Plan

1. Noţiunea de sociologie şi medicină socială.

Profesia de medic în istoria omenirii.
2. Caracteristica noţiunelor statut, rol social şi
conflict de rol.Statutul şi rolul social al medicului.
3. Rolul social al bolnavului. Relaţia medic-pacient ca
relaţie de roluri.
4. Tipuri şi strategii de relaţie medic-pacient. Tipuri
de relaţie: conformitate, obedienţă. Tipuri de
medici-pacienţi. Modele de relaţie medic pacient.
5. Stadiile actului medical. Malpraxis şi
noncomplianţa la tratament ca devieri de la obligaţia
de rol. Autotratarea.
6. Drepturi şi obligaţii ale medicului şi pacientului.
Conceptul de bioetică. Etică şi deontologie medicală
 1. Noţiunea de sociologie şi medicină socială.
 Sociologia
este ştiinţa socială ce studiază regulile
sociale şi procesele care leagă şi separă
oamenii, nu numai ca indivizi dar şi ca
membri ai asociaţiilor, grupurilor şi
instituţiilor.

Termenul a fost propus de către

Auguste Comte.
 Sociologia
constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor
şi societăţilor. Este un demers îndrăzneţ şi de mare
responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul
propiului nostru comportament ca fiinţe sociale.
Sociologia poate fi definită ca fiind studiul
sistematic al societăţilor umane, punând accent în
special pe sistemele moderne industrializate.

Unele dintre cele mai răspândite metode de

investigare ale sociologiei sunt: interviul,
sondajul de opinie şi observaţia socială.
 Medicina socială
este o ramură a medicinii şi o parte a sănătăţii
publice; ea se bazează pe constatarea conform
căreia factorii sociali au o influenţă
determinantă asupra fenomenului de sănătate
şi boală. Obiectul medicinii sociale este
studiul stării de sănătate a populaţiei în
corelaţie cu factorii ce o influenţează
(diagnosticul stării de sănătate a populaţiei şi
factorii etiologici).
 Scopurile principale ale medicinii
sociale
 creşterea speranţei de viaţă sănătoasă
pentru populaţie;
 prevenirea deceselor evitabile sau
premature;
 îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru
persoanele cu boli cronice pe termen
lung sau disfuncţii;
 ameliorarea stării de sănătate prin
intermediul prevenirii.
 Profesia de medic în istoria omenirii.
La început
activitatea medicală era legată de
magie şi religie;
primul medic al antichităţii Asklepios,
era considerat ca fiind înzestrat cu
puteri supranaturale;
mai târziu în grecia, medicina este
caracterizată prin desprinderea de
magie şi religie;
Pe parcursul secolelor
•corpul medical îşi dobândeşte un statut distinct
în rândul categoriilor profesionale;
•cu toate variaţiile de la o epocă la alta,
prestigiul profesiei medicale, şi implicit a
statutului de medic, se situează pe primele
locuri în ierarhia profesiunilor.
Actualmente
•Medicul aparţine unui grup profesional bine conturat din
punct de vedere social;
•Comportamentul său e definit prin norme particulare;
•Educaţia sa îi conferă o anumită imagine asupra bolii şi
asupra societăţii;
•Medicul are un anumit statut şi, în directă dependenţă
de el, un anume rol în societate.
2.Caracteristica noţiunelor statut social, rol
social şi conflict de rol.
Conceptul de statut social
• Statutul reprezintă poziţia ocupată de o persoană,
sau un grup de persoane, în societate.
• Max Weber a dat termenului de statut înţelesul de prestigiu
social
• Ralph Linton, a utilizat termenul de statut cu înţelesul de
colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de
individ în societate
• Talcott Parsons clasifică statutul în două categorii:
I. statuturi atribuite-legate de anumite calităţi ale
individului; vârstă, sex, rasă, etc.
II. statuturi achiziţionate, pentru care individul optează,
face anumite eforturi, de exemplu: profesie, poziţie economică,
stare civilă, etc.
 În societăţile moderne statutul profesional
apare ca un factor central în constelaţia de
statuturi parţiale, care compun setul de statuturi
ale persoanei.

