ETICA SI DEONTOLOGIE PROFESIONALA

TERMINOLOGIE

Termenul de morala provine din latina mos mores= obicei, si desemneaza un ansamblu de reguli carora
indivizii trebuie sa se conformeze in calitate de membrii ai societatii.
Morala este un cod de valor ice ghideaza alegereile actiunilor umane. Ansamblul normelor de
convietuire, de comportare a oamenilor unii fata de altii si fata de colectivitate, si a caror incalcare nu
este sanctionata de lege ci de opinia publica.
Morala reprezinta totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor,
determinate istoric si social care reglementeaza comportamentul si raportul indivizilor intre ei, precum
si dintre acestia si colectivitate, familie, clasa, grup, natiune, societate.
Morala se raporteaza in stabilirea unui comportament dezirabil la o serie de categorii precum: bine, rau,
datorie, dreptate, nedreptate, precum si la o serie de principii standard , reguli si norme a caror respectare
se intemeiaza pe constiinta indivizilor si pe opinia publica.
Morala ne arata ceea ce este bine si ceea ce este rau. Reprezinta ansamblul normelor de convietuire si de
comportare intre oameni. Daca cineva incalca morala nu este pedepsit de lege, dar este sau poate fi
pedepsit de comunitatea si societatea in care traieste.
Termenul de moralitate este utilizat cu referinta la codurilor de conduit ce trebuiesc urmate de un grup
oarecare sau o intreaga societate.
Morala este obiectul principal de studiu al eticii.

Exista mai multe categorii de norme morale:

- Norme generale sau universale -care sunt prezente in mai toate comunitatile umane din toate
timpurile si influenteaza intreaga gama de relatii si activitati umane: cinstea, demnitatea,
sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea.
- Norme particulare ce se adreseaza unor comunitati umane particulare ce influenteaza relatii
umane particulare: normele vietii de familie, normele morale specific unor activitati profesionale
- Norme specific care se manifesta in cadrul unor grupuri restranse si la ocazii special; norme de
protocol, reguli de eticheta in afaceri, codul manierelor elegante
Etica se ocupa cu cecetarea problemelor de ordin moral incercand sa raspunda la intrebarile: Ce este
binele si raul? Cum trebuie sa ne comportam?

Etica este un termen provenit din grecescul ethos= morav, obicei, obisnuinta, si desemneaza o disciplina
filozofica care studiaza problemele teoretice si practice ale moralei.

Etica profesionala este o ramura a eticii care studiaza indatoririle sociale si morale implicate in
exercitarea unei profesii. Mai explicit ,, in profesia in care esti trebuie sa faci bine, sa faci tot ceea ce ai
face pentru propria persoana, daca ai fi in situatia celuilalt,,

Deontologia este un compartiment al eticii care se ocupa cu studiul normelor si obligatiilor specific unei
activitati profesionale.
Prin Conduita etica si deontological intelegem ansamblul de atitudini si actiuni cerute de normele
morale si cele tehnico-profesionale, fara de care nu este posibila exercitarea profesiunii la nivelul
exigentelor societatii

Actul medical nu este altceva decat o intalnire intre o incredere (a pacientului) si o constiinta (a

1
asistentului medical).
Contactul zilnic cu pacienţii pune asistentul medical într-o poziţie unică ce nu poate fi comparată cu alte
categorii profesionale. El este prezent alături de pacient atât în timpul celor mai elementare activităţi
umane cum ar fi alimentaţia, păstrarea curăţeniei fizice şi a eliminărilor cât şi în acordarea de îngrijiri
specifice ca administrarea medicamentelor şi examenul fizic. Asistentul medical poate, deasemenea, să
acorde suport psihologic pacienţilor care experimentează frica, teama, bucuria sau supărarea. Prin urmare,
acesta are o relaţie specială cu pacientul, o relaţie bazată pe încredere. Această relaţie este fundamentul
eticii asistentului medical.
Pacienţii aşteaptă ca asistenţii medicali să fie înţelegători, priceputi şi apărători ai drepturilor lor. Curtin şi
Flaherty (1982) defineau drepturile omului ca fiind “ doar ceea ce este dator omul să facă”. Similar cu
acţiunile pacientului, acţiunile asistentului medical sunt ghidate de principii şi valori personale şi
profesionale, de variabile culturale şi emoţionale. De aceea studiile etice din nursing sunt direcţionate pentru
a instrui asistentul medical cum să adopte un comportament etic atunci când se confruntă cu o dilemă.
Deontologia defineste obligatiile, indatoririle asistentului medical in relatiile dintre asistent medical-pacient,
asistent medical-medic, asistent medical-asistent medical (relatiile dintre colegi) si asistentul medical-
societate. Rezulta de aici ca deontologia reprezinta ansamblul normelor si obligatiilor pe care asistentul
medical le are in profesiunea sa.
Aceste obligatii si indatoriri sunt cuprinse in CODUL DEONTOLOGIC SI DE ETICA AL
ASISTENTULUI MEDICAL GENERALIST, AL MOASEI SI AL ASISTENTULUI MEDICAL DIN
ROMANIA. Incalcarea normelor si obligatiilor poate fi penalizata juridic.

Asociatia Medicala Mondiala a elaborat de asemenea un "Cod International de Etica Medicala".

in cadrul misiunii sale umane si sociale, asistenta medicala trebuie sa mentina permanent o atitudine
morala exemplara si sa respecte imperativele profesiunii sale. Nursa nu poate niciodata sa indeplineasca
un act medical motivata de beneficiul personal pe care il poate scoate din acesta.

Consiliul International al Nurselor a promulgat un cod de etica nursing, pe care toate tarile lumii l-
au semnat. Este interesant faptul ca, asistente din tari cu diverse culturi, tari avansate din punct de vedere
social sau dimpotriva, tari crestine, mahomedane sau budiste, pot fi in aceeasi situatie si isi pot declara
credintele intr-un cod comun de purtare profesionala. in cele ce urmeaza dorim a va prezenta cele 14
puncte inscrise in acest cod:
1. Responsabilitatea fundamentala a asistentei medicale este intreita: sa pastreze viata, sa inlature
suferinta si sa promoveze sanatatea.
2. Asistenta medicala trebuie sa mentina tot timpul standarde ridicate de ingrijire nursing si sa respecte
anumite reguli de conduita profesionala.
3. Asistenta medicala nu trebuie sa fie bine pregatita numai din punct de vedere practic, ci trebuie sa-si
mentina cunostiintele teoretice si priceperea la un nivel foarte inalt.
4. Credintele religioase ale unui pacient trebuiesc respectate.
5. Nursa are obligatia de a pastra secretul profesional. Aceasta nu inseamna numai informatiile furnizate
de pacient, dar si cele de importanta medicala acumulate de asistente in cursul muncii lor.
6. O asistenta trebuie sa recunoasca nu numai responsabilitatile, ci si limitarile functiei; recomanda sau
da un tratament fara reteta medicala numai in urgenta si raporteaza fiecare actiune unui medic cel mai
devreme posibil.
7. Asistenta medicala are obligatia de a indeplini ordinele medicului in mod constient , loial si inteligent
si sa refuze sa participe la o procedura care se abate de la etica (de exemplu la efectuarea unui avort
ilegal).
8. Asistenta medicala sustine increderea medicului sau a altor membri din echipa de ingrijire;
incompetenta sau practica neetica a colaboratorilor sai trebuie dezvaluita, dar numai unei autoritati
corespunzatoare.

2
9. O asistenta este indreptatita la o rasplatire justa si accepta doar acele
compensatii prevazute in contract.
10.Asistenta medicala nu trebuie sa permita ca numele ei sa fie folosit in legatura cu reclama
produselor sau cu oricare alta forma de reclama proprie.
11.Asistenta trebuie sa coopereze si sa mentina o relatie armonioasa cu membrii altor profesii si colegii
sai.
12.in viata privata, asistenta adera la propriile standarde de etica care se oglindesc cu mandrie si in
profesia sa.
13.in conduita personala, asistenta nu trebuie sa neglijeze cu bunastiinta modelele de purtare acceptate
de comunitatea in care ea traieste.
14.Asistenta medicala trebuie sa participe si sa imparta responsabilitatile cu alti profesionisti ai
sanatatii, in promovarea eforturilor de a intalni nevoile de sanatate ale oamenilor.

In tara noastra reglementarile specifice privind relatia dintre asistentii medicali si pacienti
sunt realizate prin:
 Codul de etica si deontologie profesionala al asistentului si a moasei din Romania
 Legea 46/2003 privind drepturile pacientilor
 Legea 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical

TOTALITATE SI INDIVIDUALITATE

3
 Individul reprezintă totalitatea însuşirilor biologice (ereditare şi dobândite) care asigură adaptarea
la mediul natural.
El desemnează caracterul indivizibil al organismului. De aici rezultă o serie de caracteristici ale
individului:
- este un produs în întregime determinat biologic;
- este un reprezentant al speciei, indiferent dacă aceasta este umană, animală sau vegetală;
- este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.
- Notiunea de individ presupune ca organismul nu este o simpla suma a partilor , ci un tot
indisolubil, care reprezinta conditia fundamentala a vietii
- Unitatea presupusa de individ include in structura ei si pe cea psihica

Conceptul de individualitate
În decursul existenţei individului însuşirile biologice se specializează, se ierarhizează, se integrează
căpătând astfel unele note distinctive originale.
Individualitatea este individul cu organizarea sa specifică, diferenţială, irepetabilă şi ireductibilă.
Se apreciaza ca in timp ce notiunea de individ ar desemna aspectele cantitative ale fiintelor vii, cea
de individualitate ar pune accentul pe aspectele calitative.

Conceptul de persoană
Persoana este corespondentul, în plan social, a individului în plan biologic.
Persoana reprezintă individul uman, ca entitate concretă, într-un cadru relaţional dat, aşa cum este
perceput de cei din jur.
Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la
mediul social-istoric.
Noţiunea de persoană este aplicabilă doar omului, dar nu în general, ci doar celui dezvoltat din
punct de vedere psihic. Copiilor la naştere şi bolnavilor psihici nu li se pot acorda atributul de persoană.

Conceptul de personalitate
De-a lungul timpului, ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă un proces de structurare
în urma căruia se diferenţiază între ele şi se valorizează devenind unice.
Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea superioară a persoanei.
Trebuie făcută o distincţie între persoană şi persionalitate:
- persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane care trăieşte şi îşi realizează destinul pe
lume.
- Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce-l distinge şi îl detaşează
pe un om de altul.
Definitie: Personalitatea este ansamblul trasaturilor emotionale , cognitive si comportamentale, unice
fiecarui individ, invatate si dezvoltate prin experienta si relativ constante de-a lungul timpului.
- Omul nu trebuie privit ca un conglomerat de componente substantiale si functionale, ci ca
totalitate integranta, in care fiecare componenta si functie depinde si este influentata de toate
celelalte si la randul ei le influenteaza si le conditioneaza pe acestea.
- Mintea si corpul interactioneaza in modalitati puternice care afecteaza sanatatea unei persoane.
Medicina psihosomatica studiaza influenta psihicului asupra somaticului dar si cea a somaticului
asupra psihicului. Unitatea psiho-somatica surprinde tocmai aceste raporturi de dependenta intre
somatic si psihic
Definitie: O alta perspectiva interesanta vede personalitatea ca o unitate bio- psiho-socio- culturala
- Dezvoltarea biologica consta in procese de crestere si maturizare fizica, de transformari ale
biochimismului intern al organismului

4
 - Dezvoltarea psihica se refera la aparitia si manifestarea proceselor, insusirilor, starilor si
structurilor psihice
- Dezvoltarea sociala are in vedere amplificarea posibilitatilor de relationare, corelarea conduitei
proprii cu cerintele sociale diverse
- Dezvoltarea culturala surprinde valorizarea permanenta a fiintei umane, raportarea de-a lungul
intregii vieti la sistemele axiologice proprii unei culturi.

In aceste planuri se produc numeroase si variate interferente, iar complexitatea fiintei umane face ca
aceasta sa nu poata fi studiata din perspectiva unei singure stiinte.

IDENTIFICARE PERSONALA

Potrivit codului civil al Romaniei, persoana fizica este omul privit individual ca titular de drepturi
si obligatii civile, iar persoana juridica este orice forma de organizare, care intrunind conditiile cerute de
lege, este titulara de drepturi si obligatii civile.
Pacientul este persoana fizica cu drepturi si obligatii.

Prin identificarea( individualizarea) persoanei fizice se intelege stabilirea identitatii ei.

Identificarea persoanei fizice este necesara deoarece, pe de o parte, societatea are interesul ca fiecare
persoana sa poate fi identificata in diferite raporturi, iar, pe de alta parte, fiecare persoana fizica, in
calitate de participanta la diverse raporturi juridice, este direct interesata sa se poata individualiza.
Individul sa identifica, deci, fata de societate si de catre societate.
O persoana fizica se identifica prin:
1. Nume
2. Domiciliu
3. Stare civila
Numele este definit ca fiind acel mijloc de identificare a persoanei fizice care consta in cuvintele prin
care aceasta se individualizeaza in familie si in societate, cuvinte stabilite in conditiile legii, cu acesta
semnificatie.ptricit codului civil, numele cuprinde: numele de familie si prenumele
Domiciliu este acel atribut de identificare al persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu, prin
indicarea unui loc avand aceasta semnificatie juridica.Domiciliul persoanei fizice este la adresa la care
acesta declara ca are locuinta principala
Starea civila reprezinta mijlocul de individualizare a persoanei fzice prin identificarea calitatilor
personale ale acesteia care o deosebesc in cadrul familiei si al societatii si care sunt considerate prin lege,
determinante in vederea individualizarii ei. Criteriul unic prin care legea determina care anume calitati,
atribute, intra in cuprinsul starii civile, il reprezinta actul de stare civila.
Starea civila contine urmatoarele elemente:
- Calitati privind filiatia persoanei fizice ( copil cu filiatie stabilita/ nestabilita, copil din casatorie/
din afara casatoriei, copil adoptat
- Calitati privind starea conjugala a persoanei fizice ( persoana casatorita/ necasatorita)
- Sexul
- Cetatenia
- Varsta
Actele de stare civila sunt:
- Actul de nastere
- Actul de casatorie
- Actul de deces
Elemente de identificare inscrise in actul de nastere e inscriu mai apoi, in actul de identitate ( buletin
sau carte de identitate)

5
Actul de nastere are inscris un cod numeric personal format din 13 cifre:
- Prima cifra reprezinta sexul: 1= M si 2=F. Incepand cu anul 2000 sexul este redat prin cifrele 5
si 6
- Urmatoare 2 cifre anul nasterii
- Urmatoarele 2 cifre luna nasterii
- Urmatoarele 2 cifre ziua nasterii
- Urmatoarele 2 cifre codul judetului
- Urmatoarele 4 cifre un cod statistic
Folosim CNP-ul unei persoane atunci cand intocmim documente medicale. Exista foarte multe
categorii de documente medicale.Cel mai des intalnit document este Foaia de observatie clinica
generala al carui format este stabilit de Ministerul sanatatii.
Este foarte important ca documentele medicale sa fie intocmite cu acuratete deoarece ele sunt si
documente juridice, pot constitui probe intr-u proces civil ( malpraxis) sau penal.

INGRIJIRE HOLISTICA

Cel mai important este sa cunosti persoana care are o boala, decat boala pe care o are o persoana”
(Hipocrate)

Deoarece sanatatea este definita de OMS ca fiind o stare de bine fizica, mentala, sociala si nu consta
numai in absenta bolii sau a infirmitatii, atunci, asistenta medicala este profesionista care respecta fiinta
umana ca entitate bio-psiho-sociala in interrelatiile cu mediul inconjurator, cu valorile si principiile
sale de viata.
Aceasta este ingrijirea holistica, ce presupune recunoasterea faptului ca fiinta umana este un tot unitar,
alcatuit din corp, minte si suflet.
Ingrijirea holistica nu este un lucru ce trebuie facut, ci este o atitutdine, o filozofie,un mod de viata.

Ingrijirea holistica

Fizica Psihica
- Tratament individual - Consiliere profesionala
- Controlul stresului pentru a capata un sentiment
- Alimentatie corecta de siguranta si securitate
- Igiena zilnica - A ajuta sa redescopere
sensul vietii si stima de
sine

Spirituala
- Daruire si iertare
- Incurajarea spre
reampacare si descurajarea
certurilor
Sociala
- A fi tratat cu demnitate
- Incurajarea integrarii in
grupu

6
 - Dezvoltarea unei stari - Dezvoltarea sentimentului
sufletesti de liniste si pace de apartenenta la grup

PROFILUL MORAL AL ASISTENTULUI MEDICAL

Trasaturi morale exprimate in atitudinea fata de societate, ceilalti

- solidaritate,simtul dreptatii si a echitatii,respectarea semenilor, incredere in oameni,optimism,
altruism, generozitate,
- sinceritate,intelegere fata de bolnav, devotament,conduita exemplara, blandete,bunatate,empatie
Trasaturi morale exprimate in atitudinea fata de munca
- dragoste de munca, pasiunea in munca,disciplina in munca,
responsabilitatea,constiinciozitatea,simtul datoriei, punctualitatea la locul de munca,
- mandrie profesionala, daruire, hotarare in actiuni,harnicia, pastrarea secretului profesional

Trasaturi morale exprimate in atitudinea fata de sine

- modestie, onestitate, consecventa,autocritica, dorinta de autodepasire ,imagine pozitiva de
sine,tinuta vestimentara demna, cumpatare,
- stapanire de sine, simtul demnitatii personale, incredere

SISTEME PERSONALE DE VALORI

1. Devotament faţă de profesie
2. Grijă şi afecţiune
3. Încredere, putere/loialitate şi libertate profesională
4. Empatie, reputaţie, imagine pozitivă de sine
Noua tendinta ce se manifesta in ziua de astazi in procesul de ingrijire, de practicare a unor ingrijiri
autonome, nu poate fi redus la simplul act de executare a unor tehnici de ingrijire, ci implica intregul
efort de asigurare a unei stari de bine persoanei ingrijite, ajutorul acordat acesteia pentru mentinerea starii
de sanatate. Competenta profesionala se demonstreaza prin cunostinte teoretice aprofundate si
capacitatea de a le aplica intr-o activitate creatoare, de ingrijire individualizata, personalizata, competenta
si umana. In activitatea profesionala pe care o va desfasura asistentul medical va fi pus in fata unor
situatii, dileme etice le-am denumit eu, in legatura cu care isi va pune anumite intrebari.
Astfel, in legatura cu subiectele care privesc relatia dintre pacient si corpul medical apar
urmatoarele intrebari:
 Este moral ca personalul medical sa ia decizii in beneficiul pacientului fara consimtamantul acestuia?
 Cine poate decide ce e in interesul pacientului in cazul unui dezacord intre pacient si asistentul medical?
 Este legitm sa furnizezi fara consimtamantul pacientului, informatii aflate de la acesta in timpul unei
manevre terapeutice? Daca da, in ce circumstante si de ce?
 Daca un membru al corpului medical poate sa minta un pacient sau il insele in vreun fel? Cand si de ce?
 In cazul pacientilor cu autonomie incompleta (copiii) cand si in ce conditii pot copiii sa decida asupra
metodei de tratament care li se aplica? In ce stadiu al dezvoltarii lor li se poate acorda dreptul de a decide
asupra modului in care sa fie tratati?
 Cui sa i se acorde responsabilitatea unor decizii in numele celor care nu le pot lua?

7
  In ce fel poate cineva sa decida in numele bolnavilor afectati mental, temporar sau permanent si cine sa
fie acea persoana?
 Poate fi ignorata autonomia persoanelor varstnice prin decizii luate in interesul lor? Daca da, in ce
circumstante, cum si de ce?
In ceea ce priveste subiectele referitoare la viata si moarte apar, in mod firesc, urmatoarele intrebari:
 Este avortul vreodata justificat, daca da, in ce circumstante si de ce?
 In cazul unei situatii in care viata mamei si a fatului sunt in pericol cine decide cui i se va salva viata?
 Este vreodata justificat sa ucizi un pacient? Este moral sa permiti ca un pacient sa isi prefere moartea?
 Cat de mult si de ce putem fi obligati sa sustinem in viata un pacient ale carui sanse de supravietuire sunt
foarte mici?
Intrebari care privesc interesele pacientilor si interesele celorlalti pot fi:
 Trebuie ca un asistent medical sa considere interesele unui pacient ca fiind prioritare fata de interesele
celorlalti sau cateodata interesele ceolorlalti pot sa prevaleze? Daca da, in ce circumstante si de ce?
Ca raspuns la interogatiile prezentate anterior s-au formulat principii si reguli care compun CODUL
DEONTOLOGIC SI DE ETICA AL ASISTENTULUI MEDICAL.
Responsabilitatile etice ale corpului medical sunt concepute astfel incat prin respectarea lor sa fie
respectata demnitatea umana.
Prin normarea etica a practicarii medicinei se urmareste respectarea DREPTURILOR SI
LIBERTATILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI.

Asistentul medical – avocat al pacientului

Standardele etice impun norme generale pentru comportamentul profesional şi instituţional faţă de pacienţi.
În situaţii reale de viaţă, asistentul medical trebuie să-şi amintească şi principiile morale, cum ar fi autonomia,
auto-determinarea pacientului, a face bine, a spune adevărul şi a fi corect când acorzi îngrijiri de sănătate. Oricum
aceste principii trebuie utilizate în situaţia în care ai grijă de un bolnav terminal, când trebuie să obţii un acord
8
informat, când obţii acordul pentru donarea de organe şi în cazul în care eşti nevoit să utilizezi măsuri de diagnostic
şi tratament foarte scumpe. Asistenţii medicali pot fi puşi uneori în situaţia dificilă de a menţine şi promova
sănătatea pacienţilor respectând totodată şi drepturile acestora. Curtin (1986) descria nursing-ul ca o artă morală
care implică căutarea celor mai bune tipuri de relaţii cu o altă fiinţă umană.
Un asistent medical poate avea un comportament etic doar atunci când respectă drepturile pacientului. Relaţia
asistent medical-pacient este bazată pe libera determinare a formei acestei relaţii.
Relaţiile interumane existente între asistentul medical şi pacient permit asistentului sa fie avocatul
pacientului. Avocatura implică oferirea informaţiilor de care au nevoie pacienţii pentru a lua decizii şi pentru a-şi
asuma deciziile pe care le iau. Responsabilitatea legală a asistentului medical este reprezentată de informarea
corectă a pacientului iar standardele etice sunt reprezentate de respectarea dreptului acestora la auto-determinare.
Într-o institutie spitaliceasca pacienţii pot deveni foarte vulnerabili. Boala inteferează cu independenţa
acestora, îi forţează să să apeleze la medic sau la asistent pentru a fi ajutaţi. Boala poate de asemenea să cauzeze
pierderea libertăţii de acţiune. Pacienţii îşi pot pierde capacitatea de a se exprima în condiţii optime datorită
limitării mişcărilor, comunicării sau capacităţii intelectuale. O boală poate de asemenea să interfereze cu abilitatea
pacientului de a face alegeri. Pentru ca drepturile acestora să fie respectate, personalul medical nu poate lua decizii
pentru ei. Avocatul pacientului respectă nevoile umane unice ale fiecărui pacient şi se asigură că acesta este corect
informat atunci când trebuie să ia o decizie.
Cele două funcţii primare ale asistentului-avocat sunt să informeze şi să sprijine. Pentru a informa corect
pacientul, asistentul medical trebuie să aibă informaţii corecte. El poate cere şi de la alte categorii de personal
medical informaţii privitoare la pacientul său. Un asistent medical avocat trebuie de asemenea să vrea ca pacientul
să aibă informaţia. Deseori, personalul medical este împovărat de teama că pacientul va pune multe întrebări sau
va refuza tratamentul dacă va şti prea multe despre boala sa. Oricum pacientii au de asemenea dreptul să nu stie.
Asistentul medical trebuie să prezinte informaţiile atunci când pacientul este pregătit să le asculte, într-un mod
accesibil acestuia. Totodată poate expune câteva explicaţii de bază sau poate programa scurte întâlniri cu pacientul.
Un avocat poate să observe că multe persoane, cum ar fi familia, terapeutul şi administratorii unităţii de îngrijire
nu doresc ca pacientul să fie informat. În aceste condiţii asistentul medical este pus în situaţia în care trebuie să
pună în balanţă dacă să informeze pacientul despre ce trebuie să ştie şi totodată să nu provoace alterări ale relaţiilor
acestuia cu familia şi cu medicul.
Aspectul de suport al avocaturii cere asistentului medical să acorde sprijin fără fără a aborda o atitudine
defensivă sau salvatoare. Responsabilitatea pentru luarea unei decizii este a pacientului nu a asistentului. Acesta
nu dă sfaturi, nu judecă, nu oferă aprobări. De asemenea, el trebuie să fie pregătit oricând pentru cazul în care un
pacient ia o decizie greşită în raport cu sănătatea lui. De exemplu, un pacient poate să refuze participarea la
tratamentul pe care îl primeşte. Această decizie poate împiedica serios recuperarea şi reabilitarea lui. Asistentul
medical este dator să ofere informaţiile de care acesta are nevoie, punând însă pacientul în situaţia de a decide
singur. Dacă decizia e greşită asistentul medical are datoria de a învăta pacientul cum să accepte tratamentul şi
care sunt influenţele pozitive ale respectării lui în viitor.

Principii si valori etice in nursing

 Etica este o ştiinţă care se ocupă de studiul principiilor morale.

 Etica medicală este o reflectare a umanismului în procesul de activitate a lucrătorilor medicali.
 Etica medicală cuprinde o totalitate de principii de reglare a normelor de comportare referitor la
lucrătorii medicali, condiţionate de activitatea lor specifică şi de situaţia lor in cadrul societăţii.
 Normele, principiile de etică medicală contribuie la orientarea corectă a lucrătorilor medicali în
activitatea lor profesională.

9
  Etica a fost initiata o data cu juramantul Hipocratic care a stabilit normele morale ale practicii
medicale clinice (cca 450 iH).

Etica profesionala in medicină presupune:

1. respect fața de fiinta umana, viata umana
2. respect fața de onoarea profesiunii
3. binele pacientului (sănătatea) este principala consideratie a medicului
4. Medicul gandeste si acționeaza astfel încat prima sa grija sa fie serviciul profesional pe care il pune
la dispozitie si calitatea actului medical pe care el o onoreaza cu competența si care va fi intotdeauna
deasupra oricaror altor consideratii precum prestigiul propriu, castigul personal, orice alta solicitare,
etc.
Etica medicală:
– genereaza un sistem de valori si principii care permit dezvoltarea corecta a relației medic-pacient
– reglementeaza alegerile morale si profesionale la patul bolnavului.

Principiile etice sunt concepte fundamentale prin prisma cărora se poate judeca comportamentul sau
conduita unei persoane sau a unui grup de persoane. Ele ajuta oamenii să ia decizii etice, pot fi folosite
ca criterii de măsurare a unor acţiuni. Principiile etice stau la baza legilor, care sunt insa limitate la
circumstanţe exacte.
Legile sunt reguli emise de câtre autorităţile ce guvernează o comunitate şi au aplicabilitate pentru
că autorităţile respective le pot impune prin puterea ce o deţin.
Principiile etice operează la un grad mult mai înalt decât legile şi iau în considerare condiţii
specifice.

Diferenţe şi între principiile etice şi legale.

Frecvent cele două sunt strâns legate, ca în cazul unei familii care se luptă cu drama stopării suferinţei
unui copil cu o boala terminală. Părinţii au dreptul legal să oprească toate eforturile care duc la
menţinerea copilului în viaţă dacă medicul decide că tratamentul nu mai este eficient şi benefic.
Totuşi ei trebuie să lupte cu principiul etic care pune semnul întrebării asupra deciziei de a opri
viata unui copil. Atat etica cât şi legea se referă la reguli ale comportamentului bazat pe înţelegerea
a ceea ce este corect sau gresit.
- Un drept legal este ceea ce o persoană este îndreptăţită sa aibă, să facă sau să primească de la
o altă persoană, atâta timp cât nu sunt încălcate limitele legale. Subtilităţile etice şi legale
însoţesc drepturile omului.
- În contrast, un drept etic nu implică garanţii legale. Dacă eşti de acord că sănătatea este un drept,
trebuie să fii de acord şi cu obligaţiile etice pe care acesta le implică.
In viata societatii, munca, comportamentul si atitudinea indivizilor sunt reglementate atat de legi scrise,
cat si de reguli necodificate.

 Fidelitatea este obligatia de a urma juramintele asumate prin profesie, însemnând a spune
pacientului adevarul despre situatia lui si mentinerea confidentialitatii privind cazul respectiv.
 Beneficienta presupune obligatia medicului de a face bine, de a ridica gradul de sanatate al
comunitatii respective.

10
  Nonmaleficienta este obligatia de a nu face rau. Singurele acte de agresiune intentionata
acceptate în medicina sunt cele menite sa faca bine pacientului (ex. interventii chirurgicale,
încalcarea confidentialitatii la cererea autoritatilor în cazul în care un pacient se constituie în
pericol pentru o alta persoana).
 Justitia este chemata sa intervina în multe aspecte de natura etica. În probleme procedurale (ex.
primul venit, primul tratat), probleme de distributie a tratamentelor (mai ales când exista resurse
de tratament limitate), probleme de compensatie, si cele care interpun medicul între pacient si
societate (discriminarea persoanelor cu diverse handicapuri).
 Autonomia, mult încurajata etic, presupune accesul liber al pacientului la informatii privind
situatia sa, participarea lui la formularea deciziilor, si ajutorul dat pacientilor deficienti pentru a-
si putea exercita autonomia. Paternalismul presupune accesul limitat al pacientului la informaţii
privind situaţia sa, cât şi în ceea ce priveşte participarea la luarea deciziilor.
 Confidenţialitatea, ca principiu, este uşor acceptată de majoritatea medicilor şi pacienţilor şi
stă la baza încrederii dintre medic şi pacient, însă o analiză mai profundă a rostului şi
necesităţii ei în practică, scoate în evidenţă unele divergenţe fundamentale de înţelegere şi
aşteptări. Conform actelor legale toată informaţia pe care medicul o obţine de la pacient este
confidenţială, legea stipulând dreptul persoanei la autonomie, totodată, nu există lege care ar
supune oricare informaţie medicală unei protecţii absolute.
 Sinceritatea - conform acestui principiu lucrătorul medical este dator să spună adevărul, să nu
ducă în eroare sau să înşele pe cineva în mod intenţionat.

Regulile etice
 Veridicitatea – principiul etic al adevărului, consimțămîntul informat, respectarea autonomiei
 Intimitate– dreptul persoanei de a rămîne privat, de a nu divulga informații
 Confidentialitate
 Fidelitate– loialitate, menținînd obligația de a îngriji de toți, indiferent de cine sînt ei sau ce au
făcut.

11
 Laborator tehnologic
Tema: Identificarea trasaturilor morale ale medicului si asistentului medical analizand cele doua
juraminte.

Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în
exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile
acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor
intime cu pacienții. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi interzicerea avortului sau a eutanasiei.
În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei de încheiere a
ciclului universitar jurământul lui Hippocrate:
Varianta originala
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca
martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:
 Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele
ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț
această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.
 Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor
discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
 Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna
stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.
 Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da
vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
 Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.
 Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.
 În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe
de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.
 Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este
o datorie.
 Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și
respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul."

12
 Varianta moderna
(aşa cum a fost ea adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva -
1975)
Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
-Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
-Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
-Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
-Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
-Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
-Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
-Colegii mei vor fi fraţii mei;
-Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie,
partid sau stare socială;
-Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi
utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare

FLORANCE NIGHTINGALE- Precursoarea serviciului sanitar modern.

Florence Nightingale a fost nu numai prima infirmieră modernă, dar și un statistician important.
Datorită ambiției și devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au
transformat în instituții de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar și cu personal de
specialitate gata oricând să îngrijească bolnavii. Datorită altruismului și personalități sale, Florence
Nightingale și-a consacrat întreaga viață ajutorării bolnavilor din spitale.
 Toți oamenii, chiar și medicii, întrebați cum prebuie să fie o infirmieră, nu vor răspunde decât așa:
plină de devotament și supusă. La fel s-ar putea spune despre portari sau hamali. Chiar și despre
cai. Dar nu și despre polițiști.
 “Mă leg cu trup și suflet, în fața lui Dumnezeu și față de această adunare, că-mi voi petrece viața în
cinste și că voi practica profesiunea mea cu loialitate. Mă voi feri de tot ceea ce este rău și dăunător
și nu voi întrebuința și nu voi da cu bună știință vreun leac vătămător. Voi face tot ce stă în putința
mea spre a păstra și a ridica drapelul profesiunii mele și voi ține în taină tot ceea ce mi se va
încredința, precum și tot ce voi afla din treburile familiale în timpul profesiunii mele. Mă voi
devota celor pe care îi îngrijesc.” - Legământul asistentului medical

CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România

CAPITOLUL I
Principii generale

ART. 1

13
Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce reprezintă valorile fundamentale în baza cărora
se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi profesia de asistent medical pe
teritoriul României.
ART. 2
Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către asistenţii medicali generalişti, moaşe şi asistenţii
medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent
medical;
d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor
interne ce derivă din această încredere.
ART. 3
Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de
moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României sunt următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a
pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt
de competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale fără niciun fel de discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să
dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi acorde colegial ajutor şi
asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să se comporte cu cinste şi
demnitate profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau să submineze încrederea
pacientului.

