colesterolul este un ester al alcoolilor monovalenţi aromatici cu

acizii graşi, se găseşte în toate celulele organismului şi are provenienţă
dublă, exogenă (alimentară – gşlbenuşul de ou, grăsimile din carne, ficat şi
creier) şi endogenă (sintetizat la nivel celular, în special în hepatocite, dar şi
în celulele corticosuprarenalei, testiculului, ovarului, pielii, arterelor şi
intestinului. Excepţie face celula nervoasă).
Colesterolul alimentar este absorbit rapid în intestin, cea mai mare
parte a sa (80-90%) fiind esterificată (esteri cu acizi graşi) sub acţiunea
colesterolesterazei pancreatice. Sub această formă colesterolul ajunge în
circulaţia sistemică.
Colesterolul endogen este furnizat zilnic în cantitate de 1,5 – 2 g,
din care ¾ este de origine hepatică. Această cantitate este net superioară
aportului exogen.
Între aportul exogen de colesterol şi ritmul de biosinteză al
acestuia există o strânsă corelaţie, procesele de sinteză fiind inhibate de
creşterea aportului alimentar şi invers.
 Din cantitatea totală de colesterol plasmatic aproximativ ¾ se
găseşte sub formă esterificată, restul sub formă liberă (predominant în
ţesuturi). Creşterea aportului de lipide de origine animală determină
creşterea colesterolemiei, în timp ce creşterea aportului de lipide vegetale
cu grad mare de nesaturare (ulei de soia sau de porumb) determină
scăderea colesterolemiei. Efectele hipocolesterolemiante ale grăsimilor
nesaturate se explică prin creşterea vitezei de încorporare în lipoproteine a
colesterolului esterificat cu acizi graşi nesaturaţi şi apoi metabolizarea sau
eliminarea sa la nivelul ficatului.
Metabolizarea colesterolului are loc în special la nivelul ficatului,
care sintetizează, dar în acelaşi timp şi catabolizează mari cantităţi de
colesterol. O parte din colesterol este excretat ca atare de către ficat prin
bilă, în timp ce o altă parte este utilizat la nivelul celulelor KUPFFER din
ficat pentru sinteza acizilor biliari, care la rândul lor intră in structura bilei. O
parte din acizii biliari şi colesterolul ajunşi prin bilă în intestin se reabsorb pe
cale portală şi se reîntorc în ficat.
De asemenea colesterolul participă la formarea hormonilor steroizi.
Nivelul colesteroleminei este influenţat pe de-o parte de calitatea
lipidelor şi cantitatea de colesterol ingerate, iar pe de altă parte de o serie
de hormoni, dintre care cei mai importanţi sunt cei tiroidieni şi estrigenii, cu
efecte hipocolesterolemiante. Hormonii tiroidieni scad nivelul plasmatic al
colesterolului prin stimularea metabolizării sale tisulare, în timp ce
estrogenii îi inhibă sinteza hepatică.

Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme

nervoase şi hormonale.
 Etapa absorbtivă postalimentară (anabolizantă) se întinde pe
primele 10 – 12 ore postprandial şi se caracterizează prin aport de
substanţe energoplastice. Acestea declanşează secreţia de insulină, care
va determina activarea principalelor căi metabolice anabolizante :
lipogeneza, glicogenogeneza, proteinogeneza.
Etapa postabsorbtivă (catabolizantă) este împărţită în două
secvenţe – imediată (12 – 18 ore după ultimul prânz) şi tardivă (18 – 24 ore
după ultimul prânz). Ea nu se întâlneşte în mod fiziologic, fiind de fapt o
stare de înfometare a organismului prin lipsă de aport alimentar exogen.
Această stare este însă aproape similară cu alte stări în care organismul
are nevoi energetice crescute, cum ar fi efortul fizic sau alte forme de
stress. În acestă stare intră în acţiune :
- sistemul nervos simpatic şi catecolaminele, ca reacţie
imediată
- glucagonul, STH-ul, ACTH-UL, cortizolul, hormonii tiroidieni,
ca reacţie tardivă. Concomitent concentraţia insulinei scade.

Ateroscleroza. Este o modificare morfo-fiziopatologică a arterelor

mari, în care apar depozite de lipide numite plăci ateromatoase, la nivelele
intimal şi subintimal ale pereţilor vasculoari. Principalul compus lipidic
conţinut în aceste plăci este colesterolul, în care adesea precipită calciu,
dând naştere plăcilor calcificate.
Apariţia acestor plăci este asociată cu modificări degenerative ale
peretelui arterial, sclerozarea progresivă a arterelor, rigidizarea peretelui şi
îngustarea lumenului, datorită cărora peretele arterial se poate rupe foarte
uşor.
 În plus plăcile ateromatoase străbat intima vaselor şi protruzează
spre lumen, unde suprafaţa lor rugoasă permite dezvoltarea cheagurilor de
sânge, cu formarea de trombi sau embolusuri.
Toate aceste modificări ale pereţilor arteriali favorizează local
apariţia trombozelor obstructive sau a dilataţiilor anevrismale.
Principalii factori implicaţi în patogenia aterosclerozei sunt:
 factorii umorali – aportul plasmatic crescut de lipide, ce
depăşeşte capacvitatea maximă de epurare a lipoproteinelor în pereţii
arteriali. Rolul aterogenic cel mai mare îl au fracţiunile lipoproteice bogate
în colesterol esterificat – LDL.
 factorii vasculari – macrofagele modificate („celule
spumoase”) prin fixarea pe receptori specifici de pe suprafaţa lor a LDL
oxidate. Aceste LDL apar datorită existenţei unui deficit cantitativ sau
calitativ al receptorilor normali pentru LDL, care determină persistenţa
crescută a acestora în sânge, pătrunderea lor în spaţiul subendotelial şi
apoi oxidarea.
LDL oxidate inhibă motilitatea macrofagelor, care sunt reţinute în
intima arterelor. Aici ele au acţiune citotoxică asupra celulelor de vecinătate
şi produc leziuni endoteliale.
 factorii mecanici – microtraumatisme endoteliale repetate
determinate de stressul presional intraarterial la hipertensivi. Leziunile
endoteliale apar cel mai frecvent în zonele în care curgerea sângelui este
tubulentă (zone de curbură, de bifurcaţie sau de ramificaţie arterială) şi
declanşează procese de reparare a intimei care se fac defectuos.
La nivelul leziunilor endoteliale aderă trombocite, care eliberează
substanţe ce induc migrarea şi proliferarea celulelor musculare netede.
Acestea sintetizează fibre conjunctive şi contribuie astfel la evoluţia
leziunilor ateromatoase.
Ateroscleroza reprezintă substratul etiopatogenic al cardiopatiei
ischemice şi afecţiunilor vasculare cerebrale, acestea reprezentând primele
cauze de mortalitate în ţările dezvoltate.