Clasificarea satutelor profesionale:

A. statuturi formale - oficiale, ele se
referă la diferenţierea gradelor de autoritate
conferite angajaţilor de către organizaţie.
B. statuturi informale - dobândite pe
baza caracteristicilor specifice persoanei. Ele se
referă la prestigiul acordat indivizilor pe baza unor
trăsături necerute expres de organizaţie.
 Statuturile parţiale ale unei persoane pot
fi congruente sau incongruente, generând în
acest caz conflicte interstatut
(de exemplu, conflicte între statutul
familial şi profesional).
 Conceptul de rol social

Rolul social reprezintă un model de comportare asociat

unui statut, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute
de statuturile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social.
Primul care a utilizat termenul de rol în accepţiunea
sociologică modernă este Ralph Linton, consideră că
învăţarea rolurilor sociale duce la formarea personalităţii şi
asigură funcţionarea colectivităţilor umane.
umane
Rolul social reprezintă ansamblul de comportamente pe
care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care
ocupă o poziţie socială determinată.
 Statut social, în raport cu rolul social:

Statutul poate rămâne neschimbat, pe

când rolul social se schimbă pe măsura
schimbării cerinţelor sociale.
 Este important să ştim că:
1.Rolurile sociale (rolul de tată, de medic, de
student, etc) nu se realizează oricum; ele se "joacă" în
funcţie de regulile şi aşteptările colectivităţilor şi
grupurilor umane.
2.Comportarea reală în rol reprezintă
"realizarea rolului" care este determinat de mai
mulţi factori: cerinţele de rol, perceperea acestora de
către individ, trăsăturile de personalitate, gradul de
identificare a individului cu grupul de apartenenţă,
etc.
3.Fiecare individ îşi asumă rolul sau rolurile cu o
fidelitate mai mare sau mai mică în raport cu
modelele existente în societatea globală sau în
grupurile de apartenenţă.
 Concluzie:
Corelativ statuturilor sociale, fiecărei
persone îi sunt proprii, la un moment dat,
mai multe roluri sociale care pot fi şi ele
congruente sau incongruente. Ele
alcătuiesc setul de roluri specific unei
persoane. Un anumit rol din set este de
obicei proeminent, persoana investind în
realizarea lui resursele sale cele mai
importante.
 Conflict de rol
Când un individ joacă două sau mai multe roluri ale
căror cerinţe sunt în conflict sau sunt greu de conciliat,
spunem că se află într-o situaţie de "conflict de rol"
de exemplu
• un medic aflat în situaţia de a efectua o operaţie
chirurgicală mutilantă asupra unui membru al propriei familii
sau
• cazul poliţistului pus în situaţia de a-şi aresta propriul fiu.

Soluţie:
În aceste cazuri individul trebuie să efectueze o
ierarhizare care implică ignorarea unor prescripţii de rol până
la un prag critic, pe seama altora, considerate ca prioritare.
Acest lucru antrenează distorsiuni în viaţa psihică a
individului, "comportare dublă în rol" cu consecinţe grave,
mergând până la disoluţia caracterului.
 Statutul şi rolul social al medicului.

Statutul social al medicului

Statutul medicului în societatea contemporană
este printre cele mai înalte, medicul fiind
considerat azi, prototipul profesionistului prin
excelenţă.