CAPITOLUL II
Responsabilitatea personală, integritatea şi independenţa profesională a asistenţilor medicali generalişti,
moaşelor şi asistenţilor medicali
ART. 4
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite în exercitarea profesiei
atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea ce este incompatibil cu demnitatea şi
moralitatea individuală şi profesională.
ART. 5
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să manifeste o conduită
ireproşabilă faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia.
ART. 6
În caz de pericol public, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical nu au dreptul să îşi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente, conform legii.
ART. 7
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt răspunzători pentru fiecare dintre actele
lor profesionale.
ART. 8

14
Pentru riscurile ce decurg din activitatea profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali din sistemul public sau privat încheie o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în
activitatea profesională.
ART. 9
Încredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă constituie greşeală deontologică.
ART. 10
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să comunice cu pacientul într-o manieră
adecvată, folosind un limbaj respectuos, minimalizând terminologia de specialitate pe înţelesul acestora.
ART. 11
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite orice modalitate de a cere
recompense, altele decât formele legale de plată.

CAPITOLUL III
Raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul medico-sanitar şi instituţii

SECŢIUNEA 1
Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul sanitar
ART. 12
În baza spiritului de echipă, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali îşi datorează
sprijin reciproc.
ART. 13
Constituie încălcări ale regulilor etice:
a) jignirea şi calomnierea profesională;
b) blamarea şi defăimarea profesională;
c) orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a asistentului medical generalist,
a moaşei şi a asistentului medical.
ART. 14
(1) În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă trebuie
mediat de biroul consiliului judeţean, la nivel judeţean/municipiului Bucureşti, şi de Biroul executiv, la
nivel naţional.
(2) Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de etică şi deontologie sau justiţiei, fiind
interzisă perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.
(3) În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de sancţionare, conform
prevederilor Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009.
ART. 15
În cazul colaborării mai multor asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali pentru
examinarea, tratamentul sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare practician îşi asumă responsabilitatea
individual prin aplicarea parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre sau tehnici executate personal.
ART. 16
În interesul pacienţilor, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali vor avea relaţii de
colaborare cu celelalte profesii din domeniul sanitar, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

SECŢIUNEA a 2-a
Raporturile profesionale cu instituţiile
ART. 17
Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului
medical în exercitarea profesiei.

15
ART. 18
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical aduc la cunoştinţa persoanelor competente şi
autorităţilor competente orice circumstanţă care poate prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în
special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează exerciţiul profesional.
ART. 19
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în concordanţă cu diferitele niveluri de
responsabilitate pe care le îndeplinesc, contribuie la orientarea politicilor şi dezvoltarea sistemului de
sănătate.
CAPITOLUL IV
Educaţia medicală continuă
ART. 20
În vederea creşterii gradului de pregătire profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali au obligaţia să efectueze cursuri şi alte forme de educaţie continuă creditate de Ordinul
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, denumit în continuare
OAMGMAMR, precum şi alte forme de educaţie continuă prevăzute de lege pentru îndeplinirea
numărului minim de credite anual necesar reautorizării exercitării profesi
CAPITOLUL V
Obligaţii etice şi deontologice

SECŢIUNEA 1
Obligaţia acordării îngrijirilor medicale
ART. 21
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în exercitarea profesiei, nu pot face
discriminări pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei,
opţiunilor politice sau antipatiei personale, a condiţiei sociale faţă de pacienţi.
ART. 22
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia de a lua măsuri de acordare a
primului ajutor.
ART. 23
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să acorde asistenţă medicală şi
îngrijirile necesare în limita competenţei lor profesionale.
ART. 24
În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii) sau accidentări în masă (naufragii,
accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare etc.), asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical sunt obligaţi să răspundă la chemare, să îşi ofere de bunăvoie serviciile de îngrijire, imediat ce
au luat cunoştinţă despre eveniment.
ART. 25
(1) Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical
trebuie întotdeauna respectată, indiferent care ar fi sensul acesteia.
(2) Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu îi permite exprimarea lucidă a voinţei,
aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect, pentru a hotărî în numele
acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de comunicare, de deplasare etc.) sau a urgenţelor.
ART. 26
Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical consideră că nu au suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă
corespunzătoare, se vor consulta cu alţi colegi sau vor îndruma bolnavul către alţi specialişti.
ART. 27

16
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor păstra o atitudine de strictă neutralitate şi
neamestec în problemele familiale (morale, materiale etc.) ale pacientului, exprimându-şi părerea numai
dacă intervenţia este motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimţământul prealabil al acestuia.
ART. 28
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical pot refuza acordarea unor îngrijiri către pacient
atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

SECŢIUNEA a 2-a
Respectarea drepturilor pacientului
ART. 29
Pacientul are următoarele drepturi: dreptul la informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în domeniul reproducerii, drepturi la tratament
şi îngrijiri medicale.

SECŢIUNEA a 3-a
Consimţământul
ART. 30
O intervenţie medicală nu se poate efectua decât după ce pacientul sau reprezentantul legal al acestuia,
în cunoştinţă de cauză, şi-a dat consimţământul. Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o
intervenţie medicală, asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului său, al
opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
ART. 31
Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia este obligatoriu:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea
stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
c) în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică;
d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de lege.
ART. 32
Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, după caz, nu este obligatoriu în
următoarele situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar
reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical sunt obligaţi să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj
de specialitate).

SECŢIUNEA a 4-a
Secretul profesional
ART. 33
(1) Secretul profesional este obligatoriu.
(2) Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul sanitar,
neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul pacientului.
ART. 34
Obiectul secretului profesional îl constituie tot ceea ce asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical, în calitatea lor de profesionist, au aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a
pacientului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament,
circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

17
ART. 35
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical răspund disciplinar pentru destăinuirea
secretului profesional, excepţie făcând situaţia în care pacientul şi-a dat consimţământul expres pentru
divulgarea acestor informaţii, în tot sau în parte.
ART. 36
Interesul general al societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor cu
extindere în masă şi altele asemenea prevăzute de lege) primează faţă de interesul personal al pacientului.
ART. 37
În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate încât identitatea pacientului să nu poată fi
recunoscută.
ART. 38
Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere
în mod expres.

CAPITOLUL VI
Situaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem instituţionalizat

SECŢIUNEA 1
Situaţia bolnavului psihic
ART. 39
Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de aceeaşi
calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de sănătate.
ART. 40
Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea să i le producă
administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de îngrijire şi tratament, de
maltratările din partea altor pacienţi sau persoane ori de alte acte de natură să antreneze o suferinţă fizică
sau psihică.
ART. 41
(1) Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite
capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu îşi poate exprima liber
voinţa, consimţământul în scris trebuie luat de la reprezentantul legal al acestuia.
(2) Nu este necesară obţinerea consimţământului în condiţiile prevăzute la alin. (1) atunci când este
necesară intervenţia de urgenţă.
(3) Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală, după caz, asumându-şi în scris
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate
pacientului, cu informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a îngrijirilor are drept
consecinţă punerea în pericol a vieţii pacientului.
ART. 42
Orice persoană care suferă de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii umane şi
trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură,
împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nicio discriminare bazată pe o
tulburare psihică.

SECŢIUNEA a 2-a
Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi administrarea drogurilor
ART. 43
Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi administrarea drogurilor, în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege, constituie infracţiune.

18
SECŢIUNEA a 3-a
Pacientul privat de libertate
ART. 44
Asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului medical care îngrijesc un pacient privat de libertate
le este interzis să aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau demnităţii acestuia.
ART. 45
Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical constată că pacientul privat de libertate a
suportat maltratări, aceştia au obligaţia să informeze organele competente.

SECŢIUNEA a 4-a
Situaţia pacienţilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA
ART. 46
(1) Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod
nediscriminatoriu, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical fiind obligaţi să asigure
îngrijirile de sănătate şi tratamentele prescrise acestor pacienţi.
(2) Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA
este obligatorie pentru asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical care au în îngrijire,
supraveghere şi/sau tratament astfel de persoane.
(3) Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie
să fie comunicate.

CAPITOLUL VII
Practicarea profesiunii în sistem privat. Îngrijirile la domiciliu
ART. 47
Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali exercită profesia în regim salarial şi/sau
independent.
ART. 48
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical care îşi desfăşoară activitatea în calitate de
titular sau asociat al unui cabinet de practică medicală pot furniza îngrijiri medicale la domiciliu, dacă
sunt autorizaţi în acest sens, în conformitate cu prevederile legale privind organizarea şi funcţionarea
îngrijirilor la domiciliu.
ART. 49
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să comunice medicului care a
recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de sănătate a pacientului îngrijit.
ART. 50
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical chemaţi într-o familie ori colectivitate trebuie
să respecte regulile de igienă şi de profilaxie, în exercitarea profesiei.

CAPITOLUL VIII
Probleme ale îngrijirii minorilor
ART. 51
Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical apreciază că minorul este victima unei
agresiuni sau privaţiuni, trebuie să încerce să îl protejeze, uzând de prudenţe, şi să alerteze autoritatea
competentă.
ART. 52
Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă
apreciază că starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată.
ART. 53

19
În vederea efectuării tehnicilor şi/sau a manevrelor de îngrijire şi/sau de tratament asupra unui minor,
consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul legal al minorului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

CAPITOLUL IX
Probleme ale experimentării pe om
ART. 54
(1) Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.
(2) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale incidente în materie.
ART. 55
Impunerea, cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om reprezintă o abatere gravă pentru
orice asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical care participă în mod voluntar şi conştient la
asemenea fapte.

CAPITOLUL X
Dispoziţii speciale
ART. 56
La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor depune
următorul jurământ:
"În numele Vieţii şi al Onoarei,
jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul
profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie,
apartenenţă politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele
medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"
ART. 57
Dovedirea calităţii de membru al OAMGMAMR se face cu certificatul de membru, eliberat de
OAMGMAMR.
ART. 58
Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali vor
purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii individuale şi probarea responsabilităţii
profesionale.
ART. 59
Modelul certificatului de membru şi al parafei profesionale sunt adoptate de Consiliul Naţional al
OAMGMAMR, ca anexe ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009 şi fac parte
integrantă din acesta.

CAPITOLUL XI
Dispoziţii finale
ART. 60
Nerespectarea prevederilor prezentului cod de etică şi deontologie constituie abatere şi atrage
răspunderea disciplinară.
ART. 61
Răspunderea disciplinară a membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală,
administrativă sau materială.
ART. 62

20
Procedura de sesizare şi soluţionare a cauzelor este prevăzută în Statutul OAMGMAMR.
ART. 63
Toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali au obligaţia de a informa consiliul
judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti despre modificările survenite în situaţia
lor profesională.
ART. 64
Consiliul judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti va informa Consiliul naţional
al OAMGMAMR cu privire la aceste modificări.
ART. 65
Prevederile prezentului cod de etică şi deontologie se completează corespunzător cu dispoziţiile Legii nr.
46/2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008
privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent
medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor
şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009, ale
Regulamentului de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 3/2009, precum şi
cu normele legale în materie pe specialităţi, cu modificările ulterioare.
ART. 66
Completarea sau modificarea prezentului cod de etică şi deontologie se va face de către Adunarea
generală naţională, la propunerea Consiliului naţional al OAMGMAMR.
ART. 67
La data intrării în vigoare a prezentului cod de etică şi deontologie se abrogă Codul de etică şi deontologie
profesională al asistentului medical şi al moaşei din România, adoptat de Adunarea generală naţională a
Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
ART. 68
Prezentul cod de etică şi deontologie a fost adoptat de Adunarea generală naţională a OAMGMAMR în
data de 9 iulie 2009 şi intră în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

PROFESIONALĂ AL ASISTENTULUI MEDICAL
ŞI MOAŞEI DIN ROMÂNIA

DISPOZIŢII GENERALE

21
 - Profesiunea de asistent de farmacie, profesiunea de tehnician dentar, precum şi celelalte
specialităţi, se asimilează profesiunii de asistent medical, conform Legii nr. 307/2004

- Exercitarea profesiunii de asistent medical/moaşă este autorizată de Ministerul Sănătăţii, prin

Direcţiile de Sănătate Publică judeţene în baza avizului eliberat de Ordinul Asistenţilor Medicali
şi Moaşelor din România.
- La primirea în organizaţia profesională, asistentul medical/moaşa depune următorul jurământ:

“În numele Vieţii şi Onoarei

Jur
Să-mi exercit profesia cu demnitate
să respect fiinţa umană şi drepturile sale
şi să păstrez secretul profesional.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

- Profesia de asistent medical şi respectiv, de moaşă se exercită pe teritoriul României în condiţiile

Legii nr. 307/2004, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în
profesia de asistent medical şi respectiv, de moaşă.
- Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, denumit în continuare O.A.M.M.R., este
autoritatea competentă română, având ca obiect de activitate controlul şi supravegherea
exercitării profesiei de asistent medical şi respectiv a profesiei de moaşă, cu drept de liberă
practică.
- Răspunderea asistentului medical/moaşei constă în îndeplinirea atribuţiilor de prevenire a
îmbolnăvirii, tratare şi îngrijire a persoanei, având în vedere respectul pentru viaţa, sănătatea,
libertatea şi demnitatea individului.
- Asistentul medical, prin natura profesiunii sale, nu poate fi considerat funcţionar public şi nici nu
va putea fi asimilat funcţionarului public.
- Protecţia asistentului medical/moaşei pentru riscurile ce decurg din practica profesională, se
realizează de angajator, prin societăţile de asigurări; pentru practicienii independenţi, poliţa de
asigurare se încheie în nume personal.

RESPONSABILITATEA SI INDEPENDENŢA PROFESIONALĂ

- Asistentul medical/moaşa are obligaţia unei conduite ireproşabile pe plan fizic, mental şi
emoţional faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia. Este independent
profesional şi este răspunzator pentru fiecare din actele sale profesionale.
- Asistentul medical/moaşa trebuie să garanteze persoanei tratamentele şi îngrijirile cele mai
eficace.si trebuie să evite în exercitarea profesiei atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi
să evite tot ceea ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi profesională.
- Asistentul medical/moaşa, în condiţii normale de lucru, nu trebuie în nici un caz să-şi exercite
profesia în situatii ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor şi a actelor sale profesionale.
- Încredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă şi lipsa controlului personal,
constituie greşeli deontologice.
- În caz de pericol public, asistentul medical/moaşa nu are dreptul să-şi abandoneze bolnavii, cu
excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente.

Asistentul medical/moaşa nu trebuie să facă propagandă unor procedee de îngrijire insuficient probate,
fără să sublinieze şi rezervele ce se impun.

22
 RAPORTURI PROFESIONALE CU ALŢI PROFESIONIŞTI DIN DOMENIUL
MEDICO- SANITAR ŞI INSTITUŢII

Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime asistentului medical/moaşei în exercitarea profesiei.

În interesul pacienţilor, asistenţii medicali/moaşele vor avea raporturi bune cu celelalte profesii din
domeniul sanitar, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

Asistentul medical/moaşa încearcă compensarea lipsurilor structurii printr-un comportament îndreptat

către cooperare în interesul pacienţilor şi al instituţiei, dar nu poate suplini lipsurile esenţiale sau de
excepţie ale structurii administrative medicale, exercitarea profesiunii în această situaţie neprejudiciind
mandatul profesional.

Asistentul medical/moaşa aduce la cunostinţa persoanelor competente, autorităţilor profesionale

(inclusiv O.A.M.M.R.), orice circumstanţă care poate prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în
special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează exerciţiul profesional

Constituie încălcări ale regulilor etice :

- jignirea şi calomnierea profesională;
- blamarea şi defăimarea profesională;
- orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a asistentului
medical/moaşei.

În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă trebuie
mediat de Biroul Consiliului Judeţean la nivel judeţean/mun. Bucureşti şi de Biroul Executiv la nivel
naţional.

Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de disciplină sau justiţiei, fiind interzisă
perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.

În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de sancţionare, conform
prezentului Cod.

Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către furnizorii de servicii medicale
acreditaţi, din afara spitalului.

Asistentul medical/moaşa, în concordanţă cu diferitele nivele de responsabilitate pe care le

îndeplineşte, contribuie la orientarea politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate care garantează
respectul drepturilor celor asistaţi, utilizarea în mod egal a resurselor şi valorizarea rolului profesional.

OBLIGAŢII ETICE ŞI DEONTOLOGICE

Asistentul medical/moaşa are obligaţia să acorde asistenţă medicală şi îngrijirile necesare în limita
competenţei sale profesionale.

Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical/moaşei trebuie întotdeauna respectată, indiferent care
ar fi sensul acesteia.

23
Asistentul medical/moaşa, în exercitarea profesiei, nu poate face discriminări pe baza rasei, sexului,
vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei
personale, faţă de pacienţi.

Asistentul medical/moaşa va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele familiale

(morale, materiale, etc.) ale pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia este motivată de
interesul sănătăţii pacientului, cu consimtământul prealabil al acestuia.

Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeiaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse de vindecare.

Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor, asistentul medical/moaşa consideră că nu are
suficiente cunostiinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita un consult
cu alţi colegi sau va îndruma bolnavul către alţi specialişti.

În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii), sau accidentări în masă
(naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare, etc), asistentul medical/moaşa este obligat
să răspundă la chemare, chiar să-şi ofere de bună voie serviciile de îngrijire, imediat ce a luat
cunostiinţă despre eveniment.

Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu-i permit exprimarea lucidă a voinţei,
aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect pentru a hotări în numele
acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de comunicare, de deplasare, etc), sau a urgenţelor.

RESPECTAREA DREPTURILOR PACIENTULUI

Pacientul are următoarele drepturi:

 dreptul la informaţia medicală,
 dreptul la consimtământ,
 dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată,
 drepturi în domeniul reproducerii,
 drepturi la tratament şi îngrijiri medicale.

Dispoziţiile prezentului aliniat se completează cu dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile
pacientului.
Nerespectarea acestor prevederi cu privire la drepturile pacientului atrage, după caz, răspunderea
disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale în vigoare şi ale prezentului Cod.

Consimţământul
O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată sau reprezentantul
legal al acestuia şi-a dat consimţământul în scris şi în cunostinţă de cauză. Pacientul are dreptul să
refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa;
consecinţele refuzului său ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
Situaţiile derogatorii stipulate în articolul precedent sunt: incapacitatea pacientului de a
consimţi; persoanele care suferă de o tulburare mintală; situaţiile de urgenţă; dorinţele exprimate
anterior.

Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia, este obligatoriu:

24
 - pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în
vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
- în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
- în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică;
- în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală.
- în cazul donării de sânge ( vezi Legea nr. 4/1995);
- în cazul prelevării sau transplantului de ţesuturi şi/sau organe ( vezi Legea nr. 2/1998).

Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia după caz, nu este obligatoriu în
următoarele situaţii:

a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră ca intervenţia este în interesul
pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, asistentul medical este obligat
să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj de specialitate);

SECRETUL PROFESIONAL

Secretul medical este obligatoriu.

Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul sanitar,
neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul pacientului.

Obiectul secretului îl constituie tot ceea ce asistentul medical/moaşa, în calitatea sa de profesionist, a

aflat direct sau indirect, în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi
problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte,
inclusiv rezultatul autopsiei.

Asistentul medical/moaşa răspunde disciplinar pentru destăinuirea secretului profesional, excepţie

făcând situaţia în care pacientul şi-a dat consimţământul expres pentru divulgarea acestor informaţii, în
tot sau în parte.

Interesul societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu extindere în

masă) primează faţă de interesul personal.

În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate, încât identitatea pacientului să nu poată fi
recunoscută.

Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical/moaşa numai în cazul în
care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

SITUAŢII SPECIALE ÎN PRACTICAREA PROFESIUNII ÎN SISTEM

INSTITUŢIONALIZAT

PACIENTII CU AFECTIUNI PSIHIATRICE

25
Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de aceeaşi
calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de sănătate.

Consimţământul
Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite
capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu-şi poate exprima liber
voinţa, consimţământul, în scris, trebuie luat de la reprezentantul legal al acestuia.
Nu este necesară obţinerea consimţământului în condiţile prevăzute la lit. a), atunci când este
necesară intervenţia de urgenţă.
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului, cu informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a îngrijirilor au
drept consecinţă punerea în pericol a vieţii pacientului.
Orice persoană care suferă de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii
umane, şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare economică, sexuală sau de altă
natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nici o discriminare bazată pe
o tulburare psihică.
Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea să i le producă
administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de îngrijire şi tratament, de
maltratările din partea altor pacienţi sau persoane, ori alte acte de natură să antreneze o suferinţă fizică
sau psihică.

CONSUMATORII DE DROGURI
Sunt interzise următoarele fapte:
- prescrierea drogurilor de risc, cu intenţie, fără necesitate medicală; inclusiv tentativa;
- administrarea de droguri de mare risc unei persoane, in afara condiţiilor legale; inclusiv tentativa.
Prevederile prezentului articol se completează cu dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri.

PACIENTUL PRIVAT DE LIBERTATE -MEDIUL CARCERAL

Asistentului medical/moaşei care îngrijeşte o persoană privată de libertate îi este interzis sa aducă
atingere integrităţii fizice, psihice sau demnităţii acestuia.

Dacă asistentul medical/moaşa constată că persoana privată de libertate a suportat maltratări, are
obligaţia, să informeze organele competente.
PACIENTII CU SIDA
Pacienţii HIV/SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod nediscriminatoriu; asistenţii
medicali şi moaşele sunt obligaţi să asigure îngrijirile de sănătate şi tratamentele prescrise acestor
pacienţi.
Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este
obligatorie pentru asistenţii medicali/moaşele care au în îngrijire, supraveghere şi/sau tratament astfel de
persoane.
Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să
fie comunicate.

PRACTICAREA PROFESIUNII ÎN SISTEM PRIVAT

ÎNGRIJIRILE LA DOMICILIU

26
Asistentul medical/moaşa chemat într-o familie ori colectivitate, în exercitarea profesiei, trebuie să
respecte regulile de igienă şi de profilaxie.
Asistentul medical/moaşa are obligaţia morală de a aduce la cunostinţa autorităţilor competente orice
situaţie de care află şi care influenţează în rău starea de sănătate a colectivităţii.
Asistentul medical/moaşa are datoria de a ajuta la orice acţiune întreprinsă de către autorităţile
competente, în scopul protecţiei sănătăţii.

PROBLEME ALE ÎNGRIJIRII MINORILOR

Dacă asistentul medical/moaşa apreciază că minorul este victima unei agresiuni sau privaţiuni, trebuie
să încerce să-l protejeze uzând de prudenţă şi să alerteze autoritatea competentă.
Asistentul medical/moaşa trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă apreciază că starea de sănătate
nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată de anturaj.
În vederea efectuării tehnicilor şi/sau manevrelor de îngrijire şi/sau tratament asupra unui minor,
consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul personal sau legal al minorului cu excepţia situaţiilor
de urgenţă.
PROBLEME ALE EXPERIMENTĂRII PE OM
Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.

Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale incidente în materie.

Impunerea cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om, reprezintă abatere gravă pentru
orice asistent medical/moaşă care participă în mod voluntar şi conştient la asemenea fapte.

JURISDICŢIA PROFESIONALĂ
Constituie abatere disciplinară fapta prin care se încalcă prevederile Legii nr. 307/2004, ale prezentului
Statut, Regulamentului de organizare şi funcţionare, Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical/moaşei precum şi a celorlalte acte normative emise de O.A.M.M.R.
Răspunderea disciplinară atrage aplicarea uneia din următoarele sancţiuni:
a. mustrare;
b. avertisment;
c. suspendarea temporară a calităţii de membru al O.A.M.M.R. ;
d. retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R. şi propunerea de anulare a autorizaţiei de
liberă practică a profesiei pentru o perioadă limitată sau definitiv;
(1) Răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România nu
exclude răspunderea civilă, contravenţională şi penală.
(2) Dacă în cursul soluţionării unei abateri se conturează elementele săvârşirii unei infracţiuni, organele
competente au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

Abaterile disciplinare săvârşite de membrii O.A.M.M.R. care exercită funcţii elective se cercetează de
către Comisia Naţională de disciplină, mediere şi deontologie profesională, iar aplicarea sancţiunii se
face de către plenul Consiliului Naţional.

Dreptul de a face plângere aparţine persoanei vătămate (pacient sau reprezentantul legal, după caz),
precum şi membrilor O.A.M.M.R.

27
Plângerea se adresează filialei judetene/mun. Bucureşti, în care îşi desfăşoară activitatea membrul
O.A.M.M.R. în cauză sau Comisiei teritoriale de disciplină şi mediere.

Plângerea se depune personal, prin mandatar sau poate fi trimisă prin scrisoare recomandată sau cu
confirmare de primire.

Plângerea trebuie să cuprindă următoarele elemente:

- numele, prenumele, domiciliul petiţionarului;
- elementele de identificare ale membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia se îndreaptă petiţia;
- locul şi contextul în care s-a săvârşit fapta;
- descrierea faptei;
- mijloacele de probă;
- semnătura petiţionarului.
Lipsa unuia dintre aceste elemente se sancţionează cu neadmiterea acesteia.

Termenul în care poate fi depusă plângerea este de 30 de zile de la data săvârşirii sau cunoaşterii
săvârşirii faptei, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii ei.
Introducerea plângerii după expirarea termenului de mai sus se sancţionează cu decăderea din
dreptul de a face plângere pentru fapta respectivă.
Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de 30 de zile de la data săvârşirii sau cunoaşterii
săvârşirii faptei dar nu mai târziu de 6 luni.
Ancheta disciplinară se desfaşoară în limitele prezentului Cod, ale Legii nr. 307/2004, Statutului şi
Regulamentului de organizare şi funcţionare al O.A.M.M.R.
Fiecare membru al O.A.M.M.R. beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la soluţionarea cauzei.
Fiecare membru al O.A.M.M.R. are dreptul de a se apăra, prin orice mijloc legal, atunci când a fost acuzat
de săvârşirea unei abateri.
Respectarea demnităţii umane – orice persoană supusă procedurii de soluţionare a plângerii trebuie tratată
cu respect şi demnitate umană.
Garantarea dreptului la apărare – orice persoană supusă procedurii de soluţionare a plângerii are dreptul
de a se apăra prin orice mijloc legal considerat necesar; părţile implicate au dreptul la asistenţă juridică.
Limba în care se desfăşoară ancheta disciplinară şi procedura de soluţionare a plângerii – este limba
română; persoanele care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română au dreptul de a se exprima şi/sau apără
prin intermediul unui traducator autorizat.
Membrii O.A.M.M.R. care au participat la solutionarea unei cauze în primă instanţă, nu pot face parte
din organele de jurisdicţie competente în a soluţiona contestaţiile îndreptate împotriva acestor hotărâri.
În baza art. 82, Comisia de Disciplină şi Mediere va dispune:
- respingerea plângerii ca nefondată;
- declanşarea procedurii de soluţionare, conform Legii nr. 307/2004 şi prezentului Cod.
Soluţionarea plângerilor se face în termen de 45 de zile de la data admiterii, dar nu mai târziu de 3
luni.
Procedura de soluţionare a plângerii constă în: cercetarea faptei, adunarea dovezilor, solicitarea de opinii
calificate, apelarea la oricare alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei (în anumite cazuri),
propunerea sancţiunii.
Vinovăţia există atunci când fapta este săvârşită cu intenţie sau din culpă, prezintă pericol social şi este
prevăzută în Codul de Etica şi Deontologie Profesională a asistentului medical/moaşei.
Constituie abateri simple faptele:
- prin care se aduce atingere valorilor sociale ce ocrotesc drepturile pacientului, precum şi onoarea,
demnitatea confraţilor şi a celorlalte persoane cu care asistenţii medicali şi moaşele intră în relaţii
profesionale;

28
 - neîndeplinirea obligaţiilor profesionale sau îndeplinirea acestora cu neglijenţă, nepăsare, în mod
repetat;
- neparticiparea la programele de pregătire profesională şi perfecţionare;
- neplata sau refuzul la plată a cotizaţiei de membru, pentru o perioadă de cel mult 3 luni;
Constituie abateri grave faptele:
- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale cu privire la divulgarea secretului profesional;
- neacordarea primului ajutor medical;
- folosirea de mijloace de constrângere fizică şi/sau psihică în exercitarea profesiei;
- condamnarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni
privitoare la viaţa, integritatea fizică a persoanei sau ce are legatură cu exercitarea profesiei;
- desfăşurarea de activităţi politice în cadrul O.A.M.M.R. şi cu ocazia manifestărilor organizate de
acesta;
- orice faptă care îndeplineşte criteriile de individualizare a acesteia prevăzute în prezentul Cod;

Adunarea dovezilor constă în: interogarea părţilor, martorilor, strângerea depoziţiilor, a înscrisurilor
oficiale, etc.

Neprezentarea membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia s-a depus plângere, la solicitarea Comisiei de
Disciplină şi Mediere, echivalează cu recunoaşterea săvârşirii faptei.

Solicitarea de opinii calificate constă în: solicitarea de opinii personalului specializat, cu competenţă
maximă pe anumite domenii, de la caz la caz – medici, jurişti, etc.

Apelarea la orice alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei presupune : audierea în
contradictoriu a persoanelor implicate, etc.

29
 PROPUNEREA SANCTIUNII
(1) La stabilirea încadrării faptei în abatere simplă sau gravă, precum şi în procesul de individualizare a
sancţiunii, se va ţine seama de următoarele elemente:
- împrejurările în care a fost săvârşită fapta;
- pericolul social al faptei;
- rezultatul imediat şi de durată al faptei;
- prezenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei;
- modul şi mijloacele de săvârşire;
- atitudinea membrului O.A.M.M.R. pe parcursul desfăşurării anchetei, etc.
(2) Repetarea unei abateri disciplinare constituie circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la
aplicarea sancţiunii.
(3) Comisiei de Disciplină şi Mediere întocmeşte un referat de soluţionare către Biroul Consiliului
Judeţean/mun. Bucureşti, care cuprinde pe scurt:
- descrierea în fapt;
- probele administrate;
- concluzia comisiei;
- încadrarea legala;
- sancţiunea propusă a se aplica, după caz, trimiterea dosarului Comisia Naţională de Disciplină,
Mediere şi Deontologie Profesională, ori existenţa unei cauze (sau mai multe) care înlătură
răspunderea disciplinară.
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, în
condiţiile în care aceasta s-a produs prin constrângere morală sau fizică, a intervenit cazul fortuit sau
iresponsabilitatea.
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, dacă
săvârşirea ei a fost impusă de ordinul dat de către superiorul ierarhic, într-o situaţie în care nu se putea
cunoaşte în mod vădit ilegalitatea şi nici nu se putea prevede pericolul.
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, de
refuz a executa un ordin dat de către un superior ierarhic, dacă acest ordin se dovedeşte a fi fost în mod
vădit ilegal sau ar fi creat o stare de pericol previzibil, atunci când nu este vorba de o urgenţă.
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, pentru
a salva, de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viata, integritatea corporală sau
sănătatea pacientului.
Înţelesul termenilor de constrângere fizică sau morală, caz fortuit sau iresponsabilitate, este cel care
rezultă din interpretarea acestor termeni prin prisma dreptului comun.

APLICAREA SANCŢIUNII
Aplicarea sancţiunilor este de competenţa Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti pentru abaterile simple,
şi de competenţa Consiliului National pentru abaterile grave.
Biroul Executiv, respectiv Biroul Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti, emite hotărârea de sancţionare,
termenul de redactare fiind de maxim 10 zile de la adoptarea sa.
Hotărârea va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente:
- arătarea organului competent care a soluţionat plângerea;
- arătarea organului competent care a dispus aplicarea sancţiunii;
- numele, prenumele, funcţia, unitatea sanitară unde lucrează membrul O.A.M.M.R. în cauză;
- obiectul plângerii, descrierea faptelor, cu arătarea dovezilor pe care se fundamentează hotărârea;
- sancţiunea aplicată şi perioada pentru care se aplică, după caz;
- temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea;
- calea de atac, termenul de contestaţie şi organul competent a soluţiona contestaţia;

30
 - semnătura reprezentantului legal al filialei ori al O.A.M.M.R. central, după caz.
Hotărârea adoptată se comunică în termen de 5 zile de la redactare, prin scrisoare recomandată:
petentului, persoanei în cauză, Consiliului teritorial al O.A.M.M.R., persoanei juridice consemnatare a
contractului individual de muncă şi după caz, Ministerului Sănătăţii.
CĂILE DE ATAC

Contestaţia
Dreptul de a introduce contestaţie aparţine atât persoanei vătămate, cât şi membrului O.A.M.M.R.
împotriva căruia s-a dispus sancţiunea.
Hotărârea Consiliului Judetean/mun. Bucuresti se contestă în termen de maxim 30 de zile de la data
comunicării, la Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională.
Contestaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea neadmiterii acesteia, următoarele elemente:
- numele, prenumele, domiciliul contestatarului;
- indicarea deciziei de sancţionare care se contestă;
- motivele de nelegalitate pe care se întemeiază contestaţia şi dovezile în susţinerea acestor motive;
- semnătura petiţionarului.
Regulile procedurale cu privire la contestaţie sunt aceleaşi ca şi în cazul plângerii, cu excepţia situaţiilor
în care sunt aduse noi probe/elemente în cauză. În astfel de cazuri, judecarea cauzei se face în funcţie de
competenţă.
La admiterea contestaţiei, Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională va
solicita comisiei teritoriale dosarul cauzei complet, ce se va trimite în maxim 10 zile de la comunicarea
solicitării.
Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională, în soluţionarea contestaţiei, poate
dispune păstrarea sancţiunii aplicate, în tot sau în parte, anularea sancţiunii aplicate sau respingerea
contestaţiei ca nefondată.
Este dreptul oricărei părţi să conteste hotărârea Comisiei Nationale de Disciplina, Mediere si Deontologie
Profesionala, in termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Contestaţia se depune la judecătoria în a cărei rază de circumscripţie îşi desfăşoară activitatea asistentul
medical sau moaşa în cauză.

