11. RELAŢIA ÎNTRE BOALĂ ŞI SOCIETATE, CULTURĂ, CIVILIZAŢIE.

SEMNIFICAŢIILE SIMBOLICE ALE BOLII.

1. BOALĂ ŞI SOCIETATE
Efectele produse de boală într-o societate anume depind într-o mare măsură de tipul societăţii
respective. În societatea primitivă, boala însemna pedeapsă şi în acelaşi timp mântuire şi ea producea
coeziunea membrilor comunităţii şi facilita exercitarea controlului social. Pentru greci, omul ideal era o
fiinţă armonioasă, echilibrată, pentru care boala reprezenta un veritabil blestem, pentru că îl transforma
într-o fiinţă imperfectă. Creştinătatea va aduce apoi o schimbare profundă în atitudinea oamenilor faţă de
boală, pentru că ea se adresează celui bolnav sau sărac, promiţându-le vindecare şi redobândirea sufletului
şi trupului. Boala însemna purificare, stare de graţie. Astăzi atitudinile faţă de boală s-au schimbat
simţitor faţă de timpurile vechi, deşi mai persistă şi azi la unii convingerea că boala este o pedeapsă
pentru viaţa dezordonată.
Orice formă ar lua boala şi oricare ar fi tipul societăţii, boala influenţează fără îndoială viaţa socială
a individului şi a societăţii. În general, cu cât o societate este mai diferenţiată, cu atât e mai afectată de
boala membrilor săi. Boala afectează şi este la rândul ei afectată de toate segmentele sistemului cultural al
unei societăţi. Astfel, putem analiza relaţia între boală şi economie, ştiinţă şi religie.

1. 1. Raportul boală-economie.
Pentru satisfacerea nevoilor sale omul a trebuit să muncească. Iniţial sarcinile erau simple şi
nediferenţiate, dar pe măsură ce civilizaţia a avansat, nevoile oamenilor au devenit din ce în ce mai
diverse, astfel încât s-a produs diviziunea muncii. Un prim aspect al legăturii dintre boală şi economie,
este legat de existenţa unor segmente de activitate ce prin specificul lor pot aduce prejudicii sănătăţii
individului. Prima menţionare a unor cazuri de boli profesionale are loc încă din antichitate, iar prima
lucrare ce tratează în mod sistematic aceste boli, apare în jurul anului 1700, o dată cu industrializarea.
Acest prim aspect se referă deci la faptul că multe ocupaţii de care societatea are nevoie, sunt dăunătoare
societăţii, chiar şi în condiţiile unei igiene satisfăcătoare a locului de muncă. Inventarea maşinii şi
implementarea ei în industrie sau agricultură, deşi a avut ca scop promovarea bunăstării şi facilitarea
muncii individului, a produs şi o serie de consecinţe nedorite: creşterea numărului de accidente la locul de
muncă, rutinizarea considerabilă a muncii individuale până într-atât încât aceasta nu mai aduce nici o
satisfacţie.
Un alt aspect relevant în discuţia despre boală şi economie este cel legat de revoluţia industrială ce
a afectat omenirea într-un mod profund: mulţi meşteşugari şi-au pierdut obiectul muncii ceea ce a produs
sărăcie, oraşele au devenit suprapopulate, creând condiţii prielnice pentru apariţia bolilor infecţioase,
orele lungi de muncă, condiţiile neigienice şi-au pus la rândul lor amprenta asupra sănătăţii oamenilor.
Prin industrializare, discrepanţele dintre societăţile dezvoltate şi cele sărace s-au adâncit şi mai mult.
Societăţile de la periferia sistemului mondial modern au cunoscut în mod acut sărăcia, foametea, boala
(Wallerstein, 1994). Fiecare nouă criză economică a produs pauperizarea unor mase mari de oameni.
Un alt aspect este faptul că în orice societate, incidenţa bolii este mult influenţată de factorii
economici: condiţiile de locuire, calitatea hranei, accesul la serviciile medicale. Pe măsură ce civilizaţia a
avansat, condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit simţitor, dar în acelaşi timp diferenţele sociale s-au accentuat,
astfel încât nu toate grupurile sociale au putut beneficia de aceste creşteri ale calităţii vieţii. În cele mai
multe cazuri, atunci când o boală ca tuberculoza sau malaria invadau o anumită regiune, grupurile sociale
mai înstărite profitau de condiţii mai bune, de un acces mai facil la serviciile medicale, în timp ce boala
continua să facă ravagii printre cei săraci. Desigur o dată cu introducerea măsurilor de sănătate şi igienă
publică, lucrurile s-au schimbat simţitor, dar chiar şi astăzi diferenţele sociale în materie de sănătate şi
boală persistă.
