MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA

Cristian COCIERU

Organizarea si finantarea sistemului

protectiei sociale in Suedia

Autor:
Cristian COCIERU,
student gr. FB 192,
învățământ cu frecvență
_________________

Chişinău,2021

1
 Protecţia socialǎ este vǎzutǎ ca un ansamblu al dispoziţiilor legale, al organismelor
şiinstituţiilor, precum şi al instrumentelor şi procedurilor referitoare la mobilizarea unorresurse
publice şi private şi la redistribuirea lor pentru acoperirea unor nevoi ale unora dintremembrii
societǎţii, în cazul apariţiei sau existenţei anumitor riscuri ori în legǎturǎ cuproducerea unor
evenimente aşteptate, dar pentru care aceştia nu au asigurat suportulfinanciar necesar.
Sintagma protecţiei sociale acoperă un câmp de manifestare larg, presupunând un
ansamblu de măsuri, un sistem de relaţii, utilizarea următoarelor instrumente de lucru:
asistenţă,prevedere, asigurare. Asigurǎrile sociale pot fi vǎzute ca ajutoare bazate pe
principiulmutualităţii, fiind acoperite din contribuţiile firmelor şi angajaţilor, aceste contribuţii
diferindde la o ţarǎ la alta. Sănătatea reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori care asigură
desfăşurarea vieţii, probabil cea mai de preţ avuţie
Starea de sănătate a populaţiei este un fenomen complex, social şi biologic, care exprimă
nivelul şi caracteristicile sănătăţii membrilor unei colectivităţi privite în ansamblu. Definirea, ca
şi delimitarea precisă şi evaluarea acestui fenomen comportă însă numeroase greutăţi, datorită
caracterului său complex şi a diverşilor factori care acţionează asupra lui. Totuşi, starea de
sănătate are o strânsă legătură cu nivelul de trai al populaţiei, consecinţele modului de viaţă, ale
condiţiilor de muncă, ale sistemului social –economic în care trăieşte populaţia fiind puternic
reflectate în starea de sănătate.
Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu
un profund caracter social, care face parte din ansamblul condiţiilor social-economice de
dezvoltare. Dreptul la ocrotirea sănătăţii a fost, este şi va fi garantat prin dispoziţii ale
numeroaselor acte naţionale şi internaţionale în materie

Pentru finanţarea oricărui sistem de sănătate este necesar să se colecteze bani de la

populaţie
pentru a putea contracta furnizorii de servicii medicale. Obiectivul principal al sistemelor
este acela de a repartiza costurile serviciilor medicale între persoanele bolnave şi cele
sănătoase şi de modulare a lor în funcţie de resursele de care fiecare individ dispune. Acest
mecanism de solidaritate reflectă consensul care se întâlneşte în cadrul Uniunii Europene
conform căruia sănătatea nu poate fi abandonată mecanismelor pieţii.
Performanţa unui sistem de sănătate (OMS) se axează în jurul a trei piloni fundamentali:
 ameliorarea sănătăţii;
 creşterea capacităţii de răspuns faţă de aşteptările populaţiei;
 asigurarea echităţii în ceea ce priveşte contribuţia financiara.
Fiecare stat membru şi-a dezvoltat propriile mecanisme de finanţare, urmărindu-şi tradiţiile

2
socio-economice şi politice. Toate sistemele sunt mai mult sau mai puţin hibride, în măsura
în care acestea se sprijină pe o combinaţie de surse de finanţare, dar majoritatea fondurilor
sunt controlate direct sau indirect de către stat. Doar într-o mică proporţie serviciile sunt
plătite în mod direct.
Clasificarea sistemelor de sănătate se face în funcţie de modalităţile de colectare a fondurilor
de la populaţie. Astfel, avem:
 sisteme naţionale de sănătate (tip Beveridge), unde predomină finanţarea prin
impozite globale;
 sisteme de asigurări sociale de sănătate (tip Bismarck), bazate pe contribuţiile
obligatorii de asigurare dependente de venituri;

 sisteme de asigurări private, bazate pe prime de asigurare voluntare.