Semnificaţia sancţiunilor
Sancţiunile se înscriu în dosarele de avizare-acreditare ale membrilor O.A.M.M.R. şi constituie
recomandări (aprecieri) negative pentru acordarea reavizării.
Departamentul de jurisdicţie, etică şi deontologie profesională va comunica Compartimentului de
acreditare, avizare şi evaluare spre monitorizare sancţiunile aplicate.
PRESCRIPŢIA SANCŢIUNILOR DISCIPLINARE
Sancţiunile disciplinare pronunţate se prescriu prin înlăturarea consecinţelor sancţionarii, astfel:
a) “mustrarea” se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi
intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
b) “avertismentul” se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi
intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
c) “suspendarea” se prescrie în termen de 24 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi
intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
d) “retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R.” pentru o perioadă limitată se prescrie în termen
de 2 ani de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară.
Cursul termenului prescripţiei se întrerupe în momentul în care s-a pronunţat o nouă sancţiune
disciplinară; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Pe perioada aplicării unei sancţiuni pentru o abatere gravă, membrul O.A.M.M.R. este supus
următoarelor interdicţii:

31
 - nu poate activa în calitate de membru O.A.M.M.R.;
- nu are drept de vot şi nici dreptul de a fi ales în organele de conducere ale O.A.M.M.R. (până la
împlinirea termenului de prescripţie);
- nu are dreptul de a-şi practica profesia pe perioada cât autorizaţia de liberă practică este anulată
pe o perioadă limitată sau definitivă;
- nu are dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită şi/sau medicamente gratuite, atât
personal cât şi pentru membrii familiei.
Refuzul membrilor O.A.M.M.R. de a colabora cu organele competente ale O.A.M.M.R. în soluţionarea
abaterilor disciplinare constituie abatere simplă.
REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE AL ORDINULUI
ASISTENŢILOR MEDICALI ŞI MOAŞELOR DIN ROMÂNIA
Având în vedere dispoziţiile art. 51 alin.3 şi art.68 din Legea 307/2004, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Nr.578/30.VI.2004, cu modificările ulterioare, Adunarea Generală Naţională a
OAMMR adoptă prezentul Regulament de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali
şi Moaşelor din România.
(1) Regulamentul de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România reglementează desfăşurarea activităţii structurilor executive din cadrul OAMMR, organizaţie
profesională cu personalitate juridică, nonguvernamentală, de interes public, apolitică, nonprofit a
asistenţilor medicali şi moaşelor din România, înfiinţată în baza Legii 307/2004.
(2) Dispoziţiile prezentului Regulament reglementează organizarea şi funcţionarea OAMMR atât la
nivelul filalelor judeţene, respectiv a mun.Bucureşti, cât şi la nivel naţional.
(1) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se bucură de autonomie instituţională,
organizându-se la nivel naţional şi judeţean, respectiv al mun.Bucureşti, şi funcţionând prin
filialele judeţene şi a mun.Bucureşti.
(2) Între Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi filialele judeţene, respectiv cea
a municipiului Bucureşti există raporturi de autonomie funcţională, organizatorică şi financiară
în limitele legale conferite de dispoziţiile Legii 307/2004, ale Statutului OAMMR şi ale
Regulamentului de organizare şi funcţionare.
(3) Filialele judeţene, şi respectiv a mun.Bucureşti, cuprind, în calitate de membri, asistenţii medicali
şi moaşele autorizaţi în filialele respective.
(4) Filialele judeţene, respectiv a mun.Bucureşti, au obligaţia organizării ca minimă cerinţă
organizatorică a Departamentului profesional ştiinţific, Departamentului de Jurisdictie
Profesională, Etica şi Deontologie, punctelor teritoriale de informare privind legislaţia sistemului
de sănătate, precum şi a Direcţiei de secretariat şi protocol, a Direcţiei economico-financiare,
aprovizionare şi administrare a patrimoniului.
(5) Filialele judetene, respective a mun.Bucureşti, pot adopta în organizarea activităţii interne, după
caz, o structură asemănătoare celei de la nivel naţional.
(6) Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România are siglă, ştampilă şi însemne proprii,
prezentate şi descrise în Anexa 2 a Statutului OAMMR, ocrotite conform dispoziţiilor legale.
(7) Sigla organizaţiei OAMMR va fi aplicata pe toate actele emise de e OAMMR atât la nivel
naţional, cât şi judeţean cu menţionarea filialei, a sediului acesteia şi a celorlalte elemente de
identificare cerute de prevederile legale.
(8) Sediul central al OAMMR este în Bucureşti, strada Cristian Popisteanu Nr.1-3,sector 1,
Bucuresti.
DEPARTAMENTELE/COMPARTIMENTELE DIN CADRUL OAMMR

(1) La nivelul Consiliului Naţional funcţionează departamente/compartimente de specialitate, precum şi

Comisii de specialitate ale asistenţilor medicali generalişti, Comisia de specialitate a moaşelor, comisii

32
de specialitate pentru celelalte specialităţi ale asistenţilor medicali, Comisia de disciplină, mediere, etică
şi deontologie profesională.
(2) Structura organizatorică internă a OAMMR se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art.61 din
Statutul OAMMR

Departamentele de specialitate din componenţa Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din

România sunt:

1.Departamentul profesional ştiinţific

2.Departamentul jurisdicţie profesională, etică şi deontologie medicală
3. Departamentul imagine, publicaţii, comunicare, relaţii cu mass-media şi relaţii internaţionale
4.Departamentul de control şi supraveghere a profesiei
5.Departamentul recunoaştere diplome
6. Secretariatul General

EXERCITAREA PROFESIUNII DE ASISTENT MEDICAL

Exercitarea profesiunii de asistent medical cu profil clinic sau paraclinic este un drept al oricărei persoane
fizice, cetăţean român sau străin, posesor al diplomei de asistent medical, eliberată de o instituţie de
învăţământ recunoscută de lege, şi având competenţa necesară pentru participarea la îngrijirea sănătăţii
persoanei, a familiei şi a comunităţii.
Exercitarea profesiunii de asistent medical cu profil clinic sau paraclinic este autorizată de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei.
Asistentul medical, prin natura profesiunii sale, nu poate fi considerat funcţionar public şi nici nu va
putea fi asimilat funcţionarului public, conform legii.
Profesiunea de asistent medical cuprinde responsabilităţi care rezultă din prescripţia medicală şi din fişa
postului.
Autorizarea pentru practica profesiunii de asistent medical se face conform reglementărilor privind
înscrierea în Registrul unic al asistenţilor medicali, elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

Profesiunea de asistent medical poate fi exercitată de către persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii:
a) este posesoare a diplomei de absolvire a unei forme de învăţământ de specialitate, de stat sau privat,
acreditată în condiţiile legii;
b) este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea acestei profesiuni;
c) este autorizată să practice această profesiune prin înscrierea în Registrul unic al asistenţilor medicali,
ţinut la Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Asistentul medical poate practica profesiunea în unităţi medico-sanitare de stat sau private şi în instituţii
de învăţământ şi cercetare cu profil medical.
Asistentul medical angajat în unităţi medico-sanitare din reţeaua de stat sau privată are obligaţii ce decurg
din normele şi reglementările legale, din prevederile contractului individual de muncă şi din
regulamentele de ordine interioară.
Protecţia asistentului medical pentru riscurile ce decurg din practica profesională se realizează de
angajator prin societăţile de asigurări.
Conţinutul şi caracteristicile activităţii asistentului medical sunt:
a) efectuează îngrijiri de natură preventivă, curativă şi recuperatorie ale persoanei, familiei şi
comunităţii, în limita competenţelor sale;
b) participă la programe de educaţie sanitară a populaţiei;

33
c) participă la formarea practică a viitorilor asistenţi medicali;
d) participă, sub îndrumarea medicilor, la cercetarea în domeniul medical şi al îngrijirilor pentru
sănătate;
e) e) participă alături de alte categorii de personal la protejarea mediului ambiant.
Relaţii care se stabilesc în exercitarea profesiunii de asistent medical
Activitatea asistentului medical se desfăşoară individual, conform unui plan stabilit de către medic, sau
în cadrul unei echipe medicale, în funcţie de natura activităţii.
Asistentul medical se subordonează medicului şi recunoaşte rolul lui şi al celorlalţi membri ai echipei
medicale, participând la menţinerea relaţiilor amiabile în cadrul acesteia şi contribuind la calitatea
actului medical.
Relaţiile dintre asistenţii medicali se bazează pe corectitudine, colaborare, respect reciproc şi solidaritate
profesională, potrivit Codului de etică şi deontologie profesională al asistentului medical.

ORDINUL ASISTENŢILOR MEDICALI DIN ROMANIA

Caracteristici generale

Ordinul Asistenţilor Medicali din România se înfiinţează ca organizaţie profesională, neguvernamentală,

apolitică, nonprofit şi cu personalitate juridică, care reprezintă interesele profesionale ale asistenţilor
medicali membri.
Ordinul Asistenţilor Medicali din România cuprinde asistenţi medicali autorizaţi să practice profesiunea
de asistent medical în unităţi ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei sau ale altor ministere cu reţea sanitară
proprie, precum şi în sectorul privat.
Ordinul Asistenţilor Medicali din România are sediul central în municipiul Bucureşti.
ATRIBUŢIILE ORDINULUI ASISTENŢILOR MEDICALI DIN ROMÂNIA
Ordinul Asistenţilor Medicali din România are următoarele atribuţii:
a) apără prestigiul şi demnitatea profesională ale asistenţilor medicali membri în relaţiile cu terţe
persoane fizice şi juridice;
b) apără şi promovează drepturile şi interesele profesionale ale membrilor săi;
c) emite norme cu caracter intern, cu respectarea dispoziţiilor legale;
d) elaborează şi supraveghează respectarea Codului de etică şi deontologie profesională al
asistentului medical, adoptat după avizarea de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi de Colegiul
Medicilor din România;
e) reprezintă membrii săi în relaţiile cu organizaţii neguvernamentale şi cu sindicate, pe plan intern
şi internaţional;
f) desemnează reprezentanţi în situaţiile de judecare a cazurilor de abateri de la normele de etică şi
deontologie profesională, precum şi de soluţionare a litigiilor;
g) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei în scopul elaborării reglementărilor privind
înregistrarea în Registrul unic al asistenţilor medicali;
h) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei la formarea, specializarea şi perfecţionarea
pregătirii profesionale practice a asistenţilor medicali;
i) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei în scopul elaborării normelor specifice şi a
reglementărilor privind profesiunea de asistent medical.

MEMBRII ORDINULUI ASISTENTILOR MEDICALI DIN ROMANIA

Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali din România se pierde ca urmare a suspendării
sau anulării dreptului de exercitare a profesiunii de asistent medical.
Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali din România sunt obligaţi:
a) să respecte reglementările legale privind exercitarea profesiunii de asistent medical;

34
 b) să respecte statutul Ordinului Asistenţilor Medicali din România privind exercitarea profesiunii
de asistent medical;
c) să respecte şi să aplice normele de etică şi deontologie profesională.
Veniturile Ordinului Asistenţilor Medicali din România se constituie din:
a) taxa de înscriere şi cotizaţiile lunare ale membrilor;
b) donaţii, sponsorizări, potrivit legii;
c) fonduri rezultate din manifestări culturale şi din drepturi editoriale;
d) alte surse, cu respectarea prevederilor legale.

35
I. Valori si principii etice in nursing.Sisteme personale de valori.
II. Drepturi si libertăți
III. Aspecte etice ale îngrijirii

I.VALORI SI PRINCIPII ETICE IN NURSING.

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au considerat că pentru a trăi în colectivitate fară a-și duna unii
altora, trebuie să creeze norme și legi care să le facă traiul civilizat. Știinta acestor reguli formează astăzi
ceea ce filosoful antic grec Platonas numea “știinta binelui si a virtuții.”

Etica ca știintă a normelor morale exprimă trebuința omului de valori morale (binele,cinstea, omenia,
datoria, fericirea). Aceste valori morale reprezintă specificul umanului din fiecare și fară acestea omul ar
cadea in animalitate. Scopul moralei sau al eticii de-a lungul timpului a fost acela de a da oamenilor unele
reguli de conduită care să le asigure bunastarea in comunitate. Aceste reguli cuprind criterii după care se
face deosebirea între bine si rău, dreptate și nedreptate, adevar și neadevăr. De respectarea acestor reguli
și obligații comune depinde binele general.

Cultul muncii,dragostea, respectul pentru adevăr și semeni sunt valori predate de primii medici ai
popoarelor antice și se regăsesc in consemnarile lui Hippocratis din Kos, medic al Greciei antice
considerat “parintele medicinii”, Theofrastos filosof antic grec si botanist, Pedanius Discorides fizician,
farmacist si botanist al Greciei antice, Hammurabi rege al Babilonului, secolul XVII înainte de Hristos,
autor al unui cod de legi numit Codul lui Hammurabi.

Filosoful antic grec Platonas, în lucrarea sa “Despre virtute”, că oamenii superiori trebuie sa posede
patru virtutii : prudența, dreptarea, cumpătarea și forța. Despre aceleași virtuții vorbea și înaintașul său
Sallustius în una din scrierile sale numită “Codul lui Sallustius“. Aceste virtuții (înțelepciune, curaj și

36
cumpătare, bunătate, prudentă și dreptate) au devenit principiile de bază ale deontologiei medicale din
antichitate.
Chiar și în timpul în care medicina se confunda cu magia, munca de îngrijire a suferinței oamenilor a
însemnat, înainte de toate omenie și răspundere, impunând practica acestei activități sub jurământ și
respectarea unor norme de conduită prevazute în coduri deontologice. Principiile de bază ale deontologiei
medicale din antichitate (înțelepciunea, curajul, dreptatea, bunatatea, cumpatarea) au rămas ca niște
puncte cardinale și se regăsesc în toate codurile și jurămintele cunoscute astăzi.
Jurămantul lui Hippocratis din secolul IV-V înainte de Hristos este redat in zilele noastre în Juramantul
de la Geneva din 1948 și în Codul internațional al eticii medicale din 1949 .
Mărturia rămasă din cele mai îndepartate timpuri ale Indiei străvechi, că cel care îngrijește bolnavii
trebuie să fie un “pada”,adică un remediu de neînlocuit, să fie bun, lipsit de pudoare, voinic și atent la
ordinele medicului, a pus bazele moderne ale exercitării profesiei de asistent medical.

Astăzi la absolvirea școlii , asistentele medicale rostesc celebrul “Legămant Florence Nightingale “(
Florence Nightingale nursa britanică erou al razboiului crimeean) : “ Ma leg cu trup si suflet in fata Lui
Dumnezeu și fața de aceasta adunare, că îmi voi petrece viața în cinste și ca voi practica profesiunea mea
cu loialitate. Mă voi feri de tot ceea ce este rau și daunător și nu voi întrebuința și nu voi da cu bună
știința vreun leac vatămator . Voi face tot ce stă în putința mea spre a păstra și ridică drapelul profesiunii
mele și voi ține în taină tot ceea ce mi se va încredința, precum și tot ce voi afla din treburile familiale în
timpul profesiunii mele. Mă voi strădui să ajut cu loialitate pe medici în tratamentul prescris de ei și mă
voi devota celor pe care îi îngrijesc. “

A. Asistente medicale celebre - Despre principiile și valorile etice în nursing. Sisteme personale
de valori.

Teodora Gindu – director adjunct al Școlii tehnice sanitare în 1963, cea care a pus bazele
bucătariilor dietetice , a caselor de naștere și a organizat școala mamei .
“Pentru a vă defini ca oameni , ca profesioniști vă trebuie în primul rând sănatate , pregătire
și puterea de a iubi. Dragostea de profesie vă va îndemna să învățati mereu; dragostea de omul în
suferință va cultiva omenia, bunatatea, modestia, devotamentul, conștiinciozitatea în muncă.
Dragostea întreține și amplifică forța creatoare, da lumina idealurilor, sporeste puterea, menține
elanul, optimismul, intarzie oboseala , inlatura blazarea . Dragostea priveste departe , spre impliniri
de tot felul ,nu se înspăimanta de piedici, nu dezarmează . “

Elena Nichita Zelenic – asistenta sefă , absolventă a Facultații de Științe Juridice, medaliată cu
medalia Florence Nightingale în 1963 de către Comitetul Internațional al Crucii Rosii în Franța.
“Motivația care m-a determinat să îmbrățișez această profesie este moștenirea de preț de la
părinții mei : aceea de a fi un luptător și încrederea că voi învinge. Familia mi-a dăruit o inegalabilă
avere : cinstea , corectitudinea , cultul muncii , intoleranța față de nedreptate, mila și dragostea față
de semeni.”

Alice Andreescu – asistenta sefă, președintă a Asociației “Spiritul copiilor “, a pus bazele
Centrului de pedagogie curativă, prima instituție de educație specială și terapie complexă din țara
noastră pentru copii cu handicap multiplu.

37
 “Eu mi-am iubit profesia și am trăit întotdeauna și în orice loc ca și cum mi-aș fi petrecut cea din
urmă zi dintr-o viață care n-ar mai reveni niciodată. Am iubit copiii în care am văzut misiunea
supremă a naturii ; am prețuit femeia creatoare de viată ; mi-am stimat dascalii ; mi-am iubit colegele
si colaboratorii , fără de care bucuriile nu ar mai fi avut aceeași valoare; am iubit instituția căreia i-
am aparținut și am luptat pentru prestigiul ei; am ignorat scurgerea timpului și alte probleme proprii;
am avut imense bucurii , dar și mari tristeți, reușite si eșecuri; m-am bucurat pentru licărirea vietii,
am lăcrimat închizând pleoape pentru totdeauna; m-am încăpățânat să cred că există viața acolo unde
nu mai era; n-am disperat niciodată și am perseverat întotdeauna.”

ACTIVITATE DE LUCRU PE GRUPE – FIȘĂ DE LUCRU

B. APLICAȚII :

1. Alcătuiți o listă cu valorile promovate de societatea actuală și o listă personală de valori dupa care
vă conduceti în viață. Stabiliți în ce măsură cele două liste coincid sau nu. Prezentați motivele

38
 pentru care lista de valori personale nu coincide cu lista valorilor promovate de societatea actuală
.

1. Citiți “Legământul Florence Nightingale” si Juramântul depus de moașe . Identificati trasaturile

morale al asistentului medical .

2. Citiți “Jurământul lui Hippocratis” . Identificati trăsăturile morale ale medicului .

3. “Trăsăturile morale sunt trăsături de caracter, ele se formează în timp și sunt educabile”. Având
la bază această considerație răspundeți la urmatoarele întrebari :

a. Considerați că generozitatea este o trăsătura morală necesară exercitării profesiei de asistent

medical? Construiți doua argumente prin care să vă sustineți punctul de vedere.

b. Considerați că bunatatea este o trăsătură morală ce poate fi educată sau dimpotrivă oamenii sunt
“buni de la natură” așa cum susține filosoful francez J.J. Rousseau? Construiți două argumente
prin care să vă susțineți punctul de vedere.

OBSERVAȚII :

Aplicația 1 va fi rezolvată individual. Se vor confrunta răspunsurile.

Aplicațiile : 2 , 3 , si 4 vor fi rezolvate în grup. Elevii se vor evalua după urmatorul barem de notare-
corectare :
- 1 punct din oficiu .
- 1 punct pentru prezentarea clară , concisă , precisă .
- Aplicația 2. - 1 punct pentru identificarea corectă a tuturor trăsăturilor morale ale
asistentului medical.
- Aplicația 3. - 1 punct pentru identificarea corectă a tuturor trăsăturilor morale ale
medicului .
- Aplicația 4 . - a. - 3 puncte –cate 1,50p pentru fiecare
argument construit corect.
- b. - 3 puncte – cate 1,50p pentru fiecare
argument construit corect.
Total : 10 puncte .

C .TRASATURILE MORALE ALE ASISTENTULUI MEDICAL SI ALE MEDICULUI.

PRINCIPII MORALE IN NURSING.

1. Trăsăturile morale ale asistentului medical și ale medicului sunt:cinstea , loialitatea, corectitudinea,
bunavoința, generozitatea, devotamentul, respectul, responsabilitatea, demniatea, coștiinciozitatea,
discreția, umanitatea .

2. Principiile morale sunt :

- respectul față de înaintași, de formatori și față de superiori .

- respectul față de cei cărora li se acordă îngrijiri (respectarea drepturilor , a obiceiurilor a credinței și a
valorilor fiecăruia) .

39
- respectul pentru viață și umanitate : “Voi păstra respect absolut pentru viața umana. Nici sub amenințare
nu-mi voi folosi cunoștințele medicale contra umanității “.Codul international al eticii medicale 1949”.
- dragostea și respectul pentru adevăr și pentru aproale nostru.
- credința în miracole posibile: un zâmbet, un cuvânt, un gest, o privire să însemne speranța !
- munca de îngrijire a suferinței oamenilor înseamnă omenie și răspundere.
- practicarea profesiei sub semnul răspunderii cu loialitate și devotement .
- pregătirea continuă - norma etica fundamentală (desăvârșita competență) .
- principiile de bază ale deontologiei medicale sunt : înțelepciunea, curajul, dreptatea , cumpătarea,
bunavoința .

II. DREPTURI SI LIBERTĂȚI .

A.DREPTURILE PACIENTULUI - Carta Europeană a Drepturilor Pacientului , conceputa de

Parlamentul European în ianuarie 1984.

- dreptul la o îngrijire și la un tratament corespunzator bolii.

- dreptul la securitate socială adecvată, acordat cu promtitudine pentru a-i permite exercitarea drepturilor
mentionate mai sus.
- dreptul de a alege liber medicul si unitatea de îngrijire a sănătății .
- dreptul de acces în spital la o distantă rezonabila de mers.
- dreptul la informații privind diagnosticul, terapia și prognoza, dreptul de acces la propriile sale date
medicale și dreptul de a-și da consimțământul sau de a refuza tratamentul propus .
- dreptul la confidențialitatea medicală, singurele excepții posibile fiind bazate pe un numar limitat de
motive serioase și bine definite, avându-se în vedere integritatea persoanei umane.
- dreptul pacientului de a ridica obligația confidențialității, complet ori in parte, în ceea ce privește
dosarele sale medicale .
- dreptul la reclamație bazat pe “dauna în interesele pacientului”.
- dreptul de a intenta un process la tribunal.
- respectarea drepturilor și îndatoririlor personalului medical .
- dreptul pacientului de a fi reprezentat de asociații și organizații independente .
- dreptul la respect pentru viața particulară și religioasă, precum și convingerile filosofice .
- dreptul la o moarte demnă .

B.DREPTURILE PACIENȚILOR ÎN EUROPA.

1.Drepturile umane și valorile în îngrijirea sănătății

1.1 Fiecare persoană are dreptul de a fi respectată ca ființă umană .

1.2 Fiecare persoană are dreptul la autodeterminare.

1.3 Fiecare are dreptul la integritate fizică și mintală și la securitatea persoanei sale .

1.4 Fiecare are dreptul de a pretinde respectarea intimitătii sale .

40
1.5 Fiecare are dreptul la respectarea valorilor sale morale si culturale si convingerile sale filosofice.

1.6 Fiecare are dreptul la o protecție corespunzatoare a sănătății asigurată prin măsuri preventive și de
îngrijire a sănătații, urmarind atingerea nivelului optim de sanatate .

2. Informarea

2.1Informația privind serviciile de sănătate și modaliatea optimă de utilizare a acestora va fi pusă la

dispoziția publicului pentru toți cei interesați să poată beneficia .

2.2 Pacienții au dreptul de a fi informați complet asupra stării lor de sănătate, inclusiv elementele
medicale, asupra procedurilor medicale propuse, riscurilor potențiale și beneficiilor pe care le incumbă
fiecare procedură asupra diagnosticului, prognozei și progresului tratamentului.
2.3 Informația va fi comunicată pacientului într-un mod corespunzator capacității sale de înțelegere,
minimalizând utilizarea terminologiei tehnice de strictă specialitate. Dacă pacientul nu vorbește aceeași
limbă sau o limbă comună se va asigura o formă de translație.

2.4 Pacientul are dreptul de a nu fi informat la cererea sa expresă .

2.5 Pacienții au dreptul la a alege cine, daca există, trebuie sa fie informat în numele lor .

2.6 Pacienții trebuie să aibă posibilitatea de a obține o a doua opinie.

2.7 Atunci când sunt internați într-o unitate de îngrijire a sănătății, pacienții trebuie să fie informați asupra
identității și a statutului profesional al personalului de îngrijire a sănătății pe care le acordă asistenta și
asupra regulilor și reglementărilor de rutină la care trebuie sa se supună pe durata internării și îngrijirii .

2.8 Pacienții trebuie să aibă dreptul de a cere și de a primi rezumatul în scris privind diagnosticul,
tratamentul și îngrijirea lor la externarea dintr-o unitate de îngrijire .

3. Consimțământul

3.1 Consimțământul informat constituie o condiție preliminară pentru orice intervenție medicală.

3.2 Un pacient are dreptul de a refuza sau de a opri o intervenție medicală. Implicațiile refuzului sau
opririi unei astfel de intervenții vor fi explicate în detaliu pacientului .

3.3 Atunci când pacientul este incapabil sa-și exprime voința și este necesară intervenția medicală de
urgentă, consimtământul poate fi presupus dacă nu există elemente exprimate anterior de pacient care să
ateste refuzul consimțământului .

3.4 Atunci când este necesar consimțământul unui reprezentant legal iar intervenția este urgent necesară,
actul medical poate fi făcut dacă nu este posibil să se obțină la timp, consimțământul reprezentantului.

41
3.5 Atunci când consimțământul reprezentantului legal este solicitat, pacienții (minori sau adulți) vor fi
totuși incluși în procesul de luare a deciziei în măsura posibilităților premise de situația lor.

3.6 Dacă reprezentantul legal refuză sa-și dea consimțământul iar medicul sau alt personal de sănătate
este de părere că intervenția este în interesul pacientului, decizia trebuie să fie solicitată unui tribunal sau
altă formă de arbitraj.

3.7 În orice altă situație în care pacientul nu este capabil să-și dea consimțământul informat și unde nu
există un reprezentant legal sau un reprezentant desemnat de pacient în acest scop, vor fi luate măsuri
corespunzătoare pentru a asigura un proces de înlocuire a deciziei ținându-se seama în cea mai mare
măsură posibilă de cele cunoscute privind dorințele probabile ale pacientului .

3.8 Consimțământul pacientului este necesar pentru prezervarea sau utilizarea tuturor componentelor
corpului uman. Consimțământul poate fi presupus atunci când este vorba de utilizarea acestor
componente (substanțe) în timpul diagnosticului, tratamentului sau îngrijirii pacientului respectiv.

3.9 Consimtamantul informat al pacientului este necesar pentru participarea la procesul de invatamant
medical .

3.10 Consimțământul informat al pacientului este o condiție preliminară pentru participarea la cercetarea
stiintifică . Toate protocoalele trebuiesc supuse procedurilor etice corespunzatoare. Astfel de cercetări nu
pot fi efectuate cu cei care nu sunt capabili să-și exprime voința, dacă nu a fost obținut consimțământul
unui reprezentant legal și cercetarea nu este în interesul pacientului .

4. Confidențialitatea și intimitatea.

4.1 Toate informațiile privind starea sănătății pacientului, condiția sa medicală, diagnosticul,
prognosticul și tratamentul, precum și alte informații de natură personală vor fi prestate în regim de
confidențialitate chiar și dupa moartea pacientului.

4.2 Informația confidențială poate fi divulgată numai cu consimțământul explicit al pacientului sau când
există dispoziții judiciare exprese în acest sens. Consimțământul este presupus atunci când divulgarea se
face către un alt membru al personalului de îngrijire implicat în tratamentul pacientului.

4.3 Toate datele pacientului identificabile trebuie protejate. Protecția datelor trebuie să fie
corespunzătoare manierei de stocare a acestora. Substanțele umane din care pot fi derivate date
identificabile trebuie protejate ca atare .

4.4 Pacienții au dreptul de a avea acces la fișele lor medicale sau la orice evidențe legate de diagnosticul
, tratamentul și îngrijirea lor și de a primi o copie după dosarul și fișele lor medicale sau părți din acestea.
Astfel de date exclud datele care privesc o terță persoană.

4.5 Pacienții au dreptul de a solicita corectarea, completarea, eliminarea, clarificarea și\sau aducerea la
zi a datelor lor personale și medicale care sunt necorespunzătoare, ambigue sau depășite sau care nu sunt
relevante pentru diagnostic, tratament sau îngrijire .

42
4.6 Nu este admisă intervenția în viața particulară sau a vieții de familie decât în cazul în care, pe langă
consimțământul pacientului, aceasta poate fi justificată ca necesară diagnosticului, tratamentului sau
îngrijirii pacientului.

4.7 Intervențiile medicale pot fi efectuate numai atunci când există respectul necesar față de intimitatea
pacientului. Aceasta înseamnă că o intervenție poate fi efectuată numai în prezența acelor persoane care
sunt necesare acesteia, dacă pacientul nu a solicitat altfel.

4.8 Pacienții internați în unități medicale au dreptul la facilităti fizice care să le asigure dreptul la
intimitate, îndeosebi în situațiile în care li se acordă îngrijire personală, examinări sau tratament.

5. Îngrijire și tratament .

5.1 Fiecare are dreptul de a primi o îngrijire corespunzătoare cerințelor de sănătate, inclusiv o asistență
preventivă și alte măsuri pentru promovarea sănătății. Serviciile trebuie să fie accesibile permanent și în
mod echitabil pentru toți, fără discriminări și în conformitate cu resursele financiare, umane și materiale
disponibile într-o societate dată.

5.2 Pacienții au dreptul colectiv la o formă de reprezentare la fiecare nivel al sistemului de îngrijiri de
sanatate, în probleme privind planificarea și reevaluarea serviciilor, calitatea și prestarea îngrijirilor
acordate .

5.3 Pacienții au dreptul la îngrijiri marcate atât de existența unor standarde înalte de calitate cât și de
bune relații interumane cu personalul sanitar.

5.4 Pacienții au dreptul la continuitate în îngrijire inclusiv cooperare între toți cei care acordă servicii de
îngrijire a sănătății și/sau unitățile care pot fi implicate în diagnosticul, tratamentul sau îngrijirea lor.

5.5 În condițiile în care personalul medical trebuie să aleagă pacienții potențiali pentru un anumit
tratament pentru care nu există suficiente posibilități de acoperire a cererii, toți pacienții respectivi au
dreptul la o procedură de selecție corectă pentru acest tratament.

5.6 Pacienții au dreptul să-și aleagă și să-și schimbe medicul sau alt personal de îngrijire a sănătății sau
unitatea medicală, cu condiția ca această alegere să fie compatibilă cu modul de funcționare a sistemului
de îngrijire a sănătății .

5.7 Pacienții pentru care nu mai există motive medicale de prelungire a șederii într-o unitate medicală
sunt îndreptățiți să primească explicații exhaustive înainte de a fi transferați într-o altă unitate sau trimiși
acasă. Transferul poate avea loc numai după ce unitatea primitoare și-a exprimat acordul pentru primirea
pacientului. Atunci când pacientul este externat la domiciliu, iar condiția sa o solicită, vor fi asigurate
servicii la domiciliu.

5.8 Pacienții au dreptul de a fi tratați cu demnitate în legătură cu diagnosticul, tratamentul și îngrijirea

lor, în respect pentru valorile lor culturale.

43
5.9 Pacienții au dreptul de a se bucura de sprijinul familiei, rudelor și prietenilor în timpul îngrijirii și
tratamentului și de a primi sprijin spiritual și îndrumare tot timpul.

5.10 Pacienții au dreptul la ușurarea suferințelor lor în conformitate cu stadiul actual al dezvoltării științei.

5.11 Pacienții au dreptul la o îngrijire umană și dreptul de a muri în demnitate(îngrijirea terminală) .

6. Aplicare.

6.1 Exercitarea setului de drepturi stipulate în acest document implică stabilirea unor măsuri
corespunzatoare în acest scop .

6.2 Dreptul de a se bucura de aceste drepturi trebuie asigurat fără discriminare.

6.3 În exercitarea acestor drepturi, pacienții vor fi supuși numai acelor limitări care sunt compatibile cu
instrumentele privind drepturile omului și in conformitate cu procedura prevazută de lege.

6.4 În cazul în care pacientul nu poate dispune de drepturile mai sus menționate în acest document, aceste
drepturi vor fi exercitate prin reprezentantul său legal sau o altă persoană desemnata de pacient în acest
scop, iar acolo unde nu a fost numit un reprezentant legal sau un înlocuitor, vor fi luate alte măsuri de
reprezentare a pacientului.

6.5 Pacienții trebuie să aiba acces la acele informații și sfaturi care să le dea posibilitatea să-și exercite
drepturile stipulate în acest document . Acolo unde pacientul simte că nu i-au fost respectate drepturile,
trebuie să i se dea posibilitatea să depună o plângere.În plus, atunci când se adreseaza tribunalului, trebuie
să existe mecanisme independente de nivel instituțional sau alte niveluri pentru a-i facilita procesul de
depunere a plângerilor și ca o persoană independenta să le acorde consultanță privind modalitatea cea
mai avantajoasa de abordare a acțiunii. Pacienții au dreptul de a li se examina și rezolva plângerile într-
o maniera justă, eficientă, promptă și de a fi informați asupra rezultatului.