Un ultim aspect este legat de consecinţele economice ale bolii. Boala reprezintă fără îndoială o
pierdere economică, atât pentru individ cât şi pentru societate. Boala poate aduce infirmităţi permanente,
cauzând astfel prejudicii materiale, sociale, morale individului. Boala şi sărăcia formează împreună un
cerc vicios ce se adânceşte progresiv. Pe de altă parte cercetarea medicală, politicile de sănătate, spitalele,
toate acestea necesită costuri semnificative.

1.2. Raportul boală-ştiinţă.

Dezvoltarea ştiinţei medicale s-a realizat într-un ritm lent, pentru că a depins de dezvoltarea
celorlalte ştiinţe. Progresele medicale au la bază descoperirile din domeniul anatomiei. Acestea s-au
dovedit însă repede a fi insuficiente, astfel că la acestea s-au adăugat ulterior cunoştinţe de fiziologie şi
abia apoi de patologie. Primii paşi serioşi în cunoaşterea anatomiei umane s-au făcut în Renaştere,
pentru că până atunci a fost prohibită autopsierea corpurilor umane. În 1543 Andreas Vesalius publică
lucrarea De Corporis Humani Fabrica Libri Septem (Şapte cărţi despre structura corpului uman), lucrare
ce devine piatra de temelie a unei medicini ce pornea de la cunoaşterea anatomiei. William Harvey,
Morgagni contribuie şi ei prin lucrări în domeniu la întemeierea fiziologiei şi apoi a patologiei.
Mai târziu, în secolul XIX sunt localizate cauzele unora dintre boli la nivelul ţesuturilor şi al
celulelor. Terapia însă a progresat mult mai încet decât cercetarea medicală, astfel că tratamentul bolilor
la începutul secolului XIX nu era cu mult mai avansat decât cel din vremea lui Hipocrate. Dezvoltarea
chimiei la sfârşitul secolului XVIII, care a devenit nucleul farmacologiei, iar apoi descoperirile lui
Pasteur, au constituit noi paşi pe drumul medicinii ştiinţifice.

1. 3. Raportul boală-religie.
Legătura dintre boală şi religie este complexă şi într-o formă sau alta, referinţe la aceasta au mai
apărut de-a lungul cursului. Astfel, am arătat că oamenii primitivi percepeau lumea înconjurătoare ca
fiind ostilă şi având manifestări pe care le-au atribuit unor forţe misterioase. Pentru a supravieţui ei
trebuiau să se conformeze unui sistem complicat de rituri şi reguli sociale. Magia era explicaţia aproape
omniprezent invocată, sau instrumentul ce conferea putere asupra mediului. Boala era şi ea explicată prin
magie. Medicina primitivă este astfel un amestec de elemente magice, religioase şi empirice, astfel încât
este greu să delimităm religia de magie în societatea primitivă.
O dată cu avansul civilizaţiei, accentul se mută de la magie pe religie. În medicina babiloniană se
considera că bolile sunt provocate de zei, iar sarcina medicului-preot era înainte de toate de a interpreta
intenţiile zeului. Delimitarea tranşantă a celor trei elemente se desăvârşeşte însă în cultura greacă.
Credinţa în zei face să persiste o puternică nuanţă religioasă a actului medical, dar tot acum apar şi
demersurile medicale bazate pe observaţie şi experimentare pură. Este pentru prima oară când se afirmă
răspicat cauzalitatea obiectivă a bolii. Şi totuşi elementul religios şi cel magic nu vor dispărea de-a lungul
timpului. Experienţa Evului Mediu este grăitoare pentru puterea religiei de a interveni în explicarea
cauzalităţii bolii şi în găsirea unui tratament specific. Chiar şi astăzi, deşi explicaţiile religioase intervin
într-o măsură mică în înţelegerea cauzelor maladiilor, se remarcă o intensificare a implicării religiei în
tratamentul bolilor. Credinţa, starea de fervoare religioasă creează condiţii favorabile terapiei de orice tip;
iar experienţa modernă arată că nu numai bolile psihice, dar şi anumite boli organice pot fi ameliorate
prin sugestie şi credinţă.