HIPERLIPEMIILE. Se caracterizează prin creşterea unor

fracţiuni ale lipidelor plasmatice şi depunerea excesivă a acestora în
ţesuturi. Aceste afecţiuni pot fi primare (determinate genetic) sau secundare
(în cadrul unor boli endocrine).
Hiperlipemiile primare sau familiale sunt clasificate în 5 tipuri
(FRIEDRICKSON):
I. Hiperlipemia de tip I sau hiperchilomicronemia familială –
transmitere autosomal recesivă, caracterizată prin deficit de LPL
II. Hiperlipemia de tip II sau hopercolesterolemia familială –
transmitere autosomal dominantă, caracterizată prin valori foarte mari ale
colesterolului plasmatic şi ateroscleroză
III. Hiperlipemia de tip III sau hiperlipemia mixtă – transmitere
autosomal recesivă
IV. Hiperlipemia de tip IV sau hipertrigliceridemia endogenă
familială – transmitere autosomal dominantă, carcterizată prin creşterea
VLDL
V. Hiperlipemia de tip V sau hipertrigliceridemia mixtă –
transmitere autosomal dominantă, caracterizată prin creşterea
concomitentă a chilomicronilor şi a VLDL.
 Hiperlipemiile secundare apar în boli endocrine sau de
metabolism, cum ar fi diabetul zaharat, hipertiroidismul, hipotiroidismul sau
sindromul nefrotic.
HIPOLIPEMIILE. Pot fi şi ele primare sau secundare.
Hipolipemiile primare sunt boli cu transmitere genetică, autosomal recesivă,
caracterizate prin deficit de sinteză a apoproteinelor A sau beta.
Hipolipemiile secundare apar în special în ciroza hepatică, în cadrul larg al
sindromului de insuficienţă hepatică cronică.

Tulburările de depozit ale lipidelor. Se mai numesc şi

tezaurismoze sau dislipoidoze. Ele sunt consecinţe ale unor deficienţe
primare enzimatice ce vizează enzimele implicate în catabolizarea unor
componente lipidice. Acestea nu se mai catabolizează şi se depun astfel în
diverse sectoare ale organismului.
Boala GAUCHER este caracterizată prin acumulare de
cerebrozide anormale care infiltrează sistemul reticulo-endotelial din ficat,
splină, ganglioni nervoşi, măduva spinării măduva hematogenă.
Boala NIEMANN-PICK este indusă de deficitul ereditar de
sfingomielinază, care determină acumularea şi depozitarea în exces a
sfingomielinei, împreună cu colesterol, în toate organele bogate în ţesut
reticular – ficat, splină, măduvă hematogenă.
Boala TAY-SACHS sau idioţia amaurotică familială este
caracterizată de acumulare de gangliozide în neuroni

Lipodistrofiile sunt afecţiuni ce interesează parcelar depozitele

de lipide din ţesutul adipos.
 Lipodistrofia progresivă se caracterizează prin topirea depozitelor
de grăsime în trenul superior şi dezvoltarea lor în jurul centurii pelvine.
Diabetul lipoatrofic este caracterizat de asocierea unui diabet
insulinorezistent cu hiperlipoproteinemie mixtă şi lipoatrofie generalizată,
interesând toate depozitele de ţesut adipos.
Lipomatoza simetrică (adenolipomatoza) constă din hipertrifia
bilaterală a depozitelor adipoase cervico-scapulare. Poate avea
predispoziţie fa familială.

METABOLISMUL PROTEIC

Proteinele sunt constituenţi esenţiali ai materiei vii, fiecare specie animală şi