C. DREPTURILE ȘI RESPONSABILITĂȚILE ASISTENTULUI MEDICAL – “CODUL PENTRU

ASISTENTE MEDICALE “ – elaborat de Consiliul International din 1953 și adoptat în 1073.

1.Responsabilități :

- a.promovarea sănătății

44
- b. prevenirea îmbolnăvirilor
- c. restaurarea sănătății
- d.înlaturarea suferinței

2. Drepturile asistentului medical :

- informarea superiorilor asupra pregătirii, experienței, competenței

- dreptul de a accepta sau de a se retrage când acțiunea contravine pregătirii și competenței sale, ca în
problema avortului, tratamentului antișoc etc.
- cooperarea cu superiorii pentru a crea un mediu ambient propice unei activități optime
- dreptul la respect din partea superiorilor pentru competență și inițiative
- dreptul la demnitate prin exprimare și autodezvoltare, prin perfecționarea studiilor de specialitate
- dreptul de a fi apreciate și corect evaluate, ca rezultat al contribuției peronale, prin crearea unui cadru
exterior propice practicii și o corectă recompensă materială
- derptul de a avea condiții de munca care sa minimalizeze stressul psihic, emoțional și riscurile legate
de sănătatea proprie
- dreptul de a controla definirea practicii profesionale în cadrul legislativ
- dreptul de a participa la stabilirea unor tactici politice care afectează statutul de asistent medical
- dreptul de a acționa pe plan politic și social pentru a susține punctele de vedere ale asistentelor medicale
și cele privind îngrijirile pentru sănătate

3.Asistenta medicală și pacientul.

- responsabilitatea primordială a asistentei medicale constă în a acorda îngrijiri persoanelor care au

nevoie în această privință.
- în exercitarea profesiei sale, asistenta medicală creează o ambianță în cadrul căreia valorile, obiceiurile,
religia și credinta individului sunt respectate
- asistenta medicală este legată prin secretul profesional și analizează îndeaproape informațiile deținute
despre bolnav, în ce măsură și cui să le comunice în mod conștient și de bună credință

4.Asistenta medicală și exercitarea îngrijirilor.

- asistenta medicală iși asumă o responsabilitate personală în acordarea îngrijirilor, precum și pentru a-și
menține nivelul profesional la zi, printr-un sistem de reânnoire a cunoștințelor și de educație
- asistenta medicală asigură, în orice situație, menținerea unui standard de îngrijire la nivelul cel mai
ridicat posibil
- în activitatea sa profesională, asistenta medicală face întotdeauna dovada de o conduită ce îi onoreaza
profesia

5.Asistenta medicală și societatea.

45
- asistenta medicală împarte cu concetățenii săi responsabilitatea de a lua inițiative și de a participa la
activități destinate să raspundă exigențelor sociale și de sănătate ale populației

6.Asistenta medicală și colegii săi.

- asistenta medicală împarte responsabilitatea de a coopera îndeaproape cu toți cei care lucrează atât în
domeniul sănătății, cât și în alte domenii de activitate
- asistenta medicală ia toate măsurile necesare pentru a proteja individul, în cazul în care tratamentul și
ingrijirea medicală a acestuia sunt puse în pericol de acțiunile unei colege sau a unei alte persoane

7.Asistenta medicală și profesiunea sa.

- asistenta medicală are ca responsabilitate atât definirea și aplicarea normelor de sănătate și îngrijire la
nivelul cel mai ridicat posibil cât și educarea și pregatirea profesională a viitoarelor asistente medicale

- asistenta medicală contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor cunoștințe privind profesiunea sa
- prin intermediul organizației sale profesionale, asistenta medicală participă la progresul în domeniul
îngrijirilor medicale, crearea și păstrarea condițiilor de muncă, echitabile pe plan economic și social

ACTIVITATE PE GRUPE – FIȘĂ DE LUCRU

46
Cursul al II lea – Deontologie și etică profesională.

1. Identificați ce drepturi ale pacientului au fost încalcate în cazurile de malpraxis nr. 6 , 9 ,11 .

2.Identificați ce responsabilități (drepturi) ale asistentului medical nu au fost respectate în cazurile de

malpraxis nr. 4 , 5 , 10 .

3. Citiți cazul de malpraxis nr .11. Considerați că medicul a procedat corect sau incorect în acest caz?
Construiti trei argumente prin care să vă sustineți punctul de vedere .

BAREM DE NOTARE-CORECTARE :

- 1 punct din oficiu

- 1 punct pentru prezentare clară, concisă, precisă

Sub. 1 – 3 puncte pentru identificarea corectă a celor 6 drepturi ale

pacientului ce au fost încalcate (0,50 pct. pentru fiecare
drept menționat corect 6x0,50p=3p)
Sub. 2 – 2 puncte pentru identificarea corectă a celor patru res-
Ponsabilități ale asistentului medical ce au fost încalcate
(0,50 p. pentru fiecare responsabilitate mentionata corect, 4x0,50p=2p)
Sub. 3 - 3 puncte pentru construirea corectă a celor două argumente
(1.50 p. pentru fiecare argument construit corect )

OBS: Surse bibliografice : Codul de etică al asistentului medical.

Legea drepturilor pacienților.
Cazuri de malpraxis publicate in massmedia.(sursa internet / știrile PROTV)

D.RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU MALPRAXIS.

Răspunderea civilă medicală subiectivă se bazează pe greşeala medicului, săvârşită cu ocazia prestării
actului medical, greşeală care a cauzat pacientului un prejudiciu.Din punctul de vedere al Legii nr
95/2006, personalul medical nu răspunde doar pentru erori, neglijenţă, imprudenţă, cunoştinţe medicale
insuficiente etc ci şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor legale privind
confidenţialitatea, consimţământul informal şi obligativitatea acordării asistenţei medicale. Şi când
personalul medical îşi depăşeşte limitele competenţei medicale se atrage răspunderea civilă.

47
Dacă obligația medicului de a trata pacientul este una de mijloace (de diligență, de prudență), rezultă că
medicul – fără a garanta obținerea rezultatului (vindecarea bolii), îşi
asumă obligația de a avea conduita necesară şi de a aplica remediile medicale cele mai
indicate în vederea însănătoşirii pacientului. Răspunderea medicului se bazează pe greşeală şi nu pe
garanția vindecării bolii. Rezultatul (vindecarea) are un caracter aleatoriu, putând fi influențat de
reactivitatea specifică a pacientului, de particularitățile bolii, de informațiile false obținute de la pacient
sau de resursele limitate tehnice şi ştiințifice avute la dispozitie în momentul tratării bolii.
Potrivit art 642 alin 2 din Legea nr. 95/2006 personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile
produse din eroare, care includ şi neglijența, imprudența sau cunoştințe medicale insuficiente în
exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
Culpa medicală a fost definită ca nerespectarea regulilor de conduită privind exercitarea profesiei
medicale, prin nepricepere sau abateri de la regulile îndeobşte recomandate şi recunoscute în practicarea
acestei profesii, provenite din neglijență, nepăsare sau nerespectarea unor metode şi procedee specifice.
Există câteva cazuri reglementate de aliniatul 2 al articolului 643 din Legea 95/2006 în care se înlătură
răspunderea civilă pentru malpraxis.(resursele limitate tehnice si științifice, defecte ale aparaturilor
medicale, igienă, infecții intraspitalicești)
Pentru evitarea unui risc, trebuie obţinută aprobarea pacientului care a fost informat în prealabil cu privire
la riscul pe care îl implică un anumit act medical. Capitolul "Acordul pacientului informat" din art 643
Legea 95/2006 statutează obligativitatea obţinerii acordului scris al pacientului care urmează să fie supus
unor intervenţii medicale cu potenţial de risc după ce a fost informat cu privire la diagnostic, natură,
scopul, riscurile, consecinţele şi la alternativele valabile tratamentului. Tot în acest sens, se încheie o
asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudiciile cauzate prin
actul medical.
Malpraxisul este eroarea profesională săvârsită în exercitarea actului medical sau
medicofarmaceutic,generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă
apersonalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale. Malpraxisul este eroarea
generatoare de prejudicii. Malpraxisul este de fapt sinonim cu eroarea medicală, cu culpa medicală.
Ambii termeni (malpraxis si culpă medicală) cuprind nu doar poziția subiectivă a făptuitorului ci
înglobează si fapta ilicită a acestuia. Când spunem că malpraxisul este eroarea generatoare de prejudicii
spunem de fapt că malpraxisul este fapta ilicită săvârsită cu vinovăție, generatoare de prejudicii.
Eroarea medicală este o greseală specifică, relativă numai la actele medicale si care nu
poate fi comisă decât de medic sau de personalul medical. Medicul trebuie să acorde îngrijiri
constiincioase si atente si cu rezerva unor circumstanțe excepționale, conforme cu datele actuale ale
stiinței. Pentru a stabili dacă îngrijirile date erau sau nu adaptate patologiei pacientului, judecătorului
trebuie să le estimeze prin prisma datelor stiințifice în starea lor cînd actul a fost realizat si nu în ziua în
care se pronunță hotărârea. Obligația care apasă pe un medic este de a da pacientului său îngrijiri
conforme cu datele dobândite de stiință la data îngrijirilor sale.
Cele mai multe acte de malpraxis sunt comise din culpă. Există patru tipuri de culpă : culpa comisivă
(imprudenţă, nepricepere sau stângăcie), culpa omisivă (neexecutarea unei acţiuni necesare), culpa "în
eligendo"(alegere greşită a unor proceduri medicale sau delegarea unei persoane necompetente) şi culpa
"în vigiliando" (neinformare, nesolicitarea unui ajutor).
Sancţiunile pentru malpraxis sunt diferite de la caz la caz. Se poate primi doar o mustrare sau se poate
retrage dreptul de liberă practică. În cazuri grave, când se ajunge moartea pacientului, personalul medical
poate fi acuzat de omor din culpă şi să fie condamnat la închisoare cu sau fără suspendare şi la plata unor
daune morale pentru rudele decedatului.
Protecția personalului medical, în situația cauzării unor prejudicii pacienților, prin exercitarea actului
medical defectuos, se realizează prin intermediul asigurării de răspundere civilă profesională, care
potrivit art 384 alin 1 din Legea nr 95/2006 este obligatorie.

48
APLICAȚII . ACTIVITATE PE GRUPE .

1.Analizați cazul de malpraxis nr.1. Precizați ce drepturi au fost încalcate pacientului și care sunt
obligațiile și reponsabilitățile neîndeplinite de asistentul medical.

2.Analizați cazul de malpraxis nr.2 și precizati dacă decizia de sancțiune a asistentului medical este
corectă. Justificati răspunsul (construiți două argumente).

3.Analizați cazul de malpraxis nr.3 și precizati despre ce tipuri de culpă se acuză cele două cadre medicale
.

4.Citiți Codul de Etică al Asistentului Medical și alcatuiți o fișă a postului “ de asistent medical “ care să
cuprindă 8 atribuții.

BAREM DE NOARE-CORECTARE :
- 1 p .din oficiu
- Subiectul 1:2p – 1p pentru menționarea corectă a drepturilor încalcate (două drepturi) și 1p pentru
menționarea corectă a obligațiilor și responsabilităților nerespectate (două obligații).
- Subiectul 2 : 1p – 0,50p pentru fiecare argument construit corect.
- Subiectul 3 : 2p – 1p pentru menționarea corectă a tipurilor de culpă în cele două cazuri.
- Subiectul 4 : 4p – 0,50p pentru fiecare atribuție formulată corect.

49
III.ASPECTELE ETICE ALE ÎNGRIJIRII.

Profesia de asistent medical a fost întotdeauna legată de cerințe morale (etice) și deontologice (drept,
morală). Aspectele morale ale profesiei sunt raportate la două grupuri de valori principale : valorile
medicului și asistentului medical și valorile pacientului.
În ceea ce priveste valorile morale ale medicului și asistentului medical, există reglementari specifice
precum : Juramântul lui Hippocrate , Legea drepturilor asistentului medical și ale pacientului, Codul de
etică al asistentului medical .

A.PRINCIPIILE DE ETICĂ MEDICALĂ .

1. fideliatea și confidențialitatea (respectarea juramântului depus și dreptul de a spune adevarul

pacientului dar și de a pastra secretul)
2. autonomia (accesul pacientului la informațiile privind starea sa de sănătate, decizia acestuia în
ceea ce privește îngrijirea sa, însanatoșirea)
3. beneficiența (obligația de a face binele)
4. nonmaleficiența (obligația de a nu face rău)
B.ASPECTELE ETICE ALE ÎNGRIJIRILOR.

- îngrijirea profesională în nursing este orientată de cunoastere, competență și comportament.

- valorile de bază ale îngrijirii sunt : încrederea, fidelitatea, intimitatea, prietenia, dragostea,
respectul de sine și de ceilalți, confidențialitatea.
- principiile etice ale îngrijirii : binefacere, dreptate, autonomie, veridicitate și confidențialitate.
- obligațiile asistentului medical : sinceritatea, buna credință, promovarea sănătății, prevenirea
îmbolnavirilor, alinarea suferințelor, competența profesională ireprosabilă, respectarea
promisiunii.
- responsabilitățile asistentului medical : promovarea sănătății, prevenirea îmbolnavirilor,
reinstalarea sănătății și atenuarea suferințelor.

C.STANDARDELE DE CONDUITĂ ALE ASISTENTULUI MEDICAL.

Codul de etică al asistentului medical are un rol formativ, formulează standardele conduitei etice a
asistentului medical în :
- relația cu pacientul (asistentul medical trebuie să acorde îngrijirile necesare, să pastreze
confidențialitatea și să promoveze sănătatea).
- relația cu practica medicală (asistentul medical are responsabiliatea de a se educa continuu și de a
menține un standard al sănătății personale și de conduită personală).
- relația cu profesia (asistentul medical are un rol important în determinarea și implementarea
standardelor acceptabile ale practicii asistentei medicale, ale managementului, ale cercetării și ale
educației, trebuie să participle la creearea și păstrarea condițiilor de muncă).
- relația cu colegii (asistentul medical trebuie să mențină o relație de cooperare cu colectivul).

50
 APLICAȚII . ACTIVITATE PE GRUPE

STUDIU DE CAZ :
1 . O familie compusă din părinţi şi trei fetiţe minore se confruntă cu problema de săntate a fetiţei mai
mari (6 ani). Acesteia nu îi funcţionează bine rinichii, iar dializa nu mai dă rezultatele scontate. Medicii
îi sfătuiesc pe părinţi să apeleze la un transplant. Evident, în primă instanţă se apelează la rudele
apropiate. Surorile mai mici ies din discuţie, datorită vîrstei lor (2 şi 3 ani). Mama ar dori să doneze un
rinichi, dar nu este compatibilă cu fiica. Tatăl în schimb este compatibil. El însă nu doreşte să-şi doneze
rinichiul, convins fiind că şansele de recuperare ale fetiţei sînt destul de mici. El încearcă să îl convingă
pe medic să ascundă acest lucru de ceilalţi membri ai familiei, pentru a nu provoca o criză. În cele din
urmă, medicul acceptă să informeze familia că, „din motive medicale”, tatăl nu poate dona un rinichi.
Cerințe :

51
 a) Decizia medicului și actiunea lui ulterioară este morală sau imorală ? Argumentați răspunsul .
(formulați un argument pentru a va susține punctul de vedere)

b) Poate fi acceptată moral decizia medicului de a minți? Argumentați răspunsul. (formulați un

argument prin care să vă sustineți punctul de vedere)

c) Există vreo distincție între minciuna directa “ tatăl nu este compatibil cu fetița “ și minciuna
indirectă “ din motive medicale tatăl nu poate dona un rinichi ? “. Argumentați răspunsul
(formulați un argument pentru a vă susține punctul de vedere)

STUDIU DE CAZ :
2.Un studiu din Spania a relevant faptul ca mai mult de 95% din medicii de familie comunică familiei
informații legate de starea de sănătate a pacientului, și 35% din medici fac acest lucru fără a cere
permisiunea pacientului.
Cerințe :
a) Pot fi justificate moral actele medicului în ambele cazuri, sau doar în cazul în care cere
permisiunea pacientului? Argumentați răspunsul.(formulați un argument pentru a va susține
punctul de vedere).

STUDIU DE CAZ :
3. Barbara , o femeie de 35 de ani , mama a 2 copii , a avut în familie cazuri de cancer la sân. Pe acest
considerent, rudele o determină să iși facă o serie de teste genetice care, în cazul în care ar confirma o
mutație genetică, ar indica un risc de 80% de a face boala.Trei zile mai tarziu, Barbara îi cere medicului
sa nu-i mai comunice rezultatul testului.
Cerințe :
a) Puteti justifica moral decizia pacientei ? Argumentați răspunsul. (formulați un argument
pentru a vă susține punctul de vedere)
b) Acșiunea medicului impusă de decizia pacientului poate fi justificată moral ? Argumentați
răspunsul (formulați un argument pentru a vă susține punctul de vedere).

STUDIU DE CAZ :
4. În luna august 1969, Prosenjit Poddar, i-a spus doctorului Lawrence Moore , psihologul său curent că
doreste să omoare o fata , care ar putea fi ușor identificată ca fiind Tatiana Tarasoff, la întoarcerea ei din
Brazilia. La indicația lui Moore, Poddar a fost reținut de poliția campusului dar, pentru că în timpul
arestului s-a comportat normal, a fost eliberat. Nici superiorul lui Moore, doctorul Powelson, nu a cerut
nici un fel de măsuri împotriva lui Podder , și nici nu a avertizat pe nimeni din familia Tarasoff de
intențiile acestuia. Pe data de 27 octombrie 1969, Poddar a omorat-o pe Tatiana Tarasoff. Cazul a ajuns
în instanța, unde majoritatea a hotarat că medicii ar fi trebuit să o avertizeze pe potențiala victimă.
a) Conform principiilor etice ale profesiei, doctorul Moore și doctorul Powelson au acționat moral sau
imoral ? Argumentați răspunsul. (formulați un argument prin care să vă sustineți punctul de vedere)
b) Modul în care au acționat cei doi medici este corect? Argumentați răspunsul. (formulați un
argument prin care să vă susțineti punctul de vedere).

BAREM DE NOTARE – CORECTARE :

- 1 punct din oficiu
- 1 punct pentru autoevaluare corecta si evaluarea corectă a celorlalte grupe.

52
 - Subiectul 1 . a) – 1 punct
b) – 1 punct
c) – 1 punct
- Subiectul 2 . a) – 1 punct
- Subiectul 3. a) – 1 punct
b) – 1 punct
- Subiectul 4 . a) – 1 punct
b) – 1 punct
Total 10 puncte.

EROAREA SI GRESEALA IN NURSING

Erorile medicale reprezinta una dintre cele mai des intalnite cause de deces si accidente medicale.
Cand tratamentele medicale sau servicile de asistenta medical au un rezultat neasteptat si nedorit ,se
numeste a fi un eveniment defavorabil .
Aceasta poate fi cauzat de o eroare medicala atunci cand ,ceea ce a fost planificat ca parte a unui
tratament medical,nu se formalizeaza , sau tratamentula fost administrat gresit de la inceput.
Erorile medicale pot avea loc orinde in spitale,clinici cabinetele medicale farmacii sau chiar acasa la
pacienti.
Acestea pot implica medicatia , operatiile effectuate , diagnosticul ,echipamentul medical sau analizele
de laborator .Pot avea loc chiar si in timpul unor activitati de rutina ,ca de exemplu : unui pacient
internat in spital si supus unui regim alimentar fara sare , I se serveste un meniu gresit.
Implicarea in tratamentul recomandat . Este calea cea mai importanta de prevenire a unei erori
medicale . Aceasta inseamna ca pacientul trebuie sa fie active sis sa se implice in fiecare decizie legata
de tratamentul sau.Cercetarile arata ca implicarea poate duce la rezultate bune si la prevenirea
eventualelor erori medicale.
Erori in formularea diagnosticului de nursing
In formularea diagnosticului de nursing se pot produce erori prin:
Utilizarea terminologiei medicale in defavoarea celei specific nursingului
Utilizarea unui singur semn sau symptom ca raspuns al pacientului la o problema de sanatate
Plasarea factorilor cauzali inaintea raspunsului pacientului
Implicarea valorilor si credintelor proprinn.
Acuratetia diagnosticului de nursing depinde de asemenea de obtinerea de informatii complete si de
prelucrarea obiectiva a acestor date.Daca sunt omise date , diagnosticul poate fi un esec iar daca datele
nu sunt prelucrate corespunzator diagnosticul este incorrect.
Pentru a evita erorile de diagnostic, asistenta trebuie sa se asigure ca nu a omis date relevante in
favoarea culegerilor altora irelevante.
Asistenta poate evita omiterea de date daca utilizeaza un plan organizat de culegere a informatiilor si
poate evita obtinerea de detalii irelevante prin punerea unur intrebari corespunzatoare.
DEOSEBIREA INTRE EROARE SI GRESEALA MEDICALA
Erorile se datoresc unei inperfectiuni a stiintei medicale la un moment dat, unei reactivitati particulare a
bolnavului care duc la cunoasterea falsa a unei situatii de fapt.Ele se produc in conditiile unei activitati
perfect normale.Deoarece respecta regulile de comportament professional , eroarea de fapt este
succeptibila doar de o analiza morala , cu un beneficiu deontologic.Se aprciaza ca se afla in eroare
orice cadru medical care in aceleasi conditii , ar fi fost victima aceleasi capcane.
Erorile de mana pot fi comise (atunci cand faci ceva ce nu trebuie) si omise( atunci cand nu faci ceea ce
trebuie)pot fi usoare si grave.
Eroarea diagnostica apare prin formulare incomplete sau formulare gresita.

53
Erorile faptice apar prin neconcordanta totala sau partial a diagnosticului cu realitatea.
ERORILE LOGICE Apar prin incalcarea regulilor de rationament medical.Cele doua tipuri de erori se
genereaza reciproc , lipsa unui diagnostic correct determinand o atitudine medicala neadegvata.Cauzele
greselii sunt multiple si greu de delimitat.Se poate gresi din prea multa incredere in sine , sau din cauza
ideeilor preconcepute – subiectivism ; ideile false pot fi generate de situatii obiectii-imperfecta
recunoasterea a realitatii( ex. Eroare de laboorator)
Daca neconcordanta diagnostic apare prin folosirea nejudicioasa, fara diligenta si constinciozitate a
cunostintelor sale, in conditiile concrete de lucru , asistenta se afla in situatie de greseala.
Asistenta medicala trebuie sa aibe incredere si sa anuleze cele mai mici riscuri , printr-o atitudine
prudenta si printr-o tehnica plina de acuratete.
-competenta deplina = onestitate profesionala
-diligenta manifestata prin ingrijirea atenta ,constinciuasa conform ultimilor achizitii stintifice medicale
-prudenta rationala , tinand seama de arsenalul therapeutic
-capacitatea de a lua hotarari in situatii dificile , implicand acceptarea unor riscuri in interesul
bolnavului
-evaloarea riscului trebuie raportata permanent la rezultatele scontate si la evolutia spuntana a bolii
-riscul se accepta intodeauna doar in interesul bolnnavului
-acceptarea riscului nu trebuie sa aiba efecte negative previzibile
-riscul trebuie sa fie util si justificat social
PREVENIREA ERORILOR MEDICALE
Implicarea in tratamentul recomandat este calea cea mai importanta de prevenirea a unei rori medicale
PREVENIREA EROORILOR DE MEDICATIE
Raportarea tuturor tratamentelor urmate.
Asistenta medicala trebuie sa administreze medicate la indicatia medicului , doza de medicament pe 24
de ore , calea de administrare sa aibe grija ca medicamentele administrate pacientului sa fie integer , in
termen de valabilitate , sa verifice calitatea medicamentului care trebuie administrat , sa respecte orarul
si ritmul de administrare, sa respecte somnul fiziologic al pacientului,sa evite incompatibilitatile
medicamentoase datorata unor asocieri de solutii medicamentoase in aceeasi seringa,sa respecte
succesiunea de administrare a medicamentelor, sa informeze bolnavul cu ceea ce primeste si efectele
secundare,sa respecte mesurile de igena pt prevenirea infectilor sis a anunte imediat medical privin
greselile produse in administrarea medicamentelor.
Prin respectarea acestor reguli se evita greselile care pot avea efect asupra pacientului.
PREVENIREA ERORILOR MEDICALE PE PERIOADA DE SPITALIZARE: CONCLUZII
Un diagnostic de nursing este o problema de sanatate acuala sau potential care conduce la interventii
autonome .
Procesul de nursing este analiza si sinteza datelor
Abilitatile pt stabilirea diagnosticlui sunt obiectivitate , putere de decijie si judecata deductive
Un diagnostic d nursing trebuie sa fie formulat clar centrat pe pacient bazat pe date relevante si reale.
Diagnosticul d nursing e baza pt planificarea interventiilor independente

CURSUL NR.6 ETICA SI DEONTOLOGIE PROFESIONALA

DREPTURILE PACIENTILOR VS. OBLIGATIILE CORPULUI MEDICAL

Sanatatea populatiei constituie una dintre valorile fundamantale, definitorii pentru insasi existenta
fiintei umane. Pentru realizarea acestei valori, prin multiple acte normative care reglementeaza activitatea

54
din domeniul sanitar sunt consacrate drepturi si obligatii corelative atat pentru beneficiarii ingrijirilor de
sanatate cat si pentru personalul medical sau nemedical din unitatile sanitare.
Dreptul la sanatate, apare in DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI DIN
1948, in CONVENTIA DE LA ALMA ATA si in alte documente oficiale.
In acest context este necesara delimitarea, cunoasterea si respectarea acestor doua categorii de
drepturi si obligatii.
Codul deontologic si de etica al asistentului medical din Romania prevede urmatoarele
obligatii etice si deontologice :
 Asistentul medical,in exercitarea profesiei nu poate face discriminari pe baza rasei, sexului,
religiei, varstei, apartenentei entice, originii nationale sau sociale, religiei, optiunilor politice sau
antipatiei personale, a conditiei personale fata de pacienti.
 Asistentul medical are obligatia de a lua masuri de acordare a primului ajutor.
 Asistentul medical are obligatia sa acorde asistenta medicala si ingrijirile necesare in limita
competentei lor profesionale.
 In caz de calamitati naturale (cutremure,inundatii,epidemii,incendii) sau accidentari in masa
(naufragii, accidente rutiere sau acvatice, accidente nucleare etc.), asistentul medical are obligatia
sa raspunda la chemare, sa isi ofere serviciile de ingrijre de bunavoie, imediat ce au luat cunostinta
despre eveniment.
 Vointa pacientului in alegerea asistentului trebuie intotdeauna respectata, indiferent carte ar fi
sensul acesteia.
 Daca pacientul se afla intr-o stare fizica sau psihica ce nu ii permite exprimarea lucida a vointei,
apartinatorii sau apropiatii celui suferind trebuie preveniti si informati corect, pentru a hotari in
numele acestuia, cu exceptia imposibilitatii (de identificare, de comunicare, de deplasare etc.) sau
a urgentelor.
 Daca in urma examinarii sau in cursul ingrijirilor asistentul medical considera ca nu are suficiente
cunostinte sau experienta pentru a asigura o asistenta corespunzatoare , se va consulta cu alti
colegi sau va indruma bolnavul catre alti specialisti.
 Asistentul medical va pastra o atitudine de stricta neutralitate si neamestec in problemele familiale
(morale, materiale etc.) ale pacientului, exprimandu-si parerea numai daca interventia este
motivata de interesul sanatatii pacientului, cu consimtamantul prealabil al acestuia.
 Asistentul medical poate refuza acordarea unor ingrijiri catre pacient atunci cand refuzul este
justificat de interesul sanatatii pacientului, cu exceptia situatiilor de urgenta.
Fiecare dintre noi este intr-un moment sau altul pacient, fie ca e vorba despre o afectiune mai grava
sau cronica, fie despre una minora si ocazionala. Indiferent de afectiune toti pacientii au drepturi!
Drepturile pacientilor se bazeaza pe respectul ca fiinta umana, pe drepturile la autodeterminare, la
integritate fizica si mentala, la respectarea intimitatii, la respectarea valorilor morale si a convingerilor
filosofice sau religioase, precum si la protectia sanatatii.
Prin adoptarea actelor normative care reglementeaza activitatea din domeniul medical pentru pacient
se creeaza cadrul constitutional care sa-i permita sa beneficieze de ingrijiri medicale de cea mai buna
calitate, iar pentru corpul medical, garantia prestarii serviciilor medicale cu respectarea normelor legale
in vigoare, la adapost de consecintele nedorite ale oricarei forma de raspundere juridica.
In cele ce urmeaza va propun o abordare a drepturilor consacrate de legiuitor in favoarea pacientului,
a celui care beneficiaza de ingrijiri de sanatate. Drepturile pacientului pot fi abordate si din perspectiva
drepturilor pacientului versus obligatiile corpului medical.
In prezent, in legislatia noastra, exista o multitudine de acte normative, prin care sunt reglementate
diferite componente ale activitatii sanitare si anume:
- Legea 100/1998 privind asistenta de sanatate publica
- Legea 2/1998 privind prelevarea si transplantul de organe
- Legea 487/2002 a sanatatii mintale si a protectiei persoanelor cu tulburari psihice
55
 - Legea 46/2003 privind drepturile pacientului
- Legea 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.
Prin elaborarea fiecarui act normativ, legiuitorul a urmarit clarificarea unor concepte, imbunatatirea
calitatii serviciilor de sanatate publica si nu in ultimul rand protejarea drepturilor si intereselor legitime
ale participantilor la actul medical.
Pentru aplicarea principiilor Drepturilor Pacientilor din Europa, a fost adoptata o lege speciala, Legea
nr.46/2003, privind drepturile pacientului, prin care sunt consacrate urmatoarele drepturi:
 Dreptul la confidentialitatea informatiilor si viata private a pacientului
 Dreptul la tratament si ingrijiri medicale de cea mai buna calitate.
 Dreptul de a fi respectat ca persoana umana, fara nici o discriminare
 Dreptul la informatia medicala
 Dreptul la consimtamantul asupra interventiei medicale
 Dreptul la reproducere
Se pune intrebarea daca exista cadrul juridic necesar pentru realizarea acestor drepturi sau ele
sunt consecrate doar la nivel de principiu?
Prin prevederile art.37 din Legea 46/2003 se prevede ca, nerespectarea de catre personalul
medico-sanitar a confidentialitatii datelor despre pacient si a confidentialitatii actului medical, precum si
a celorlalte drepturi ale pacientului prevazute in prezenta lege atrage, dupa caz, raspunderea disciplinara,
contraventionala sau penala, conform prevederilor legale.
In consecinta, garantia respectarii drepturilor pacientului o constituie norma generala, in baza
caruia poate fi antrenata oricare dintre formele raspunderii juridice.
Atunci cand se refera la responsabilitatea juridica, legiuitorul trece pe primul plan
confidentialitatea datelor despre pacient si actul medical,dupa care face trimitere la toate drepturile
enumerate in lege.

Dreptul la confidentialitata informatiilor si viata privata a pacientului

Dreptul la confidentialitate informatiilor reprezinta, in acelasi timp, una din formele de protectie
ale vietii private a pacientului si este garantat prin obligatia cadrelor medicale de a pastra secretul
profesional
Sediul materiei il reprezinta dispozitiile art.196 din Codul Penal, potrivit carora constituie
infractiune de divulgare a secretului professional si se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amenda., fapta constand in “divulgarea fara drept , a unor date, de catre cel caruia i-au fost incredintate,
sau de cel care a luat cunostinta in virtutea profesiei ori functiei, daca fapta este de natura a aduce
prejudicii unei persoane’’.
Exista si alte acte normative care consacra dreptul la confidentialitate cu obligatia corelativa a
pastrarii secretului professional, sub sanctiunea normelor de drept penal.
Astfel, art. 78 alin.1 din Legea nr.3/1978 prevede ca “ actele, datele si informatiile medicale
obtinute de personalul sanitar in exercitarea atributiilor de serviciu, constituie secret profesional,
divulgarea lor fiind interzisa.”
In art.2 din Legea nr.100/1998, privind asistenta de sanatate publica se prevede ca “pastrarea
cofidentialitatii informatiilor referitoare la persoane este obligatorie pentru toti salariatii care au acces la
acestea, prin activitatea pe care o desfasoara, in mod direct sau indirect.”

56
 Codul de deontologie si etica al asistentului medical prevede si el dispozitii referitoare la secretul
professional.(vezi art.33, 34, 35, 36, 37 si 38).
Legea nr. 46/2003 prevede ca toate informatiile privind viata pacientului, rezultatele
investigatiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidentiale chiar si dupa
decesul acestuia.
Informatiile cu character confidential pot fi furnizate numai in cazul in care pacientul isi da
consimtamantul in mod explicit sa daca legea o cere in mod expres.
Pacientul are acces la datele medicale personale.
Orice amestec in viata privata, familiala a pacientului este interzis, cu exceptia cazurilor in care
aceasta imixtiune influenteaza pozitiv diagnosticul, tratamentul ori ingrijirile acordate si num ai cu
consimtamantul pacientului. Sunt considerate exceptii cazurile cand pacientul prezinta pericol pentru
sine sau pentru sanatatea publica.