Imaginea medicului:
1. imaginea medicului care îngrijeşte (medicul de
familie, medicul generalist)
2. imaginea medicului care vindecă, ce poate face
chiar minuni, adică medicul specialist.
 Ierarhia primelor zece profesii după punctajul obţinut
Primele 10 profesii Puncte Ultimele 10 profesii Puncte
Medic 82 Fermier 41
Profesor universitar 78 Şef de restaurant 39
Jurist 76 Mecanic auto 37
Stomatolog 74 Brutar 34
Funcţionar de bancă 72 Vânzător în magazin 29
Pilot de avion 70 Pompist la benzinărie 22
Funcţionar 69 Recepţioner la hotel 20
Sociolog 66 Lucrător la salubritate 17
Profesor de liceu 63 Portar 16
Farmacist diplomat 61 Lustragiu 12
 Importanţa medicului
1. Locul important pe care-l deţine medicul în
societate decurge din valoarea ataşată
sănătăţii, vieţii şi morţii.
2. El nu se datorează câştigului, ci în primul
rând, puterii pe care o deţine.
3. Medicul intervine în situaţiile de criză, se
apelează la el pentru că are puterea de a
vindeca.
 Ipostaza medicului

I. de om care alină suferinţa;

II. vindecă boala;
III. salvează (uneori) viaţa bolnavului
 Programa studiilor medicale este dintre
cele mai încărcate, studenţii fiind solicitaţi
la limita maximă a capacităţii lor. Studenţii
în medicină sunt oameni cu calităţi
deosebite. Deşi cursurile sunt foarte
încărcate, numărul celor rămaşi repetenţi
este extrem de redus, comparativ cu alte
facultăţi.
 Rolul social al medicului
Rieşind din statutul social al medicului putem
determina rolul social al medicului prin cinci
elemente:
1. competenţă tehnică,
2. universalism,
3. specificitate funcţională,
4. neutralitate afectivă,
5. orientare spre colectivitate.
3. Rolul social al bolnavului. Relaţia
medic-pacient ca relaţie de roluri.

4. Tipuri şi strategii de relaţie medic-

pacient.

de sine stătător din manualul

Nicolae Miu. Ştiinţele Comportamentului.
Editura Medicală Universitară „luliu
Haţieganu" Cluj Napoca, 2004
 4. Tipuri şi modele de relaţie
medic-pacient.

1.1. Tipuri de relaţie:

a. conformitate
• DEX: Reprezintă raportul dintre două lucruri conforme şi
exprimă: concordanţă, potrivire.
• Cunoştiinţele medicale, îndemânarea, inteligenţa şi practica,
trebuie acompaniate de bunătate, înţelegere, simpatie, interes,
încurajarea pacientului. Marea majoritate a pacienţilor simt că
practica medicală centrată pe tehnici medicale duce la scăderea
căldurii umane.
b. obedienţă.
 DEX: Supunere, ascultare.
 Acest lucru presupune pentru ca pacientul să se supună
medicului e nevoie de ţinut cont de bunele maniere, respectul şi
compasiune faţă de pacient.
Modele de relaţie medic pacient.
a. Modelul activ-pasiv
b. Modelul ghidare-cooperare
c. Modelul participare mutuală
e. Modelul tranzacţional al sănătăţii.
a. Modelul activ-pasiv. În acest model medicul acţionează asupra
pacientului care este total pasiv.

Exemplu: pacientul este inconştient, iar chirurgul îl operează,

medicul are control şi responsabilitate absolută.
b. Modelul ghidare-cooperare. Acest model se foloseşte
când boala nu este foarte gravă. Medicul decide ce este mai bine
pentru pacient, face recomandările şi aşteaptă ca pacientul să
urmeze instrucţiunile pentru că „medicul ştie cel mai bine".

Responsabilitatea este a medicului.

c. Modelul participare mutuală. El se fundamentează pe
credinţa că medicul şi pacientul au un ţel comun: eliminarea bolii şi
prezervarea sănătăţii. Medicul şi pacientul au puteri egale, relaţia este
de interdependenţă, comportamentul lor trebuie să fie reciproc
satisfăcător pentru ca relaţia să continue. Responsabilitatea este
împărţită.
e. Modelul tranzacţional al sănătăţii. Acesta este
un model recent care se fundamentează pe evaluarea
calitativă a actului medical unde sunt indicate trei stadii:

1. anamneză şi explorarea simptomelor de către medic;

2. precizarea diagnosticului şi decizia în legătură cu tratamentul;
3. complianţa la tratament.