Deşi medicina ştiinţifică a progresat enorm din zilele lui Hipocrate şi până astăzi, ea are în
continuare limite. Continuă să existe fenomene de boală pe care ştiinţa nu le poate explica, tot aşa cum nu
le poate preveni sau trata. Mai ales legat de acestea, vor exista întotdeauna explicaţii de factură religioasă
sau magică. De fapt, atâta timp cât vor exista boli, vor exista şi pacienţi care, aspirând la un miracol, vor
apela la religie sau magie.

2. BOALĂ ŞI CULTURĂ
Argumentarea ipotezei că tipul şi frecvenţă bolii în societate sunt influenţate de cultură, întâmpină
o dificultate majoră: aceea a obţinerii unor date statistice acurate asupra incidenţei bolilor în diferite
societăţi. Chiar şi atunci când aceste date sunt disponibile, corectitudinea lor este îndoielnică pentru că
variaţia culturală a simptomelor tinde să facă nevalidă cuantificarea transculturală a fenomenelor de
boală. Din acest motiv, tema variaţiei culturale a bolii este tributară cercetărilor calitative şi demersurilor
speculative.
Orice teorie despre boală implică o teorie a normalităţii. Însă normalul nu este acelaşi pentru toate
timpurile şi în toate culturile. Şi aceasta, pentru că alături de bazele statistice şi funcţionale ale
normalităţii, există definiţii culturale de o extremă varietate. Afecţiunile îndeajuns de comune într-o
societate pentru a fi endemice, pot fi adesea acceptate ca parte a condiţiei naturale a omului. Astfel
Ackerknecht notează că populaţia Thonga din Africa crede că paraziţii intestinali sunt necesari digestiei
din cauza frecvenţei ridicate a acestei boli în rândul populaţiei respective.
Omul ca unitate fizică şi fiziologică este acelaşi de-a lungul diferitelor culturi. Dacă totuşi boala
este interpretată diferit în culturi diferite, nu este pentru că omul în sine este altfel şi suferă de boli
distincte, ci pentru că definiţia bolii şi semnificaţia acordată ei sunt distincte cultural. Cunoaşterea bolilor,
clasificarea şi concepţiile asupra etiologiei lor sunt parte a sistemului cultural. În acest fel, prin
componenta ei ce ţine de semnificare, interpretare, atribuire de sens, boala este o realitate ce aparţine prin
excelenţă culturalului. Deşi boala, modificarea patologică propriu-zisă este universală, există totuşi o
multitudine de boli ce apar doar în anumite culturi. Putem astfel aminti tulburările aşa numite etnice,
specifice unei singure etnii, cum ar fi amocul, o boală etno-psihică din Malayezia, ce se manifestă printr-o
furie puternică ce degenerează cel mai adesea în crimă, sau tarantismul, o criză similară cu cea provocată
de isterie, care apare pe un anumit fond muzical şi în anumite condiţii la femeile din sudul Italiei şi din
Sicilia. Fiecare societate posedă un anumit specific etnologic.
O posibilă explicaţie pentru faptul că boala înregistrează diferenţe atât de mari de la o cultură la
alta, poate fi aceea că o parte a medicinii tradiţionale, mai ales cea preventivă, s-a născut din practici
culturale, care erau orientate spre scopuri sociale diferite, dar care aveau implicaţii funcţionale importante
pentru sănătate. Aşa se întâmplă că, mai ales în societăţile arhaice, există practici sociale care servesc în
mod manifest scopuri magice sau religioase, dar latent au funcţii de igienă. Este cazul transelor şamanice,
care sunt comportamente orientate religios, dar care au valenţe terapeutice pentru întreaga comunitate,
prin aceea că produc un context favorabil defulării şi au astfel funcţie de terapie colectivă. Putem avansa
deci ipoteza că practicile medicale sau cel puţin o parte a lor, sunt la origine practici sociale, cu altă
funcţie decât cea medicală, şi de aceea comportamentele şi practicile medicale ce s-au născut din acestea
variază şi ele cultural.