Nu există un model de finanţare optim, unanim acceptat. Totodată, metodele de finanţare

nu se exclud reciproc şi nu apar în forme pure de finanţare, ci sunt particularizate în funcţie de
specificul naţional, adesea utilizîndu-se combinaţii de elemente, în funcţie de politicile pe
care le aplică fiecare stat pentru realizarea obiectivelor sale în domeniul sanitar.
Se remarcă o tendinţă de apropiere a acestor tipuri de sisteme de sănătate, încercându-se
combinarea avantajelor din fiecare sistem şi eliminarea sau reducerea dezvantajelor.
Soluţia ideală de finanţare ar putea fi un sistem de îngrijiri de sănătate cu trei niveluri:
 pentru bunuri şi servicii publice de sănătate cu impact major asupra stării de sănătate
→ finanţarea prin impozitare generală;
 pentru serviciile de sănătate necesare, derivate din riscul individual de îmbolnăvire →
finanţarea publică prin impozitare specială, sau asigurarea socială de sănătate;
 pentru servicii cu necesitate redusă (cu eficienţă nedovedită, de lux, la cererea
pacientului etc.) → finanţarea privată a sănătăţii sau plata directă.
Finanţarea şi organizarea sistemelor de sănătate în statele membre ale Uniunii Europene
urmăreşte tradiţiile instituţionale, politice şi socio-economice naţionale. Aceasta se
concentrează într-o serie de obiective sociale în materie de finanţare şi de oferire de servicii
de îngrijire medicală eficace şi la un preţ abordabil .

3
Statele membre ale UE-27 ar putea fi împărţite în trei categorii distincte, în funcţie de
modalitatea predominantă de finanţare a sistemului de sănătate, după cum urmează:
Ţări care îşi finanţează sectorul de sănătate majoritar prin contribuţii la asigurările
sociale: Austria, Belgia, Cehia, Estonia, Franţa, Germania, Ungaria, Lituania, Luxemburg,
Olanda, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia.
Ţări care îşi finanţează sănătatea prin impozite: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Italia,
Malta, Portugalia, Spania, Suedia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Ţări care încă îşi finanţează sectorul sanitar predominant din plăţi directe: Bulgaria,
Cipru,
Grecia şi Letonia.
În Suedia, considerată ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din Europa, sistemul de
sănătate este atât particular, cât şi de stat. Financiar, statului îi revin aproximativ 97% din
cheltuielile din sistem. Ramificaţiile sunt centrale, regionale şi locale, municipalitate locală
având obligaţia statutară de a răspunde de calitatea serviciilor medicale ale cetăţenilor. Chiar şi
cabinetele private au obligaţia răspunderii contractuale faţă de municipalitate. Sistemul sanitar
beneficiază încă din anii ’80 de 9% din PIB. Decontările se fac corespunzător activităţii, însă
mare parte din costuri sunt suportate direct de pacient – spre ex.: orice consultaţie la medic,
privat sau de stat, precum şi taxa de internare costa 21 dolari, la fiecare prezentare. De asemenea,
costurile de transport sunt suportate iniţial de pacient. Însă dacă costurile anuale depăşesc 111
dolari anual, diferenţa este preluată de către stat. Medicamentele sunt achitate direct de pacient,
însă când costurile anuale depăşesc 249 dolari, sunt preluate de către stat. Aşadar, toţi pacienţii
plătesc maxim 360 dolari anual pentru servicii medicale, restul cheltuielilor fiind preluate de stat.
Se asigură astfel o mai bună acoperire a majorităţii cheltuielilor direct de către pacient,
transparent şi imediat, revenind statului responsabilitatea acoperirii cheltuielilor mari, cum ar fi
bolile cronice, intervenţiile chirurgicale mari etc. Se pune mare accent pe prevenţie,
neprezentarea la medic la datele stabilite de medicul de familie sau nerespectarea indicaţiilor
medicale nefiind permise.
Organizarea protecţiei sociale
Sistemul suedez de securitate socială, cu excepţia asigurării de şomaj şi a alocaţiei de
student, este de competenţa Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale
(Socialdepartementet). Părţile de bază ale asigurării acoperă asigurarea de boală şi
parentală (sjuk- och föräldraförsäkring), pensia pentru limită de vârstă (ålderspension),
pensia de urmaş (efterlevandepension), indemnizaţia de boală şi activitate (sjuk- och