fiecare ţesut fiind caracterizate printr-un anumit tip de proteină structurală, care îi
conferă direct sau indirect specificitate. În afara rolului plastic proteinele au şi rol
funcţional, intervenind în reglarea activităţilor funcţionale tisulare, intrând în constituţia
enzimelor, a unor hormoni (corticitrofina hipofizară, vasoprasină, insulină, etc) şi a unor
mediatori chimici (catecolamine, serotonină, histamină). Datorită proprietăţilor lor fizico-
chimice proteinele participă la reglarea echilibrului acido-bazic, a presiunii coloid-
osmotice şi a balanţei hidroelectrolitice, iar unele proteine sanguine deţin importanţă
vitală : hemoglobina, factorii plasmatici ai coagulării, anticorpii imunitari, etc. În fine în
carenţele nutritive proteinele sunt utilizate şi ca material energogenetic, oxidarea lor
furnizând 4,1 cal/g, având însă inconvenientul că duce la sinteza unor produşi terminali
nocivi pentru organism.
Proteinele sunt substanţe organice cu moleculă mare, în constituţia cărora
intră C, H, O, N şi uneori S, P, Fe. Orice proteină este constituită dintr-un anumit număr
de aminoacizi, de la 3 – 4 în protamine la câteva sute în moleculele viruşilor. În
moleculele proteice aminoacizii sunt legaţi cel mai frecvent prin legături peptidice, în
care gruparea amino a unuia se leagă de gruparea carboxil a celuilalt, cu pierderea unei
molecule de apă. Deoarece moleculele constituite din legarea mai multor aminoacizi se
numesc polipeptide, proteinele pot fi considerate ca polipeptide extrem de complexe,
adesea alcătuite din mai multe lanţuri polipeptidice legate între ele.
Secvenţa specifică aminoacizilor în lanţul polipeptidic constituie structura
primară a unei proteine. Răsucirea lanţurilor polipeptidice într-o structură complexă,
menţinută prin legături disulfurice sau de hidrogen, constituie structura secundară a
prroteinei, cea mai obişnuită fiind aceea a unei spirale (α-helix). Aranjarea lanţurilor
răsucite în straturi, cristale sau fibre specifice constituie structura terţiară a proteinei,
menţinută de forţe interatomice slabe, ca legăturile de hidrogen sau forţele van der
Waals. Structurile secundare sau terţiare sunt determinate, de fapt, de secvenţa
aminoacizilor în lanţul polipeptidic, cu alte cuvinte de structura primară, deoarece
grupările chimice ale aminoacizilor din lanţ dirijează răsucirea specifică (structura
secundară) şi apoi agregarea lanţurilor răsucite (structura terţiară). Structura cuaternară
constă în agregarea a două sau mai multe molecule identice sau asemănătoare într-un
complex heteroproteic (hemoglobina).
Numărul diferit şi posibilităţile multiple de combinare a aminoacizilor
(aproximativ 1 milio) constitutivi explică variabilitatea extremă a proteinelor narurale. În
plus, în afara proteinelor constituite numai din aminoacizi – proteine simple (protamine,
histone, globuline, etc), există proteine conjugate, de o importanţă biologică deosebită,
realizate prin combinarea proteinei cu grupări chimice de altă natură : nucleo-proteine,
cromoproteine, glico-proteine, fosfoproteine, metaloproteine.
Forma moleculelor proteice este alungită, fibrilară (miozina, keratina,
colagenul) sau globuloasă (albuminele plasmatice, enzimele, anticorpii), după cum sunt
constituite din lanţuri polipeptidice frânte la intervale regulate – „în dinţi de fierăstrău” –
sau din polipeptide îndoite – „în zig-zag” – răsucite şi plicaturate.
Moleculele proteice, având la suprafaţa lor grupări libere COOH şi NH 2, pot
acţina fie ca acizi slabi, fie ca baze slabe, în funcţie de pH-ul mediului în care se găsesc.
Deoarece în soluţii acide se comportă ca baze, iar în soluţii, alcaline se comportă ca
acizi, atât proteinele cât şi aminoacizii sunt deminute electroliţi amfoteri. La un anumit
pH, sau mai exact la o anumită zonă de pH, variabilă de la o proteină la alta, proteinele
nu se mai comportă nici ca acizi nici ca baze. La acest nivel, denumit punct sa zonă
izoelectrică, proteinele au cea mai mică solubilitate şi deci vor precipita uşor cu diverşi
reactivi sau chiar spontan, deoarece au un număr egal de sarcini electrice pozitive şi
negative şi se disociază într-un număr egal de ioni bazici şi acizi.
În mediul apor proteinele se găsesc în mod obişnuit sub formă coloidală
(emulsii) şi pot fi separate prin precipitare în prezenţa de electroliţi şi prin alcool la
temperaturi scăzute şi în medii cu pH diferit.
Hidroliza completă a proteinelor eliberează aminoacizii constitutivi, aceştia
reprezentând deci unităţi structurale fundamentale ale proteinlor. Din punct de vedere
chimic aminoacizii pot fi consideraţi ca derivaţi ai acizilor graşi saturaţi, în care atomul
de H din poziţia α a fost înlocuit cu gruparea amino.
Cei mai mulţi aminoacizi pot fi sintetizaţi în organism în cantităţi necesare
chiar şi în lipsa aportului protidic adecvat, din produşi ai metabolismului intermediar
lipidic şi glucidic. Un număr de opt aminoacizi (fenilalanina, valina, triptofanul, treonina,
leucina, izoleucina, lizina, metionina) nu pot fi sintetizaţi, ci trebuie aduşi de proteinele
alimentare şi de aceea se numesc aminoacizi esenţiali. În lipsa lor echilibrul azotat nu
se poate menţine şi apar tulburări metabolice grave care se pot solda cu deces. În
perioada de creştere a organismului sunt necesare mari cantităţi de arginină şi histidină,
care depăşesc capacitatea de sinteză hepatică; de aceea este necesar un aport
alimentar suplimentar. Aceşti aminoacizi se numesc „relativ esenţiali”.
Plasma sanguină conţine o anumită cantitate de aminoacizi – aminoacidemia
– variabilă între 35 şi 65 mg%. La fel ca şi glicemia aminoacidemia reprezintă forma de
transport a aminoacizilor, fiind expresia echilibrului dinamic dintre cantitatea de
aminoacizi care se adaugă plasmei şi cele care se pierd permanent.
În perioadele postprandiale, ca urmare a scindării hidrolitice a proteinelor
alimentare sub acţiunea enzimelor proteolitice, se elimină în intestin aminoacizii
constitutivi, care se absorb în cea mai mare parte pe cale portală şi, într-o măsură foarte
mică, pe cale limfatică. Cota redusă de aminoacizi resorbiţi pe cale limfatică ajunge
direct în circulaţia sistemică, în timp ce aminoacizii care au luat cale portală străbat
ficatul, fiind opriţi şi metabolizaţi aici în proporţie de 20 – 80%. Procentul de aminoacizi
reţinuţi de ficat este în funcţie de necesităţile metabolice locale şi variază la diverşi
aminoacizi : unii sunt metabolizaţi aproape exclusiv la nivelul ficatului (arginina,
histidina, lizina), în timp ce alţii sunt metabolizaţi şi în alte ţesuturi. Ficatul eliberează în
circulaţia sistemică nu numai aminoacizii de provenienţă exogenă, ci şi pe cei sintetizaţi
prin reaminarea şim transaminarea unor cetoacizi rezultaţi din metabolismul intermediar
protidic, lipidic şi glucidic.
În afară de aminoacizii de provenienţă hepatică în plasmă se descarcă
permanent şi o cantitate apreciabilă de aminoacuzu eliberaţi ca urmare a catabolismului
şi remaierilor proteinelor tisulare. Cercetări efectuate cu radioizotopi au precizat că
turoverul proteinelor endogene, reprezentând degradarea şi sinteza lor, corespunde
unui ritm mediu de 80 – 100 g proteină tisulară zilnic, cel mai intens fiind cel al mucoasei
intestinale; acest turnover reprezintă nu numai reînoirea celulară, dar şi înlocuirea
produşilor de secreţie.
Aminoacizii exogeni, împreună cu cei endogeni, intră, fără nici o diferenţiere,
în „fondul metabolic comun de aminoacizi”, constituit nu numai din toţi aminoacizii liberi
din sânge şi celelalte lichide alte organismului, dar şi din cei eliberaţi prin degradarea
unei părţi din proteinele tisulare. Din acest fond comun fiecare ţesut şi fiecare celulă
extrag permanent aminoacizii necesari sintezei de noi proteine în procesele de creştere
şi remaniere a proteinelor uzate, precum şi pentru sinteza unor constituenţi proteici
specifici (hormoni, enzime, etc) şi a unor substanţe azotate neproteice (creatină, colină,
glutation). În fine din fondul comun de aminoacizi se pierde zilnic prin urină o anumită
cotă, deoarece aminoacizii filtraţi la nivelul glomerulului renal nu se reabsorb total în
tubii uriniferi. Pe cale urinară se elimină zilnic 1,1 g aminoacizi liberi şi 2 g conjugaţi.