În modelul tranzacţional, întreaga responsabilitate este

împărţită, se urmăreşte evoluţia sub tratament şi se face
corectare la nevoie.
Medicul trebuie să dezvolte o altfel de atmosferă, în care
pacientul să-şi recunoscă greşelile, să poată cere ajutor.
Trebuie ţinut cont şi de personalitatea pacientului, pentru
că nu la toţi li se potriveşte modelul tranzacţional, unii poate vor
să se simtă total îngrijiţi şi urmăriţi fără a li se cere acordul sau
părerea.
 5. Stadiile actului medical
1. anamneză şi explorarea simptomelor de către medic;
• La acest nivel pacientul prezintă problema medicului în
termeni uzuali, iar medicul îl transformă în termeni pur
medicali.
• Cu alte cuvinte e vorba de procesul de comunicare între
medic şi pacient.
2. precizarea diagnosticului şi decizia în legătură cu
tratamentul;
• Nivelul dat medicul ia o decizie în legătură cu diagnosticul
şi alege un tratament (în funcţie de cost, efecte adverse,
restricţii, durata). Aici medicul trebuie să se sfătuiască cu
pacientul în legătură cu toţi paşii terapeutici.

3. complianţa la tratament;
• La nivelul acesta întreaga responsabilitate de a urma
tratamentul cade pe umerii pacientului.
 Modalităţi de a scădea riscul proceselor de
malpraxis.
Malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generatoare de
prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical și a furnizorului de produse și servicii
medicale, sanitare și farmaceutice
În practica medicală s-au stabilit câteva reguli:
1. Trebuie să-ţi cunoşti propriile abilităţi, neajunsuri (cunoaşte-te
pe tine însuţi);
2. Participă la educaţia medicală continuă pentru a fi familiarizat
cu noile descoperiri, tehnici;
3.Ţine-ţi gândurile pentru tine (ţine-ţi pentru tine gândurile în
legătură cu capacităţile altor medici), dacă se discută, trebuie făcut
într-o manieră pozitivă;
4. Încurajează conducerea spitalului să stabilească un „comitet
de management al riscului", care să investigheze toate incidentele
pentru a putea evita pe viitor altele.
 În relaţie cu pacientul:
1. Implică-l activ în tratament;
2. Explică-i riscurile, posibilele complicaţii şi discutaţi franc
costul înainte de a începe tratamentul;
3. Evită să dezvoltaţi o relaţie părinte-copil cu pacientul;
5. La toţi pacienţii cu boli grave şi operaţii majore cere o a doua
opinie şi înregistreaz-o în foaia de observaţie;
6. Dacă pacientul este nesatisfăcut, confruntă-te cu el;
7. Încearcă să rezolvi divergenţele amiabil;
8. Fii prevăzător cu pacienţii care trec de la un medic la altul;
9. Pacienţii care vorbesc de rău pe alţi doctori, posibil că vă va
include curând în acelaşi grup;
10. Dacă medicul simte că îl respinge pe pacient, oportun ar fi
să-i sugereze un alt doctor;
11. Fii pe post de avocat pentru pacientul tău;
12. Asigură-te că totul este rezolvat înainte ca pacientul să
părăsească spitalul.
 Complianţă la tratament.
Complianţă sau aderenţă la tratament.
Aderenţa la tratament se referă la măsura în care pacientul
urmează recomandările medicului; poate fi privită ca o formă de
luare de decizii.
Sunt cunoscute trei nivele
Complianţă: acordul iniţial şi efectuarea
tratamentului din partea pacientului;
Aderenţa: acceptarea unui plan de tratament
chiar în condiţiile explicării apariţiei de reacţii
adverse;
Menţinerea: comportamentul în ce priveşte stilul
de viaţă corelat cu starea de sănătate.
 6. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE
MEDICULUI