Consimtamantul asupra interventiei medicale

Dreptul la consimtamant informat este conditia oricarei terapii. Consimtamantul exprima
autonomia bolnavului si este un mijloc eficace de protectie si autodeterminare. El s-ar putea defini
ca un acord de vointa expres sau tacit, dat de un om cu discernamant si neviciat de dol.
Consimtamantul poate fi tacit (implicit) sau expres (explicit), verbal sau scris, obtinut sub
forma simpla si inteligibila, de o maniera optimista si din el va decurge dreptul de codecizie a
bolnavului.
Consimtamantul este un drept al pacientului si o obligatie a personalului medical; el va fi liber,
clar, simplu, aproximativ si loial, mai ales in cazurile in care se angajeaza o responsabilitate de
rezultat (tratamente si proceduri noi, inseminari artificiale, transplant etc). consimtamantul la
situatii ce aduc prejudicii bolnavului este interzis, cu exceptia cazurilor prevazute de lege.
O persoana nu poate fi tratata medical fara consimtamant. Prin consimtamantul liber si
informat se intelege dreptul pacientilor de a participa la deciziile care il privesc. Consimtamantul
informat nu reprezinta doar un formular pe care pacientii trebuie sa-l semneze fara sa inteleaga
care sunt posibilele urmari. Inainte de a semna pacientii trebuie sa primeasca informatii, sa le
inteleaga si sa le tina minte, sa analizeze situatia si sa ia decizii. Bolnavul va trebui sa fie capabil sa
le explice altora, in termeni simpli manevra la care se supune.
Consimtamantul informat a aparut din nevoia ca oamenii vulnerabili sa nu fie exploatati. Nu
trebuie obtinut consimtamantul in cazul in cazurile in care pacientul este inconstient sau este incapabil
de a consimti din alta cauza sau cand riscul dezvaluirii situatiei de fapt determina o amenintare
psihologica serioasa.
Necesitatea consimtamantului liber si neviciat, obtinut de la pacient anterior prestarii serviciului
medical, reprezinta o forma de exprimare a libertatii oricerei persoane de a dispune in legatura cu limitele
si formele de existenta. Consimtamantul este implicit, atunci cand pacientul solicita serviciul medical.
Uneori, datorita imprejurarilor speciale in care se afla, este necesar consimtamantul scris din partea
pacientului sau a membrilor de familie, situatii pe care diferitele acte normative le reglementeaza
amanuntit.
Astfel, potrivit art.124 din Legea 3/1978 “ingrijirile de sanatate se efectueaza cu consimtamantul
bolnavilor sau al persoanelor care, potrivit legii sunt indreptatite sa-si dea acordul.” Legea cu privire la
prelevarea si transplantul de organe, consacra libertatea consimtamantului atat pentru donator cat si
pentru primitor. Potrivit prevederilor art. 5, este necesar “consimtamantul scris, liber, prealabil si expres
obtinut de la donator asupra caruia poate reveni,iar potrivit art.11 “transplantul de tesuturi si organe
umane poate fi efectuat numai cu consimtamantul scris al primitorului.”

57
 Legea nr 46/2003 prevede ca ‘’pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o inteventie
medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sa opririi actelor
medicale trebuie explicate pacientului.
Cand pacientul nu isi poate exprima vointa, dar este necesara o interventie medicala de urgenta,
personalul medical are dreptul sa deduca acordul pacientului dintr-o exprimare anterioara a vointei
acestuia.
In cazul in care se cere consimtamantul reprezentantului legal, pacientul trebuie sa fie implicat in
procesul de luare a deciziei atat cat permite capacitatea lui de intelegere.
In cazul in care furnizorii de servicii medicale considera ca interventia este in interesul
pacientului, iar reprezentantul legal al acestuia refuza sa is idea consimtamantul, decizi este declinata
unei comisii de arbitraj de specialitate sau unei instante judecatoresti..
Consimtamintul pacientului trebuie sa fie obligatoriu pentru recoltarea, pastrarea, folosirea
tuturor produselor biologice prelevate din corpul sau, in vederea stabilirii diagnosticului sau a
tratamentului cu care acesta este de acord.
Consimtamantul pacientului este obligatoriu in cazul participarii sale la invatamantul medical
clinic sau la cercetarea stiintifica. Nu pot fi folosite pentru cercetare stiintifica persoanele care nu sunt
capabile sa-si exprime vointa, cu exceptia obtinerii consimtamanului de la reprezentantul legal si daca
cercetarea este facuta si in interesul pacientului.
Pacientul nu paote fi filmat sau fotografiat intr-o unitate medicala fara consimtamantul sau, cu
exceptia cazurilor in care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului si evitarii suspectarii
unei culpe medicale.
Codul deontologic si de etica al asistentului medical prevede dispozitii referitoare la
consimtamant. (vezi art.30, 31 si 32).

Dreptul la informatia medicala

Dreptul la informatia medicala, drept consacrat de legiuitor, in favoarea pacientului, constituie in

acelasi timp o obligatie a furnizorilor serviciilor de sanatate, adica a personalului medical. Informatia
corecta, completa si accesibila pacientului, raportata la nivelul acestuia de intelegere a starii de sanatate
precum si a consecintelor acordarii sau neacordarii serviciului medical, constituie premiza unui
consimtamant valabil exprimat, solicitarii si a altei opinii medicale, sau dimpotriva a refuzului de a primi
respectivele servicii.
Astfel, potrivit prevederilor art.5 din Legea nr.2/1998, privind prelevarea si transplantul de organe
umane este obligatorie “informarea donatorului asupra eventualelor riscuri si consecinte pe plan fizic,
psihic, familial si profesional, rezultate din faptul prelevarii.”
Legea nr. 46/2003 prevede ca pacientul are dreputl sa fie informat cu privire la serviciile medicale
disponibile, precum si cu modula de a utilize.
Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identitatii si statului profesional al furnizorilor de
servicii de sanatate.
Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor si obiceiurilor pe care trebuie sa le
respecte pe durata spitalizarii.
Informatiile se aduc la cunostinta pacientului intr-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea
terminologiei de specialitate; in cazul in care pacientul nu cunoaste limba romana, informatiile I se aduc
la cunostinta in limba materna ori in limba pe care o cunoaste sau, dupa caz, se va cauta o alta forma de
comunicare.
Pacientul are dreptul de a cere in mod express a nu fie informat si de a alege o alta persoana care
sa fie informata in locul sau.
Rudele sau prietenii pacientului pot fi informati despre evolutia investigatiilor, diagnostic si
tratament, cu acordul pacientului.

58
 Pacientul are dreptul sa solicite sis a primeasca, la externare, un rezumat scris al investigatiilor,
diagnosticului, tratamentului si ingrjirilor acordate pe perioadaq spitalizarii.

Dreptul de a fi respectat ca fiinta umana

Relatia dintre asistentul medical si pacient se particularizeaza si prin dimensiunea coordonatelor

umane antrenate pe parcursul actului medical. Fiind mai vulnerabila, personalitatea pacientului trebuie
sa se bucure de un plus de respect din partea corpului medical. Din aceasta perspective, legiutorul a
consacrat, in mod expres, si drepturile pacientului de a fi respectat ca persoana umana, obligatie care
rezulta din Codul de deontologie profesionala precum si din normele legale generale.

Dreptul la ingrijiri medicale de cea mai inalta calitate

Acest drept este consacrat intr-o multitudine de acte normative. In acest sens, potrivit,
prevederilor Legii nr.3/1978 “ toti cetatenii au dreptul la asistenta medicala generala si de urgenta.”
Legea nr.46/2003 contine urmatoarele prevederi referitoare la acest drept:
Interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca exista conditiile de dotare
necesare si personal acreditat.
Se excepteaza de la aceste prevederi cazurile de urgenta aparute in situatii extreme.
Pacientul are dreptul la ingrijiri terminale pentru a putea muri in demnitate.
Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de support spiritual, material si de
sfaturi pe tot parcursul ingrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, in masura posibilitatilor, mediul
de ingrijire si tratament va fi cat mai apropiat de cel familial.
Pacientul internat are dreptul si la service medicale acordate de catre un medic acreditat din afara
spitalului.
Personalul medical sau nemedical din unitatile sanitare nu are dreptul sa supuna pacientul nici
unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta sa il recompenseze altfel decat prevad
reglementarile de plata legale din cadrul unitatii respective.
Pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati suplimentare sau donatii, cu
respectarea legii.
Pacientul are dreptul la ingrijiri medicale continue pana la ameliorarea starii sale de sanatate sau
pana la vindecare.
Continuitatea ingrijirilor se asigura prin colaborarea si parteneriatul dintre diferitele unitatin
medicale publice si nepublice, spitalicesti si ambulatorii, de specialitate sau de medicina generala, oferite
de medici, cadre medii sau alt personal calificat. Dupa externare pacientii au dreptul la serviciile
comunitare disponibile.
Pacientul are dreptul sa benefiieze de servii medicale de urgenta, de asistenta stomatologica de
urgenta si de servicii farmaceutice, in program continuu.

Dreptul pacientului in domeniul reproducerii

Legea nr. 46/2003 prevede ca dreptul femeii la viata prevaleaza in cazul in care sarcina reprezinta
un factor de risc major si imediat pentru viata mamei.
Pacientul are dreptul la informatii, educatie si servicii necesare dezvoltarii unei vieti sexuale
normale si sanatatii reproducerii, fara nici o discriminare.
Dreptul femeii de a hotari daca sa aiba sau nu copii este garantat tot prin aceasta lege.
Pacientul, prin serviciile de sanatate, are dreptul sa aleaga cele mai sigure metode privind
sanatatea in domeniul reproducerii.
Orice pacient are dreptul la metode de planificare familiala eficiente si lipsite de riscuri.

59
 Nerespectarea de catre personalul medico- sanitar a confidentialitatii datelor despre pacient si a
confidentialitatii actului medical, precum si a celorlalte drepturi prevazute in aceasta lege atrage, dupa
caz, raspunderea disciplinara, contraventionala sau penala, conform prevederilor legale.
Problema este daca, si in ce masura, pacientii isi pot valorifica eficient acest drept consacrat intr-
o forma atat de generoasa. Calitatea actului medical este diminuata uneori prin incalcarea normelor de
etica profesionala, insa in cele mai frecvente cazuri, prin lipsa resurselor financiare si materiale necesare,
cu consecinta neacordarii intregului potential de care dispune corpul medical.
Rezulta ca, in mod inevitabil se pune problema in ce masura statul isi indeplineste obligatiile
specifice tinand de asigurarea sanatatii populatiei si, prin aceasta, a calitatii vietii.
Se pune intreabarea daca Legea cu privire la drepturile pacientilor va fi urmata si de o lege cu
privire la drepturile furnizorilor de servicii medicale (medici, asistenti medicali, infirmiere, registratori
medicali, brancardieri)? Probabil ca raspunsul este negativ. Astfel stand lucrurile, rezulta ca in cadrul
acestui raport contractual cu drepturi si obligatii correlative, legiuitorul a inteles sa instituie mai multe
drepturi in favoarea pacientilor si mai multe obligatii in favoarea corpului medical?
Aceasta deoarece, apeland la serviciile de sanatate, pacientii isi valorifica un drept, in timp ce
prestand aceste servicii, furnizorii de servicii medicale isi indeplinesc o obligatie profesionala etica si
morala.
Nu exista drepturi fara responsabilitati:
 Grija fata de propria sanatate si mentinerea unui mod de viata sanatos, excluzand actiunile
premeditate ce dauneza santatii proprii si a altor persoane.
 Respectarea masurilor de preventie, preexpunere si post expunere.
 Comunicareaq informatiilor complete despre starea de sanatate, inclusiv in caz de donare
benevola ale sangelui sau alte fluide ale organismului.
 Respectarea regulilor de comportament stabilite pentru pacienti in serviciul de ingrijire,
precum si a recomandarilor medicului in perioada tratamentului ambulatoriu si in spital.
 Excluderea utilizarii produselor farmaceutice si a substantelor medicamentoase fara
prescrierea si acceptul medicului currant, inclusive a drogurilor, a altor substante
psihotrope, a alcoolului in [perioada tratamentului.
 Respectarea drepturilor si demnitatii altor pacienti, precum si a ale personalului medico-
sanitar.
Unele dintre obligatiile bolnavilor sunt reglementate prin norme legale.
Astfel, art.38 din Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii prevede obligatia
cetatenilor romani si a oricaror persoane aflate pe teritoriul Romaniei de a se supune masurilor de
prevenire si combatere a bolilor transmisibile, de a respecta intocmai normele de igiena si sanatate
publica, de a oferi informatiile solicitate si de a aplica masurile stabilite privind insituirea conditiilor
pentru prevenirea imbolnavirilor si pentru promovarea sanatatii individului si a populatiei.
De asemenea, art. 219 din aceasi lege enumera obligatiile pe care pacientii asigurati le au in
sistemul asigurarilor sociale de sanatate pentru a putea benficia de drepturile conferite prin lege:
 Sa se inscrie pe lista unui medic de familie.
 Sa anunte medicul de familie ori de cate ori apar modificari in starea lor de sanatate.
 Sa se prezinte la controalele profilactice si periodice stabilite prin contractul – cadru.
 Sa anunte in termen de 15 zile medicul de familie si casa de asigurari asupra modificarilor
datelor de identitate sau a modificarilor referitoare la incadrarea lor intr-o anumita
categorie de asigurati.
 Sa respecte cu strcitete tratamentul si indicatiile medicului.
 Sa aiba o conduita civilizata fata de personalul medico-sanitar.
 Sa achite contributia datorata fondului si suma reprezentand coplata, in conditiile stabilite
prin contractul-cadru.

60
  Sa prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care sa ateste
calitatea de asigurat.
In cazul incalcarii de catre pacient a regulilor de tratament si de comportament in institutia
medico-sanitara, incalcare ce are drept consecinte daune materiale si morale, acesta poarta raspundere in
conformitate cu legislatia.
Conform art.308 Codul Penal, nerespectarea masurilor de prevenire sau combatere a bolilor
transmisibile se pedepseste cu inchisoare de la o luna la doi anis au cu amenda. Infractiunea de
contaminare venerica si transmitere HIV, de catre o persoana care stie ca sufera de o asemenea boala se
pedepseste cu inchisoarea de la unu la 5 ani in cazul contaminarii venerice si inchisoare de la 5 la 15 ani
in cazul transmiterii HIV.(art. 309).
Drepturile pacientului nu sunt absolute si pot fi limitate in caz de:
 Spitalizare si examinare a bolnavilor ce sufera de boli psihice.
 Examinarea medicala obligatorie a persoanelor care doneaza benevol sange, lichide
biologice, organe si tesuturi.
 Efectuare a examinarii medicale obligatorii, in scopul depistarii bolilor ce prezinta pericol
social, in timpul angajarii la serviciu si-n cadrul examinarilor medicale obligatorii.
 Efectuare a examinarii medicale obligatorii, inclusive pentru depistarea maladiei
HIV/SIDA, a sifilisului si a tuberculozei la persoanele aflate in penitenciare.

BIOETICA SI DEONTOLOGIE MEDICALA

Bioetica studiază aspectele etice din diverse domenii: medicină, biologie, cibernetică, economie,
drept, teologie.

In acelasi timp disciplina de Bioetica propune metode şi principii care să ghideze cercetările din
domeniul biomedical.

Bioetica trebuie sa asigure o reflecţie sistematică privind toate intervenţiile omului asupra
fiinţelor vii, o reflecţie ce are ca obiectiv specific identificarea valorilor şi normelor care să guverneze
acţiunea omului, intervenţia ştiinţei şi a tehnologiei asupra vieţii şi a biosferei.

Multi autori considera ca este necesară şi suficientă aplicarea a doar patru principii în domeniul
bioeticii.

Cele patru principii sunt:

1. -principiul autonomiei (respect for the autonomy of persons)

2. -principiul binefacerii (beneficence);
3. -principiul nefacerii răului (non-maleficence)
4. -principiul dreptăţii (justice).

Astfel se subliniaza ideea că pentru a judeca faptele morale nu avem nevoie de mari teorii, ci sunt
suficiente aceste 4 principii.

61
Termenul de bioetică are două origini distincte:

1. etica medicală tradiţională (traditional medical ethics)

2. filozofia morală (moral philosophy)

In majoritatea tărilor europene comitetele naţionale de etica au fost fondate la inceputul anilor
1990. Acestea au fost una dintre consecinţele mişcării de Bioetica care au implicat centrele academice si
in mare masura Societatea Civilă .

In Romania primul comitet de bioetică a fost fondat in 1990 si a reprezentat o comisie natională
de etică pe langa Ministerul Sănătăţii , primul ei preşedinte fiind Acad. Dr. Maximilian Constantin

In 1999 a fost publicată o ordonanţă de urgenţa privind produsele medicamentoase de uz uman

care a dat naştere primelor comitete locale de etică medicală in Romania.

In anul 2005, ca măsură de aderare la Uniunea Europeana in anul 2007, in tara noastra s-a introdus
obligativitatea existenţei unui comitet de etică in fiecare instituţie publică precum spitale, şcoli sau
universitaţi.

APARIŢIA GÂNDIRII BIOETICE

Termenul de bioetică a fost folosit pentru prima oară la începutul anilor ‘70 de către Van Rensselaer
Potter de la Universitatea din Wisconsin şi Andre Hellegers de la Institutul de Etică Kennedy. Termenul
a fost folosit pe atunci cu referire la diverse concepte etice. Definiţia exactă a termenului este încă
contestată. Cu toate acestea este evidentă dezvoltarea unei discipline si a unei industrii bioetice
profesionale legate în mod intim de cutume culturale şi de noile descoperiri din domeniul tehnicilor şi a
tehnologiei biomedicale. Domeniul bioeticii a cunoscut o dezvoltare explozivă şi o instituţionalizare în
anii 70 datorită provocărilor multiple din sfera ştiinţelor.
Astfel, descoperirile care au revoluţionat medicina au generat o reevaluare a concepţiilor despre
viaţă şi om, stimulând discuţiile asupra destinelor omenirii. Este evident că cu cât medicina devine mai
puternică şi eficace, cu atât normele de protejare a individului trebuie să fie mai riguroase şi cunoscute
temeinic.

Specialiştii în domeniu menţionează două revoluţii majore cu multiple implicaţii etice:

1. revoluţia terapeutică
2. revoluţia biologică
Prima revoluţie, survenită după descoperirea sulfamidelor (1937) şi a penicilinei (1946), oferă
umanităţii capacitatea de a trata bolile considerate mult timp fatale, boli precum tuberculoza, marile
septicemii, afecţiunile glandelor endocrine, dereglări biochimice umorale.
A doua revoluţie este mai recentă, fiind legată de descoperirea codului genetic; ea defineşte
„medicina genomică” pornind de la descoperirea legilor care guvernează formarea vieţii.
Odată cu descoperirile ştiinţifice din genetică şi cu aplicarea noilor cunoştinţe în domeniul
embriologic şi ginecologic, care au condus la procrearea artificială, ştiinţa medicală a intrat într-o etapă
nouă, care nu are încă o orientare etică şi deontologică unitară.
Apariţia ingineriei genetice care a însemnat posibilitatea de a transfera porţiuni din codul genetic
de la o celulă la alta, chiar la specii diferite, prin mecanismul dublu al „endonucleozei de restricţie” şi a
acidului dezoxiribonucleic (ADN) „recombinat”, a speriat lumea. Posibilitatea creării „bombei
biologice” prin diversele aplicări ale ingineriei în diferite forme de viaţă reprezintă o ameninţare fără

62
precedent şi greu de controlat. Toate aceste descoperiri au provocat temeri faţă de posibila alterare a
biosferei şi a ecosistemului de către om.
S-a vorbit în acest context despre o nouă etică pentru evitarea unei posibile catastrofe a umanităţii,
o etică a întregii biosfere, care să-şi preia normele din interiorul evoluţiei biologice. Acesta a fost
momentul apariţiei bioeticii.
În ceea ce priveşte ingineria genetică propriu-zisă, s-a conturat devreme posibilitatea realizării
geneterapiei, care este aplicabilă în acest moment pe linia celulelor somatice. În schimb, ea este interzisă
din cauza unor riscuri asupra liniei germinale.
Noile descoperiri din domeniul genetic au dus la extinderea aplicării diagnosticării prenatale şi
postnatale, chestiune cu multiple implicaţii etice.
Odată cu prospectarea „proiectului genom uman”, a început să se vorbească tot mai mult de
„medicină genomică” şi de „medicină predictivă”. Proiectul acesta va permite, dacă va fi dus la bun
sfârşit, cunoaşterea codului genetic al omului şi deci structura patrimoniului ereditar al fiecărui individ.
Lucrul acesta va facilita o mai bună urmărire a scopurilor terapeutice, dar va oferi şi posibilitatea
cunoaşterii secretului intim al structurii ereditare a fiecărei persoane şi familii.
Ingineria genetică oferă însă şi posibilităţile unor aplicaţii pozitive, nu numai cele negative, de
temut; în consecinţă dimensiunea etică a ingineriei genetice a devenit extrem de importantă pentru
cercetători, şi nu numai. Există tot mai mult preocuparea pentru garantarea acelor aplicaţii ale ingineriei
genetice prin care patrimoniul genetic va putea fi îngrijit, asigurându-se un echilibru compatibil cu
sănătatea omului de azi şi a generaţiilor viitoare.
Există însă temeri tot mai pronunţate în legătură cu un alt capitol major, cel al procreaţiei, unde
sunt în joc nu numai viaţa embrionilor procreaţi în mod artificial, dar şi viziunea privitoare la părinţi, la
paternitate şi maternitate. Mai mult decât atât, eugenia selectiva, experimentele pe embrioni şi
comercializarea corpului uman şi a procreaţiei, generează tot mai multe îngrijorări.
În Statele Unite a existat de mult timp o preocupare majoră pentru problemele etice ale
experimentării, în contextul în care avuseseră loc procese legate de abuzuri privitoare la experimente
făcute pe om. De altfel, nu putem să nu menţionăm faptul că în 1846 Asociaţia Americană Medicală a
stabilit un cod etic care să guverneze practica medicală. O sută de ani mai târziu revelaţiile legate de
experimentale medicale naziste au dus la crearea Codului Nurnberg, care solicita consimţământul
informat din partea subiecţilor implicaţi în cercetare, în condiţiile în care se injectaseră, în timpul unui
experiment, celule tumorale unor pacienţi în vârstă, fără consimţământul acestora. Se făcuseră de
asemenea studii pentru imunizarea împotriva hepatitei virale, inoculându-se virusul unor copii
handicapaţi internaţi în spital. Introducerea aparatelor de dializă şi apariţia „comitetelor divine” care
decideau cine urma să beneficieze de pe urma tratamentelor care le puteau salva viaţa, au pus sub presiune
consensul etic al comunităţii.
Definiţia “morţii creierului”, etica transplantului de organe şi potenţialul discriminării genetice
prenatale au dus la primele audieri în Senat în chestiuni de bioetică în 1968. Toate acestea au dus la
înfiinţarea Institutului Societăţii, Eticii şi Ştiinţelor Vieţii (cunoscut şi sub numele de Centrul Hastings)
în 1969, a programului Etica şi Implicaţiile Valorilor Umane ale Ştiinţei şi Tehnologiei din cadrul
Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă în 1971 precum şi a Centrului Joseph şi Rose Kennedy pentru Studiul
Reproducerii Umane şi a Bioeticii în 1971.
Trebuie menţionat în acest context şi Raportul Belmont, un document istoric extrem de important
în domeniul eticii medicale. Raportul a fost creat la 18 aprilie 1979, luându-şi numele de la Centrul de
Conferinţe Belmont unde a fost elaborat documentul. Raportul a fost creat de Departamentul American
de Sănătate, Educaţie şi Bunăstare şi s-a numit iniţial „Principii şi linii călăuzitoare etice pentru protejarea
subiecţilor umani ai cercetării”.
Teama producerii unei catastrofe, nevoia unei normative universale între savanţi, este vizibilă în
cadrul societăţilor de cercetători, aşa cum se observă la conferinţele ţinute la Asilomar şi la Gordon, care
au înfiinţat primele comitete ştiinţifico-etice de supraveghere. Totodată, ele au elaborat primele

63
„Guidelines” referitoare la intervenţia asupra ADN. Aceste linii directoare au fost preluate de diverse
organisme din lume. În contextul acesta s-a pus tot mai acut problema relaţiilor dintre ştiinţă şi etică şi
necesitatea definirii bioeticii în cadrul ştiinţelor biomedicale.

ORIGINILE BIOETICII

Bioetica este strâns legată de etica medicală, aceasta din urmă existând din cele mai vechi timpuri. La
originea eticii medicale în societăţile arhaice ca şi în cele mai evoluate din antichitate se află trei aspecte:
1. cerinţele cu caracter etic pe care medicul trebuie să le respecte,
2. implicaţiile morale ale asistenţei acordate bolnavului
3. măsurile pe care statul trebuia să le ia pentru cetăţenii săi în domeniul sănătăţii publice.

Demn de menţionat este Codul lui Hammurabi din 1750 ÎC, care conţine deja normele care
guvernează activitatea medicală şi o primă reglementare a textelor pentru asistenţa sanitară. Nu se poate
trece cu vederea nici Hipocrate (460-370ÎC) şi „Jurământul” său.

Jurământul are trei părţi distincte:

a) o invocare a divinităţii ca introducere distinctă
b) o parte centrală care la rândul ei are două fragmente:
- unul relativ la angajarea de a respecta maestrul, a transmite gratuit cele învăţate fiilor
maestrului şi celor care semnează Jurământul
- celălalt fragment este dedicat mai concret terapiei care obligă medicul să excludă anumite
acţiuni, ca de exemplu administrarea otrăvii, chiar dacă i se solicită, „avortul cauzat de
intervenţii artificiale”, orice abuz sexual faţă de persoana bolnavului şi de rude, respectarea
secretului medical
c) o concluzie în care se invocă sancţiuni din partea divinităţii în sens pozitiv (binecuvântări)
pentru cei care respectă Jurământul şi în sens punitiv (damnaţiuni) pentru cei care îl încalcă.
Jurământul oglindeşte desigur filozofia şi cultura timpului care considera practica medicală într-un
climat de transcendenţă, dându-i caracter de sacralitate. Este evident faptul că avem de-a face cu o
moralitate ce se bazează pe principiul sacru al binelui pacientului al cărui protector fără drept de apel şi
deasupra oricărei legi este medicul.

Pe de altă parte nu putem ignora influenţa bisericii asupra dezvoltării eticii medicale. Bisericile
au dezvoltat o morală teologică ce afirmă sacralitatea şi inviolabilitatea vieţii oricărei făpturi umane,
condamnă avortul, pruncuciderea, eutanasia, mutilaţiile şi dezvoltă ceea ce s-ar putea numi o „morală
medicală” tot mai distinctă de tratatele medievale şi renascentiste, care considerau temele de etică
medicală ca fiind de domeniul dezbaterile referitoare la virtutea justiţiei sau în comentariul poruncii „să
nu ucizi”.
Lumea islamică a influenţat etica medicală prin „Codul Islamic de Etică Medicală”, aprobat de
Conferinţa Internaţională asupra medicinii islamice, desfăşurată în Kuweit în ianuarie 1981. S-au
conturat două linii normative:
- formularea „drepturilor omului”
- aprobarea, tot mai actualizată, a „Codurilor de Deontologie medicală”, elaborate de organisme
internaţionale, precum Asociaţia Medicală Mondială (AMM) şi Consiliul Organizaţiilor
Internaţionale ale Ştiinţelor Medicale (CIOMS)
În prima direcţie s-a conturat întreaga codificare incluzând „Declaraţia universală a drepturilor omului”,
publicată de Naţiunile Unite (ONU) (10 decembrie 1948) şi Conventioni di salvguardia dei diritti dell
uomo e delle liberta fondamentali (tratat din Roma din 4 noiembrie 1950), care conţin afirmaţii angajante

64
în apărarea vieţii şi a integrităţii fizice, împreună cu apărarea şi salvgardarea altor libertăţi civile şi
politice fundamentale şi o întreagă serie de „declaraţii, Convenţii, Recomandări şi Cărţi”.
Din categoria Recomandărilor trebuie menţionată cea a Consiliului Europei nr 29/1978 referitoare
la transplantele de ţesuturi şi organe, nr 79/1976 despre drepturile bolnavilor şi muribunzilor, nr
1046/1986 şi nr 1100/1989 asupra utilizării embrionilor şi fetuşilor umani. Codurile deontologice
menţionează „Codul de la Nurnberg” din 1947, „Codul de Etică Medicală” publicat la Geneva în 1948,
conţinând Jurământul de la Geneva, din partea AMM, actualizat de aceeaşi asociaţie la Londra în 1949.
Binecunoscută este „Declaraţia de la Helsinki” referitoare la experimentele şi cercetările biomedicale tot
de către AMM, publicată în 1962, modificată tot la Helsinki în 1964 şi actualizată la Tokio în 1975, la
Veneţia în 1983 şi la Honkong în 1989. Pentru determinarea momentului morţii şi îngrijirilor din faza
finală a bolii trebuie menţionată „Declaraţia de la Sidney”, tot de AMM, din 1968, actualizată la Veneţia
în 1983. Se datorează Conferinţei Internaţionale a Ordinului Medicilor din Comunitatea Europeană
(CEE), alt organism de prestigiu din cadrul autorităţii medicale şi trebuie menţionat, documentul intitulat
„Principii de etică medicală europeană”, publicat la Paris la 6 ianuarie 1987.

PROBLEMA DEFINIŢIEI

Problema definiţiei bioeticii nu a fost depăşită nici până astăzi. Bioetica este descrisă de unii specialişti
drept o mişcare de idei, variabile din punct de vedere istoric sau istoricist. Alţii privesc gândirea bioetică
ca o ramură a filozofiei morale. Alţi teoreticieni o consideră mai degrabă o metodologie de confruntare
interdisciplinară între ştiinţe biomedicale şi ştiinţe umane. În fine, alţii consideră bioetica o disciplină
autonomă, cu un rol ce nu se confundă cu cel al deontologiei, nici cu medicina legală sau cu drepturile
omului, chiar dacă are puncte de legătură cu aceste discipline, şi nici nu poate fi considerată o diviziune
a celei mai cunoscute şi străvechi etici medicale.
În 1971, V.R. Potter a definit noua disciplină ca o „combinaţie a cunoaşterii biologice cu cea a
sistemului de valori umane”. Bioetica trebuie să fie „ştiinţa supravieţuirii (science of survival)”.
Hellegers consideră că bioetica este generată de către sinteza între medicină-etică-filozofie, respectiv
între medicină şi etică reprezentând studiul aspectelor etice întâlnite în practica medicală. Warren T.
Reich oferă bioeticii diferite definiţii în cele două ediţii succesive din Encyclopedia of Bioethics. În cea
din 1978, definea bioetica ca fiind “studiul sistematic al conduitei umane, în cadrul ştiinţelor vieţii şi
sănătăţii, tratată în lumina valorilor şi principiilor morale”. În ediţia din 1995, Reich defineşte bioetica
drept „studiul sistematic al dimensiunilor morale – inclusiv viziunea morală, deciziile, conduita, liniile
directoare, etc - ale ştiinţelor vieţii şi tratamentelor sanitare, cu folosirea unei varietăţi de metodologii
etice într-o abordare interdisciplinară”. În felul acesta „metodologiile etice” sunt substituite „valorilor si
principiilor morale”, conduitele sociale si deciziile politice fiind incluse în noua definiţie.

Bioetica este considerată ca având aplicabilitate şi competenţă în următoarele patru domenii:

a) aspectele etice ale profesiunilor sanitare
b) aspecte etice rezultate în cadrul cercetărilor pe om, chiar dacă nu în mod direct terapeutice
c) aspectele sociale legate de problemele politicii sanitare (naţionale şi internaţionale), de
medicina locurilor de muncă şi de alte politici de planificare familială şi de control
demografic
d) aspecte referitoare la intervenţia asupra vieţii altor fiinţe vii (plante, microorganisme şi
animale) şi, în general, tot ce ţine de domeniul ecosistemului

În ceea ce priveşte raporturile cu medicina legală şi deontologia profesională, Documento di Erice (1991)
precizează:

65
1. Bioetica constituie un domeniu de cercetare care, beneficiind de o metodologie interdisciplinară, are
ca obiect „examenul sistematic al conduitei umane în domeniul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii, deoarece
această conduită este examinată în lumina principiilor şi valorilor morale”.

Bioetica include etica medicală tradiţională şi merge chiar mai departe, analizând:
- aspectele etice ale tuturor profesiilor sanitare o cercetările comportamentale, independent de
aplicaţiile lor terapeutice
- aspecte sociale asociate cu politicile sanitare, medicina muncii, sănătate internaţională, politicile
de control demografic o problemele vieţii animale şi vegetale în raport cu viaţa omului

Bioetica sre ca finalitate analiza raţională a problemelor morale legate de biomedicină şi de

conexiunea lor cu dreptul şi cu ştiinţele umane. Direcţiile etice au o finalitate aplicativă, prin orientarea
ce ar putea fi imprimată, pe lângă comportamentul personal şi dreptului şi codurilor deontologice
profesionale viitoare.

Instrumentele de studiu ale bioeticii derivă din metodologia specifică interdisciplinară care are
trei dimensiuni:
a) dimensiunea epistemologică care constă în examinarea aprofundată şi actualizată a naturii
faptului biomedical
b) dimensiunea antropologică care constă în evidenţierea implicaţiilor pe plan antropologic
c) dimensiunea aplicativă care constă în identificarea „soluţiilor” etice şi a justificărilăr de
ordin raţional în sprijinul acestor soluţii.

2. Deontologia Medicală este o disciplină al cărei obiect este reprezentat de studiul normelor de
comportament profesional specifice profesiilor sanitare.
Această disciplină include trei tipuri de norme:
b) normele morale, obiect al eticii medicale tradiţionale, considerate azi în cadrul bioeticii,
la a cărei construcţie etica medicală a pregătit terenul
c) normele deontologice propriu-zise, reunite în coduri şi în toată tradiţia orală şi scrisă a
profesiunii medicale
d) normele juridice ale fiecărei ţări.