Metabolismul intermediar al aminoacizilor constă în utilizarea lor pentru

diverse sinteze (proteine, creatină, purine şi pirimidine, etc), fie în catabolizarea lor,
deoarece, spre deosebire de glucide şi lipide care se depun ca rezerve când aportul lor
este excesiv, organismul nu face rezerve de aminoacizi.
Utilizarea aminoacizilor se face predominent pentru sinteza de proteine
tisulare şi sanguine, proces care se desfăşoară permanent în toate celulele. Proteinele
tisulare sunt constituenţi extrem de labili, care suferă permanent procese de catabolism
şi degradare, concomitent cu procese de sinteză şi remaniere. La adultul normal există
un echilibru dinamic între aceste procese. În schimb în perioada de creştere ritmul
sintezelor îl depăşeşte pe cel al degradărilor proteice şi, ca urmare, se acumulează noi
proteine în organism. În perioada de senescenţă avansată, precum şi la cei cu boli
caşectizante, echilibrul este deviat în sens invers.
Prin administrare de aminoacizi cu atomi marcaţi s-a constatat că aminoacizii
sunt utilizaţi rapid pentru sinteza unei noi molecule proteice tisulare şi plasmatice,
precum şi pentru remanierea proteinelor din diverse ţesuturi. Majoritatea ţesuturilor
utilizează aminoacizii doar pentru sinteza proteinelor structurale sau funcţionale proprii.
Excepţie fac celulele sistemului reticulo-histiocitar şi cele hepatice, care sintetizează şi
descarcă în sânge proteine necesare întregului organism (proteine plasmatice, factori ai
coagulării, anticorpi, enzime, etc).
Pentru a sintetiza lanţul polipeptidic caracteristic oricărei molecule proteice
este necesar ca în fondul metabolic celular să fie prezenţi toţi aminoacizii necesari, lipsa
unuia singur făcând imposibilă sinteza. Realizarea secvenţei caracteristice a
aminoacizilor în lanţul peptidic este controlată de acizii nucleici celulari.
Catabolismul aminoacizilor se efectuează predominant în ficat (peste 80%),
iar restul în rinichi şi alte ţesuturi. Degradarea aminoacizilor începe prin dezaminare,
reacţie catalizată de o enzimă specifică foarte activă prezentă în toate ţesuturile.
Degradarea aminoacizilor începe prin transferul grupului amino către acidul α-
cetoglutaric, cu formare de acid glutamic şi cetoacidul corespunzător acidului aminat
degradat. Apoi acidul glutaric este dezaminat de dehidrogenaza sa specifică, rezultând
acid α-cetoglutaric şi amoniac.
Procesul cuprinde deci o transaminare şi o dezaminare, de aceea a fost
denumit transdezaminare şi este reversibil, permiţând nu numai degradarea, dar şi
sinteza de aminoacizi. Prin mecanismul dezaminării se sintetizează, de exemplu, acid
oxalacetic din acid glutamic, acid piruvic din alanină, acid acetic din glicocol, etc.
Cetoacidul care rezultă din dezaminare poate urma mai multe căi metabolice :
a. Intrarea în ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs), în care este oxidat complet
până la CO2 şi H2O, eliberare de energie. Această cale este parcursă în special când
organismul se găseşte în carenţă energetică.
 b. Intrarea în ciclul Krebs, pe care îl parcurge în sens anabolic, sintetizând în
final glucoză şi glicogen. Această variantă metabolică constitue substratul procesului de
gluconeogeneză (care se realizează în cea mai mare parte la nivelul ficatului şi în mai
mică măsură la nivelul rinichiului) şi este accesibilă numai pentru anumiţi aminoacizi
denumiţi glucoformatori (glicocol, alanină, treonină, valină, histidină, acid aspartic, acid
glutamic, serină, lizină, cistină, prolină şi hidroxiprolină).
c. Sinteza de lipide este un proces la care participă atât aminoacizii
glucoformatori cât şi cei cetoformatori. Din aminoacizii glucoformatori se formează acid
piruvic prin dezaminare, acid din care se formează apoi acetat activ. Din aminoacizii
cetoformatori – leucină, izoleucină, triptofan, fenilalanină, tirozină – se sintetizează, prin
dezaminare, corpi cetonici.
d. Sinteza de noi aminoacizi prin procesul de transaminare, adică de transfer
al gripării amino desprinse de pe un anumit aminoacid pe un cetoacid care poate
proveni din metabolismul intermediar glucidic sau prin dezaminarea unui alt aminoacid.
Procesul are loc în diverse ţesuturi, fiind catalizat de transaminaze, şi explică
posibilitatea sintezei de aminoacizi pentru care există cetoacizii respectivi.
În afara dezaminării aminoacizii mai pot fi catabolizaţi şi prin decarboxilare,
sub acţiunea unor decarboxilaze specifice. Reacţia este caracteristică în special pentru
degradarea bacteriană a aminoacizilor şi stă la baza proceselor de putrefacţie care au
loc în colon, atunci când ajung cantităţi mari de proteine nedigerate. Prin decarboxilarea
aminoacizilor se obţin amine, dintre care unele de importanţă biologică deosebită printre
care cadaverina din lizină, putresceina din ornitină, histamina din histidină, etc. Tot prin
procese de decarboxilare se sintetizează noradrenalina din tirozină, serotonina din
triptofan, etc.
Amoniacul rezultat al dezaminării aminoacizilor, precum şi cel care ajungela
ficat ca urmare a proceselor de dezaminare şi putrefacţie intestinală, fiind o substanţă
toxică în special pentru celulele nervoase, va fi detoxifiat în special de către ficat prin
diverse mecanisme.
La nivelul ficatului cea mai mare parte a amoniacului ia calea urogenezei,
proces care se realizează printr-un ciclu de reacţii descris de Krebs şi Henselein (1932)
sub denumirea de ciclul ornitinei. Proceul începe prin sinteza unui aminoacid – citrulina
– dintr-o moleculă de ornitină şi carbamilfosfat, un compus intermediar format din
interacţiunea dintre CO2, NH3 şi ATP, întraga reacţie fiind activată de N-acetilglutamic.
Citrulina se condensează apoi cu acidul aspartic, formând acidul arginino-
succinic, care este apoi desfăcut în acid fumaric şi arginină, la rândul său degradată în
uree şi ornitină, care reîncepe ciclul. Ureea reprezintă produsul final al catabolismului