LEGEA Republicii Moldova

Nr. 264 din 27.10.2005
cu privire la exercitarea profesiunii de medic
Publicat : 23.12.2005 în Monitorul Oficial Nr.
172-175 art Nr : 839
Principiile generale ale exercitării profesiunii

de medic
a) pregătirea profesională corespunzătoare concepţiei de instruire
universitară şi postuniversitară pe specialitate a cadrelor de medici
şi farmacişti în Republica Moldova ajustată la standardele
educaţionale profesionale internaţionale;
b) competenţa, responsabilitatea profesională a medicului şi
înzestrarea lui cu înalte calităţi etico-morale, respectarea
principiului "nu dăuna";
c) respectarea drepturilor şi intereselor pacientului, precum şi ale
rudelor lui;
d) respectarea primatului vieţii şi a dreptului inerent la viaţă al
fiinţei umane;
e) respectarea şi protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale
medicului, indiferent de caracterul public sau privat al sistemului în
care activează şi de forma de exercitare a profesiunii;
f) asigurarea condiţiilor optime de exercitare a activităţii
profesionale.
 Medicul este în drept:
a) să fie asigurat cu loc de muncă după încheierea studiilor
postuniversitare şi să-şi desfăşoare activitatea medicală conform
specializării şi calificării obţinute;
b) să fie asigurat cu condiţii pentru a-şi desfăşura activitatea
profesională cu respectarea regulilor şi tehnologiilor de acordare a
asistenţei medicale;
c) să-şi ridice nivelul de pregătire profesională şi să fie atestat;
d) să fie remunerat conform funcţiei ocupate, gradului de calificare
profesională, ştiinţifico-didactică, rezultatelor activităţii sale;
e) să i se repare prejudiciul cauzat prin vătămare a sănătăţii în
legătură cu activitatea profesională;
f) să-şi apere, inclusiv pe cale judiciară, dreptul la muncă şi alte
drepturi profesionale;
g) să cunoască drepturile şi obligaţiile sale de serviciu;
h) să exercite alte drepturi, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
 Modul de apărare a drepturilor
medicului
(1) Dreptul exercitării profesiunii de medic este protejat de stat.
(2) Întru apărarea drepturilor sale profesionale şi cetăţeneşti,
medicul este în drept:
a) să apeleze la organele de drept naţionale şi internaţionale
conform legislaţiei în vigoare;
b) să ceară soluţionarea de către instanţa contenciosului
administrativ a unui litigiu generat de un act administrativ, fie de
nesoluţionarea în termene legale a unei cereri privind recunoaşterea
unui drept consfinţit de lege, în care cealaltă parte este o autoritate
publică sau un funcţionar al acestei autorităţi, potrivit legislaţiei în
vigoare;
c) să i se repare prejudiciul cauzat prin vătămare a sănătăţii în
legătură cu activitatea profesională specifică în condiţii de
permanent risc pentru sănătate şi viaţă;
d) să apeleze la susţinerea organizaţiilor neguvernamentale întru
apărarea drepturilor şi intereselor profesionale;
e) să i se garanteze independenţă morală, economică şi profesională,
protecţie socială;
f) să fie susţinut de angajator la etapa examinării în instanţă a
litigiilor în cazul exercitării activităţii conform reglementărilor în
vigoare;
g) să folosească fără restricţii orice mijloc de transport din contul
statului pentru exercitarea de urgenţă a obligaţiilor profesionale, în
funcţie de situaţii concrete;
h) să se asocieze în organizaţii sindicale, asociaţii obşteşti ce vor
participa la apărarea şi promovarea drepturilor şi intereselor
profesionale ale medicului;
i) să apeleze la Liga Medicilor din Republica Moldova, care apără
