Politici sociale și de sănătate

       Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcină

relansarea strategiilor sociale și îmbunătățirea nivelului de trai a populației dintr-o
comunitate.

       Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, ele protejează practic toată
populația țării și anume atât salariații, cât și pensionarii, șomerii, dar și persoanele
care nu sunt salariate, dar au obligația să își asigure sănătatea potrivit
prevederilor legii nr. 145/1997. Datorită faptului că asigurările sociale de sănătate
funcționează în regim obligatoriu, consecința imediată este aceea ca plata
contribuției de asigurări sociale de sănătate este obligatorie, atât pentru
persoanele fizice, cât si pentru cele juridice, în cuantumurile și la termenele
prevăzute.În afara asigurărilor sociale de sănătate care funcționează în regim
obligatoriu, pot funcționa si alte forme de asigurări de sănătate care acoperă
riscuri individuale, în diferite situatii speciale. De asemenea, se pot organiza și
societăți private de asigurări de sănătate. Aceste asigurări nu sunt obligatorii. Este
de menționat că reforma sistemului sanitar din țara noastră cuprinde majoritatea
componentelor acestuia, iar asigurările sociale de sănătate obligatorii, adecvate
economiei de piață și practicilor din Uniunea Europeană, joacă un rol deosebit.

            Principiile asigurărilor sociale de sănătate:

Acestea sunt idei de maximă generalitate, care exprimă ceea ce este esențial și
hotărâtor în sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Caracteristica asigurărilor
sociale de sănătate este ca principiile acestora sunt formulate direct în articolele
din legea nr. 145/1997. Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurările sociale de
sănătate funcționează pe principiul solidarității și subsidiarității în colectarea și
utilizarea fondurilor. Potrivit principiului solidarității sociale, toți cetățenii,
indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o protectie adecvată.
Prestațiile susceptibile de a fi acordate populației sunt definite prin lege și este de
la sine înțeles, că vor trebui găsite fondurile necesare pentru a le asigura
finanțarea și de a răspunde condițiilor impuse de executarea prestațiilor.

Principiul solidarității în baza căruia funcționează asigurările sociale de sănătate

din țara noastăa îți are sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în
asigurările sociale prin transferuri în flux, numite si redistributive. Acestea s-au
organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: plătesti pe măsura ce
câstigi (pay as you earn -PAYE). Asigurarile redistributive se bazează pe
solidaritatea între generații, dar și între persoanele din cadrul aceleiași generații.
În mod concret, generația activă susține prin contribuții prestațiile beneficiarilor
actuali, urmând ca și ea, la rândul ei, să fie susținută de generația activă viitoare
 2.
(ce îi succede). Această modalitate de organizare a asigurarilor sociale prezinta
avantajul ca este deosebit de flexibila, se adapteaza usor la nevoile care apar.
Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre
generatii, când un numar mai restrâns de activi trebuie sa sustina un numar sporit
de populatie inactiva. De asemenea, articolul l alin. 2 din legea nr. 145/1997
consacra un alt principiu si anume principiul alegerii libere de catre asigurati a
medicului, a unitatii sanitare si a casei de asigurari de sanatate. În conformitate cu
prevederile art. 15 din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga medicul de familie
care sa le acorde serviciile medicale primare. Prin consacrarea acestui principiu,
se doreste sa se realizeze îmbunatatiri concrete în calitatea îngrijirilor medicale,
activitate ce consta în libera alegere a practicianului sau  stabilimentului.

Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda

îngrijiri în dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda ca
si pâna la aparitia legii nr. 145/1997. Asistenta medicala de urgenta nu este
conditionata de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurarilor sociale de sanatate, este reglementat de articolul 3

alin. l din legea nr. 145/1997, care consta în faptul ca asiguratii si membrii lor de
familie au dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui
principiu asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, fara a
se tine cont de criterii politice, etnice, confesionale, de vârsta, sex si de stare
materiala.

       Modele de sisteme de îngrijire de sanatate

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit articolului 62 din

legea nr. 145/1997, de catre casele de asigurari de sanatate, care sunt institutii
publice autonome, nelucrative si care desfasoara activitati în domeniul asigurarii
sanatatii.

În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe. Statul

definestepolitica generala în materie de asigurari de sanatate, legifereaza si
exercita o supraveghere de ansamblu. În acest cadru, casele de asigurari de
sanatate au o mare autonomie.