proteic endogen şi exogen. Fiind o substanţă foarte difuzibililă se găseşte în toate
lichidele organismului, în sânge având valori cuprinse între 18 şi 35 mg%. În urină se
elimină zinic o cantitate de 20 – 30 mg la un adult cu un regim alimentar obişnuit,
această cantitate reprezentând 80 – 90% din azotul urinar. Cantităţi mici de uree se mai
elimină şi prin sudoare, salivă şi bilă.
Creatina şi creatinina sunt de asemenea produşi ai metabolismului proteic,
prima fiind o substanţă de o importanţă biologică deosebită, iar cea de-a doua un deşeu.
Creatina se găseşte în organism în cantitate de circa 120 g, din care 98% în
musculatură, în special în fibrele rapide, 1,5% în sistemul nervos central şi 0,5% în alte
organe (testicul). În ţesutul muscular creatina se găseşte în proporţie de 80% combinată
cu acid fosforic sub formă de creatinfosfat (CP), constituent de bază al contracţiei
musculare care furnizează energie pentru sinteza ATP-ului.
Sinteza creatinei cuprinde trei aminoacizi – metionină, glicocol şi arginină.
Procesul începe printr-o reacţie de transaminare, grupul amidic al argininei fiind
transferat glicocolului şi rezultând acid guanidinacetic. Reacţia nu are loc numai în
rinichi, ci şi în alte ţesuturi. În a doua etapă acidul guanidinacetic este metilat în special
în ficat, gruparea metilică fiind furnizată de metionină, rezultând creatina. Substanţa se
elimină prin urină la ambele sexe până la pubertate, iar după aceea numai femeile
prezintă creatinurie intermitentă. În timpul sarcinii, precum şi 2 – 3 săptămâni după
naştere şi în bolile caşectizante, se elimină creatină prin urină.
Creatinina, anhidrida creatinei, provine din aceasta prin pierderea ireversibilă
de apă.
Fiind un produs final de metabolism creatinina se elimină prin urină în cantităţi
medii de 1,5 – 2 g la bărbat şi 0,8 – 1,5 g la femeie. Eliminările urinare de creatinină
sunt independente de aportul protidic alimentar, reprezentând un indice al
catabolismului tisular şi în special al celui muscular.
 Bilanţul azotat se poate efectua prin determinarea raportului dintre azotul
ingerat şi cel eliminat pe diverse căi. În condiţii fiziologice organismul se află în stare de
bilanţ azotat echilibrat, eliminările fiind egale cu cantitatea ingerată, respectiv 13, g azot
urinar şi 1,5 g prin fecale, corespunzând unei ingestii proteice de aproximativ 50 g,
deoarece 1 g azot este conţinut de 6,25 g proteine. În anumite limite organismul se
poate menţine în stare de bilanţ azotat echilibrat, chiar dacă sunt temporar crescute sau
diminuate aporturile proteice alimentare. Cantitatea minimă de proteine necesară pentru
menţinerea unui bilanţ azotat echilibrat este de circa 50 g/zi, corespunzătoare
eliminărilor urinare minime de azot, care sunt de aproximativ 7 g/zi. Cînd aportul proteic
alimentar scade sub acest minim, eliminările depăşesc ingestia şi se instalează im bilanţ
azotat negativ, plusul de azot provenind din catabolizarea proteinelor proprii
(musculatură, ficat, etc). În schimb, în perioada de creştere, în timpul sarcinii şi al
lactaţiei, organismul trece printr-o perioadă de bilanţ pozitiv în care eliminările azotate
sunt inferioare aportului, pusul de azot fiind încorporat în proteinele sintetizate.
Valoarea nutritivă a proteinelor, determinată de compoziţia lor şi de
digestibilitate, se calculează prin diferenţa dintre azotul conţinut de proteinele ingerate şi
cel eliminat prin tubul digestiv (0,5 – 1,5 g/zi), proteinele animale fiind în general mai
digerabile decât cele vegetale. Substanţele proteice introduse în organism au
proprietatea de a stimula metabolismul, acţiunea stimulatoare fiind denumită „acţiune
dinamică specifică” (ADS). Proteinele posedă cea mai mare ADS.
Reglarea metabolismului proteic se realizează prin mecanisme extrem de
complexe. Deşi atât sinteza cât şi catabolismul proteinelor tisulare depind de interrelaţii
care se stabilesc între diverşii factori intracelulari aceste procese sunt coordonate de
sisteme de reglare metabolică de tip hormonal. În funcţie de influenţa pe care o exercită
asupra echilibrului aminoacizi = proteine unii hormoni stimulează sinteza de proteine din
aminoacizi şi, de aceea, sunt denumiţi anabolizanţi, iar alţii intesifică degradarea
proteinelor, fiind denumiţi catabilizanţi.
Hormonii anabolizanţi (STH, hormonii sexuali, insulina) au mecanisme diferite
de acţiune şi ăşi exercită efectul predominant asupra anumitor ţesuturi. De exemplu,
testosteronul favorizează în special sinteza de proteinelor din rinichi, ficat, miocard, în
timp ce estrogenii stimulează în special creşterea uterului. Hormonul specific stimulant
al sintezei proteice este STH-ul, sub acţiunea căruia creşte fondul metabolic de
aminoacizi din ţesuturi şi diminuă catabolismul lor. Acţiunea sa necesită prezenţa
insulinei, aceasta exercitând, de asemenea, un efect anabolizant protidic, prin
stimularea directă a sintezelor proteice, precum şi prin intensificarea oxidărilor celulare
de glucoză, proces care cruţă aminoacizii şi permite dirijarea lor spre sinteza de
proteine. Hormonii androgeni sunt de asemenea anabolizanţi proteici importanţi, în
special prin acţiunea lor de a inhiba catabolismul aminoacizilor.
Hormonii catabolizanţi (ACTH, glucocorticoizii) accelerează dezaminarea
aminoacizilor şi stimulează oxidarea lor în procese de gluconeogeneză. Deşi nu
acţionează specific asupra metabolismul protidic şi hormonii tiroidieniexercită efecte
metabolizante proteice, prin stimularea reacţiilor metabolice tisulare şi intensificarea
metabolismului general al organismului, ceea ce are ca efect încetinirea ritmului
sintezelor proteice faţă de catabolizarea lor.
Într-un organism normal există un echilibru între activitatea glandelor
endocrine cu acţiune antagonistă. În condiţii patologice secreţia excesivă a unor
hormoni determină dereglări corespunzătoare ale echilibrului azotat.