Putem vorbi despre diferenţă culturală în experimentarea bolii şi referitor la cultura preindustrială
comparativ cu cea industrială. Societatea industrială are o serie de caracteristici cum ar fi: scăderea ratelor
mortalităţii generale şi a mortalităţii infantile, creşterea speranţei de viaţă, scăderea ratei mortalităţii
datorată bolilor infecţioase şi creşterea ratei mortalităţii datorate cancerului şi bolilor cardiovasculare.
(Maykovitch, 1980)
Urbanizarea, creşterea populaţiei, migraţia internaţională, specializarea şi sedentarizarea sunt
consecinţe ale industrializării care produc modificări în cultura sănătăţii şi a bolii. Factorii culturali stau
aşadar la baza diferitelor patternuri de structurare a sănătăţii şi bolii. Din păcate însă, conceptul de cultură
folosit de obicei în cercetări este unul rezidual, nediferenţiat, iar analiza nu este atât de profundă încât să
detecteze elementele culturale care pot proteja sau deteriora sănătatea. Factorii culturali sunt reduşi
adesea la factori ce ţin de stilul de viaţă, determinând astfel o viziune restrânsă asupra rolului culturii în
sănătate. Autorii susţin că diferitele tipuri de familie (monoparentală, reconstituită, intactă) influenţează
puţin sănătatea copiilor. Totuşi cultura familială (măsurată în termeni de acţiuni colective şi relaţii) are
efecte semnificative asupra sănătăţii, independent de circumstanţele materiale. (Pinell, 1996)
Diferenţele culturale în modelarea sănătăţii şi a bolii nu se remarcă doar la nivel de culturi, ci şi în
interiorul aceleiaşi culturi. Diferitele medii profesionale, de status material sau educaţional, cultivă
perspective culturale distincte în materie de sănătate şi boală. Au fost avansate trei ipoteze în explicarea
modului în care statusurile prescrise sau dobândite influenţează sănătatea:
1. Segmentele sociale mai supuse stresului (profesional sau de viaţă în general), se remarcă printr-o
sănătate mai precară a membrilor (clasele de jos, grupurile urbane);
2. Starea de sănătate a oamenilor este cea care determină apartenenţa la anumite grupuri sociale şi
nu invers;
3. Mobilitatea socială este stresantă şi solicitantă în sine şi din acest motiv îi predispune pe cei
“mobili” (migranţii, divorţaţii, cei ce-şi schimbă profesia) la riscuri mai mari de boală; (Maykovitch,
1980).
3. BOALÃ ŞI CIVILIZAŢIE
Cauzalitatea oricărei forme de patologie umană se stabileşte în funcţie de doi factori principali: pe
de o parte individul, cu zestrea lui genetică şi condiţiile organice şi psihice ce pot induce boala, şi pe de
altă parte mediul fizic şi social în care trăieşte. Ereditatea este extrem de importantă în determinarea bolii,
dar nu este totuşi singura cauză a acesteia. O influenţă mai accentuată o exercită mediul individului,
incluzând aici şi modul său de viaţă. Orice element ce intervine în viaţa individului influenţează
predispoziţia la boală şi atitudinea faţă de boală a acestuia: stilul de viaţă, educaţia, factorii culturali,
religioşi, etc. Mediul social şi fizic este componenta cea mai uşor modelată de civilizaţie.
Relaţia între civilizaţie şi boală este extrem de complexă. Civilizaţia începe odată cu descoperirea
focului şi când omul începe să-şi construiască unelte; următorii paşi pe drumul civilizaţiei fiind cultivarea
plantelor pentru hrană şi domesticirea primelor animale. Hrana, îmbrăcămintea, modul de locuire,
ocupaţiile preponderente au avut şi atunci şi au şi astăzi un efect deosebit asupra gradului de sănătate a
populaţiei. De atunci şi până astăzi civilizaţia a realizat progrese uluitoare, cele mai multe dintre acestea
fiind în serviciul sănătăţii oamenilor. De-a lungul timpului însă, civilizaţia a produs şi condiţii ce au
subminat sănătatea. La acestea ne vom referi pe scurt in continuare.