In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru

individ cat si pentru societatea din care face parte. Ea constituie premisa
principala a indeplinirii rolurilor sociale de catre indivizi si o resursa importanta a
dezvoltarii vietii sociale in ansamblul ei.

Boala provoaca totodata consecinte disfunctionale in activitatea grupurilor si

structurilor in care sunt integrati indivizii.

3.
Orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa-si
elaboreze un program, un sistem de protectie impotriva bolii, organizat in asa fel
incat sa asigure depasirea, ingrijirea si restabilirea celor afectati.

Sistemele de sanatatea au aparut sub umbrela mai larga a programelor de

protectie sociala, programe elaborate incepand cu a doua jumatate al secolului al
XIX-lea in tarile industrializate, sub presiunea miscarilor sociale, muncitoresti, a
diferitelor ggrupari politice, a grupurilor de presiune.

Din perfectionarea si dezvoltarea acestor programe s-a ajuns la definirea

conceptului de  securitate sociala. Cest concept a fost utilizat pentru prima data in
legislatia S.U.A. , in Legea Securitatii Sociale(1935) si initia programe de
prevenire  a riscului numai pentru batranete, moarte, handicap si somaj.

            Securitatea sociala= protectia pe care o asigura societatea pentru

membrii sai printr-o serie de masuri publice, impotriva problemelor sociale
cauzate de pierderea sau reducerea substantiala a veniturilor, datorita
imbolnavirii, invaliditatii, batranetii si mortii. Presupune, de asemenea, si
asigurarea ingrijirilor medicale si asigurarea alocatiilor pentru familiilor cu copii.
Sintetizand aceste definitii, securitatea sociala reprezinta expresia solidaritatii
financiare dintre indivizii unei societati.

Organizatia  Internationala  Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952

stabilindu-i urmatoarele componente:

1. – asigurarile sociale;

2. – asistenta sociala.

         Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale

iar asistenta sociala are ca principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de
resurese in numele solidaritatii umane facandu-se apel la responsabilitatea
colectiva pentru a nu admite excluderea unor categorii sociale.

Proiectarea, aplicarea si evaluarea acestor sisteme de protectie sociala depind de

traditiile istorice, de optiuni ideologice, de conceptii privind dezvoltarea
economica, dar si de distributia raporturilor de putere si a relatiilor dintre diferite
categorii sociale.

Sisteme de asigurari de sanatate

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:

•modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;

4.
• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;

• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este
în mod practic bazat pe asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are
avantajele si dezavantajele sale.

      I.    Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si

Germania, sistem ce a constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual
de asigurari sociale din tara noastra.

Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este finantat

prin contributia în general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de
venit sau/si prin taxe generale. Acoperirea este larga, dar acolo unde nu este
obligatorie ramân categorii de populatie fara acces la prestatiile oferite de sistem.
Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finantarea asigurarilor de
sanatate sunt dirijate spre organisme sau agenti care asigura gestiunea lor si care
contracteaza cu spitalele si medicii de familie ori medicii de medicina generala
serviciile ce urmeaza a fi oferite asiguratilor. Contractele cu pacientii au la baza
taxa pe servicii/prestatie, iar cu spitalele se bazeaza pe bugete adesea globale.

În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar

cheltuielile pe care le implica sunt cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile
administrarii sale sunt mari.

Schimbarile în sistemul de sanatate au capatat o amploare fara precedent la

sfârsitul anilor '80 si începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând
numeroase tari din Europa si America. Schimbarile urmaresc eliminarea sau
reducerea disfunctiilor aparute atât în tarile democratice cu o economie de piata
stabila, cât si în tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de stat al
factorilor de productie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de
comanda.

Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de

sanatate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor si a utilizatorilor, a

medicilor si institutiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât si a autoritatilor
politice si administrative.

Insatisfactiile vizau cresterea cheltuielilor pentru sanatate într-un ritm greu de

suportat, fara ameliorarea substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire
a populatiei cu servicii, absenta unor mecanisme eficiente de asigurare a calitatii,
volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta elementelor de stimulare,
ineficienta manageriala etc.
5.
         Avantaje:

-          transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru

cetateni;

-          gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;

-          finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;

-          izolarea finantarilor de schimbarile politice.