4
aktivitetsersättning) şi asigurarea împotriva accidentelor de muncă
(arbetsskadeförsäkring).
În temeiul Codului asigurărilor sociale, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011,
asigurarea socială se împarte într-o asigurare în funcţie de domiciliu, care oferă
cuantumuri şi prestaţii garantate şi o asigurare împotriva pierderii venitului legată de locul
de muncă. Ambele categorii se aplică în mod egal tuturor persoanelor care au reşedinţa
şi lucrează în mod obişnuit în Suedia. Cetăţenia suedeză nu mai constituie una dintre
condiţiile asigurării.
Agenţia de Asigurări Sociale din Suedia (Försäkringskassan) este responsabilă pentru
administrarea asigurării sociale. Administraţia este organizată în 15 centre naţionale de
asigurări, 53 de centre locale de asigurări şi aproximativ 300 de birouri locale.
Asistenţa medicală este responsabilitatea consiliilor comitatelor sau regiunilor (într-un
singur caz, municipalităţii) din Suedia, care au dreptul de a stabili cuantumul impozitelor
percepute.
Asigurarea de şomaj este jurisdicţia Ministerului Muncii (Arbetsmarknadsdepartementet).
Aceasta este alcătuită din două părţi: o asigurare de bază şi o asigurare opţională în
funcţie de venit. Asigurarea de bază acoperă persoanele în vârstă de cel puţin 20 de ani
care nu sunt asigurate în mod opţional. Asigurarea opţională în funcţie de venit este
voluntară.
Asistenţa socială, care nu este considerată o parte a asigurării sociale în Suedia, este de
competenţa Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale. Aceasta este supravegheată de
Consiliul Naţional de Sănătate şi Protecţie Socială (Socialstyrelsen). Administrarea la nivel
local a asistenţei sociale, inclusiv îngrijirea şi serviciile pentru copii şi familii, îngrijirea pentru
persoane în vârstă şi cu handicap, reprezintă responsabilitatea municipalităţilor.
Finanţare
Sistemul este finanţat din impozite şi contribuţii în funcţie de venit. Contribuţiile
angajatorilor, în cuantum de 31,42% din salariu, acoperă o mare parte din cost.

5
Persoanele care desfăşoară activităţi independente plătesc contribuţii la casa de
asigurări echivalente cu 28,97% din venitul lor de referinţă. Contribuţiile persoanelor care
desfăşoară activităţi independente pot fi uşor reduse dacă aceştia acceptă o perioadă
de aşteptare mai lungă pentru asigurarea de boală.
În plus, contribuţiile persoanelor asigurate au fost introduse recent pentru a finanţa o parte
a regimului de pensii pentru limită de vârstă. Contribuţiile acoperă trei sferturi din toate
cheltuielile de asigurare. Restul este finanţat prin randamentul fondurilor şi prin impozite de
la bugetul de stat.
Contribuţiile la fondul de pensii vă sunt deduse din salariu şi sunt plătite direct autorităţilor
fiscale. Dacă sunteţi afiliat la o casă de asigurări de şomaj, trebuie să plătiţi personal
contribuţia la această casă.
Contribuţiile angajatorului sunt reduse pentru persoanele cu vârsta peste 65 de ani.
Sistemul regional de asistenţă medicală este finanţat din impozite locale şi, într-o anumită
măsură, din subvenţii de stat şi taxe de utilizator. Asistenţa socială este finanţată în principal din
impozite locale.

Asistenta medicala si indemnizatiile de boala

Incepand cu 1955 ocrotirea sanatatii se realizeaza prin doua componente: sistemul national de
sanatate si sistemul public de asigurari de boala. In baza rezidentei, cetatenii au acces egal si
practic gratuit la ingrijirea sanatatii, indiferent de situatia lor economica sau geografica.
Suedia aloca sistemului de sanatate apoximativ 8% (1995) din produsul intern brut. Finantarea
este realizata preponderent prin fiscalitate (in proportie de 71% impozite locale), iar o proportie
minora (3%) reprezinta plata serviciilor (mai ales spitalicesti) de catre pacienti. Sistemul de
sanatate este administrat in mod descentralizat: fiecare nivel sanitar acorda asistenta populatiei
dintr-un teritoriu dat. Competentele puterii centrale se limiteaza la planificarea si definirea
principiilor fundamentale ale serviciilor de sanatate (EAPN, 1996, p.345).
Componentele sistemului de ocrotire a sanatatii
1. Asistenta medicala (prestatii in natura)
·     legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia sociala generala, modificata;
·     principiul finantarii: impozite percepute de autoritatile regionale si municipale; plati ale
pacientilor;