Finalitatea deontologiei medicale o reprezintă aprofundarea esenţială şi actualizarea normelor şi regulilor

de conduită a profesiei medicale. „Instrumentele” de studiu ale celor trei arii sunt diferenţiate:
a) studiul normelor morale şi lectura lor actualizată se desfăşoară în strânsă legătură cu concluziile
ce derivă din bioetică
b) actualizarea normelor deontologice propriu-zise comportă o comparaţie constantă cu codurile
deontologice naţionale şi internaţionale
c) normele juridice cu caracter deontologic sunt studiate sub profilul normelor de drept în vigoare
în fiecare ţară şi cu scopul de a găsi o corespondenţă cu valorile deontologice

3. Medicina legală este, prin natura ei, o ştiinţă interdisciplinară, care studiază cu metodologia specifică
conţinutul normelor juridice sub aspect biologic şi medical, pentru o mai bună interpretare, aplicare şi
dezvoltare a lor, şi care colaborează cu justiţia şi cu persoane private la soluţionarea cazurilor care
necesită anchete şi evaluări de ordin biologic şi/sau medical.

Bioetica a cunoscut până în prezent trei aspecte distincte:

66
 a) bioetica generală - se ocupă de fundamentele etice şi tratează valorile şi principiile originare ale
eticii medicale şi sursele documentaristice ale bioeticii (drept internaţional, legislaţie, deontologie).
Aceasta constituie de fapt o adevărată filozofie morală în partea ei fundamentală şi instituţională.

b) Bioetica specială - studiază marile probleme abordate sub profil moral, atât din punct de vedere
medical cât şi biologic: inginerie genetică, avort, eutanasie, experimente clinice, etc. Acestea
reprezintă mari tematici care constituie axa de bază a bioeticii sistematice. Ele trebuie să fie rezolvate
din perspectiva modelelor şi fundamentelor pe care sistemul etic le consideră relevante şi justificative
pentru concepţia etică. Aceasta însă nu se poate disocia de concluziile bioeticii generale.

c) Bioetica clinică sau decizională analizează în mod concret în practica medicală şi în cazul clinic,
care sunt valorile în joc sau care sunt căile corecte pentru a ajunge la o linie de conduită fără
schimbarea acestor valori: alegerea sau nu a unui principiu sau a unei criteriologii de evaluare va
conditiona evaluarea cazului. După părerea specialiştilor, nu se poate separa bioetica clinică de cea
generală, chiar dacă totdeauna sau aproape totdeauna cazurile concrete prezintă o mare diversitate de
aspecte de analizat.

CENTRE DE BIOETICĂ
PE PLAN MONDIAL

INSTITUTE OF SOCIETY, ETICHS AND THE LIFE SCIENCES

Centrul a fost creat în 1969 sub numele de Centrul Hastings. Centrul se doreşte a fi un institut de cercetare
independent laic, non profit, cu activitate educativă a publicului în general. Obiectivele majore ale
activităţii sale sunt:
- abordarea şi rezolvarea problemelor etice generate de progresul ştiinţelor biomedicale şi de însăşi
profesiunea medicală;
- educarea publicului în legătură cu relevanţa etică a diverselor descoperiri ştiinţifice;
- participarea la elaborarea unor norme în problemele morale dificile cu care se confruntă societatea
contemporană, cum ar fi, de exemplu, SIDA, întreruperea terapiei de menţinere vitală, diagnoza
prenatală, reproducerea artificială, distribuirea fondurilor din domeniul sanitar, etc.

THE JOSEPH AND ROSE KENNEDY INSTITUTE FOR THE STUDY OF HUMAN
REPRODUCTION AND BIOETHICS
Centrul a fost înfiinţat în 1971. Este primul centru care a purtat formal numele de institut de bioetică.
După moartea lui Hellegers, în 1979, instituţia a primit numele, care s-a şi menţinut, de Kennedy Institute
of Ethics şi a fost anexata oficial la Universitatea Georgetown. Institutul include Centrul of Bioetică.
Institutul a desfăşurat activităţi comune cu alte centre de la Georgetown University: Division of
Health and Humanities; Center of Population Research, deja prezent în cadrul universităţii din 1964; The
Asian Bioethics Program, care urmăreşte să evalueze impactul dezvoltării ştiinţifico-tehnologică în
domeniul bioeticii în ţările din Asia şi implicaţiile etice; The European Program in Profesional Ethics,
care a derulat programe educative, întâi în Germania şi apoi în alte ţări europene.
Center of Bioethics şi Kennedy Institute îşi au sediul Universitatea Georgetown fondată de iezuiţi
în 1789, care, prin constituţie, este deschisă studenţilor şi cercetătorilor de orice confesiune religioasă.
Publicaţiile Institutului şi Centrului sunt diverse, ca şi temele dezbătute. Una dintre ele merită menţionată
în mod special: Encyclopedia of Bioethics, îngrijită în 1978 de W.T.Reich; a fost reeditată în 1995 în 5
volume, are 3000 de pagini, conţine 464 de articole prezentate în ordine alfabetică şi redactate de 437 de
autori.

67
 O altă activitate importantă a centrului îl reprezintă serviciul de informaţie bibliografică online,
Bioethicsline, sprijinit de National Library of Bethesda în Maryland şi distribuit prin sistemul
MEDLARS în Statele Unite şi în lume.
Graţie ajutorului lui T.L. Beauchamp şi J.F.Childress, se formează doctrina bioetică în Statele
Unite, inclusă în celebra operă Principles of Biomedical Ethics, care elaborează teoria principialismului.
Un alt gânditor de seamă care se numără printre părinţii bioeticii este E.D.Pellegrino, care, împreună cu
D.C.Thomasm a introdus concepte noi privind relaţia medic-pacient.

În Australia funcţionează CENTER FOR HUMAN BIOETHICS de pe lângă Monash

University din Melbourne, condus de P.Singer, cunoscut prin extremul său „laicism”- care este şi
codirector al revistei Bioethics, organ oficial al „International Association of Bioethics”. Tot în Australia
funcţionează două centre de bioetică de inspiraţie catolică- The Thomas More Center şi St Vincent's
Bioethics Center.

În Europa, în anul academic 1975-1976, au fost înfiinţate în Spania pe lângă Facultatea de

Teologie de la San Cugat del Valles (Barcelona) seminarii de studiu în diferite domenii ale bioeticii; din
aceste seminarii de studiu a luat fiinţă INSTITUTO BORJA DE BIOETICA, condus de un discipol şi
colaborator al lui A Hellegers, Francisco Abel s.j., care a primit statut de fundaţie privată în anul 1980.
Tot în Spania funcţionează, începând din 1983, SOCIEDAD ANDALUZA DE INVESTIGATION
BIOETICA, care publică periodicul Bioeticay Clencias de la Salud.

CENTRE D'ETUDES BIOETHIQES a fost înfiinţat în 1983 la Bruxelles din iniţiativa unor
profesori de la Universitatea Catolică din Louvaine. Centrul este o asociaţie non-profit afiliată pe lângă
Universitatea din Louvaine.

Alte centre de interes bioetic au fost înfiinţate în Franţa, cum ar fi INSTITUIT NATIONAL DE
LA SANTE ET DE LA RECHERCHE MEDICALE (INSERM), pe lângă care a fost creat CENTRE
DE DOCUMENTATION ET INFORMATION EN ETHIQUE (CDEI).

În Anglia din 1975 se publică trimestrial Journal of Medical Ethics de către INSTITUTE OF
MEDICAL ETHICS cu sediul în Edinburgh. Institutul acesta se defineşte ca o organizaţie independentă
nepartinică. În Londra este publicată revista Ethics and Medicine de către CENTER FOR BIOETHICS
AND PUBLIC POLICY, de orientare hipocratică şi creştină. Tot la Londra trebuie menţionată
activitatea desfăşurată de către LINACRE CENTRE FOR HEALTH CARE ETHICS, înfiinţat în
1977, în serviciul comunităţii catolice din Marea Britanie.

În Ţările de Jos, primul institut de bioetică - INSTITUUT VOOR GEZONDEHEISETTHIEK

- este înfiinţat la Maastricht în 1985.

În Italia CENTRO DI BIOETICA a luat fiinţă printre primele (1985), la Universita Cattolica
del Sacro Cuore (UCSC), şi îşi are sediul la Facultatea de Medicină şi Chirurgie „A. Gemelli” din Roma.
PROBLEME CONTROVERSATE

BIOETICA implică o permanentă aspiraţie pentru soluţiile de conştiinţă ale fiecărui caz în parte. Bioetica
abordeaza toate temele practice ale medicinii moderne: moartea cerebrala, transplantul de organe,
eutanasia, avortul, întreruperea asistarii functiilor vitale la persoane deficiente sau in moarte cerebrala,
confidentialitatea medicala, consimtamintul la tratament medical, etica problemelor generate de tehnica
reproductiva moderna (surplusul embrionar, mamele surogat, manipularea reproductiva inclusiv clonarea
umana), etc. În cele ce urmează ne vom opri la trei dintre aceste teme:

68
BIOETICA ŞI EUTANASIA.

Termenul “eutanasie” provine din limba greacă unde însemna « moarte frumoasă » sau uşoară. Prin
eutanasie se subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă.
V. Marcozzi defineşte eutanasia drept "suprimarea fără durere sau din milă a celui care suferă sau se
consideră că suferă sau că ar putea să sufere în viitor în mod insuportabil."
Etimologic, eutanasia înseamnă moarte naturală. Problema care intervine este că nu e nimic
natural în eutanasie, căci ea implică o alegere. Chiar dacă netratat pacientul ar muri, decizia de întrerupere
a tratamentului ţine de alegerea unui om. Tratamentul nu se opreşte de la sine. Dacă am avea certitudinea
datei când pacientul va muri, problema ar fi mai puţin dificilă. Limita dintre viaţă şi moarte este însă
neclară.
Astăzi se vorbeşte de eutanasie nu numai în relaţie cu bolnavul grav şi terminal dar şi în alte
împrejurări: în cazul acelui nou-născut cu defecte grave, (wrongful life) situaţie în care unii sugerează
abandonul prin eliminarea alimentaţiei pentru evitarea suferinţei subiectului - afirmă ei. În acest caz se
vorbeşte de "eutanasie a nou-născutului". Se observă acum o altă accepţie a termenului de eutanasie, cea
"socială", care reprezintă o alegere făcută nu de un individ, ci de societate ca urmare a faptului că bugetul
din domeniul sanitar nu ar mai putea suporta povara financiară reprezentată de asistenţa acordată
bolnavilor afectaţi de boli de lungă durată. Resursele economice ar fi economisite astfel pentru bolnavii
care se vor întoarce, după vindecare, la viaţa productivă şi activă. Un astfel de raţionament nu ia in calcul
decât criteriul costuri-beneficii.
Pentru prima dată în istoria omenirii, eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio, SUA.
A fost practicată şi în Germania nazistă, unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice,
bolnavii incurabili şi invalizii. Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de la
Nuremberg, între anii 1939-1941 au fost eliminate peste 70 de mii de vieţi, considerate "existenţe fără
valoare vitală". Mai târziu, în unele state eutanasia a devenit ceva normal. Astfel, numai în anul 1995, în
Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedaţi.
În noiembrie 2000, organele legislative ale Olandei au votat legea permiţând suicidul asistat de
medic, pentru pacienţii cu boli în faze terminale. Sinuciderea asistată medical a fost legalizată în statul
nord-american Oregon pe 27 octombrie 1997. De-a lungul primului an de funcţionare a legii, decizia de
a solicita şi de a folosi medicamente cu efect letal a fost luată de bolnavi incurabili, a căror problemă era,
în general, pierderea autonomiei, nu teama de o durere insuportabilă sau costurile de ordin financiar,
inevitabile într-o atare situaţie. Monitorizarea fenomenului a dus la concluzia că nu există nici o legătură
între opţiunea de a beneficia de sinuciderea asistată medical şi gradul de educaţie al subiectului ; nici
situaţia asigurărilor sale de sănătate nu s-a dovedit a avea vreun impact asupra deciziei.
Eutanasia poate fi pasivă sau activă. Cea pasivă se reduce la întreruperea tratamentului şi
decuplarea bolnavului de la aparatele medicale. Cea activă implică stingerea uşoară prin medicamente a
bolnavului, adică medicul îi face bolnavului o injecţie care îi produce o moarte rapidă. De fapt, eutanasia
înseamnă o « execuţie » de comun acord cu un bolnav care nu mai suportă durerile. Medicul vine şi îl
ucide în condiţiile stabilite de bolnav, la ora fixată de el.
Unii care militează pentru legiferarea eutanasiei, consideră că ea face parte din drepturile omului
şi transferă « puterea medicului în mâinile bolnavului pentru a-i decide soarta ». De fapt, medicul nu îl
eliberează numai pe bolnav de suferinţă, eliberează familia şi societatea de bolnavul devenit o povară
inutilă, dacă nu cumva în spatele eutanasiei se ascund şi alte interese meschine, cum ar fi moştenirea.
Potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, oprirea sau retragerea tuburilor de hidratare şi hrănire poate
fi considerată o opţiune morală doar când pacientul este în stare de comă ireversibilă, sau când el este
conştient, deşi se află evident în ultimele faze ale procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi lichidul să
fie oprite. Acest al doilea caz nu constituie eutanasie activă sau sinucidere. El acceptă mai degrabă

69
realitatea morţii iminente şi lasă ca boala sau trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde
îngrijirea medicală nu mai poate reda sănătatea.
De unde a apărut, însă, această problemă a eutanasiei în lumea noastră, care are la baza tradiţia
creştină? Viaţa, pe care un om nu o poate da, nu trebuie să fie luată de către om, nici chiar dacă ar fi
vorba de propria lui viaţă. Aşa consideră biserica creştină că e bine şi aceasta este învăţătura pe care o
propovăduieşte. Într-o astfel de abordare, poziţia contra eutanasiei pare evidentă: societatea condamnă
luarea vieţii unei alte persoane.
Eutanasia se leagă de procesul de secularizare care pătrunde în societatea noastră şi care se
manifestă mai ales ca formă supremă de revendicare a independenţei omului faţă - sau mai ales - în faţa
lui Dumnezeu şi, prin urmare, consideră inutilă suferinţa şi refuză simbolismul religios al morţii.
Codurile tradiţionale de etică medicală nu au aprobat niciodată eutanasia, chiar dacă aceasta ar fi
fost cerută din motive de compasiune. În Declaraţia de la Marbella din 1992, Asociaţia Mondială a
Medicilor a reconfirmat sinuciderea asistată, aşa cum eutanasia nu este etică, iar profesia de medic trebuie
să o condamne. Când un medic ajută în mod deliberat un individ să-şi încheie viaţa, acest act medical nu
este etic.
Art 23- Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea
muribundului, dar în nici un caz nu are dreptul să-i provoace moartea în mod deliberat, act ce constituie
o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient.
Art 24- Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea de substanţe sau mijloace apte de a provoca
decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii.
Art 28- Medicul nu va înlesni sinuciderile sau autovătămările prin sfaturi, recomandări, împrumutarea
de instrumente, oferirea de otrăvuri, etc. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens. Faptul
că infracţiunile de omucidere au ca obiect viaţa omului le conferă acestora un profil specific în cadrul
fenomenului infracţional, atrage asupra lor atenţia întregului grup social, sensibilizează totdeauna
conştiinţa colectivă, opinia publică. Potrivit art 174 al Codului Penal din România, eutanasia este
considerată omor. Pentru ca exista infracţiunea de omor nu interesează mobilul sau scopul urmărit de
făptuitor. Legea noastră penală nu admite existenţa vreunui mobil justificativ. Nu este admisa uciderea
unei persoane expuse unei morţi iminente pentru a-i curma suferinţele şi a-i produce o moarte uşoară
(eutanasie). Oricare ar fi starea sănătăţii unei persoane, viaţa acesteia este intangibilă. De aceea, uciderea
unei persoane din milă faţă de aceasta şi pentru a-i produce o moarte fără dureri nu ridică faptei caracterul
de omor. Spre deosebire de Codul Penal din 1936 care prevedea în art 468 două variante atenuante ale
omuciderii intenţionate, una constând în uciderea unei persoane în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate
a acesteia, iar cealaltă uciderea sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale
unei persoane suferind de o boală incurabilă, legiuitorul Codului Penal de la 1968 nu mai prevede astfel
de dispoziţii, aşa încât, indiferent de mobil, uciderea intenţionată constituie omor. Rezervele în
considerarea eutanasiei printre cauzele care înlătură caracterul penal al omuciderii se explică, pe de o
parte, prin necesitatea păstrării neştirbite a ideii de intangibilitate a vieţii omului, pe de alta, prin grija de
prevenire a oricărui abuz şi de producere a unui omor la adăpostul scuzei eutanasiei. Eutanasia tinde să
devină una dintre temele majore ale acestui început de mileniu. Fiecare are dreptul la opinie, dar este
esenţial ca ea să fie exprimată în „cunoştinţă de cauză”. Şi, cu toţii, ar trebui să ne gândim că urmările
unui asemenea gest definitiv, singurul care nu mai poate fi corectat - sunt încă foarte departe de a fi
cunoscute.

BIOETICA ŞI DREPTUL DE A MURI –DEMNITATEA MORŢII

În timp ce eutanasia înseamnă suprimarea vieţii sau practica medicală care permite unor bolnavi
incurabili moartea într-un mod lipsit de suferinţă, intenţionat şi voluntar, demnitatea morţii presupune
îngrijiri medicale care să facă nedureroase şi confortabile ultimele zile de viaţă.

70
 Întrucât în prezent nu sunt mijloace terapeutice care să înlăture total durerea, mulţi suferinzi
preferă să scurteze pe cât posibil perioada de suferinţă.
Termenul de eutanasie se utilizează şi în cazul nou-născuţilor cu afecţiuni sau malformaţii
congenitale grave, în legătură cu care se sugerează sistarea alimentaţiei pentru a curma suferinţa
bolnavului şi povara socială.
Din punct de vedere social este eutanasie şi lipsa acordării fondurilor necesare pentru asistenţa
medicală a bolnavilor cronici cu afecţiuni patologice care necesită tratament medical îndelungat,
costisitor până la sfârşitul vieţii.
Eutanasia poate fi clasificată după:
- mijloace utilizate;
- atitudinea bolnavului.
I. După mijloacele utilizate poate fi:
1. Eutanasia activă constă în acţiuni care au ca finalitate suprimarea vieţii din milă, suprimare
intenţionată care poate fi realizată de aparţinătorii sau apropiaţii unui bolnav în mare suferinţă.
În această categorie ar putea fi încadrat şi suicidul asistat. Bolnavul este ajutat de medic sau de
un membru al familiei, prin punerea la dispoziţie a mijloacelor de oprire a vieţii (medicamente, arme,
etc.).
2. Eutanasia pasivă reprezintă suprimarea unui tratament corespunzător prelungirii vieţii.
Din punct de vedere etic, mulţi consideră ambele categorii ca inacceptabile, însă, deşi rezultatul
este acelaşi, eutanasia pasivă este de multe ori acceptată şi juridic şi medical.
În practica medicală, datoria de a menţine viaţa cu orice preţ intră în conflict cu datoria de a alina
durerea, care uneori nu poate fi realizată prin mijloace curente.
Eutanasia este acceptată în condiţiile stării de moarte cerebrală cu încetarea ireversibilă a
funcţiilor creierului şi EEG cu linie izoelectrică mai multe ore, în funcţie de legislaţia ţării respective şi
de posibilitatea donării de organe.
II. După atitudinea bolnavului, eutanasia poate fi:
1. Voluntară în condiţiile în care bolnavul are capacitatea de a aprecia consecinţele şi solicită
eutanasia.
Solicitarea bolnavilor incurabili de a li se opri atât tratamentul medicamentos (chiar şi cel de
susţinere a vieţii), cât şi a hranei şi hidratării artificiale, este o decizie personală, luată în momentul în
care, conştienţi fiind, nu mai pot suporta suferinţa.
Ulterior, dacă decesul întârzie, aceştia solicită eutanasia.
Asupra eutanasiei voluntare există păreri contradictorii. În timp ce unii au ca argument principiul
autonomiei bolnavului, care îi dă dreptul să decidă asupra propriei morţi, alţii consideră că nu se poate
renunţa la viaţă şi că acordarea consimţământului asupra propriului deces este asemănătoare suicidului.
În plus, un contraargument al celor care nu acceptă eutanasia voluntară este acela că, exprimarea
dorinţei bolnavului de suprimare a vieţii poate fi pusă la îndoială mai ales când este făcută în perioada
exacerbării durerii sau într-un moment de depresie maximă.
Pentru medicul care a primit consimţământul şi solicitarea de eutanasiere, situaţia este deosebit
de delicată. Datoria medicului este de a acţiona pentru apărarea vieţii şi nu cea de a o suprima, chiar dacă
bolnavul şi-a exprimat dorinţa în acest sens.
Dar, refuzul medicului de a da curs solicitării bolnavului dornic de a curma viaţa în condiţii
insuportabile, înseamnă nerespectarea autonomiei morale a acestuia, aspect cu care mulţi medici nu sunt
de acord.
Cei care sunt de acord cu solicitarea bolnavilor de a fi eutanasiaţi recomandă totuşi ca aceasta să
nu fie efectuată imediat după primirea solicitării bolnavului, pentru a evita situaţia solicitării determinate
de un imbold de moment, ce poate fi urmat ulterior de o retractare a intenţiei.

71
 2. Eutanasia involuntară este suprimarea vieţii fără consimţământul bolnavului, cu toate că acesta
are capacitate de a decide (uneori chiar existând şi afirmaţia bolnavului că nu este de acord cu
eutanasierea).
Eutanasia involuntară are la bază principii utilitariste, care încalcă principiul autonomiei
bolnavului.
3. Eutanasia non-voluntară se referă la cazurile în care starea sănătăţii bolnavilor este atât de
gravă încât sunt incapabili de a-şi exprima dorinţa în sensul suprimării sau nu a vieţii.
În aceste situaţii, lipsa consimţământului dat de bolnav nu poate fi considerată o încălcare a
principiului autonomiei.
Consimţământul pentru realizarea eutanasiei non-voluntare trebuie solicitat rudelor apropiate.
Cu rare excepţii, atât membrii familiei cât şi restul societăţii consideră inutilă menţinerea
artificială în viaţă a unor bolnavi irecuperabili, întrucât se menţine o viaţă fără valoare cu costuri imense,
utile societăţii pentru alte acţiuni terapeutice care au prognostic favorabil.
Tot despre eutanasie este vorba şi în cazul nou-născuţilor cu malformaţii grave, netratabile, la
care se suprimă alimentaţia din motive financiare. Costurile menţinerii într-o viaţă vegetativă fiind mult
prea mari şi inutile, se preferă alocarea lor pentru tratarea unor bolnavi care după vindecare vor avea o
viaţă productivă şi activă.
Decizia de întrerupere a tratamentului medical la copii, chiar dacă aceştia sunt conştienţi, nu poate
fi luată pe baza consimţământului lor, aceştia având o incapacitate psihică de a percepe consecinţele
acestei acţiuni datorită imaturităţii psihice
Deşi părinţii au tendinţa de a refuza oprirea tratamentului de susţinere a vieţii, orice opţiune a lor
este legală dacă este corespunzătoare cu ce este mai bine pentru copil.
Există şi forme speciale de eutanasie, precum:
- criptotanasia-este o formă de eutanasie insesizabilă la care se face cu greu diferenţa de o moarte
naturală, produsă prin injectarea unei supradoze de medicament (peste limita terapeutică);
- distanasia este o moarte care se produce după folosirea în exces a măsurilor de susţinere a vieţii,
ce are ca efect prelungirea în mod nejustificat a suferinţei;
- cryotanasia reprezintă o metodă de eutanasiere voluntară activă, care se realizează prin congelarea
la minus 2000C a unor bolnavi în stare de comă sau în primele minute după apariţia stopului
cardio-respirator, în speranţa ca noile descoperiri ştiinţifice vor face posibilă în viitor reluarea
funcţiilor vitale şi vindecarea bolii de care suferea pacientul;
- eutanasia economică, în prezent un subiect intens discutat şi chiar acceptat de unii, reprezintă
refuzul sau oprirea tratamentului de susţinere artificială a funcţiilor vitale, din raţiuni economice.
- eutanasia eugenică constă în eutanasierea persoanelor cu handicap genetic netratabil sau a
bolnavilor cu afecţiuni patologice grave care îi transformă într-un balast social. Această formă de
eutanasiere este considerată, pe drept cuvânt, un genocid.

Demnitatea morţii
Dreptul de a muri este definit de mai multe principii:
I. Folosirea mijloacelor terapeutice
Dreptul de a muri (sau dreptul la moarte) nu trebuie să fie similar cu cel de a solicita sau a-şi
provoca moartea, dar decesul survenit după o lungă şi grea suferinţă afectează acest drept.
În momentul morţii sau anterior acesteia, este necesar să fie protejată demnitatea umană a
bolnavului prin evitarea unui tratament medical abuziv, ce are riscuri majore în special în ceea ce priveşte
calitatea vieţii în perioada supravieţuirii, asupra căruia bolnavul nu-şi poate da consimţământul.
Când decesul este inevitabil, cu toate mijloacele terapeutice avute la dispoziţie, este permisă
întreruperea tratamentelor care ar provoca o prelungire a vieţii şi implicit a suferinţei, fără a fi întreruptă
îngrijirea curentă a bolnavului (alimentaţia şi hidratarea-artificială sau nu), aspirarea secreţiile din căile
respiratorii superioare, toaleta escarelor, etc. considerate tratamente normale.

72
 În cazul unui bolnav în stadiul terminal al cărui deces este inevitabil, alături de tratamentul normal
sunt folosite tratamentele simptomatice (paleative), care se adresează nu bolii de bază, care provoacă
suferinţa, ci simptomelor de boală, şi în primul rând diminuării durerii.
Dintre acestea frecvent folosite sunt:
- tratamente antialgice care reduc sau elimină senzaţia de durere;
- tratamentul infecţiilor secundare;
- tratamente de reechilibrare hidro-electrolitică şi nutriţională;
- oncoterapia paleativă (chirurgicală, radioterapică şi chimioterapică);
- psihoterapia.
Referitor la analgetice trebuie precizat că opiaceele folosite în boli canceroase trebuie dozate
proporţional cu intensitatea durerii, evitând ca doze prea mari să constituie o adevărată eutanasie mascată.
Dacă tratamentele sus-menţionate sunt acceptate de marea majoritate a celor care au datoria de a
acţiona pentru vindecarea bolii şi prelungirea vieţii, nu acelaşi lucru se poate spune despre tratamentele
care au drept scop prelungirea vieţii cu orice preţ (în sens real şi figurat-suferinţa bolnavului).
În faza unei come reversibile cu recuperare foarte probabilă, nici o măsură terapeutică
corespunzătoare nu trebuie exclusă; în schimb, în situaţia unei come ireversibile când semnele clinice şi
paraclinice constată moartea cerebrală iar EEG repetat este cu linie izoelectrică, nu este obligatorie
continuarea unui tratament ineficace pentru bolnav şi costisitor pentru bugetul sanitar, creând speranţe
iluzorii aparţinătorilor şi prelungind o viaţă menţinută exclusiv artificial.
II. Informarea bolnavilor în faza terminală a bolii
Se referă la bolnavii capabili de a înţelege situaţia reală în care se află.
În acest sens trebuie respectate anumite criterii etice şi anume:
1. atât membrii familiei cât şi cei care îi acordă asistenţă medicală pacientului în fază terminală,
trebuie să prezinte bolnavului situaţia reală, aspect care constituie o pregătire pentru o moarte
demnă;
2. informarea bolnavului grav bolnav sau aflat într-un stadiu terminal al bolii trebuie să se
desfăşoare într-un mod deosebit, în cadrul unor relaţii interpersonale în care, pe lângă
comunicarea diagnosticului şi prognosticului bolii, să se includă discuţii cu bolnavul privind
solicitările acestuia; bolnavul să nu rămână singur, să nu aibă impresia că este părăsit datorită
sfârşitului care este iminent şi apropiat în timp.
3. decizia de informare a bolnavului asupra stării de sănătate trebuie să ţină cont de capacitatea
acestuia de a accepta adevărul. Pregătirea psihologică este deosebit de importantă, în special în
cazul bolnavilor de cancer la care adevărul trebuie făcut cunoscut în mod gradat, pentru a se evita
apariţia unei stări depresive greu de remis şi cu posibile consecinţe negative asupra evoluţiei bolii.
În plus, datorită unor evoluţii imprevizibile în sens favorabil oferite de domeniul medical, nu este
indicat a se spulbera orice speranţă.
4. în directă legătură cu cele anterior consemnate, este obligatorie comunicarea adevărului asupra
bolii şi prognosticului acesteia, în special în situaţia în care bolnavul trebuie să ia anumite decizii
importante anterior decesului; de asemenea trebuie să se respecte dreptul bolnavului de a se
pregăti pentru o moarte demnă.
În concluzie, din punct de vedere etic şi deontologic, medicul are datoria de a trata corespunzător
bolnavul dar şi aceea de a asista muribundul până în clipa constatării decesului.

BIOETICA ŞI TEHNOLOGIILE DE FECUNDARE UMANĂ

Fecundarea înseamnă punerea în act a unei noi fiinţe, un nou individ. În cazul omului, fecundarea este
sinonimă cu procrearea. În schimb, un tip de intervenţie biomedicală şi tehnică asupra procreării, nu
poate fi evaluat la fel ca orice act fiziologic şi tehnic, cum ar putea fi, de exemplu, dializa renală, care,
neputându-se petrece în interiorul organismului în manieră organică, este practicată în exterior, în mod
artificial, fără ca acest fapt să comporte în sine probleme etice.

73
 Fecundarea sau procrearea umană este un act personal al cuplului şi are ca rezultat un individ
uman: aceasta aduce în discuţie responsabilitatea soţilor, structura însăşi a vieţii conjugale şi cu atât mai
mult destinul persoanei chemate să se nască.
Tema ţine de domeniul medical datorită unei raţiuni: tratarea eventualei sterilităţi feminine sau
masculine. Problema etică de clarificat este următoarea: până la ce punct actul medical, intervenţia
medicului sau a biologului are caracter de ajutor terapeutic sau devine un act substituitv sau manipulator?
A trata înseamnă a înlătura obstacole, a ajuta desfăşurarea proceselor; nu înseamnă a se substitui
responsabilităţii persoanelor, în cazul acesta responsabilităţii cuplului, prin ceea ce acestuia îi este
propriu, exclusiv şi inalienabil.
De aceea, va trebui să ne întrebăm, pornind de la cunoaşterea posibilităţilor deschise de ştiinţă şi
de tehnică, până la ce punct fecundarea artificială în uter sau in vitro intră în activitatea licită a biologului
sau a medicului: aceasta implică o referire centrală la valorile umane (persoana copilului pe cale de a se
naşte, natura căsătoriei) care sunt chemate în cauză. Soluţia etică poate arunca o lumină chiar şi asupra
problematicii sociale şi juridice deschise de acest tip de intervenţie medico-biologică. Bioetica este
chemată în cauză plenar şi legitim.
În contextul actual al aplicaţiilor ştiinţifice şi tehnice, se impune mai mult ca oricând să se facă
distincţie între ceea ce din punct de vedere tehnic este posibil - şi chiar util - şi ceea ce din punct de
vedere moral este licit. Mai mult, este vorba de un punct esenţial al comportamentului cuplului şi al
medicului, unde moralitatea trebuie să se bazeze pe criterii de obiectivitate etică şi nu doar pe simpla
intenţionalitate.

CONSIMŢĂMÂNTUL LA TRATAMENTUL MEDICAL

Nimeni nu poate fi obligat la tratament si in acest sens orice persoana trebuie sa dea un consimtamint
clar. In cazul copiilor consimtamintul vine din partea parintilor (tutori, curatori).

In cazul bolnavilor psihici consimtamintul vine din partea apartinatoriloe, institutiei medicale in care
acesta se afla internat sau autoritatii legale care ii apara drepturile. In cazurile de urgenta in care victima
este inconstienta sau socta medicul nu are nevoie de consimtamint si poate actiona in conformitate cu
cunostiintele sale dar numai inspr binele pacientului si cunoscind ca actiunile sale sint verificate prin
normele deontologice si legale ce guverneaza actul medical oriunde in lume si in acea tara in particular.

Consimtamintul medical (CM) este de doua tipuri:

-CM implicit (prezumat); atunci când un pacient solicita un consult medical el implicit accepta ca va fi
examinat si supus unor tratamente medicale. Acest consimtamint general acopera etapele de baza ale
actului medical si nu se rasfringe asupra examinarilor din sfera genitala, a investigatiilor invazive,
tratamentelor medicale agresive, etc.
-CM exprimat; acest consimtamint specific exprima permisiunea specifica de a fi tratat printr-un anume
act medical/chirurgical care prezinta risuri potentiale. Se va lua in scris cu cel putin un martor pentru:
1. interventiile anestezice
2. interventiile chirurgicale
3. interventiile diagnostice invazive
4. tratamentele medicale agresive (cortizon, citostatice, antihipertensive majore, etc.)
5. orice procedura medicala/chirurgicala cu risc potential pentru viata pacientului sau
6. integritatea sa corporala sau psihica.