interesele profesionale ale medicului, participă la aprecierea
exercitării funcţiei de medic, la susţinerea prestigiului acestei
profesiuni în societate.
(3) Medicul are dreptul la apărare contra intervenţiei unor persoane şi
autorităţi ale administraţiei publice în exerciţiul profesiunii sale,
excepţie făcînd cazurile de incompetenţă şi culpă profesională.
 Obligaţiile profesionale ale medicului
(1) Medicul este obligat:
a) să respecte cu stricteţe drepturile şi interesele legitime ale
pacientului;
b) să-şi perfecţioneze în permanenţă cunoştinţele profesionale;
c) să asigure tratamentul pînă la însănătoşirea pacientului sau
pînă la trecerea lui în îngrijirea unui alt medic;
d) să evite îmbolnăvirile iatrogene;
e) să păstreze secretul informaţiilor personale de care a luat
cunoştinţă în exercitarea profesiunii, cu excepţia cazurilor
prevăzute de prezenta lege şi de legislaţia privind accesul la
informaţii;
f) să înceapă tratamentul numai după o examinare medicală
efectuată personal, iar în cazuri excepţionale, de urgenţă, să dea
indicaţii de tratament prin mijloacele de telecomunicaţie;
g) să acorde primul ajutor medical de urgenţă, indiferent de
timpul, locul şi de alte circumstanţe ale situaţiei;
 g) să acorde primul ajutor medical de urgenţă, indiferent de
timpul, locul şi de alte circumstanţe ale situaţiei;
h) să ceară consimţămîntul pacientului pentru orice prestare
medicală conform legislaţiei;
i) să cunoască şi să exercite în permanenţă atribuţiile de
serviciu;
j) să consemneze refuzul pacientului pentru orice prestare
medicală;
k) să informeze pacientul direct sau prin intermediul
reprezentanţilor legali ori al rudelor lui apropiate despre starea
sănătăţii acestuia;
l) să respecte normele etico-profesionale;
m) să execute alte obligaţii prevăzute de legislaţie.
(2) În executarea obligaţiilor sale profesionale, medicul nu
este în drept să supună pacientul unui risc nejustificat, nici
chiar cu acordul acestuia.
(3) Se interzice satisfacerea rugăminţii bolnavului de a i se
curma viaţa (eutanasierea).
 LEGE
cu privire la drepturile şi
responsabilităţile pacientului
nr. 263-XVI din 27.10.2005
Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.176-181/867 din 30.12.2005
 Principiile de bază ale realizării drepturilor pacientului constau în:
respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi a
demnităţii fiinţei umane în domeniul ocrotirii sănătăţii;
 recunoaşterea vieţii umane, a sănătăţii omului ca valoare
supremă;
orientarea spre menţinerea vieţii, a sănătăţii fizice şi psihice a
pacientului în procesul prestării serviciilor de sănătate;
respectarea valorilor morale şi culturale ale pacientului, a
convingerilor lui religioase şi filozofice;
recunoaşterea pacientului, iar în cazurile prevăzute de
legislaţie, a reprezentantului său legal (a rudei apropiate), în
calitate de participant principal la luarea deciziei privind
intervenţia medicală;
reglementarea drepturilor, responsabilităţilor şi a condiţiilor
de limitare a drepturilor pacientului în scopul protecţiei
sănătăţii acestuia şi respectării drepturilor altor persoane;
 încrederea reciprocă dintre pacient şi lucrătorul medical.
 Pacientul are dreptul la:
a) asistenţă medicală gratuită în volumul stabilit de legislaţie;
b) atitudine respectuoasă şi umană din partea prestatorului de
servicii de sănătate, indiferent de vîrstă, sex, apartenenţă etnică,
statut socioeconomic, convingeri politice şi religioase;
c) securitate a vieţii personale, integritate fizică, psihică şi
morală, cu asigurarea discreţiei în timpul acordării serviciilor