6
·     cuprinderea: toate persoanele cu domiciliul in Suedia;
·     perioada de acordare: de la debutul bolii, pe o durata nelimitata;
·     participarea pacientului la plata medicului: a) pentru vizita medicului generalist o suma de
80-120 ECU; b) pentru plata specialistului o suma de 15-26 ECU;
·     participarea pacientului la plata costurilor de spitalizare: 8,20 ECU/zi (24 ore);
·     participarea pacientului la plata asistentei stomatologice: gratuitate in sistemul public pana la
varsta de 20 de ani; plata unei parti variabile (75% - 30%) din cheltuieli in sistem privat;
·     participarea pacientului la plata medicamentelor: 16 ECU pentru primul medicament prescris
si 6,10 ECU pentru fiecare din urmatoarele;
·     alegerea medicului: libera alegere a medicului din sistemul public si a celor din sistemul de
asigurari;
·     spitalizarea: in spitale publice, stabilite de autoritatile regionale; in clinici private cu care
autoritatile regionale au incheiat acorduri;
·     remunerarea medicilor: medicii angajati in institutiile publice au un venit fix; medicii privati
afiliati la asigurarile de boala primesc onorarii care au fost negociate intre guvern si Consiliul
Ordinului Medicilor.
  2. Indemnizatii de boala (prestatii in bani)
·     legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia sociala generala, modificata; Legea
din 1992 privind plata indemnizatiilor de boala;
·     principiul finantarii: contributii la sistemul asigurarilor de boalasi asumarea unor cheltuieli
(primele 14 zile de concediu medical) de catre angajator;
·     contributia: angajator - 6,23% ; contributie generala - 2,95%. Contributia se plafoneaza la 7,5
cuantumuri de baza (27,3 ECU);
·     cuprinderea: salariatii si persoanele care lucreaza pe cont propriu;
·     conditii de obtinere: a) incapacitate de munca atestata de un medic; b) varsta de minimum 16
ani; c) venit anual de peste 614 ECU; d) inregistrarea la un birou de asigurari de boala; e)
declararea bolii in prima zi de absenta, la biroul de asigurari; f) nu se prevede o vechime minima
in munca sau de participare la sistemul de asigurari de boala;
·     perioada de acordare: nu exista limita oficiala in privinta duratei maxime, dar indemnizatia de
boala poate fi transformata in pensie de invaliditate daca durata bolii se prelungeste;
·     cuantumul prestatiilor: a) in  perioada platita de angajator (ziua a 2a - ziua a 14a) se acorda
75% din salariu pentru primele doua zile (a 2-a si a 3-a) si 90% pentru urmatoarele; b) in
perioada platita de asigurari se acorda o suma egala cu 80% din venitul care da dreptul la
indemnizatia de boala, iar dupa 365 de zile prestatia reprezinta de regula 70% din venitul de
referinta;

7
·     alte prestatii: alocatia de reinsertie, platita daca persoana bolnava urmeaza o formare
profesionala; cuantumul este egal cu indemnizatia de boala;
·     impozitare: prestatiile sunt impozabile in totalitate si nu exista conditii de reducere a
impozitului;
Sursa: MISSOC, 1996, pp. 121-175
  Maternitatea beneficiaza de o protectie care functioneaza pe principii asemanatoare celor
aplicate ocrotirii sanatatii. Prestatiile in natura (asistenta pre si post-natala a mamei; ingrijirile
medicale pentru nou-nascut) sunt acordate in baza rezidentei si au caracter gratuit. Prestatiile in
bani (alocatia prenatala si alocatia parentala) sunt conditionate de statusul ocupational (salariat
sau independent) si de afilierea la sistemul de asigurari.
  Alocatia prenatala se acorda viitoarelor mame care nu mai pot presta activitatea salariata sau pe
cont propriu in ultimele saptamani de sarcina. Ea se acorda pentru maximum 50 de zile din
ultimele 60 de zile anterioare datei presupuse a nasterii. Cuantumul este egal indemnizatiei de
boala. Alocatia parentala se acorda daca unul din parinti a fost asigurat fara intrerupere cel putin
180 de zile inainte de formularea cererii. Pentru obtinerea unei alocatii mai mari este necesara o
perioada de asigurare de minimum 240 de zile anterioare nasterii copilului. Alocatia parentala
este platita timp de 450 de zile. Ea poate fi acordata mamei timp de 60 de zile inainte de nasterea
copilului sau unuia din parinti pana la varsta de 8 ani a copilului. Parintii isi pot imparti intre ei
perioada de primire a prestatiei. Suma acordata ca alocatie parentala pentru primele 360 de zile
se ridica la 80% din venitul care da dreptul la indemnizatia de boala, iar pentru ultimele 90 de
zile se primeste o suma fixa (6,10 ECU/zi). In anumite conditii se poate obtine o prestatie
suplimentara in bani (alocatie parentala temporara) pana la varsta de 12 ani a copilului. Toate
tipurile de alocatii sunt impozabile (MISSOC; 1996, pp.181-190).