Într-un eseu de succes, intitulat Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate şi semnat de Konrad
Lorenz, autorul îşi începe pledoaria cu o întrebare retorică: “La ce-i servesc omenirii înmulţirea ei fără
măsură, mania ei de-a dreptul nebunească de întrecere, înarmarea crescândă, continua astenizare a
orăşeanului, etc. etc.? La o privire mai atentă se poate vedea însă că mai toate performanţele nedorite
reprezintă perturbări ale unor mecanisme comportamentale specifice. Cu alte cuvinte, ele trebuie privite
ca patologice” (Lorenz, 1996)
Cele opt dezavantaje mari aduse omenirii de civilizaţie ar fi în concepţia autorului:
suprapopularea planetei, ce stă la baza tuturor celorlalte “boli” pentru că produce un exces de contacte
sociale superficiale; pustiirea spaţiului vital, adică poluarea planetei, care are şi un efect de înstrăinare
de natură a omului, înstrăinare care este responsabilă de “abrutizarea estetică şi etică a omului civilizat”;
întrecerea oamenilor cu ei înşişi, care produce o dezvoltare tehnologică tot mai mare, ce este din păcate
prea puţin în folosul lor; moartea simţurilor provocată de nevoia oamenilor de a căuta confortul cu
orice preţ şi a evita neplăcerea; decăderea genetică ce semnifică faptul că în afara simţului natural al
dreptului nu mai există nici un fel de factor care să exercite o presiune selectivă asupra evoluţiei şi
menţinerii unor norme de comportare socială; sfărâmarea tradiţiei, ce produce o prăpastie culturală între
generaţii, şi creşterea receptivităţii omenirii la fenomenul de îndoctrinare, astfel încât uniformizarea
mentalităţilor şi pierderea individualităţii oamenilor devin fenomene omniprezente. (Lorenz, 1996)
Aceste deservicii majore provocate de civilizaţie nu sunt doar posibile cauze ale patologiei umane
fizice şi psihice, ci constituie ele însele forme patologice ale societăţii în care trăim, veritabile boli ale
acesteia. Vom detalia în continuare câteva aspecte legate de civilizaţie pentru a analiza mai bine legătura
acesteia cu boala.

4. SEMNIFICAŢIILE SIMBOLICE ALE BOLII

Ca realitate ce activează resorturile cele mai intime ale existenţei umane, boala are pentru fiecare
din noi o anumită semnificaţie care priveşte fie cauza bolii, fie evoluţia şi deznodământul ei. Anumite
boli, cu deosebire cele care sunt înconjurate de mister din punct de vedere ştiinţific, sau cele care
izbucnesc cu virulenţă fără să existe măsuri eficiente de stopare a lor, prilejuiesc construirea unor
semnificaţii sociale ce sunt cultivate de un număr mare de oameni, uneori pe parcursul unor epoci întregi;
este vorba despre semnificaţii sociale totale şi reprezentări sociale ce angrenează aspecte din cele mai
variate domenii de viaţă.
Putem vorbi despre semnificaţia socială ataşată bolii ca şi reprezentare socială. Au existat
întotdeauna boli despre care se cunoşteau prea puţine lucruri, ceea ce a făcut ca ele să alimenteze
imaginea oamenilor, astfel încât cu timpul au apărut adevărate “mitologii” în legătură cu acestea. Fiecare
boală a parcurs astfel un proces în care la început s-a încărcat de metaforă, s-a îmbogăţit cu sensuri
culturale, metafizice, pentru ca apoi să se demitizeze prin descoperirea ştiinţifică a cauzelor şi a
tratamentului adecvat.
Imaginea bolii astfel încărcată de metaforă este regăsită în realităţile sociale, politice, culturale şi
însoţeşte toate întreprinderile omului. Capitalismul timpuriu, spre exemplu, este asemănat în unele scrieri
cu tuberculoza. Atitudinea începutului de acumulare capitalistă este aceea de limitare raţională a dorinţei,
şi făcând o comparaţie cu tuberculoza, homo economicus al secolului XIX are comportamente ce ţin de
consumul excesiv şi risipa de vitalitate. Capitalismul avansat al secolului XX va împrumuta metafora
cancerului, ce se dovedeşte mai potrivită pentru că simbolizează expansiunea, extinderea nelimitată.