TERMOREGLAREA
Funcţia de termoreglare este o achiziţie recentă pe scară filogenetică.
Temperatura corpului uman este menţinută constantă, în limitele unor mari variaţii ale
temperaturii mediului, caracteristică denumită homeotermie.
Temperatura corpului prezintă variaţii ciclice, cu valori minime între orele 4 şi
6 dimineaţa şi valori maxime între orele 16 şi 17 după amiază, valori care nu diferă cu
mai mult de 0,5°C faţă de cele matinale. La persoanele cu activitate nocturnă această
curbă este inversată.
La femei există variaţii ciclice ale curbei termice legate de activitatea
endocrină sexuală şi anume în ce-a de a doua jumătate a ciclului menstrual temperatura
este uşor mai ridicată decât în prima jumătate, iar în timpul menstruaţiei temperatura
atinge valori minime.
 Nou născutul şi sugarul prezintă variaţii termice mai mari, de la 0,6°C la
1,2°C, din cauza maturizării insuficiente a mecanismelor termoreglării.
Efortul fizic produce o creştere a temperaturii corpului paralelă cu gradul
actrivităţii musculare. De asemenea stressul psihic produce o creştere a temperaturii
corpului, inconstantă şi de mică intensitate. Alimentaţia, în special cea proteică, poate
modifica temepratura corporală, modificare numită croşet hipertermic postprandial.
Există variaţii termice în funcţie de o serie de particularităţi individuale,
descriindu-se la unele persoane hipo- şi hipertermii uşoare „constituţionale”.
Temperatura este mai mare în organele interne cu 0,6 - 1°C comparativ cu
temperatura cutanată. De aceea determinările axilare arată temperaturi cuprinse între
36,2 – 36,9°C, cele bucale sunt superioare celor axilare cu 0,2 – 0,4°C, iar cele rectale
cu 0,5 - 1°C.
Menţinerea unui nivel termic constant – condiţie esenţială pentru desfăşurarea
normală a metabolismului la homeoterme – se realizează graţie unor mecanisme extrem
de complexe care funcţionează pe baza principiului termostatului, menţinând permanent
şi dinamic echilibrul între producerea şi pierderea de căldură din organism.

Producerea de căldură sau termogeneza este rezultatul reacţiilor

metabolice energogenetice care se desfăşoară neîncetat în toate celulele organismului.
De aceea a mai fosta denumită şi termoreglare chimică. Sursa cea mai importantă de
căldură în repaus este ficatul, iar în efort fizic este reprezentată de activitatea ţesutului
muscular striat, energia eliberată de reacţiile chimice ale contracţiei musculare fiind
transformată numai în proporţie de aproximativ 25% în lucru mecanic, restul
transformându-se în căldură. De altfel este bine cunoscut faptul că activitatea musculară
intensă este unul din miljoacele curente de combatere a efectelor frigului. Secţionarea
măduvei cervicale sub C6, care scoate cea mai mare parte a musculaturii scheletice de
sub control nervos, face imposibilă menţinerea temepraturii corpului. Acelaşi efect apare
şi după paralizarea musculaturii striate prin administrare de curara, substanţă toxică cu
efect paralizant asupra joncţiunii neuromusculare.
Când temperatura scăzută a mediului înconjurător tinde să diminue
temperatura corpului creşte tonusul muscular, iar când temperatura sângelui scade cu
mai mult de 0,6°C apare frisonul, caracterizat prin contracţii clonice involuntare ale
musculaturii striate care determină creşterea considerabilă a termogenezei. De
asemenea în perioada de instalare a febrei, pentru asigurarea plusului de căldură
necesar ridicării nivelului termic, se produc frecvent frisoane.
Îm condiţii bazale producţia de căldură este de 1 kcal/kg/oră sau de 37 – 40
kcal/m2/oră, în funcţie de sex, ceea ce reprezintă circa 1700 kcal/zi la bărbat şi 1500
kcal/zi la femeie. Activitatea fizică moderată măreşte producţia de căldură la 2500 –
3000 kcal/zi, iar munca grea la 6000 kcal/zi şi chiar mai mult. Căldura specifică a apei
este 1 (adică o calorie mică măreşte temepratura unui gram de apă cu 1°), iar căldură
specifică a unei soluţii fizilogice de NaCl, şi deci şi a corpului, care conţine circa 70%
apă, este de asemenea aproximativ 1. de aceea, în condiţii bazale, dacă nu s-ar pierde
căldură, temperatura corpului ar creşte cu 2°/oră. Asemenea modificări nu se produc
însă deoarece nivelul constant al temepraturii corpului este menţinut, în special, prin
reglarea pierderilor de căldură şi, în mai mică măsură, prin modificarea generării ei.