Protectia sociala a somerilor

Asigurarea de somaj este voluntara (non-obligatorie), finantata prin contributia

patronatului si administrata de cele 42 de case de asigurari care sunt, in general, atasate
organizatiilor sindicale. Sistemul acesta cuprinde aproximativ 83% din populatia activa. In
anumite conditii legate de locul de munca sau de pregatirea profesionala prealabila, persoanele
neafiliate sunt, de asemenea, indreptatite sa primeasca un ajutor de somaj in bani. In consecinta,
protectia somerilor se realizeaza prin asigurarea de somaj si prin asistenta sau ajutorul de somaj.
Aceste doua forme se disting prin principiul de finantare, conditiile si durata de acordare.

  1. Asigurarea de somaj

·     legislatia fundamentala: Legea din 1973, modificata; Decretul Regal din 1988,
modificat (asigurarea de somaj);

·     principiul finantarii: contributie;

·     contributia: angajatorul - 4,32%;

8
 ·     cuprindere: salariatii si cei care lucreaza pe cont propriu de pana la 64 de ani, care
sunt afiliati la o casa de asigurari apartinand domeniului propriu de activitate;

·     conditii principale: somaj involuntar, inregistrare la biroul de plasare, capacitate de

munca si disponibilitate pentru obtinerea unui loc de munca convenabil (cel putin 17
ore/saptamana );

·     stagiu: minimum 12 luni de afiliere la o casa de asigurari; minimum 80 de zile (3

ore/zi) de munca salariata. Sunt asimilate ca perioade de munca salariata urmatoarele:
formarea completa legata de locul de munca, reinsertia profesionala completa, concediul
corespunzator alocatiei parentale si serviciul militar obligatoriu (max. 2 luni);

·     durata acordarii: pana la varsta de 55 de ani - 300 de zile; peste 55 de ani - 450 zile.
Orice reluare a lucrului da dreptul la o noua perioada;

·     baza de calcul: salariu zilnic din timpul celor 5 luni de stagiu;

·     plafonul salarial: 1.856 ECU/luna sau 72 ECU/zi;

·     cuantumul prestatiei: 75% din salariul de referinta (1996); minimum 25 ECU/zi si

maximum 58 ECU/zi;

·     impozitare: prestatia este impozabila in totalitate.

  2. Ajutorul de somaj

·     legislatia fundamentala: Legea  din 1973, modificata;

·     principiul finantarii: subventii de la stat (impozite);

·     cuprinderea: persoane de varsta 20-64 ani care nu sunt asigurate; nu indeplinesc

conditiile pentru obtinerea asigurarii (12 luni de afiliere); sunt asigurati si au epuizat durata de
acordare a prestatiei din sistemul de asigurari, dar nu au inca varsta de 60 de ani;

·     conditii principale: somaj involuntar, inregistrare la biroul de plasare, capacitate de

munca si disponibilitate pentru obtinerea unui loc de munca convenabil (cel putin 17
ore/saptamana);

·     stagiu: minimum 5 luni (cel putin 75 ore/ luna) de munca salariata sau formare
profesionala completa. In ultimul caz, somerul trebuie sa fi cautat un loc de munca prin
intermediul biroului de plasare sau sa fi muncit cel putin 90 de zile in primele 10 luni de dupa
formare;

·     durata acordarii: pana la 55 de ani - 150 de zile; intre 55 si 59 de ani - 300 de zile;

de la 60 de ani - 450 de zile;

9
 ·     baza de calcul: nu exista salariu de referinta;

·     cuantumul prestatiei: 24 ECU/zi (1996);

·     impozitare: ajutorul de somaj este impozabil.