In cadrul CE se manifesta un tip aparte denumit consimtamint informat (CI) care se ia cu ocazia
interventiilor chirurgicale si constituie o deplina incunostiintare a starii medicale si a intentiilor
terapeutice ale medicului pe intelesul pacientului cit si deplina exprimare a vointei si liberei alegeri in
ceea ce priveste actul medical ce se va efectua; se bazeaza pe deplina infromare “la rece” a pacientului

74
asupra tuturor particularitatilor interventiei chirurgicale a complicatiilor posibile si indreptatatirea
medicului de a lua deciziile pe care le considera cele mai favorabile in folosul binelui acelui pacient.
Medicul va avea insa grija sa actioneze in prezentarea particularitatilor cazului si a tratamentului
ales astfel incit avind tot timpul in minte binele pacientului sa nu il demobilizeze pe acesta in fata
operatiei. Cu atit mai mult obtinerea consimtamintului informat este obligatorie in situatia in care se
decide efectuarea unor interventii inca neefectuate: consimtamintul informat are in acest caz rolul de a
prelua raspunderea rezultatului asupra pacientului.
In obtinerea CI medicul nu trebuie sa-si manifeste nici un statut paternalist (“vei face astfel pentru
ca asa e bine iar eu stiu mai bine decit tine ce anume trebuie facut”) dar nici un statut distant de interesele
si binele pacientului (“acestea sint riscurile operatiei si aceasta e situatia fie ca-ti place fie ca nu-ti place
iar mai departe faci ce vrei”). Medicul trebuie sa-i dea pacientului nu numai posibilitatea de a alege in
cunostiinta de cauza dar in acelasi timp trebuie sa-si exprime optiunea sa profesionala si nu in ultimul
rind sa-i dea incredere in interventia propusa (dimensiunea umana a actului medical in a carei lipsa
pacientul poate acuza medicul de rele tratamente si neprofesionalism).
Ori de cite ori prin interventia chirurgicala se anticipeaza ca se va produce o infirmitate (deficit
ireversibil morfologic, morfo-functional sau functional) sau pierdere de organ (sau incetareafunctionarii
unui organ) este obligatoriu a se lua pacientului un acord special anterior operatiei. Este obligatoriu ca
pentru fiecare interventie chirurgicala in parte sa se obtina un nou CI.
In obtinerea CI exista 2 situatii particulare:
- pacientul inconstient sau incapabil de discutie sau de intelegerea celor ce trebuie prezentate pentru
a obtine un CI. Se va apela la apartinatori.
- situatia in care prezentarea realitatii diagnosticului si a optiunilor de urmat este atit de nociva
pacientului incit ii pot produce un rau mai mare decit interventia insasi, un rau apt de a pune in
pericol rezultatul interventiei sau chiar viata pacientului (exemplu sinuciderea).
Medicul avind obligatia de a actiona numai in interesul pacientului va trebui sa ascunda realitatea
de acesta dar va pastra obligatia de a prezenta intreaga situatie apartinatorilor si de a obtine de la acestia
CI.
Juridic este esentialmente necesar ca acest consimtamint sa fie precizat in cadrul unui formular
special dedicat dar care, dorim sa sublinem, trebuie sa balanseze protectia juridica atît de necesara
medicului si spitalului/sectiei în care acesta efectueaza interventia/tratamentul în cauza cu drepturile
pacientului.
BIOETICA ŞI AVORTUL
Avortul reprezintă eliminarea produsului de concepţie din cavitatea uterină în primele 6 luni de
sarcină.
El poate fi spontan, datorat unor tulburări morfo-funcţionale ale gravidei, sau voluntar.
În privinţa avortului voluntar, acesta poate fi practicat de către medicii specialişti, la solicitare, în
ţările în care legea o permite sau de către persoane neautorizate, în general în mod empiric, acesta din
urmă fiind ilegal.
Din punct de vedere bioetic, se pune problema dacă embrionul reprezintă o viaţă umană
individualizată din momentul fecundării şi dacă reprezintă, care sunt situaţiile în care poate fi acceptată
etic întreruperea voluntară a sarcinii.
Cu toate că se admite faptul că avortul voluntar este, în principal, o problemă a familiei,
comportamentul specialiştilor la care se apelează nu este de neglijat.
Astfel, trebuie analizate următoarele aspecte:

1. Realitatea biologică a embrionului

Pătrunderea spermatozoidului în ovul, fuziunea celor doi gameţi ai părinţilor, duce la formarea
zigotului-o nouă entitate biologică. Fiecare din cei 2 gameţi conţine 23 de cromozomi, adică jumătate

75
din patrimoniul genetic al celulelor somatice din organismul părinţilor, cu o informaţie genetică diferită
calitativ de celulele somatice din organismul părinţilor.
În momentul fuziunii celor 2 gameţi, cele 23 de perechi de cromozomi reprezintă o combinaţie
nouă calitativ, numită genotip, un nou proiect-program individualizat, care se construieşte pe sine.
Autonomia nu este absolută, deoarece există o dependenţă extrinsecă referitoare la pregătirea
uterului matern pentru nidare şi pentru dezvoltare ulterioară, care asigură aportul nutritiv necesar şi
oxigenarea.
Dependenţa extrinsecă a embrionului este comparată cu cea a adulţilor faţă de mediul
înconjurător, alimentaţie, etc., de aceea embrionul nu poate fi considerat un segment (o parte) a
organismului matern.
Fertilizarea in vitro demonstrează că unirea gameţilor şi dezvoltarea embrionului se pot realiza
într-un mediu adecvat prin mecanisme autoconstructive.

2. Caracterul uman al embrionului

După fecundare şi fuziunea celor două patrimonii genetice, unul de orgine maternă iar celălalt de
origine paternă, autogeneza embrionului are loc în stadii succesive conform unei legi biologice
individualizate şi controlate.
Până în ziua a 14-a nu este recunoscut caracterul uman al embrionului, deoarece după a 14 a zi
apare linia primitivă, care reprezintă începutul dezvoltării individuale a embrionului diferenţiat de
ţesuturile de protecţie şi nutritive, majoritatea cercetătorilor acceptă că până în ziua a 14-a embrionul
poate fi utilizat în scopuri experimentale, deci înainte ca oul fecundat fixat între ziua a 6-a şi a 9-a să fie
acoperit de ţesut endometrial.
De asemenea, diviziunea gemelară monoovulară (împărţirea zigotului în mod accidental, înainte
de stadiul de 64 de celule) ca şi hibrizarea (contopirea a 2 celule fecundate) în faze de dezvoltare
apropiate, înainte de nidare (fixare), sunt posibile până la sfârşitul celei de a 2-a săptămâni, după care
evoluţia este autonomă în condiţii normale.
În concluzie, entitatea nou concepută are o realitate biologică proprie şi bine determinată; este un
individ total uman în dezvoltare, care automat, clipă de clipă, fără nicio discontinuitate construieşte
propria formă, realizând, printr-o activitate intrinsecă, un plan proiectat şi programat în genomul său.
Ca urmare, fiind un organism uman în dezvoltare, embrionul trebuie respectat ca oricare om şi
este imoral să se accepte că gravida are dreptul să dispună după bunul ei plac de soarta acestuia.
Din punct de vedere etic şi religios, avortul voluntar este condamnat.
Dar atât timp cât realitatea demonstrează că avortul ilegal se practică (empiric sau clandestin de
către specialişti), mulţi specialişti consideră necesară reglementarea legală a avortului, ca un fel de lege
de prevenire.
Prevenirea ar consta în diminuarea numărului de avorturi ilegale, practicate de obicei în condiţii
de stress şi frecvent fără dotările necesare şi care pot fi urmate de complicaţii nocive pentru gravidă,
precoce sau tardive.
Problema legalizării avortului este încă de actualitate şi probabil va fi şi în viitor.
Solicitarea şi acceptarea avortului rămân o problemă de conştiinţă întrucât stau în calea naşterii
unei vieţi omeneşti în curs de dezvoltare.
Unii autori încearcă să diminueze statutul biologic al embrionului, considerându-l a nu fi o
realitate şi o demnitate umană, deci o persoană umană, ci numai o realitate posibil umană, fără a fi dotată
cu o conştiinţă autoconştientă, de aceea suprimarea vieţii, adică avortul, nu ar produce suferinţă.
Contestatarii acestei teorii afirmă că aprecierea ar trebui extinsă şi la copii în primii ani de viaţă,
la retardaţii mintali gravi şi la bolnavii aflaţi în comă.
Unele curente filozofice tind spre negarea metafizicii sau afirmă că este irelevantă, în acest sens
ei considerând că singurul criteriu de recunoaştere a personalităţii sau individualităţii umane este
posibilitatea examinării comportamentului uman, ceea ce este exclus la făt, cel puţin o anumită perioadă.

76
 Referitor la comportamentul uman al embrionului, sociologii vorbesc despre o relaţie socială (cu
originea în psihanaliză-în special cea de tip freudian), care din punct de vedere ştiinţific nu poate fi
negată, persistând uneori până la vârsta adultă.
De asemenea, din punct de vedere psihofizic, relaţia embrion-mamă este ilustrată prin multiplele
modificări care survin în organismul gravidei.
Aşa încât, filozofic vorbind, nu realaţia embrion-mamă dovedeşte existenţa unei individualităţi
umane ci existenţa individualităţii umane face posibilă relaţia interpersonală.
Unii psihologi consideră că perceperea personalităţii este dependentă de percepţia unei imagini
umane.
Problema în discuţie, încă nerezolvată, este dacă părinţii trebuie să recunoască embrionul ca viaţă
umană şi nu de a face să depindă viaţa umană de recunoaştere.
Există şi încercarea de a introduce conceptul de calitate a vieţii, în sensul unei dezvoltări normale
a embrionului dar în acest sens există pericolul unei aprecieri din punct de vedere selectiv:
- din punctul de vedere al embrionului, suprimarea celor purtători de anomalii, deficienţe;
- din punctul de vedere al părinţilor: raţiuni economice, tulburări psihice ale cuplului.
Concluzia filozofică care rezultă din cele consemnate mai sus, este că din punct de vedere biologic
şi uman embrionul are valoarea proprie persoanei umane.
Concluzia etică este că ovulul fecundat, zigotul şi embrionul reprezintă o identitate umană în
formare şi este condamnabilă orice acţiune de suprimare sau alterare a integrităţii.

3. Avortul terapeutic
Termenul de terapeutic este impropriu întrucât prin avort nu se tratează sau îndepărtează un
fragment dintr-un organism sau organ bolnav ci se elimină un embrion (presupus sănătos), pentru a nu
se agrava o afecţiune patologică de care suferă gravida, agravare care în anumite cazuri ar putea fi urmată
de decesul mamei.
Deci în asemenea situaţie sarcina constituie un pericol pentru sănătatea şi viaţa gravidei.
S-a acceptat o singură excepţie şi anume avortul indicat, în situaţia în care evoluţia embrionului
este compromisă de o tumoră uterină, dar care nu ridică nicio problemă din punct de vedere etic.
Există şi situaţii în care avortul poate agrava o afecţiune patologică cronică a gravidei mai mult
decât însăşi menţinerea sarcinii (boli cardiace, renale); în astfel de cazuri este recomandată menţinerea
sarcinii sub tratament şi control medical de specialitate permanent.
Progresul medicinii şi al asistenţei medicale impune o analiză riguroasă a afecţiunilor patologice
care în prezent reprezintă pentru gravidă o indicaţie de avort terapeutic.
Multe dintre boli, în special în stadiile de început, pot beneficia de tratament medical
corespunzător care să permită menţinerea sarcinii fără riscuri pentru gravidă, o excepţie constituind-o
tumorile localizate la nivelul aparatului genital.
Situaţiile mai frecvent întâlnite în care se poate considera că sarcina reprezintă o circumstanţă
agravantă sunt:
- condiţiile social-economice precare, ce pot influenţa starea psihică a gravidei dar şi a restului
familiei, mai ales în cele cu mulţi copii. Etic, acestea nu ar trebui să reprezinte o motivaţie şi ar
fi necesar ca autorităţile publice să sprijine aceste familii prin oferirea unui nivel minim al
condiţiilor social-economice necesare pentru creşterea şi educaţia copilului;
- afecţiuni patologice ale gravidei cu agravare permanentă;
- afecţiuni patologice care pun în pericol viaţa femeii în situaţia unei sarcini şi necesită o alegere
între sacrificarea mamei sau a copilului.
Pentru limitarea cazurilor de avort terapeutic la femeia deţinătoare de afecţiuni patologice acute
sau la cele cu afecţiuni cronice, este necesară o politică sanitară canalizată în special către profilaxie şi
spre acordarea în timp util de asistenţă medicală corespunzătoare.

77
 Conflictul dintre viaţa mamei şi a fătului, atunci când impune alegerea de a sacrifica viaţa mamei
sau a fătului, determină o adevărată dramă.
Există două aspecte:
- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar şi al copilului, în schimb avortul
terapeutic ar salva mama;
- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar este posibilă salvarea copilului.
Normele etice prevăd printre altele că datoria medicului este aceea de a apăra viaţa mamei şi a
copilului. În acest sens, avortul nu poate fi considerat un mijloc terapeutic, nici măcar în situaţia salvării
altei vieţi.
Dacă decesul mamei este iminent se va încerca salvarea fătului prin operaţie cezariană.
În situaţia în care fătul nu a atins un stadiu care să-i permită supravieţuirea postpartum şi mama
se află în moarte cerebrală este necesară menţinerea în viaţă a mamei în mod artificial până ce fătul atinge
un grad de maturizare care să-i permită supravieţuirea în afara organismului matern.

Formele mascate de avort

Sunt reprezentate de produse farmaceutice şi tehnici de control a naşterilor care produc:
- uciderea fătului în uterul matern;
- împiedicarea ovulului fecundat să se nideze în uter (interceptive);
- oprirea în evoluţie a sarcinii după fixarea embrionului în uter (contragestative).
Acestea sunt denumite impropriu contraceptive.
De altfel, şi medicamentele propriu-zis contraceptive pot fi considerate ameninţători la adresa
vieţii.

Prevenirea avortului spontan

Avortul spontan se poate produce din cauze materne, fetale şi cauze legate de mediu.
În privinţa cauzelor materne, acestea pot fi:
- locale: malformaţii uterine, sinechii, fibroame,
- endometriale şi generale: malformaţii, infecţii, afecţiuni sau tulburări psihice.
Cauzele fetale sunt de obicei factori cromozomiali şi autoimunitari.
Referitor la cauzele de mediu (cel de viaţă şi de la locul de muncă) este de datoria fiecărui individ
dar şi a întregii societăţi să încerce remedierea lor.
Pentru cauzele materne şi fetale este necesar un examen medical complex multidisciplinar al cuplului şi
un tratament medical corespunzător, dacă este posibil.

RESPONSABILITATEA MEDICALĂ

I. MALPRAXISUL MEDICAL

Malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-
farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului
medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
Deşi definiţia malpraxisului a fost introdusă în domeniul răspunderii civile a personalului
medical, existenţa unei erori profesionale ca noţiune de bază, face ca termenul de malpraxis să fie
echivalent cu cel de culpă, care este folosit în dreptul penal.
Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate
se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau indirect în asistenţa medicală, împotriva persoanelor
juridice care furnizează echipamente, instrumentar medical şi medicamente care sunt folosite în limitele
instrucţiunilor de folosire sau prescripţiilor în asistenţă medicală calificată, conform obligaţiei acestora,
asumată prin contractele de furnizare a acestora.

78
 În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării
standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel
naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii
respective.
Medicul/asistentul medical au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa
asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.
Personalul medical răspunde civil pentru:
-prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale
insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie,
diagnostic sau tratament;
-prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidenţialitatea, consimţământul
informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale;
-prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia
cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.
Unităţile sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul
medical angajat, în solidar cu acesta dar şi în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile
produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:
a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi
controlată de către instituţie;
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după
expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;
d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi
sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale
sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi
tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale
metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.
Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund potrivit legii civile
pentru prejudiciile produse pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în
mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare
precum şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea
reglementărilor interne ale unităţii sanitare.
În concluzie, medicul raspunde contractual faţă de pacient, de unitatea medicală angajatoare şi de Casa
de Asigurari de Sănătate.
Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru
pacient, după explicarea informaţiilor de specialitate de către medic/asistent medical la un nivel ştiinţific
rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia, pacientului i se solicită acordul scris.
Informaţiile trebuie să conţină:
-diagnosticul,
-natura şi scopul tratamentului,
-riscurile şi consecinţele tratamentului propus,
-alternativele viabile de tratament cu riscurile şi consecinţele acestora şi
-prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

79
 Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot
exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, când părinţii sau reprezentantul
legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în
care se află;
Medicul curant/asistentul medical răspund atunci când nu obţin consimţământul informat al
pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de
discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei
de urgenţă.
Pacienţii prejudiciaţi pot fi despăgubiţi pentru daunele materiale, adică pierderea venitului curent,
pierderea veniturilor viitoare, costurile tratamentului, costul pierderii şansei la un alt rezultat medical,
dar şi daunele morale.

II. RĂSPUNDEREA MEDICULUI

Răspunderea este definită ca reprezentând obligarea unei persoane să dea socoteală de sau pentru
faptele sale, ca urmare a responsabilităţii asumate.
Ea intervine în cazul încălcării unor reguli de muncă, a dispoziţiilor legale administrative,
disciplinare, civile sau penale.
În consecinţă, răspunderea poate fi:
I.-penală;
II.-civilă-delictuală;
-contractuală.
III.-administrativă.
IV.-disciplinară medicală reglementată de actele normative care definesc condiţiile exercitării
profesiei de medic, ce are la bază principiile etice cuprinse în codurile deontologice.

RĂSPUNDEREA PENALĂ
Răspunderea penală a medicului se gradeaza, conform prevederilor Codului Penal, în functie de
numărul de zile de îngrijiri medicale necesar reparării prejudiciului produs pacientului din culpa
medicului, de constituirea unei vatămări corporale grave sau a unor sechele( art.182 CP), decesul
pacientului(art.178 CP), transmiterea unor boli sau maladii(art.308 CP), săvârşirea unor infracţiuni cu
intenţie (directă sau indirectă) sau ascunderea unei infracţiuni, intenţia si culpa constituind cele doua
forme ale vinovăţiei.
Încadrarea penală a unui act de malpraxis, se face în funcţie de numărul de zile de îngrijiri
medicale necesare pentru repararea prejudiciului produs pacientului, daca a fost pusă în primejdie viaţa
pacientului ori a avut drept consecinţă producerea unei infirmităţi fizice sau psihice permanente, sluţirea,
pierderea unui simţ sau organ sau încetarea funcţionării acestuia sau decesul.
Pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor implicate, care nu sunt folosite în mod curent de către
medicul clinician, vom defini termenii folosiţi în practica judiciară.
Prin sluţire se înţelege în general, deformarea vizibilă, ireparabilă, deci permanentă, care
prejudiciază conformaţia armonioasă de ansamblu a unui segment anatomic, în cazul regiunilor otice si
faciale fiind denumită şi desfigurare.
Infirmitatea este un prejudiciu cu caracter permanent, care poate fi de ordin strict morfologic,
morfofuncţional sau numai funcţional.
Ireversibilitatea este legată de epuizarea oricărei posibilităţi terapeutice obişnuite.
Este necesar să nu se confunde infirmitatea cu invaliditatea, cea de-a doua incluzând în mod
obligatoriu un deficit funcţional şi presupunând alterarea capacităţii de muncă generale sau/şi
profesionale.

80
Evaluarea unei infirmităţi posttraumatice sau a sluţirii se poate face la scurt timp după constituirea acestor
sechele, la cazurile cu leziuni ireversibile sau după epuizarea metodelor de chirurgie plastică,
neurochirurgie şi de chirurgie funcţională, la pacienţii care mai pot beneficia de tratament chirurgical.
Alte situaţii de infracţiuni desfăşurate cu intenţie, sunt purtarea abuzivă şi divulgarea secretului
profesional.
Responsabilitatea juridica penală a medicului are la bază culpa profesională, ce este invocată
atunci când este reclamat un deficit de acordare a asistenţei medicale, culpa fiind definită ca o
,,neprevedere urmată de prejudicii, deşi în condiţiile date subiectul trebuia şi putea să prevadă aceste
prejudicii”, iar greşeala ca ,,ignorare conştientă a unei reguli de conduită profesională”.
Culpa medicală poate avea mai multe forme:
Culpa comisivă – nepricepere, nepăsare;
Culpa omisivă – indiferenţă, neglijenţă;
Culpa in eligendo – delegarea responsabilitaţii;
Culpa in vigilendo – prin încalcarea unei datorii de cofraternitate (ex. refuzul unui consult
interdisciplinar).
Pentru a fi îndeplinite elementele unei culpe medicale, trebuie probate câteva elemente definitorii:
Existenţa unei datorii profesionale (legiferată sau deontologică).
Existenţa unui prejudiciu (patrimonial şi\sau moral).
Existenţa unei fapte culpabile (greşeli de diagnostic, de tratament, etc.).
Existenţa unei legături de cauzalitate (directă\indirectă) între fapta culpabilă şi constituirea
prejudiciului.
Cel mai frecvent întâlnită este culpa omisivă, prin neglijenţă, în care lipsa unei conduite adecvate
sau lipsa de conştiinciozitate profesională determină un prejudiciu pacientului, greşelile de diagnostic
(lipsa efectuării unui examen clinic complet şi atent al bolnavului, nerecurgerea la metodele
complementare uzuale pentru stabilirea diagnosticului, lipsa solicitării altor specialişti ), greşelile de
tratament (intervenţii chirurgicale fără diagnostic sau cu un diagnostic eronat, erori de tehnică operatorie,
necunoaşterea proprietăţilor unui medicament, lipsa de supraveghere a tratamentului).
Alte tipuri de culpe medicale sunt:
- abandonul bolnavului,
- refuzul acordării îngrijirilor medicale în urgenţe,
- lipsa informării pacientului asupra riscurilor operatorii şi absenţa consimţământului scris,
- greşeli în redactarea actelor medicale.
Abandonul bolnavului se încadrează în infracţiunile care privesc asistenţa celor în primejdie,
prevăzute în Codul penal în vigoare sunt:
-punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji;
-lăsarea fără ajutor;
-lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ
Răspunderea civilă nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul
constituie infracţiune conform legii, toate persoanele implicate în actul medical răspunzând proporţional
cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.
Art.998 Cod Civil- ,,orice faptă a persoanei care cauzează alteia un prejudiciu, obligă pe acela
din a cărei greşeală s-a produs, a-l repara” costituie baza legislativă a răspunderii civile delictuale, iar
obligaţiile contractuale sunt stipulate de contractele încheiate cu Casa de Asigurări de Sănătate sau cu
unitatea angajatoare.

81
 Obiectul contractului îl constituie serviciile medicale – pentru bolnav, respectiv onorariul – pentru
medic, iar cauza contractului e reprezentată de angajamentul profesional competent – pentru medic şi de
vindecarea bolii sau de rezultatul tratamentului (în stomatologie, chirurgia estetică) – pentru pacient.
Obligaţiile contractuale sunt materiale (intervenţii chirurgicale, tratamente , etc) sau intelectuale
( cunoştinţe profesionale).
În concluzie, medicul raspunde contractual faţă de pacient, de unitatea medicală angajatoare şi de Casa
de Asigurari de Sănătate.

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
Răspunderea disciplinară a medicului apare atunci când au fost încalcate principiile etice şi
normele deontologice prevăzute în codurile profesionale. Ea poate apare ca unică sau poate coexista cu
răspunderea juridică şi administrativă.
Ea nu se poate substitui răspunderii juridice civile a medicului şi, deci, nu poate fi echivalată cu
malpraxisul, chiar dacă această confuzie este frecventă în practică. Răspunderea disciplinară există chiar
şi atunci când nu s-a produs un prejudiciu material cert pacientului.
Competenţa de a analiza răspunderea disciplinară o are corpul profesional; în România această
atribuţie a fost delegată Comisiilor de Disciplină ale Colegiului Medicilor din România.
Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România reglementează atât relaţiile dintre medic
şi pacient cât şi între medici şi ale medicului cu societatea. Încălcarea oricărei norme atrage în mod
automat responsabilitatea disciplinară.

CONFIDENŢIALITATEA

Consimţământul şi confidenţialitatea sunt ambele principii etice fundamentale pentru practica

medicală, care este întemeiată pe respectul pentru autonomia individuală a pacientului.
Confidenţialitatea informaţiilor medicale este obligatoriu să fie respectată, cu excepţia
circumstanţelor excepţionale, cum ar fi în cazul în care starea de sănătate a pacientului reprezintă o
ameninţare la adresa altora sau când pacientul nu dispune de capacitatea de a lua decizii şi comunicarea
unor informaţii medicale relevante, familiei pacientului sau unei terţe persoane, este esenţială pentru ca
medical să poată acţiona în interesul pacientului.
Există excepţii de la cerinţa de autorizare a pacientului pentru ca medicul să renunţe la clauza de
confidenţialitate a relaţiei sale cu pacientul. Aceste excepţii includ informaţiile utilizate pentru activităţile
de supraveghere a sănătăţii, activităţi de sănătate publică,activităţi de cercetare, de marketing şi cele de
aplicare a legii, a procedurilor legale şi de siguranţă publică.
Medicul are obligaţia legală de a coopera cu ofiţerul de poliţie judiciară, cu procurorul, cu
judecătorul şi cu medicul legist.
Informaţiile prezentate în interes public, constituie cadrul juridic care justifică etic încălcarea
datoriei de confidenţialitate a medicului, interesul societăţii fiind considerat superior dreptului individual
la confidenţialitate.

DREPTURILE OMULUI ŞI ETICA MEDICALĂ

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte o cerinţă generală de a proteja viaţa privată
a persoanelor fizice şi de a respecta dreptul la confidenţialitate al persoanei.
În ultimele zeci de ani au apărut domenii noi în aria eticii medicale, dintre acestea cele mai
importante şi intens dezbătute fiind cele ale bioeticii şi ale drepturilor omului privind accesul la sistemele
de sănătate.

82
 Ştiinţă relativ recentă, Bioetica a apărut ca o necesitate de rezolvare a dilemelor apărute în privinţa
aplicării la om a noilor descoperiri ştiinţifice, în sensul evaluării competente a efectelor pozitive şi a celor
posibil negative.
Activitatea biomedicală interferă cu cele mai importante drepturi al omului prevăzute de
Convenţia Europeană.
-dreptul la viaţă – Art.2
-dreptul la integritate fizică – Art.3
-dreptul la un proces echitabil – Art.6
-dreptul la viaţă privată – Art.8
Dreptul pacienţilor de a lua decizii informate în privinţa tratamentului medical care le este aplicat,
capătă noi valenţe datorită intervenţiei jurisprudenţei Curţii EDO, care atestă existenţa unei preocupări
speciale pentru a stabili dacă există este o încălcare a articolului 6, dreptul la un proces echitabil, în
anumite acuzaţii de malpraxis în care medicii sunt consideraţi ca fiind angajaţi şi prin urmare nu mai pot
beneficia de independenţa, care a fost până de curând definitorie pentru caracterul liberal al practicii
medicale.
De asemenea, Articolul 8 - dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, studiază un alt
principiu care poate fi încălcat în cazul în care nu există o alegere reală a medicului de către pacient sau
când pacientul nu şi-a dat consimţământul pentru o anumită procedură medicală.
Pentru că normele în cauză se referă la tratamentul fiinţei umane, drepturile omului se suprapun
în mod considerabilă cu etica, dar cu toate acestea nu ar trebui să fie confundate cu aceasta. În mod
similar, pentru că drepturile omului includ dreptul la sănătate şi se referă la factorii determinanţi sociali
esenţiali ai sănătăţii şi bunăstării oamenilor, acestea se suprapun cu multe principii şi norme de bioetică.
Drepturile omului şi Bioetica diferă, totuşi, în domeniul de aplicare, surse, natura juridică şi
mecanismele de monitorizare şi de aplicare a normelor.

ETICA ŞI EROAREA MEDICALĂ

Două aspecte domină preocupările etice asociate cu greşeli în practica medicală: informarea
pacientului şi responsabilitatea medicului.
Relaţia între drept şi bioetică este complexă şi prezintă multiple faţete, evoluţia legislaţiei
influenţând puternic metodologia bioetică, tendinţele bioeticii, şi valorile bioeticii iar influenţa legislaţiei
americane făcându-se simţită chiar şi în societăţile în care instituţiile juridice joacă un rol mai puţin
pronunţat decât o fac în Statele Unite (Capron).

83
 CODUL DE ETICĂ NURSING

Consiliul International al Nurselor a promulgat un cod de etica nursing, pe care toate tarile lumii l-au
semnat. Astfel, asistente din ţări cu diverse culturi, ţări avansate din punct de vedere tehnologic sau
dimpotriva, ţări crestine, mahomedane sau budiste, îşi declară credinţă într-un cod comun de purtare
profesională.
Iată cele 14 puncte inscrise in acest cod:
1. Responsabilitatea fundamentala a asistentei medicale este intreita: sa pastreze viata, sa inlature
suferinta si sa promoveze sanatatea.
2. Asistenta medicala trebuie sa mentina tot timpul standarde ridicate de ingrijire nursing si sa
respecte anumite reguli de conduita profesionala.
3. Asistenta medicala nu trebuie sa fie bine pregatita numai din punct de vedere practic, ci trebuie
sa-si mentina cunostiintele teoretice si priceperea la un nivel foarte inalt.
4. Credintele religioase ale unui pacient trebuiesc respectate.
5. Nursa are obligatia de a pastra secretul profesional. Aceasta nu inseamna numai informatiile
furnizate de pacient, dar si cele de importanta medicala acumulate de asistente in cursul muncii
lor.
6. O asistenta trebuie sa recunoasca nu numai responsabilitatile, ci si limitarile functiei; recomanda
sau da un tratament fara reteta medicala numai in urgenta si raporteaza fiecare actiune unui medic
cel mai devreme posibil.
7. Asistenta medicala are obligatia de a indeplini ordinele medicului in mod constient , loial si
inteligent si sa refuze sa participe la o procedura care se abate de la etica (de exemplu la efectuarea
unui avort ilegal).
8. Asistenta medicala sustine increderea medicului sau a altor membri din echipa de ingrijire;
incompetenta sau practica neetica a colaboratorilor sai trebuie dezvaluita, dar numai unei
autoritati corespunzatoare.
9. O asistenta este indreptatita la o rasplatire justa si accepta doar acele compensatii prevazute in
contract.
10. Asistenta medicala nu trebuie sa permita ca numele ei sa fie folosit in legatura cu reclama
produselor sau cu oricare alta forma de reclama proprie.
11. Asistenta trebuie sa coopereze si sa mentina o relatie armonioasa cu membrii altor profesii si
colegii sai.
12. În viata privata, asistenta adera la propriile standarde de etica care se oglindesc cu mandrie si in
profesia sa.
13. În conduita personala, asistenta nu trebuie sa neglijeze cu bunastiinta modelele de purtare
acceptate de comunitatea in care ea traieste.
14. Asistenta medicala trebuie sa participe si sa imparta responsabilitatile cu alti profesionisti ai
sanatatii, in promovarea eforturilor de a intalni nevoile de sanatate ale oamenilor.

84
 CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE
PROFESIONALĂ AL ASISTENTULUI MEDICAL
ŞI MOAŞEI DIN ROMÂNIA

DISPOZIŢII GENERALE

Profesiunea de asistent de farmacie, profesiunea de tehnician dentar, precum şi celelalte specialităţi, se

asimilează profesiunii de asistent medical, conform Legii nr. 307/2004

Exercitarea profesiunii de asistent medical/moaşă este autorizată de Ministerul Sănătăţii, prin Direcţiile
de Sănătate Publică judeţene în baza avizului eliberat de Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România.

La primirea în organizaţia profesională, asistentul medical/moaşa depune următorul jurământ:

“În numele Vieţii şi Onoarei

Jur
Să-mi exercit profesia cu demnitate
să respect fiinţa umană şi drepturile sale
şi să păstrez secretul profesional.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Profesia de asistent medical şi respectiv, de moaşă se exercită pe teritoriul României în condiţiile Legii
nr. 307/2004, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în profesia de asistent
medical şi respectiv, de moaşă.

Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, denumit în continuare O.A.M.M.R., este
autoritatea competentă română, având ca obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării
profesiei de asistent medical şi respectiv a profesiei de moaşă, cu drept de liberă practică.

Răspunderea asistentului medical/moaşei constă în îndeplinirea atribuţiilor de prevenire a îmbolnăvirii,

tratare şi îngrijire a persoanei, având în vedere respectul pentru viaţa, sănătatea, libertatea şi demnitatea
individului.

Asistentul medical, prin natura profesiunii sale, nu poate fi considerat funcţionar public şi nici nu va
putea fi asimilat funcţionarului public.

Protecţia asistentului medical/moaşei pentru riscurile ce decurg din practica profesională, se realizează
de angajator, prin societăţile de asigurări; pentru practicienii independenţi, poliţa de asigurare se încheie
în nume personal.

RESPONSABILITATEA SI INDEPENDENŢA PROFESIONALĂ

Asistentul medical/moaşa are obligaţia unei conduite ireproşabile pe plan fizic, mental şi emoţional faţă
de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia. Este independent profesional şi este răspunzator
pentru fiecare din actele sale profesionale.
Asistentul medical/moaşa trebuie să garanteze persoanei tratamentele şi îngrijirile cele mai eficace.si
trebuie să evite în exercitarea profesiei atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea

85
ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi profesională.

Asistentul medical/moaşa, în condiţii normale de lucru, nu trebuie în nici un caz să-şi exercite profesia
în situatii ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor şi a actelor sale profesionale.

Încredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă şi lipsa controlului personal,
constituie greşeli deontologice.