Pierderea de căldură sau termoliza este rezultatul unor procese fizice

a căror intensitate este reglată, în mare măsură, prin mecanisme fiziologice. Termoliza
se realizează predominant la nivelul tegumantelor, pe această cale pierzându-se 85%
din căldura organismului şi, accesoriu, pe calea mucoaselor respiratorii (12%) şi prin
eliminările de urină şi fecale (2 – 3%). Procesele fizice care realizează termoliza în
organism sunt radiaţia, conducţia – convecţia şi evaporarea apei.
Radiaţia (infraroşie cu λ = 5 – 20 μ) realizează un transfer de căldură de la
suprafaţa corpului spre obiectele mai reci din jur, cu care organismul nu vine în contact
direct. În condiţiile climatului temperat un om, în repaus, îmbrăcat obişnuit, pierde prin
radiaţie circa 60% din căldura corpului. Pierderile de căldură prin acest mecanism sunt
cu atât mai mari cu cât suprafaţa radiantă este mai mare şi gradientul termic dintre
suprafaţa corpului şi obiectele din jur este mai mare. De aceea copiii mici pierd mai uşor
căldură, având o suprafaţă corporală mai mare comparativ cu adulţii şi, de asemenea,
organismul pierde o cantitate cu atât mai mare de căldură cu cât temeprarura mediului
ambiant este mai scăzută. În timpul unui travaliu, deşi producerea de căldură se
măreşte, nu creşte concomitent cantitatea de căldură care se pierde prin radiaţie, din
cauză că temperatura pielii nu se modifică substanţial.
Conducţia – convecţia reprezintă mecanisme termolitice mai puţin
importante cantitativ decât radiaţia, răspunzând numai de aproximativ 15% din căldura
pierdută de organism. În acest fel se realizează transferul de căldură către orice
suprafaţă cu care corpul vine în contact direct (pătura de aer care acoperă corpul,
îmbrăcămintea, aerul din căile respiratorii, lichidele din tubul digestiv şi căile urinare,
etc). Intensitatea pierderilor de căldură depinde nu numai de gradientul termic al celor
două suprafeţe care vin în contact, dar şi de conductibilitatea lor. De aceea corpul
omenesc pierde o cantitate mai mare de căldură în apă decât în aer, deoarece apa
conduce mai bine căldura decâr aerul şi, tot pentru acest considerent, îmbrăcămintea,
care ste rău conducătoare de căldură, diminuă termoliza.
Pierderile de căldură prin radiaţie şi conducţie – convecţie sunt variabile,
graţie intervenţiei unor mecanime fiziologice care măresc sau micşorează, după
necesităţi, temperatura pielii. În cazul unui mediul cald se produce vasodilataţie cutanată
intensă şi, consecutiv, o repartiţie sanguină diferită de cea normală; la temperatura de
34°C, de exemplu, cantitatea de sânge care circulă prin vasele pielii poate atinge 12%
din valoarea debitului cardiac. În acelaşi timp se măreşte volumul sanguin circulant prin
mobilizarea sângelui din organele de depozit şi prin intrarea de lichid interstiţial în vase
şi, în fine, creşte şi viteza de circulaţie. Toate aceste modificări hemodinamice, realizate
sub control nervos, au ca efect creşterea temperaturii prin mecanismele fizice
menţionate şi creşterea termolizei. În cazul scăderii temkperaturii mediului ambiant se
produc modificări hemodinamice inverse celor descrise, ducând la scăderea
temperaturii cutanate şi deci şi la diminuarea pierderilor de căldură.
Evaporarea apei răspunde de pierderea a 27% din căldura organismului, iar
atunci când temperatura mediului depăşeşte 35°C devine principalul mecanism
termolitic. În condiţii de repaus, deşi pielea pare uscată, se secretă o anumită cantitate
de sudoare (perspiraţie insensibilă) care se evaporă în măsura producerii sale.
Deoarece pielea nu este complet impermeabilă pentru apă, din capilarele dermice
extravazează permanent în epiderm o anumită cantitate de lichide, care se evaporă.
Cercetările efectuate la oameni lipsiţi de glande sudoripare au demonstrat că aceste
pierderi ating 18 g apă/oră/m 2 (adultul de talie medie are o suprafaţă corporală de
aproximativ 1,8m2). Aceste pierderi se fac pe întreaga suprafaţă corporală şi se admite
că, în general, sunt independente de condiţiile mediului. În medie, pe această cale se
pierd zilnic 600 – 800 ml lichide, care echivalează cu o pierdere de căldură de
aproximativ 450 kcal, deoarece evacuarea a 1 ml apă, la temperatura corpului, necesită
0,58 calorii mari. În fine, o anumită cantitate de apă se evaporă şi la nivelul căilor
respiratorii, aerul expirat fiind practic saturat în vapori de apă. Apa eliminată pe cale
pulmonară atinge circa 300 ml/zi şi reprezintă o pierdere de căldură de aproximativ 200
kcal.
Modalităţile de pierderi hidrice menţionate contituie aşa-numita perspiraţie
insensibilă şi însumează zilnic 700 – 1000 ml apă, corespunzând unor pierderi de
căldură de 400 – 600 cal.
Cînd temperatura mediului o depăşeşte pe cea a corpului hipersecreţia
sudorală preia rolul principal în cadrul mecanismelor termolitice. În ţările calde
transpiraţia zilnică este de 4 – 5l, iar la muncitorii care lucrează în mediu supraîncălzit
poate atinge 10 – 12 l/zi. Valoarea termolitică a hipersecreţiei sudorale este condiţionată
de evaporarea ei şi, de aceea, când sudoarea se secretă în cantităţi mari încât curge pe
piele, efectul său termolitic este redus. Evaporarea sudorii depinde nu numai de
temperatura mediului, dar şi de starea de umiditate a atmosferei şi de existenţa
curenţilor de aer. De aceea omul suportă temperaturi de 120°C, cu condiţia ca aerul să
fie uscat şi în mişcare, în schimb nu poate rezista mai mult de câteva minute într-un
mediu umed a cărui temperatură este de numai 50°C.
În condiţii obişnuite secreţia sudorală este declanşată de creşterea
temperaturii corpului peste 37°c – sudoraţie termică – şi se însoţeşte de vasodilataţie
cutanată provocată prin eliberarea locală de bradikinină. Există însă şi situaţii în care
sudoraţia se produce pe o zonă cutanată în vasoconstricţie – transpiraţii reci
(nontermică, emoţională)- în asemenea cazuri hipersudoraţia este rezultatul unor
influenţe psihice (frică, oboseală, efort mintal, etc) şi are o topografie specială, fiind
localizată mai ales la frunte, palme şi plante. În fine, la unele persoane, apare
transpiraţia la faţă şi la gât cu ocazia ingestiei unor alimente condimentate sau care
excfită apetitul – transpiraţie gustativă.
 La om glandele sudoripare sunt de două tipuri :
- glande ecrine, distribuite pe întraga suprafaţă a corpului, dar cu o densitate
mai mare la palme (300/cm2), cap şi mai redusă la trunchi şi extremităţi. Aceste glande
sunt inervate de fibre prezente în nervii simpatici (T 1 – T2 se distribuie glandelor feţei, T 2
– T8 glandelor membrului superior, T 5 – T12 trunchiului şi T12 – L3 membrelor inferioare),
dar care acţionează prin mediaţie colinergică şi, de aceea, secreţia sudorală este
declanşată de substanţele parasimpaticomimetice (acetilcolină, pilocarpină) şi inhibată
de cele parasimpaticolitice (atropină). Sudoarea secretată de glandele ecrine este un
lichid hipoton (densitate 1002 – 1003), conţinând NaCl în cantităţi variabile, în funcţie de
activitatea corticosuprarenalei (0,1 – 0,37%), uree, acid lactic, şi având un pH cuprins
între 4,2 şi 7,5
- glandele apocrine, care se dezvoltă din foliculii piloşi, se găsesc în special în
axilă, în jurul mameloanelor, iar la femei la nivelul labiilor mari şi în regiunea pubiană.
Aceste glande nu funcţionează la nou născut, nu au nervi secretori, secreţia lor fiind
stimulată indirect de adrenalina din sânge. Produsul lor de secreţie este un lichid lăptos,
inodor iniţial, bogat în general în substanţe organice, al căror conţinut variază de la un
subiect la altul şi chiar în condiţii diferite şi nu contribuie la termoreglare.
În cazul transpiraţiilor foarte abundente, concomitent cu apa se pierd din
organism şi cantităţi importante de sare, ceea ce duce la deshidratare extracelulară,
hipovolemie, crampe musculare localizate la membre sau la peretele abdominal. Aceste
tulburări pot fi combătute numai prin administrarea de lichide sărate. Înlocuirea lichidelor
pierdute doar prin apă este urmată de intensificarea sudoraţiei reci şi, deci, de pierderi
suplimentare de apă şi sare.