Sursa : MISSOC,1996, pp. 345-367

  Sistemul descris mai sus este tipic pentru situatia de somaj total. In cazul somajului partial
(timpul saptamanal de munca este inferior celui prestat in perioada anterioara) si al
somajului persoanelor pensionate anticipat se aplica diminuari ale cuantumului, corespunzatoare
veniturilor provenite din alte surse (salariu partial sau pensie).

Prestatiile familiale

Introduse in 1947, alocatiile familiale sunt finantate de stat prin impozite. Dreptul la acest
tip de prestatii se stabileste incepand cu primul copil. Suma platita pana la  cei 16 ani ai copilului
este de 77 ECU pe luna. In cazul familiilor numeroase, se acorda un supliment progresiv,
incepand cu al treilea copil. Parintii singuri primesc o suma lunara garantata de 120 ECU,
provenind fie din alocatia de intretinere platita de celalalt parinte, fie ca ajutor de intretinere de la
stat. Familiilor care adopta un copil li se acorda un ajutor in bani, care echivaleaza cu jumatate
din costurile de intretinere, dar nu mai mult de 2.454 ECU pe an. Alocatiile familiale sunt
neimpozabile (MISSOC, 1996, pp.323-340).

Sistemul de garantare a veniturilor minime

Problema saraciei nu este centrala in sistemul de protectie sociala suedez intrucat politicile
active in domeniul fortei de munca si componentele universale ale securitatii sociale asigura
majoritatii populatiei resurse de trai suficiente (Spicker, 1993, pp. 29-30; EAPN, 1996, p.349).
Comparativ cu alte tari membre, programele care vizeaza in mod specific categorii defavorizate
sunt mai reduse ca numar si mai putin diversificate. Totusi, existenta unui numar important de
persoane care, din diferite motive, nu au acces la formele generale ale protectiei sociale a facut
necesara introducerea unor prestatii minime non-contributive. Cea mai importanta dintre acestea
este ajutorul social(Social Bidrag).

Ajutorul social are o traditie indelungata in Suedia, dar pana in 1956 beneficiarii lui au fost
privati de unele drepturi cetatenesti (dreptul de vot). Reglementarile din 1982 prevad acordarea
ajutorului social ca un drept al persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru plata
cheltuielilor de subzistenta si care nu beneficiaza de prestatiile din regimul general (indemnizatie
de boala, ajutorul de somaj, pensia de baza, etc.). Domiciliul legal in Suedia, indiferent de durata,
este principala conditie pentru obtinerea ajutorului. Beneficiarul este insa obligat sa dovedeasca
disponibilitatea pentru gasirea unui loc de munca, pentru a se sustine din salariul propriu.
Finantarea si administrarea sunt exclusiv locale. Suma este stabilita, in functie de situatia
solicitantului, de autoritatile locale, dar Oficiul National pentru Sanatate si Prevederi Sociale
stabileste standarde pentru a limita diferentierea cuantumurilor. Ajutorul social poate fi cumulat
cu alocatia familiala si alocatia pentru locuinta .

10
 Pe langa ajutorul social exista si alte cateva prestatii bazate pe testarea mijloacelor
financiare. Acestea se adreseaza familiilor monoparentale, copiilor aflati in sistemul de educatie
si persoanelor cu nevoi locative. Fenomenul stigmatizarii beneficiarilor acestei forme de
protectie sociala si, in consecinta, retinerea celor indreptatiti de a apela la ea sunt practic
inexistente sau, in orice caz,  mult mai reduse decat in alte tari .

Ajutorul social (Social Bidrag)

·     legislatia fundamentala: Legea din 1982;

·     finantarea: in totalitate din impozite locale;

·     principiul: alocatie diferentiata;

·     unitatea domestica: persoana singura sau menajul (persoane care coabiteaza);

·     conditii de acces: dreptul de rezidenta in Suedia;

·     durata de acordare: nelimitata, pana la ameliorarea situatiei;

·     obligatii ale beneficiarului: fiecare este obligat sa contribuie la satisfacerea nevoilor

proprii si daca este apt de munca trebuie sa caute in permanenta un loc de munca cu un salariu
convenabil;

