PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

Etică și deontologie în intervenția psihologică din mediul

penitenciar

NICOLAE MIRUNA ANDREEA, ANUL II, SEM. I,

PSIHOLOGIE
 Etica în penitenciar?

Care este rolul ei într-un mediu închis, văzut ca fiind plin de păcatele infractorilor, în care
nimeni nu îşi doreşte să ajungă de bună voie, şi în care în principal sunt cazaţi, custodiaţi,
reeducaţi şi resocializaţi infractorii, adică cei care au comis infracţiuni şi care cu siguranţă, la un
anumit moment din viaţa lor, au adus atingere unei valori ocrotite de societate, afectând şi
normele etice sau de comportare în societate.

Lucrarea de faţă analizează în principal etica lucrătorilor din sistemul penitenciar,

abordând imperativele de ordin comportamental cărora aceştia trebuie să li se supună, însă în
paralel şi în strânsă legătură cu manifestările deţinuţilor încarceraţi în penitenciar, pentru că a
lucra într-un penitenciar presupune a relaţiona cu deţinuţii, ceea ce cu siguranţă nu este un aspect
uşor realizabil sau de invidiat. Etica profesională nu cuprinde, aşa cum ar părea la prima vedere,
doar aspectele privitoare la corupţie, ci este un domeniu mult mai complex.

Dacă ne referim la etica în sistemul penitenciar, trebuie să avem în vedere strânsele

conexiuni ale acesteia cu domeniul drepturilor omului în general, şi ale deţinuţilor în special, cu
procedurile administrative de pază, deţinere, escortare, gestionare a crizelor etc. specifice
mediului penitenciar, cu activităţile de reeducare şi de asistenţă derulate în sprijinul îndreptării
conduitei deţinuţilor, precum şi cu tot ceea ce înseamnă relaţionarea zilnică cu deţinuţii. Nu în
ultimul rând, priveşte raporturile de muncă în cadrul instituţiei, precum şi conexiunile vieţii
profesionale cu cea personală.

Pericolul ca societatea să fie afectată cât mai profund de o criză morală se poate amplifica
cu atât mai mult în mediul penitenciar, motiv pentru care respectarea normelor etice şi
deontologice are un rol esenţial în asigurarea unui mediu de detenţie şi custodial sănătos şi
transparent, în care se asigură resocializarea infractorilor.

Deontologia se ocupă cu studiul şi evidenţa regulilor şi îndatoririlor specifice unei

profesii în legătură cu practicarea autorizată şi corectă a acesteia. Mai precis, deontologia are
rolul de a explica importanţa ansamblului de reguli de conduită specifice, de atitudini şi
comportamente sub jurisdicţia normelor legislative în vigoare, dar fără a se supune acestora, în
folosul unui bine individual dar şi al deservirii interesului public.

Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei
profesii. Ea este o parte a eticii care se ocupă cu studiul normelor şi obligaţiilor specifice unei
activităţi profesionale. Deontologia specifică domeniului ordinii publice şi siguranţei naţionale
cuprinde totalitatea regulilor şi uzanţelor care ghidează relaţiile dintre funcţionarii publici cu
statut special (relaţii în cadrul instituţiei) ori dintre aceştia şi cetăţeni, mass-media, societate
civilă etc. Deontologia se susţine ea însăşi pe lege şi prin lege.

Termenul „deontologie”, aşa cum este definit în Dicţionarul enciclopedic român, provine
din grecescul „deon, deontos”, şi înseamnă „ceea ce se cade”, „ceea ce trebuie făcut”, „datorie”,
„obligaţie”, iar „logos” înseamnă „ştiinţă”, „cuvânt, cuvântare”, „discurs”, de unde reiese faptul
că deontologia semnifică „ştiinţa datoriei”.

Deontologia constituie, într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă cu studiul
datoriei morale, iar într-un sens restrâns, o disciplină de interferenţă între morală şi drept, având
ca obiect normarea conduitei profesionale, a relaţiilor dintre persoanele care exercită o profesie şi
a raporturilor lor cu destinatarii exerciţiului acelei profesii şi cu terţii10. Regulile de natură
deontologică configurează identitatea unei profesii în raport cu altele din punct de vedere al
conduitei celor care o practică. De aceea, unii autori11 au atribuit conceptului de deontologie
sensul de morală necesară exercitării oricărei activităţi, cu caracter profesional sau nu, în mod
permanent sau temporar.

Etica este ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de o comunitate anume, reguli

fundamentate pe distincţia dintre bine şi rău. Etica reprezintă o teorie asupra moralei. În acest
sens, un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază
alegem un anumit set de principii în raport cu altul) şi să judecăm din perspectiva acestor
principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv noi înşine, într-o situaţie particulară.

Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce
criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor3 . Dificultatea de a estima dacă
o acţiune este sau nu etică rezidă în faptul că oamenii au standarde sau percepţii diferite despre
ceea ce este „corect“ şi „greşit“
 Principiile și standardele exercitării profesiei de psiholog, așa cum sunt ele reglementate
de către Colegiul Psihologilor din România prin intermediul Codului deontologic al profesiei de
psiholog cu drept de liberă practică au rolul clar de a orienta și regla activitatea psihologului,
indiferent de condițiile sau mediul în care își desfășoară acesta activitatea.

Responsablitatea și integritatea profesională sau standardele de competență și conduită

sunt clar delimitate și sunt menite să constituie repere solide în actul psihologic. În plus față de
acestea, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) face câteva sugestii privind particularitățile
serviciilor psihologice din mediul penitenciar. Îngrijirea şi tratamentul destinate sănătăți mentale
pe care deţinuţii le primesc în mediul penitenciar trebuie să fie echivalente cu cele pe care le-ar
primi dacă s-ar afla în comunitate.

Evaluarea şi intervenţia psihologică de specialitate ar trebui așadar să facă parte din

serviciile de sănătate pe care deţinuţii le primesc în mod curent în mediul penitenciar. Aceste
standarde ar putea fi atinse prin măsuri cum ar fi vizitele regulate în penitenciare ale echipelor de
specialişti în sănătate mentală, posibilitatea de a apela la servicii sau facilităţi din afara
penitenciarului atunci când aceste servicii sunt necesare şi nu sunt disponibile în penitenciar,
pregătirea de bază a angajaţilor în a recunoaşte şi a aborda problemele de sănătate mental etc
(www.who.int). Personalul din mediul penitenciar care se ocupă de sănătatea deţinuţilor trebuie
să aibă şi rolul de a promova sănătatea obţinut în urma unor presiuni.

Ca şi oricare alt serviciu medical, consimţământul pe probleme de sănătate mentală

presupune capacitatea pacientului de a-şi da consimţământul. . În linii generale, cel care
evaluează capacitatea de a consimţi, urmăreşte dacă pacientul înţelege, în termeni generali,
natura tratamentului şi motivul pentru care este necesar, beneficiile, riscurile şi alternativele
tratamentului precum şi posibilele consecinţe ce ar putea apărea dacă nu este urmat tratamentul
propus.

Consimţământul oferit iniţial poate fi retras mai târziu pe parcursul evaluării sau a
intervenţiei. În cazul minorilor, consimţământul va fi solicitat, urmând prevederile legale aflate
în vigoare şi codurile de conduită profesionale.
 Confidenţialitatea este un element cheie în relaţia psiholog-pacient şi presupune
încrederea pacientului că psihologul nu va divulga informaţiile pe care le are într-un mod care
să-l dezavantajeze.

Cu toate acestea, în mediul penitenciar apar situaţii în care este necesară informarea altor
persoane în legătură cu starea pacientului. Câteva exemple sunt: informarea personalului
închisorii în legătură cu anumite necesităţi sau pericole; informarea şi implicarea familiei în
tratament, atunci când este nevoie; pacientul reprezintă un risc de vătămare pentru un alt individ
sau grup de indivizi.

Astfel de situaţii pot fi depăşite fără a compromite confidenţialitatea prin câteva metode:
cererea acordului pacientului pentru a divulga anumite informaţii; oferirea de informaţii generale
personalului în legătură cu modul în care ar trebui abordate anumite grupuri de persoane cu
diverse probleme, fără a specifica însă care sunt persoanele sau problemele cu care se confruntă
acestea. Există și situaţii în care păstrarea confidenţialităţii ar putea aduce un prejudiciu grav
deţinutului însuşi, unei alte persoane sau societăţii precum şi situaţiile în care ţinta intervenţiei
sunt persoane minore, iar familia trebuie informată sau implicată în tratament. În astfel de cazuri,
păstrarea sau compromiterea confidenţialităţii se va face respectând prevederile legale şi codurile
de conduită profesională .

Fenomenul-caz al instituţiei penitenciare este deţinutul ca fenomen individual aflat într-o

situaţie concretă reglementată de instituţie. Ca urmare a privării de libertate, deţinutul este
constrâns juridic şi material să locuiască în instituţia penitenciară, obligat să se conformeze
regulamentelor de ordine interioară.

Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se integreze în cerinţele normelor
de convieţuire socială, sau de o moralitate dubioasă şi au un trecut încărcat care apasă asupra
conştiinţei lor.