În general se păstrează tradiţia dihotomizantă grecească, astfel încât aceste metafore alcătuiesc o
retorică ce opune corpul - spiritului, spontaneitatea - raţiunii, şi pornind de aici satul - oraşului, şi
comunitatea - societăţii. Metafora cancerului devine deosebit de fertilă în câmpul ideii de oraş ca spaţiu al
decadenţei, prăbuşirii. Frank Lloyd Wright spunea despre oraşul de altădată că “...nu era malign. Astăzi, a
privi în secţiune orice plan al unui mare oraş este tot una a privi în secţiune o tumoare fibroasă”(The
living city, 1958) (Sontag, 1995). Un alt autor ce recurge la aceeaşi comparaţie este Konrad Lorenz: “Să
comparăm centrul vechi al unui oraş german cu periferia sa modernă sau ruşinoasa decădere culturală ce
se manifestă în zona dimprejurul ei. Apoi să comparăm imaginea histologică a unui ţesut normal dintr-un
organ cu cea a unei tumori maligne. Vor ieşi la iveală analogii uimitoare. Imaginea histologică a celulelor
uniforme şi sărace în structură ale tumorii prezintă o similitudine dezolantă cu o fotografie făcută din
avion unei suburbii moderne formată din clădiri standardizate pe care le-au proiectat într-o pripită
concurenţă arhitecţi dispunând de o cultură precară” (Lorenz, 1996).
În lucrarea sa, Boala ca metaforă. SIDA şi metaforele ei, Susan Sontag dă şi alte exemple legate de
utilizarea bolii în sens metaforic pentru descrierea diferitelor realităţi sociale. Marinnetti de exemplu,
vorbeşte astfel despre comunism în 1980: ”Comunismul este exasperarea cancerului birocratic, cel care a
distrus întotdeauna umanitatea”.
Există apoi formulări care asimilează dezordinea socială cu boala. Boala se naşte din dezechilibru.
Analogia dintre boală şi dezordinea socială este sugerată pentru a încuraja conducătorii să urmeze o
politică raţională. Ideea politică a echilibrului devine asemănătoare cu ideea medicală a homeostaziei.
Pentru Hobbes de exemplu, sfârşitul unei societăţi nu poate fi cauzat decât de o violenţă externă.
Dezordinea internă poate fi ţinută sub control şi de aceea ea nu poate provoca sfârşitul societăţii.
Schopenhauer considera că boala este un produs al voinţei: “voinţa se înfăţişează pe sine ca un
corp organizat, prezenţa bolii însemnând că voinţa însăşi este bolnavă”. “Pasiunile” spune Kant “sunt
cancer, fiind adesea incurabile” (Sontag, 1995).
Machiavelli în Principele face o comparaţie între arta guvernării şi arta terapeutică şi pune accent
pe ceea ce în medicină se numeşte prevenţie: ”Dacă ştii să prevezi din timp lucrurile, însuşire care nu este
dată decât omului înţelept, poţi să înlături cu uşurinţă relele care se ivesc; dar dacă nu le-ai văzut dinainte
şi le laşi să se dezvolte până când oricine poate să le constate, este prea târziu să mai poţi face ceva
împotriva lor.” (Sontag, 1995)
Mişcările totalitare moderne, cu discursurile lor radicale, au făcut şi ele uz de metafora bolii.
Astfel, naziştii asemănau evreii europeană cu un cancer ce trebuie extirpat. De asemenea în discursurile
legate de problema evreiască se mai spunea că, “pentru a trata un cancer trebuie să tai cât mai mult in
ţesutul sănătos care îl înconjoară” (Sontag, 1995). Metafora bolii apare de asemenea în polemicile
bolşevicilor, iar Troţki le folosea cu generozitate, numind stalinismul “holeră” şi “cancer al marxismului”.
Dincolo de politică, metafora bolii a fertilizat şi alte aspecte ale vieţii sociale, de exemplu valori
umane precum virtutea. Interpretarea epidemiilor drept un semn de moravuri uşoare era foarte obişnuită şi
la fel de frecventă ca asocierea bolilor grave, temute, cu ideea de străin. Pentru bolile asociate păcătoşilor,
cum era de exemplu sifilisul, se recomanda ca remediu o viaţă cumpătată, pe cât posibil virtuoasă,
autocontrol emoţional, adică valorile clasei de mijloc. “Sănătatea însăşi a fost identificată cu aceste valori,
ea fiind proba virtuţii, aşa cum boala era proba viciului”.