Controlul termoreglării. Menţinerea constantă a temepraturii corpului în

ciuda variaţiilor termice exogene şi a diverselor activităţi ale organismului, implică
intevenţia adecvată a unor modificări funcţionale complexe (metabolice, circulatorii,
musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc) coordonată graţie unui aparat complex de
termoreglare, controlat de centrii hipotalamici. O secţiune nervoasă efectuată deasupra
hipotalamusului nu are nici o influenţă asupra termoreglării, în timp ce separarea
hipotalamususlui de segmentele subiacente transformă homeotermele în poikiloterme,
fapte verificate şi pe oameni cu leziuni pontine sau bulbare.
Cercetările experimentale au precizat existenţa în hipotalamus a doi centrii ai
termoreglării, în interrelaţie – unul controlând termoliza şi celălalt termogeneza. În
hipotalamusul anterior, în regiunile suprachiasmatică şi preoptică, există un centru
nervos parasimpatic, a cărui excitare mobilizează mecanismele termolitice (polipneea,
hiperpneea, transpiraţia) şi a cărui lezare provoacă hipertermie, iar dacă animalul
supravieţuieşte, îl lipseşte de capacitatea de a-şi regla temperatura în mediu cald. În
partea caudală a hipotalamusului lateral există centrii, identici probabil cu ai simpaticului
care controlează termogeneza, excitarea lor provocând tremurături musculare, iar
distrugerea lor, pierderea capacităţii de adaptare la frig. Observaţii efectuate la pacienţi
cu leziuni nervoase hipotalamice par a demonstra existenţa unor centri ai termoreglării,
cu aceeşi topografie ca la animale.
Activitatea centrilor hipotalamici ai termoreglării este comandată printr-un
dublu mecanism. În condiţii obişnuite rolul principal în termoreglare este deţinut de
mecanismul periferic, reprezentat de impulsurile provenite de la terminaţiile
termosensibile cutanate şi mucoase (receptorii periferici pentru rece – 13 – 15/mm 2 –
fiind mai numeroşi decât cei pentru cald – 1 – 2/mm 2; repartizaţi diferit, mai mulţi la
nivelul pleoapelor, frunţii, nărilor, buzelor, regiunea mamelonară – 20/cm 2 pentru rece,
faţă de 0,7/cm2 pentru cald; cu un prag de excitaţie foarte scăzut de 0,004° şi cu durată
de 2 sec pentru rece şi 0,001° şi durată de 3 sec pentru cald). Aceste informaţii,
privitoare la variaţiile termice ale mediului ambiant ajung pe căile aferente reprezentate
de fibrele mielinice subţiri sau chiar amielinice ce merg pe calea nervilor trigemeni şi
periferici senzitivi, iar apoi prin fasciculele spino-talamice laterale până la talamus (cu
derivaţie hipotalamus), unde sunt integrate la nivelul centrilor hipotalamici şi
declanşează mecanismele de termoreglare, încă înainte de a se fi produs modificări ale
temeperaturii centrale a corpului. În condiţii în care reglarea termică face parte dintr-un
complex de modificări adaptative, ca de exemplu în cazul efortului fizic, în care trebuie
coordonate simultan ventilaţia, redistribuţia sanguină, efortul muscular, postura, etc,
cemtrii hipotalamici acţionează ca neuroni termosensibili (neuronii pentru cald fiind de 4
ori mai numeroşi decât cei pentru rece, descriindu-se neuroni de tip A şi C pentru cald şi
de tip B pentru rece), fiind influenţaţi de modificările temepraturii profunde a corpului şi
termoreglarea efectuându-se concomitent cu celelalte modificări. Dacă temperatura
creşte pierderea de căldură se face prin intensificarea secreţiei sudorale, creşterea
debitului sanguin şi vasodilataţie în special la nivelul extremităţilor (care au o suprafaţă
mai mare, fiind deci mai eficace în pierderea de căldură comparativ cu alte regiuni ale
corpului). Creşterea debitului determină pierderea căldurii prin contracurent, încălzind
sângele venos. Dacă temperatura scade se produce diminuarea sudoraţiei şi pierderea
căldurii prin evaporarea transpiraţiei, vasoconstricţia vaselor în special tegumentare de
la nivelul extremităţilor, intensificarea metabolismului şi deci a termogenezei, frisonare4
şi contracţia musculaturii striate.
Centrii hipotalamici ai termoreglării au conexiuni cu centrii salivatori, ai
ventilaţiei şi cardiovasculari şi se află şi sub controlul influenţelor cortico-subcoricale,
ceea ce explică posibilitatea elaborării de reflexe condiţionate în legătură cu funcţia
termoreglării.
Căile eferente prin care centrii hipotalamici îşi exercită influenţele asupra
termoreglării sunt înmcă insuficient precizate. Ele sunt constituite de sistemul nervos
vegetativ, sistemul nervos somatic şi sistemul endocrin (hipofiză anterioară, tiroidă, etc).
Stimulii proveniţi de la centrii hipotalamici anteriori ajung la nivelul efectorilor pe căi
vegetative, dar şi pe căi somatice, în timp ce stimulii proveniţi de centrii posteriori
urmează numai căile simpatice perivasculare.
Impulsurile provenite de la centrii hipotalamici antrenează în acelaşi timp, prin
intermediul hipofizei anterioare, şi hipersecreţia principalelor glande endocrine care
intervin în termoreglare – tiroidă, suprarenale. Expunerea la frig stimulează iniţial
descărcarea de adrenalină, după care, dacă expunerea se prelungeşte, se produce şi
activarea tiroidei – hormonii ambelor glande determinând creşterea termogenezei şi
diminuarea termolizei prin vasoconstricţie periferică. Creşterea sau diminuarea
temperaturii externe constituie, de asemenea, stimuli pentru declanşarea secreţiei
corticosuprarenalei. Activitatea acestor glande este reglată de hotmonii tropi hipofizari
respectivi, la rândul lor eliberaţi sub influenţa unor hormoni specifici „de eliberare”
(releasing factors) descărcaţi de hipotalamus.