·     resurse considerate la stabilirea dreptului: in principiu toate resursele, indiferent de

originea si natura lor;

·     stabilirea cuantumului: la nivel local, in functie de valorile standard calculate anual

de Oficiul National pentru Sanatate si Prevederi Sociale;

·     categoriile prevazute la stabilirea cuantumului: persoane singure; cuplu; copii (in

functie de varsta copiilor);

·     modul de stabilire a cuantumului (raportul cu suma de baza stabilita anual de

guvern): persoana singura - 116% din suma de baza; cuplu - 192%; copii - intre 56% (0-3 ani)
si 76% (11-20 ani);

·     cuantumul lunar garantat (standardul Oficiului national): persoane singure - 352

ECU; cuplu - 584 ECU; copii (in functie de varsta copiilor) - intre 170 ECU (0-3 ani) si 231
ECU (11-20 de ani);

·     drepturi asociate: a) dreptul la asistenta medicala care se acorda tuturor rezidentilor

(gratuitate de principiu, dar beneficiarii platesc o proportie redusa din anumite cheltuieli); b)
alocatia pentru locuinta;

·     indexare: prin raportare la suma de baza.

11
   

La sfarsitul anilor '80, sistemul de protectie sociala din Suedia s-a confruntat cu o serie de

probleme pe care specialistii le asociaza recesiunii economice si evolutiilor demografice. Nevoia
de protectie sociala a crescut pana la nivele care nu puteau fi sustinute financiar de o economie
aflata in dificultate. Dezbaterile privind criza statului bunastarii au stimulat preocuparile
reformiste, care au determinat ulterior  schimbari importante in politica sociala.

Principalele aspecte critice ale sistemului de protectie sociala sunt urmatoarele:

·     decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii si cresterea economica;

·     incurajarea abuzurilor in sistemul de sanatate si in cel al asigurarilor pentru

accidente de munca;

·     deficiente de coordonare intre administratiile insarcinate cu prevenirea, plata

prestatiilor si readaptarea;

·     dezorganizarea in sfera asigurarilor pentru accidente de munca;

·     discrepante intre nivelele de compensare pentru programe similare;

·     evolutia necontrolata a costurilor globale datorita problemelor mentionate mai sus.

Unele dintre dificultati au fost depasite datorita reformelor realizate sau in curs de realizare
in anii '90. Astfel, in sistemul asigurarilor de boala au fost introduse corectari care fie reduc
facilitatile angajatului (coborarea nivelului indemnizatiei de boala, rambursarea indemnizatiei
numai dupa a doua zi de boala, plata unei contributii etc.), fie ii motiveaza pe patroni sa
amelioreze conditiile de munca (achitarea indemnizatiei de boala pentru primele 14 zile de catre
angajator). Au fost adoptate masuri mai severe in domeniul protectiei muncii si au fost
dezvoltate programele de readaptare. Reglementarile privind accidentele de munca au devenit si
ele mai restrictive pentru a limita abuzurile. Finantarea asigurarii de somaj s-a modificat,
incluzand si contributia angajatului. Reforma sistemului de pensii, aflata in curs, urmareste
schimbari de profunzime care sa asigure corelarea cheltuielilor cu cresterea economica .

12
 Trasaturile distinctive ale statului bunastarii suedez sunt:

·     cetatenia ca baza a dreptului la protectie sociala;

·     nivelul ridicat al cheltuielilor sociale

·     principiul solidaritatii;

·     rolul central al statului (administrator si finantator al sistemului);

·     caracterul universal;

Orice persoana care a implinit 16 ani si are domiciliul in Suedia este

inmatriculata in sistemul de securitate sociala.

Cheltuielile pentru protectie sociala reprezinta aproximativ 37,5% din PIB, nivel care
depaseste proportiile existente in alte tari membre. In acelasi timp, cu un procent de 50,4%
(1994) din produsul intern brut, Suedia se situeaza peste media Uniunii Europene (41,7%) in
privinta prelevarilor obligatorii .

Principiul solidaritatii constituie tema dominanta in sistemul securitatii sociale.