Bolile devastatoare, cum sunt tuberculoza, cancerul, sifilisul sau SIDA au fost cele mai expuse
asocierii cu un conţinut metaforic. Dacă la început cancerul şi tuberculoza erau considerate asemănătoare,
pentru că ambele consumau trupul, curând metaforele celor două s-au diferenţiat, devenind chiar opuse.
Astfel, mitologia populară consideră tuberculoza ca o boală legată de simptome vizibile încă de la început
(tuse, febră, paloare), ca o boală prin care persoana este consumată, arsă, dematerializată chiar, în timp ce
cancerul, dimpotrivă, evoluează fără simptome vizibile la început, pacientul e invadat de celule străine
care se multiplică.
Tuberculoza a fost asociată cu romantismul, pentru că într-un fel exprima ideile acestuia. Dickens
de exemplu vorbea despre tuberculoză astfel: ”învelişul muritor se topeşte şi se ofileşte, iar duhul devine
mai uşor şi mai încrezător pe măsură ce povara scade”. Tuberculoza dobândeşte astfel, pe la mijlocul
secolului XVIII o conotaţie romantică. Nu numai că tuberculoza împrumută ceva din pasiunea
romantismului, dar mai mult decât atât, ea dobândeşte şi o nuanţă moralizatoare, prin aceea că distrugând
corpul fizic, ea extinde conştiinţa şi spiritualizează omul. Metaforele derivate din această boală sunt
utilizate şi pentru descrierea iubirii, concepută ca fiind o suferinţă asemănătoare. Sau, în altă variantă,
tuberculoza îşi avea cauza în suferinţa provocată de pasiunea neîmpărtăşită. Astfel, “mai mult de un secol
tuberculoza a oferit un echivalent metaforic pentru delicateţe, sensibilitate, tristeţe, lipsă de putere”.
(Sontag, 1995)
Cancerul în schimb, polarizează la nivelul simţului comun trăsături şi semnificaţii sociale diferite.
El este considerat boala modernităţii fiind asociat cu abundenţa, cu excesul. Spre deosebire de
tuberculoză, cancerul aduce cu sine o moarte devastatoare şi sărăceşte muribundul de toate calităţile de
transcendere. El este asociat cu tot ce înseamnă “crud, implacabil şi prădalnic”. Dacă despre tuberculoză
se considera că apare dintr-un exces de pasiune, despre cancer se crede şi astăzi că este boala insuficientei
pasiuni, a reprimării sentimentelor, şi a lipsei de spontaneitate.
Sifilisul nu a generat de-a lungul secolelor metafore foarte variate, nefiind o boală misterioasă.
Totuşi, mult timp a fost asociat cu viciul în general, pentru ca în jurul secolului XIX să fie asociat cu
activitatea mentală intensă şi creativitate bogată.
Sindromul imunodeficienţei dobândite este atât de puternic asociat cu moartea încât dobândeşte o
putere extremă de a stigmatiza. Mai mult decât oricare altă boală, ea este proba fragilităţii valorilor
societăţii contemporane. “Prin SIDA, în condiţia post modernă a omului, intră şi definiţia iubirii ca
posibilă moarte” (Sontag, 1995)

Exerciţii:
1. Discutaţi relaţia între boală şi aspecte ale vieţii sociale ca economia, ştiinţa, religia.
2. Discutaţi relaţia între boală şi cultură.
3. Discutaţi relaţia între boală şi civilizaţie.
4. Ce semnificaţii simbolice credeţi că au boli ca tuberculoza, cancerul, SIDA?

Bibliografie:
1. Bădescu, I. 1994. Istoria sociologiei. Galaţi, Editura Porto-Franco.
2. Bădescu, I. 1997. Teoria latenţelor. Contribuţii la studiul popoarelor. Bucureşti, Editura Isogep-Eu.
3. Girard, R. 1995. Violenţa şi sacrul. Bucureşti, Editura Nemira.
4. Maykovitch, M. 1980. Medical Sociology. Sacramento, Alfred Publishing and Co.
5. Pinell, P. Modern Medicine and the Civilising Process în Sociology of Health and Ilness, nr. 1, 1996.
6. Sontag, S. 1995. Boala ca metaforă. Sida şi metaforele ei. Cluj-napoca, Editura Dacia.
7. Wallerstein, I. 1994. Sistemul mondial modern. Bucureşti, Editura Meridiane.