de sănătate;
d) reducere a suferinţei şi atenuare a durerii, provocate de o
îmbolnăvire şi/sau intervenţie medicală, prin toate metodele şi
mijloacele legale disponibile, determinate de nivelul existent al
ştiinţei medicale şi de posibilităţile reale ale prestatorului de
servicii de sănătate;
e) opinie medicală alternativă şi primirea recomandărilor altor
specialişti, la solicitarea sa ori a reprezentantului său legal (a
rudei apropiate), în modul stabilit de legislaţie;
f) asigurare de asistenţă medicală (obligatorie şi benevolă), în
conformitate cu legislaţia;
g) informaţii cu privire la prestatorul de servicii de sănătate, profilul,
volumul, calitatea, costul şi modalitatea de prestare a serviciilor
respective;
h) examinare, tratament şi întreţinere în condiţii adecvate normelor
sanitaro-igienice;
i) informaţii exhaustive cu privire la propria sănătate, metodele de
diagnostic, tratament şi recuperare, profilaxie, precum şi la riscul
potenţial şi eficienţa terapeutică a acestora;
j) informaţie completă privind factorii nocivi ai mediului ambiant;
k) exprimare benevolă a consimţămîntului sau refuzului la intervenţie
medicală şi la
participare la cercetarea biomedicală (studiul clinic), în modul stabilit
de prezenta lege şi de alte acte normative;
l) acceptare sau refuz în ce priveşte efectuarea ritualurilor religioase
în perioada spitalizării în instituţia medico-sanitară, dacă aceasta nu
afectează activitatea ei şi nu provoacă prejudiciu moral altor pacienţi;
Ş. A.
 (1) Pacientul are următoarele responsabilităţi:
a) să aibă grijă de propria sănătate şi să ducă un mod de viaţă sănătos, excluzînd
acţiunile premeditate ce dăunează sănătăţii lui şi a altor persoane;
b) să respecte măsurile de precauţie în contactele cu alte persoane, inclusiv cu
lucrătorii medicali, în cazul în care ştie că el suferă de o boală ce prezintă pericol
social;
c) să întreprindă, în lipsa contraindicaţiilor medicale, măsuri profilactice obligatorii,
inclusiv prin imunizări, a căror neîndeplinire ameninţă propria sănătate şi creează
pericol social;
d) să comunice lucrătorului medical informaţii complete despre bolile suportate şi
cele curente, despre maladiile sale ce prezintă pericol social, inclusiv în caz de
donare benevolă a sîngelui, a substanţelor lichide biologice, a organelor şi
ţesuturilor;
e) să respecte regulile de comportament stabilite pentru pacienţi în instituţia
medicosanitară, precum şi recomandările medicului în perioada tratamentului
ambulator şi staţionar;
f) să excludă utilizarea produselor farmaceutice şi a substanţelor medicamentoase
fără prescrierea şi acceptul medicului curant, inclusiv a drogurilor, a altor substanţe
psihotrope şi a alcoolului în perioada tratamentului în instituţia medico-sanitară;
g) să respecte drepturile şi demnitatea altor pacienţi, precum şi ale personalului
medicosanitar.
(2) În cazul încălcării de către pacient a regulilor de tratament şi de
comportament în instituţia medico-sanitară, încălcare ce are drept consecinţă
daune materiale şi morale, acesta poartă răspundere în conformitate cu
 6. Conceptul de bioetică. Etică şi
deontologie medicală
de sine stătător din manualul

1. Ţîrdea T.N., Berlinschi P.V., Popuşoi E.P.

Filosofie-Etică-Medicină. -Chişinău: Medicina, 1997.
2. Ţîrdea T.N., Berlinschi P.V., Eşanu A.I.,
Nistreanu D.U., Ojovanu V.I. Dicţionar de
Filosofie şi Bioetică.. –Chişinău: Medicina, 2004.
3. Ţîrdea T.N. Elemente de Bioetică. -Chişinău:
Univers Pedagogic, 2005.
 Vă
mulţumesc pentru
atenţie