         Dezavantaje:

-          reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;

-          finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;

-          costuri mari pentru agentii economici.

 II.       Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea

razboi mondial si a fost fondat de William Beveridge in Anglia.

In Raportul Asigurarilor Sociale si Serviciilor Auxiliare prezentat in camera

Comunelor in 1942, Beveridge considera ca orice sistem de asigurari
sociale trebuie sa se bazeze pe 3 elemente:

1.- alocatii pentru copii;

2.- serviciu national de sanatate;

3.-  asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in

masa.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este

aplicat in tari ca Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile
necesare sanatatii sunt colecate prin intermediul fiscal existent in fiecare tara.
Gradul de echitate depinde de modalitatea de impozitare aleasa: atunci cand
impozitele sunt in progres ele sunt progresive in raport direct cu cresterea
veniturilor. Sumele alocate asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata
medicilor, in sistem Beveridge, are la baza fie capitatia( plata in functie de
numarul de pacienti inscrisi pe lista), fie salariul pentru medicul de spital.

Acest sistem de asigurare de sanatatea are atat avantaje cat si dezavantaje.

Avantaje:
-          echitatea in finantare;

-           acoperirea larga cu servicii medicale;

-          posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.

           Dezavantaje:

-          lipsa participarii individului la deciziile de finantare;

-          lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale

aditionale;

-          posibilitatea fectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

III.    Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko se bazeaza pe centralizarea

resurselor banesti de catre Ministerul Sanatatii. Acest sistem functioneaza in tari
ca Rusia si Slovacia si a fost foarte eficient pe timpul razboaielor deorece permitea
o mai buna supraveghere a fondurilor alocate sanatatii de catre stat. Sistemul de
tip Semasko este prin excelenta un sistem sanitar socialist bazat pe planificarea
centralizata birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor cetatenilor .

         Nu exista in nici o tara sisteme „pure” , cu un singur mecanism de

finantare , ci un model predominant alaturi de care pot fi intalnite in proportii
diferite toate celelalte.

Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:

-          gresita alocare a resurselor financiare;

-          inechitatea accesului la serviciile medicale;

-          ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;

-          cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.

Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de

sanatate sunt:

-          echitatea in finantare;

-          gama serviciilor pe care le acopera;

-          gradul de acoperire al populatiei;

7.

-          eficienta;
-          transparenta;

-          libertatea de alegere;

-          accesibilitatea;

-          stabilirea formei de finantare.

   IV.   Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A.,

Thailanda, Africa de Sud, Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile
occidentale europene.

Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii,

prestarii de servicii medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca
sistemul particular si mecanismele pietei pot functiona mai bine, cu cheltuieli mai
mici si beneficii mai mari, fara presiune birocratica.

        Ingrijirea medicala este un bun de consum pe care indivizii il cumpara daca
au posibilitati financiare, iar societatea nu datoreaza nimanui ingrijire medicala.

Politicile sociale din S.U.A. sunt un amestec de voluntarism si

liberalism. Voluntarismul presupune responsabilitatea familiala si a propriei
persoane pentru bunastare, iar liberalismul promoveaza unele politici sociale
centrate pe intampinarea unor nevoi, mai ales, cele ale saracilor.

Politicile sociale „universale” cu privire la sistemul de invatamant, securitate

sociala sunt percepute pozitiv, pe cand programele destinate saracilor sunt
percepute negativ. Protectia sociala ar crea o mentalitate de „asistat”, lenes si
dependent social.

 Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, ingrijirile spitaliere in S.U.A. erau
oferite exclusiv contracost. In perioada postbelica a fost intemeiat sistemul
asigurarilor particulare- Blue Cross si Blue Shield care constau in contracte
incheiate intre institutele de asigurari si patronii intreprinderilor. Persoanele cu
venituri reduse sau cele care nu faceau parte din campul muncii nu beneficiau de
acest sistem.

Singurele programe de anvergura sunt cele create de administratia

Kennedy si Johnson in anii 1960 prin care au luat fiinta 2 sisteme nationale de
asigurare medicala:

1. – Medicaid-1965 - destinat persoanelor cu venituri reduse;

2. - Medicare-1965- program national de asigurari de baza a spitalizarii 

pentru persoane de peste 65 de ani .