Solidaritatea este inteleasa nu numai ca ajutor reciproc si integrare, ci implica si un anumit grad
de egalitarism (Spicker, 1993, p.130). Ideea a fost formulata de Myrdal in termenii urmatori:
'Intr-o societate care proclama solidaritatea ca principiu de baza, se cere o cooperare organizata
si o influenta accentuata in societate pentru a intari pozitia celui slab si pentru ca redistribuirea
resurselor si oportunitatilor distribuite inegal sa poata avea loc' (citat de Kvist si Agren, 1979,
p.34). Responsabilitatea punerii in aplicare a acestui principiu revine statului.

Sectorul public detine un loc important in Suedia. Este semnificativ in acest sens ca o
treime din locurile de munca sunt in acest sector, iar cheltuielile sale reprezinta 67,4% din
produsul intern brut. Deficitul public atinge si el o cifra importanta - 11,2% din PIB .

Functiile statului in protectia sociala sunt evidentiate cu claritate de numarul si diversitatea

serviciilor sociale pe care le asigura. Suedia, ca si alte state scandinave, face parte
din grupul statelor care acorda servicii (Service States), prin opozitie cu sistemele continentale,
consideratestate ale transferurilor (Transfer States). Guvernul este responsabil pentru activitati
care in alte tari membre sunt specifice fie sectorului nonguvernamental, fie celui privat.

Sistemul suedez are si o importanta componenta de transferuri care sunt finantate prin
impozite si cotizatii. Desi considerata drept o caracteristica fundamentala a modelului scandinav,
finantarea prin fiscalitatea generala nu mai are caracterul predominant (80% din ansamblul
finantarii) din anii '70. In ultimele doua decenii, ponderea contributiilor patronale a crescut

13
progresiv astfel ca in prezent ele reprezinta principala sursa de finantare a protectiei sociale.
Povara fiscala este de 29% din totalul masei salariale. Statul intervine totusi prin subventionare
masiva, mai ales in cazul programului pentru pensia de baza. In 1994, a fost introdusa prelevarea
contributiilor asupra venitului general, dar acestea au inca o pondere minima in costul
asigurarilor sociale .

Cu exceptia asigurarii pentru somaj, securitatea sociala se afla sub autoritatea Ministerului
Sanatatii si Afacerilor Sociale. Comisia Nationala a Protectiei Sociale, organism public, este
insarcinata cu centralizarea si controlul modului in care este gestionata securitatea sociala. Ea isi
exercita aceste functii prin birourile regionale care au in subordine agentii locale. Asistenta
medicala  este de resortul districtelor, care au dreptul de a aplica impozite. Asigurarea pentru
somaj se afla in responsabilitatea Ministerului Muncii. Ajutorul social nu este considerat parte a
sistemului de securitate sociala, dar intra in responsabilitatea Ministerului Sanatatii si Afacerilor
Sociale. Controlul sau este realizat de Oficiul National al Sanatatii si Prevederilor, iar
administrarea locala revine comunelor, finantarea fiind realizata prin impozite locale .

Universalitatea statului bunastarii suedez se manifesta pe mai multe planuri. Pensiile de

baza, asistenta medicala si alocatiile familiale sunt cateva dintre componentele protectiei
sociale care functioneaza pe baza acestui principiu. Sistemul suedez se compune in principal din
'regimuri de prestatii definite', care se bazeaza pe repartitie (finantarea venitului curent).
Prestatiile acordate sunt uniforme, dar nivelul lor ridicat a asigurat un standard de viata decent
majoritatii populatiei.

Protectia sociala din Suedia acopera toate riscurile. Ea cuprinde asistenta medicala publica

si asigurari de boala; sistem mixt de pensii de batranete si de invaliditate; asigurari de
accidente si boli profesionale; asigurari de somaj, alocatii familiale, ajutor social si alte prestatii
specifice. In cele ce urmeaza vor fi prezentate in detaliu componentele care, prin pondere sau
mod de organizare, ilustreaza filosofia  si complexitatea sistemului suedez.

[Tps00108] - încasări de protecție socială de tip -% din PIB

Descriere pe scurt: Încasări de sistemele de protecție socială cuprind contribuțiile sociale, contribuții generale
guvernamentale și alte încasări. Contribuțiile sociale ale angajatorilor sunt costurile suportate de angajatori pentru a asigura
dreptul la beneficii sociale pentru angajații lor, foștilor angajați și persoanelor aflate în întreținerea acestora. Contribuțiile
sociale ale angajatorilor pot fi efective sau imputate, acestea pot fi plătite de către angajatori rezidenți sau non-rezident.

14