În caz de pericol public, asistentul medical/moaşa nu are dreptul să-şi abandoneze bolnavii, cu excepţia
unui ordin formal al unei autorităţi competente.

Asistentul medical/moaşa nu trebuie să facă propagandă unor procedee de îngrijire insuficient probate,
fără să sublinieze şi rezervele ce se impun.

RAPORTURI PROFESIONALE CU ALŢI PROFESIONIŞTI DIN DOMENIUL

MEDICO- SANITAR ŞI INSTITUŢII

Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime asistentului medical/moaşei în exercitarea profesiei.

În interesul pacienţilor, asistenţii medicali/moaşele vor avea raporturi bune cu celelalte profesii din
domeniul sanitar, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

Asistentul medical/moaşa încearcă compensarea lipsurilor structurii printr-un comportament îndreptat

către cooperare în interesul pacienţilor şi al instituţiei, dar nu poate suplini lipsurile esenţiale sau de
excepţie ale structurii administrative medicale, exercitarea profesiunii în această situaţie neprejudiciind
mandatul profesional.

Asistentul medical/moaşa aduce la cunostinţa persoanelor competente, autorităţilor profesionale

(inclusiv O.A.M.M.R.), orice circumstanţă care poate prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în
special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează exerciţiul profesional

Constituie încălcări ale regulilor etice :

- jignirea şi calomnierea profesională;
- blamarea şi defăimarea profesională;
- orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a asistentului
medical/moaşei.

În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă trebuie
mediat de Biroul Consiliului Judeţean la nivel judeţean/mun. Bucureşti şi de Biroul Executiv la nivel
naţional.

Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de disciplină sau justiţiei, fiind interzisă
perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.

În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de sancţionare, conform
prezentului Cod.

Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către furnizorii de servicii medicale
acreditaţi, din afara spitalului.

86
Asistentul medical/moaşa, în concordanţă cu diferitele nivele de responsabilitate pe care le
îndeplineşte, contribuie la orientarea politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate care garantează
respectul drepturilor celor asistaţi, utilizarea în mod egal a resurselor şi valorizarea rolului profesional.

OBLIGAŢII ETICE ŞI DEONTOLOGICE

Asistentul medical/moaşa are obligaţia să acorde asistenţă medicală şi îngrijirile necesare în limita
competenţei sale profesionale.

Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical/moaşei trebuie întotdeauna respectată, indiferent care
ar fi sensul acesteia.
Asistentul medical/moaşa, în exercitarea profesiei, nu poate face discriminări pe baza rasei, sexului,
vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei
personale, faţă de pacienţi.

Asistentul medical/moaşa va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele familiale

(morale, materiale, etc.) ale pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia este motivată de
interesul sănătăţii pacientului, cu consimtământul prealabil al acestuia.

Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeiaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse de vindecare.

Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor, asistentul medical/moaşa consideră că nu are
suficiente cunostiinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita un consult
cu alţi colegi sau va îndruma bolnavul către alţi specialişti.

În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii), sau accidentări în masă
(naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare, etc), asistentul medical/moaşa este obligat
să răspundă la chemare, chiar să-şi ofere de bună voie serviciile de îngrijire, imediat ce a luat
cunostiinţă despre eveniment.

Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu-i permit exprimarea lucidă a voinţei,
aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect pentru a hotări în numele
acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de comunicare, de deplasare, etc), sau a urgenţelor.

RESPECTAREA DREPTURILOR PACIENTULUI

Pacientul are următoarele drepturi:

 dreptul la informaţia medicală,
 dreptul la consimtământ,
 dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată,
 drepturi în domeniul reproducerii,
 drepturi la tratament şi îngrijiri medicale.

Dispoziţiile prezentului aliniat se completează cu dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile
pacientului.
Nerespectarea acestor prevederi cu privire la drepturile pacientului atrage, după caz, răspunderea
disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale în vigoare şi ale prezentului Cod.
87
Consimţământul
O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată sau
reprezentantul legal al acestuia şi-a dat consimţământul în scris şi în cunostinţă de cauză.
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului său ale opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului.
Situaţiile derogatorii stipulate în articolul precedent sunt: incapacitatea pacientului de a
consimţi; persoanele care suferă de o tulburare mintală; situaţiile de urgenţă; dorinţele
exprimate anterior.

Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia, este obligatoriu:

- pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în
vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
- în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
- în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică;
- în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală.
- în cazul donării de sânge ( vezi Legea nr. 4/1995);
- în cazul prelevării sau transplantului de ţesuturi şi/sau organe ( vezi Legea nr. 2/1998).

Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia după caz, nu este obligatoriu în
următoarele situaţii:

a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră ca intervenţia este în interesul
pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, asistentul medical este obligat
să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj de specialitate);

SECRETUL PROFESIONAL

Secretul medical este obligatoriu.

Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul sanitar,
neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul pacientului.

Obiectul secretului îl constituie tot ceea ce asistentul medical/moaşa, în calitatea sa de

profesionist, a aflat direct sau indirect, în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în
legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

Asistentul medical/moaşa răspunde disciplinar pentru destăinuirea secretului profesional,

excepţie făcând situaţia în care pacientul şi-a dat consimţământul expres pentru divulgarea
acestor informaţii, în tot sau în parte.

Interesul societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu extindere în

masă) primează faţă de interesul personal.

88
În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate, încât identitatea pacientului să nu
poată fi recunoscută.

Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical/moaşa numai în

cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

SITUAŢII SPECIALE ÎN PRACTICAREA PROFESIUNII ÎN SISTEM

INSTITUŢIONALIZAT

PACIENTII CU AFECTIUNI PSIHIATRICE

Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de aceeaşi

calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de sănătate.

Consimţământul
Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite
capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu-şi poate exprima liber
voinţa, consimţământul, în scris, trebuie luat de la reprezentantul legal al acestuia.
Nu este necesară obţinerea consimţământului în condiţile prevăzute la lit. a), atunci când este
necesară intervenţia de urgenţă.
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului, cu informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a îngrijirilor au
drept consecinţă punerea în pericol a vieţii pacientului.
Orice persoană care suferă de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii
umane, şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare economică, sexuală sau de altă
natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nici o discriminare bazată pe
o tulburare psihică.
Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea să i le producă
administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de îngrijire şi tratament, de
maltratările din partea altor pacienţi sau persoane, ori alte acte de natură să antreneze o suferinţă fizică
sau psihică.

CONSUMATORII DE DROGURI
Sunt interzise următoarele fapte:
- prescrierea drogurilor de risc, cu intenţie, fără necesitate medicală; inclusiv tentativa;
- administrarea de droguri de mare risc unei persoane, in afara condiţiilor legale; inclusiv tentativa.
Prevederile prezentului articol se completează cu dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri.

PACIENTUL PRIVAT DE LIBERTATE -MEDIUL CARCERAL

Asistentului medical/moaşei care îngrijeşte o persoană privată de libertate îi este interzis sa aducă
atingere integrităţii fizice, psihice sau demnităţii acestuia.

Dacă asistentul medical/moaşa constată că persoana privată de libertate a suportat maltratări, are
obligaţia, să informeze organele competente.

89
PACIENTII CU SIDA
Pacienţii HIV/SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod nediscriminatoriu; asistenţii
medicali şi moaşele sunt obligaţi să asigure îngrijirile de sănătate şi tratamentele prescrise acestor
pacienţi.
Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este
obligatorie pentru asistenţii medicali/moaşele care au în îngrijire, supraveghere şi/sau tratament astfel de
persoane.
Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să
fie comunicate.

PRACTICAREA PROFESIUNII ÎN SISTEM PRIVAT

ÎNGRIJIRILE LA DOMICILIU
Asistentul medical/moaşa chemat într-o familie ori colectivitate, în exercitarea profesiei, trebuie să
respecte regulile de igienă şi de profilaxie.
Asistentul medical/moaşa are obligaţia morală de a aduce la cunostinţa autorităţilor competente orice
situaţie de care află şi care influenţează în rău starea de sănătate a colectivităţii.
Asistentul medical/moaşa are datoria de a ajuta la orice acţiune întreprinsă de către autorităţile
competente, în scopul protecţiei sănătăţii.

PROBLEME ALE ÎNGRIJIRII MINORILOR

Dacă asistentul medical/moaşa apreciază că minorul este victima unei agresiuni sau privaţiuni, trebuie
să încerce să-l protejeze uzând de prudenţă şi să alerteze autoritatea competentă.
Asistentul medical/moaşa trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă apreciază că starea de sănătate
nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată de anturaj.
În vederea efectuării tehnicilor şi/sau manevrelor de îngrijire şi/sau tratament asupra unui minor,
consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul personal sau legal al minorului cu excepţia situaţiilor
de urgenţă.
PROBLEME ALE EXPERIMENTĂRII PE OM
Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.

Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale incidente în materie.

Impunerea cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om, reprezintă abatere gravă pentru
orice asistent medical/moaşă care participă în mod voluntar şi conştient la asemenea fapte.
JURISDICŢIA PROFESIONALĂ
Constituie abatere disciplinară fapta prin care se încalcă prevederile Legii nr. 307/2004, ale prezentului
Statut, Regulamentului de organizare şi funcţionare, Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical/moaşei precum şi a celorlalte acte normative emise de O.A.M.M.R.
Răspunderea disciplinară atrage aplicarea uneia din următoarele sancţiuni:
a. mustrare;
b. avertisment;
c. suspendarea temporară a calităţii de membru al O.A.M.M.R. ;
d. retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R. şi propunerea de anulare a autorizaţiei de
liberă practică a profesiei pentru o perioadă limitată sau definitiv;
(1) Răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România nu
exclude răspunderea civilă, contravenţională şi penală.
(2) Dacă în cursul soluţionării unei abateri se conturează elementele săvârşirii unei infracţiuni, organele
competente au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

90
Abaterile disciplinare săvârşite de membrii O.A.M.M.R. care exercită funcţii elective se cercetează de
către Comisia Naţională de disciplină, mediere şi deontologie profesională, iar aplicarea sancţiunii se
face de către plenul Consiliului Naţional.

Dreptul de a face plângere aparţine persoanei vătămate (pacient sau reprezentantul legal, după caz),
precum şi membrilor O.A.M.M.R.

Plângerea se adresează filialei judetene/mun. Bucureşti, în care îşi desfăşoară activitatea membrul
O.A.M.M.R. în cauză sau Comisiei teritoriale de disciplină şi mediere.

Plângerea se depune personal, prin mandatar sau poate fi trimisă prin scrisoare recomandată sau cu
confirmare de primire.

Plângerea trebuie să cuprindă următoarele elemente:

- numele, prenumele, domiciliul petiţionarului;
- elementele de identificare ale membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia se îndreaptă petiţia;
- locul şi contextul în care s-a săvârşit fapta;
- descrierea faptei;
- mijloacele de probă;
- semnătura petiţionarului.
Lipsa unuia dintre aceste elemente se sancţionează cu neadmiterea acesteia.

Termenul în care poate fi depusă plângerea este de 30 de zile de la data săvârşirii sau cunoaşterii
săvârşirii faptei, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii ei.
Introducerea plângerii după expirarea termenului de mai sus se sancţionează cu decăderea din
dreptul de a face plângere pentru fapta respectivă.
Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de 30 de zile de la data săvârşirii sau cunoaşterii
săvârşirii faptei dar nu mai târziu de 6 luni.
Ancheta disciplinară se desfaşoară în limitele prezentului Cod, ale Legii nr. 307/2004, Statutului şi
Regulamentului de organizare şi funcţionare al O.A.M.M.R.
Fiecare membru al O.A.M.M.R. beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la soluţionarea cauzei.
Fiecare membru al O.A.M.M.R. are dreptul de a se apăra, prin orice mijloc legal, atunci când a fost acuzat
de săvârşirea unei abateri.
Respectarea demnităţii umane – orice persoană supusă procedurii de soluţionare a plângerii trebuie tratată
cu respect şi demnitate umană.
Garantarea dreptului la apărare – orice persoană supusă procedurii de soluţionare a plângerii are dreptul
de a se apăra prin orice mijloc legal considerat necesar; părţile implicate au dreptul la asistenţă juridică.
Limba în care se desfăşoară ancheta disciplinară şi procedura de soluţionare a plângerii – este limba
română; persoanele care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română au dreptul de a se exprima şi/sau apără
prin intermediul unui traducator autorizat.
Membrii O.A.M.M.R. care au participat la solutionarea unei cauze în primă instanţă, nu pot face parte
din organele de jurisdicţie competente în a soluţiona contestaţiile îndreptate împotriva acestor hotărâri.
În baza art. 82, Comisia de Disciplină şi Mediere va dispune:
- respingerea plângerii ca nefondată;
- declanşarea procedurii de soluţionare, conform Legii nr. 307/2004 şi prezentului Cod.
Soluţionarea plângerilor se face în termen de 45 de zile de la data admiterii, dar nu mai târziu de 3
luni.

91
 Procedura de soluţionare a plângerii constă în: cercetarea faptei, adunarea dovezilor, solicitarea de opinii
calificate, apelarea la oricare alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei (în anumite cazuri),
propunerea sancţiunii.
Vinovăţia există atunci când fapta este săvârşită cu intenţie sau din culpă, prezintă pericol social şi este
prevăzută în Codul de Etica şi Deontologie Profesională a asistentului medical/moaşei.
Constituie abateri simple faptele:
- prin care se aduce atingere valorilor sociale ce ocrotesc drepturile pacientului, precum şi onoarea,
demnitatea confraţilor şi a celorlalte persoane cu care asistenţii medicali şi moaşele intră în relaţii
profesionale;
- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale sau îndeplinirea acestora cu neglijenţă, nepăsare, în mod
repetat;
- neparticiparea la programele de pregătire profesională şi perfecţionare;
- neplata sau refuzul la plată a cotizaţiei de membru, pentru o perioadă de cel mult 3 luni;
Constituie abateri grave faptele:
- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale cu privire la divulgarea secretului profesional;
- neacordarea primului ajutor medical;
- folosirea de mijloace de constrângere fizică şi/sau psihică în exercitarea profesiei;
- condamnarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni
privitoare la viaţa, integritatea fizică a persoanei sau ce are legatură cu exercitarea profesiei;
- desfăşurarea de activităţi politice în cadrul O.A.M.M.R. şi cu ocazia manifestărilor organizate de
acesta;
- orice faptă care îndeplineşte criteriile de individualizare a acesteia prevăzute în prezentul Cod;

Adunarea dovezilor constă în: interogarea părţilor, martorilor, strângerea depoziţiilor, a înscrisurilor
oficiale, etc.

Neprezentarea membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia s-a depus plângere, la solicitarea Comisiei de
Disciplină şi Mediere, echivalează cu recunoaşterea săvârşirii faptei.

Solicitarea de opinii calificate constă în: solicitarea de opinii personalului specializat, cu competenţă
maximă pe anumite domenii, de la caz la caz – medici, jurişti, etc.

Apelarea la orice alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei presupune : audierea în
contradictoriu a persoanelor implicate, etc.

92
 PROPUNEREA SANCTIUNII
(1) La stabilirea încadrării faptei în abatere simplă sau gravă, precum şi în procesul de individualizare a
sancţiunii, se va ţine seama de următoarele elemente:
- împrejurările în care a fost săvârşită fapta;
- pericolul social al faptei;
- rezultatul imediat şi de durată al faptei;
- prezenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei;
- modul şi mijloacele de săvârşire;
- atitudinea membrului O.A.M.M.R. pe parcursul desfăşurării anchetei, etc.
(2) Repetarea unei abateri disciplinare constituie circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la
aplicarea sancţiunii.
(3) Comisiei de Disciplină şi Mediere întocmeşte un referat de soluţionare către Biroul Consiliului
Judeţean/mun. Bucureşti, care cuprinde pe scurt:
- descrierea în fapt;
- probele administrate;
- concluzia comisiei;
- încadrarea legala;
- sancţiunea propusă a se aplica, după caz, trimiterea dosarului Comisia Naţională de Disciplină,
Mediere şi Deontologie Profesională, ori existenţa unei cauze (sau mai multe) care înlătură
răspunderea disciplinară.
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, în
condiţiile în care aceasta s-a produs prin constrângere morală sau fizică, a intervenit cazul fortuit sau
iresponsabilitatea.
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, dacă
săvârşirea ei a fost impusă de ordinul dat de către superiorul ierarhic, într-o situaţie în care nu se putea
cunoaşte în mod vădit ilegalitatea şi nici nu se putea prevede pericolul.
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, de
refuz a executa un ordin dat de către un superior ierarhic, dacă acest ordin se dovedeşte a fi fost în mod
vădit ilegal sau ar fi creat o stare de pericol previzibil, atunci când nu este vorba de o urgenţă.
Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea profesiei, pentru
a salva, de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viata, integritatea corporală sau
sănătatea pacientului.
Înţelesul termenilor de constrângere fizică sau morală, caz fortuit sau iresponsabilitate, este cel care
rezultă din interpretarea acestor termeni prin prisma dreptului comun.

APLICAREA SANCŢIUNII
Aplicarea sancţiunilor este de competenţa Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti pentru abaterile simple,
şi de competenţa Consiliului National pentru abaterile grave.
Biroul Executiv, respectiv Biroul Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti, emite hotărârea de sancţionare,
termenul de redactare fiind de maxim 10 zile de la adoptarea sa.
Hotărârea va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente:
- arătarea organului competent care a soluţionat plângerea;
- arătarea organului competent care a dispus aplicarea sancţiunii;
- numele, prenumele, funcţia, unitatea sanitară unde lucrează membrul O.A.M.M.R. în cauză;
- obiectul plângerii, descrierea faptelor, cu arătarea dovezilor pe care se fundamentează hotărârea;
- sancţiunea aplicată şi perioada pentru care se aplică, după caz;
- temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea;
- calea de atac, termenul de contestaţie şi organul competent a soluţiona contestaţia;

93
 - semnătura reprezentantului legal al filialei ori al O.A.M.M.R. central, după caz.
Hotărârea adoptată se comunică în termen de 5 zile de la redactare, prin scrisoare recomandată:
petentului, persoanei în cauză, Consiliului teritorial al O.A.M.M.R., persoanei juridice consemnatare a
contractului individual de muncă şi după caz, Ministerului Sănătăţii.
CĂILE DE ATAC

Contestaţia
Dreptul de a introduce contestaţie aparţine atât persoanei vătămate, cât şi membrului O.A.M.M.R.
împotriva căruia s-a dispus sancţiunea.
Hotărârea Consiliului Judetean/mun. Bucuresti se contestă în termen de maxim 30 de zile de la data
comunicării, la Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională.
Contestaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea neadmiterii acesteia, următoarele elemente:
- numele, prenumele, domiciliul contestatarului;
- indicarea deciziei de sancţionare care se contestă;
- motivele de nelegalitate pe care se întemeiază contestaţia şi dovezile în susţinerea acestor motive;
- semnătura petiţionarului.
Regulile procedurale cu privire la contestaţie sunt aceleaşi ca şi în cazul plângerii, cu excepţia situaţiilor
în care sunt aduse noi probe/elemente în cauză. În astfel de cazuri, judecarea cauzei se face în funcţie de
competenţă.
La admiterea contestaţiei, Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională va
solicita comisiei teritoriale dosarul cauzei complet, ce se va trimite în maxim 10 zile de la comunicarea
solicitării.
Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională, în soluţionarea contestaţiei, poate
dispune păstrarea sancţiunii aplicate, în tot sau în parte, anularea sancţiunii aplicate sau respingerea
contestaţiei ca nefondată.
Este dreptul oricărei părţi să conteste hotărârea Comisiei Nationale de Disciplina, Mediere si Deontologie
Profesionala, in termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Contestaţia se depune la judecătoria în a cărei rază de circumscripţie îşi desfăşoară activitatea asistentul
medical sau moaşa în cauză.

Semnificaţia sancţiunilor
Sancţiunile se înscriu în dosarele de avizare-acreditare ale membrilor O.A.M.M.R. şi constituie
recomandări (aprecieri) negative pentru acordarea reavizării.
Departamentul de jurisdicţie, etică şi deontologie profesională va comunica Compartimentului de
acreditare, avizare şi evaluare spre monitorizare sancţiunile aplicate.
PRESCRIPŢIA SANCŢIUNILOR DISCIPLINARE
Sancţiunile disciplinare pronunţate se prescriu prin înlăturarea consecinţelor sancţionarii, astfel:
e) “mustrarea” se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi
intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
f) “avertismentul” se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi
intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
g) “suspendarea” se prescrie în termen de 24 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi
intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
h) “retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R.” pentru o perioadă limitată se prescrie în termen
de 2 ani de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară.
Cursul termenului prescripţiei se întrerupe în momentul în care s-a pronunţat o nouă sancţiune
disciplinară; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Pe perioada aplicării unei sancţiuni pentru o abatere gravă, membrul O.A.M.M.R. este supus
următoarelor interdicţii:

94
 - nu poate activa în calitate de membru O.A.M.M.R.;
- nu are drept de vot şi nici dreptul de a fi ales în organele de conducere ale O.A.M.M.R. (până la
împlinirea termenului de prescripţie);
- nu are dreptul de a-şi practica profesia pe perioada cât autorizaţia de liberă practică este anulată
pe o perioadă limitată sau definitivă;
- nu are dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită şi/sau medicamente gratuite, atât
personal cât şi pentru membrii familiei.
Refuzul membrilor O.A.M.M.R. de a colabora cu organele competente ale O.A.M.M.R. în soluţionarea
abaterilor disciplinare constituie abatere simplă.
REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE AL ORDINULUI
ASISTENŢILOR MEDICALI ŞI MOAŞELOR DIN ROMÂNIA
Având în vedere dispoziţiile art. 51 alin.3 şi art.68 din Legea 307/2004, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Nr.578/30.VI.2004, cu modificările ulterioare, Adunarea Generală Naţională a
OAMMR adoptă prezentul Regulament de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali
şi Moaşelor din România.
(1) Regulamentul de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România reglementează desfăşurarea activităţii structurilor executive din cadrul OAMMR, organizaţie
profesională cu personalitate juridică, nonguvernamentală, de interes public, apolitică, nonprofit a
asistenţilor medicali şi moaşelor din România, înfiinţată în baza Legii 307/2004.
(2) Dispoziţiile prezentului Regulament reglementează organizarea şi funcţionarea OAMMR atât la
nivelul filalelor judeţene, respectiv a mun.Bucureşti, cât şi la nivel naţional.
(9) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se bucură de autonomie instituţională,
organizându-se la nivel naţional şi judeţean, respectiv al mun.Bucureşti, şi funcţionând prin
filialele judeţene şi a mun.Bucureşti.
(10) Între Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi filialele
judeţene, respectiv cea a municipiului Bucureşti există raporturi de autonomie funcţională,
organizatorică şi financiară în limitele legale conferite de dispoziţiile Legii 307/2004, ale
Statutului OAMMR şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare.
(11) Filialele judeţene, şi respectiv a mun.Bucureşti, cuprind, în calitate de
membri, asistenţii medicali şi moaşele autorizaţi în filialele respective.
(12) Filialele judeţene, respectiv a mun.Bucureşti, au obligaţia organizării ca
minimă cerinţă organizatorică a Departamentului profesional ştiinţific, Departamentului de
Jurisdictie Profesională, Etica şi Deontologie, punctelor teritoriale de informare privind legislaţia
sistemului de sănătate, precum şi a Direcţiei de secretariat şi protocol, a Direcţiei economico-
financiare, aprovizionare şi administrare a patrimoniului.
(13) Filialele judetene, respective a mun.Bucureşti, pot adopta în organizarea
activităţii interne, după caz, o structură asemănătoare celei de la nivel naţional.
(14) Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România are siglă,
ştampilă şi însemne proprii, prezentate şi descrise în Anexa 2 a Statutului OAMMR, ocrotite
conform dispoziţiilor legale.
(15) Sigla organizaţiei OAMMR va fi aplicata pe toate actele emise de e
OAMMR atât la nivel naţional, cât şi judeţean cu menţionarea filialei, a sediului acesteia şi a
celorlalte elemente de identificare cerute de prevederile legale.
(16) Sediul central al OAMMR este în Bucureşti, strada Cristian Popisteanu
Nr.1-3,sector 1, Bucuresti.
DEPARTAMENTELE/COMPARTIMENTELE DIN CADRUL OAMMR

(1) La nivelul Consiliului Naţional funcţionează departamente/compartimente de specialitate, precum şi

Comisii de specialitate ale asistenţilor medicali generalişti, Comisia de specialitate a moaşelor, comisii

95
de specialitate pentru celelalte specialităţi ale asistenţilor medicali, Comisia de disciplină, mediere, etică
şi deontologie profesională.
(2) Structura organizatorică internă a OAMMR se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art.61 din
Statutul OAMMR

Departamentele de specialitate din componenţa Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din

România sunt:

1.Departamentul profesional ştiinţific

2.Departamentul jurisdicţie profesională, etică şi deontologie medicală
3. Departamentul imagine, publicaţii, comunicare, relaţii cu mass-media şi relaţii internaţionale
4.Departamentul de control şi supraveghere a profesiei
5.Departamentul recunoaştere diplome
6. Secretariatul General

EXERCITAREA PROFESIUNII DE ASISTENT MEDICAL

Exercitarea profesiunii de asistent medical cu profil clinic sau paraclinic este un drept al oricărei persoane
fizice, cetăţean român sau străin, posesor al diplomei de asistent medical, eliberată de o instituţie de
învăţământ recunoscută de lege, şi având competenţa necesară pentru participarea la îngrijirea sănătăţii
persoanei, a familiei şi a comunităţii.
Exercitarea profesiunii de asistent medical cu profil clinic sau paraclinic este autorizată de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei.
Asistentul medical, prin natura profesiunii sale, nu poate fi considerat funcţionar public şi nici nu va
putea fi asimilat funcţionarului public, conform legii.
Profesiunea de asistent medical cuprinde responsabilităţi care rezultă din prescripţia medicală şi din fişa
postului.
Autorizarea pentru practica profesiunii de asistent medical se face conform reglementărilor privind
înscrierea în Registrul unic al asistenţilor medicali, elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

Profesiunea de asistent medical poate fi exercitată de către persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii:
d) este posesoare a diplomei de absolvire a unei forme de învăţământ de specialitate, de stat sau privat,
acreditată în condiţiile legii;
e) este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea acestei profesiuni;
f) este autorizată să practice această profesiune prin înscrierea în Registrul unic al asistenţilor medicali,
ţinut la Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Asistentul medical poate practica profesiunea în unităţi medico-sanitare de stat sau private şi în instituţii
de învăţământ şi cercetare cu profil medical.
Asistentul medical angajat în unităţi medico-sanitare din reţeaua de stat sau privată are obligaţii ce decurg
din normele şi reglementările legale, din prevederile contractului individual de muncă şi din
regulamentele de ordine interioară.
Protecţia asistentului medical pentru riscurile ce decurg din practica profesională se realizează de
angajator prin societăţile de asigurări.
Conţinutul şi caracteristicile activităţii asistentului medical sunt:
f) efectuează îngrijiri de natură preventivă, curativă şi recuperatorie ale persoanei, familiei şi
comunităţii, în limita competenţelor sale;
g) participă la programe de educaţie sanitară a populaţiei;
h) participă la formarea practică a viitorilor asistenţi medicali;

96
i) participă, sub îndrumarea medicilor, la cercetarea în domeniul medical şi al îngrijirilor pentru
sănătate;
j) e) participă alături de alte categorii de personal la protejarea mediului ambiant.
Relaţii care se stabilesc în exercitarea profesiunii de asistent medical
Activitatea asistentului medical se desfăşoară individual, conform unui plan stabilit de către medic, sau
în cadrul unei echipe medicale, în funcţie de natura activităţii.
Asistentul medical se subordonează medicului şi recunoaşte rolul lui şi al celorlalţi membri ai echipei
medicale, participând la menţinerea relaţiilor amiabile în cadrul acesteia şi contribuind la calitatea
actului medical.
Relaţiile dintre asistenţii medicali se bazează pe corectitudine, colaborare, respect reciproc şi solidaritate
profesională, potrivit Codului de etică şi deontologie profesională al asistentului medical.

ORDINUL ASISTENŢILOR MEDICALI DIN ROMANIA

Caracteristici generale

Ordinul Asistenţilor Medicali din România se înfiinţează ca organizaţie profesională, neguvernamentală,

apolitică, nonprofit şi cu personalitate juridică, care reprezintă interesele profesionale ale asistenţilor
medicali membri.
Ordinul Asistenţilor Medicali din România cuprinde asistenţi medicali autorizaţi să practice profesiunea
de asistent medical în unităţi ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei sau ale altor ministere cu reţea sanitară
proprie, precum şi în sectorul privat.
Ordinul Asistenţilor Medicali din România are sediul central în municipiul Bucureşti.
ATRIBUŢIILE ORDINULUI ASISTENŢILOR MEDICALI DIN ROMÂNIA
Ordinul Asistenţilor Medicali din România are următoarele atribuţii:
j) apără prestigiul şi demnitatea profesională ale asistenţilor medicali membri în relaţiile cu terţe
persoane fizice şi juridice;
k) apără şi promovează drepturile şi interesele profesionale ale membrilor săi;
l) emite norme cu caracter intern, cu respectarea dispoziţiilor legale;
m) elaborează şi supraveghează respectarea Codului de etică şi deontologie profesională al
asistentului medical, adoptat după avizarea de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi de Colegiul
Medicilor din România;
n) reprezintă membrii săi în relaţiile cu organizaţii neguvernamentale şi cu sindicate, pe plan intern
şi internaţional;
o) desemnează reprezentanţi în situaţiile de judecare a cazurilor de abateri de la normele de etică şi
deontologie profesională, precum şi de soluţionare a litigiilor;
p) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei în scopul elaborării reglementărilor privind
înregistrarea în Registrul unic al asistenţilor medicali;
q) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei la formarea, specializarea şi perfecţionarea
pregătirii profesionale practice a asistenţilor medicali;
r) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei în scopul elaborării normelor specifice şi a
reglementărilor privind profesiunea de asistent medical.

MEMBRII ORDINULUI ASISTENTILOR MEDICALI DIN ROMANIA

Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali din România se pierde ca urmare a suspendării
sau anulării dreptului de exercitare a profesiunii de asistent medical.
Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali din România sunt obligaţi:
d) să respecte reglementările legale privind exercitarea profesiunii de asistent medical;
e) să respecte statutul Ordinului Asistenţilor Medicali din România privind exercitarea profesiunii
de asistent medical;

97
 f) să respecte şi să aplice normele de etică şi deontologie profesională.
Veniturile Ordinului Asistenţilor Medicali din România se constituie din:
e) taxa de înscriere şi cotizaţiile lunare ale membrilor;
f) donaţii, sponsorizări, potrivit legii;
g) fonduri rezultate din manifestări culturale şi din drepturi editoriale;
h) alte surse, cu respectarea prevederilor legale.

ASPECTE ETICE ŞI JURIDICE ALE CONSIMŢĂMÂNTULUI

INFORMAT AL PACIENTULUI

Introducere
O componentă actuală a reglementării juridice a activităţii medicale este obţinerea acordului
informat al pacientului [20]. Acordul informat al pacientului este un concept fundamental al eticii
medicale [13]сe are un rol principal in comunicarea şi relaţia dintre medic şi pacient [4].
D. Dermengiu şi C. Curcă (2002) subliniază că ceea ce trebuie obţinut legal de la pacient nu este
„acordul”, ci consimţământul informat, procedură care trebuie să fie asistată şi confirmată prin
semnătură de 2 martori, pentru a fi juridic legală [4]. Formulările lapidare nu oferă protecţie deplină
juridică medicului şi incalcă, de altfel, chiar şi unele drepturi ale pacientului.
Problema consimţămantului şi acordului informat apare in atenţia comunităţii medicale odată
cu aprobarea Legii ocrotirii sănătăţii (1995) [9]. La momentul actual, majoritatea actelor legislative ce
reglementează activitatea medicală conţin prevederi legate de exprimare a acordului informat şi a
consimţămantului pacientului pentru orice prestaţie medicală, mai ales cu caracter invaziv. Mai mult ca
atat, pentru unificarea practicii de obţinere a consimţămantului informat, Ministerul Sănătăţii a elaborate
modelul acordului informat şi lista intervenţiilor medicale care necesită perfectarea acordului informat
in formă scrisă [4].
Material şi metode
Au fost supuse analizei datele literaturii de specialitate cu privire la consimţămantul informat al
pacientului şi 439 de fişe medicale ale bolnavilor de staţionar, elaborate in instituţii medico-sanitare
publice raionale, municipale şi republicane in perioada 2003-2008. Informaţiile extrase din fişele
medicale ale bolnavului de staţionar au fost colectate prin intermediul chestionarului de introducere a
datelor, elaborat in acest scop. Eşantionul obţinut a fost cercetat prin metodele matematică, comparativă
şi de expertiză.
Rezultatele cercetării
98
 In conformitate cu prevederile Legii cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului (2005),
consimţămantul bolnavului la intervenţia medicală poate fi exprimat in mod oral sau in scris şi se
perfectează prin inscrierea in documentaţia medicală a acestuia, cu semnarea obligatory de către pacient
sau de reprezentantul său legal şi de medical curant. Pentru intervenţiile medicale cu risc sporit,
consimţămantul se perfectează obligatoriu in formă scrisă, prin completarea unui formular special din
documentaţia medicală, denumit acord informat [6]. Forma scrisă este mai avantajoasă pentru medic,
deoarece se păstrează o dovadă scriptică a informării pacientului [12]. Este de menţionat că
consimţămantul exprimat trebuie solicitat şi obţinut de fiecare dată cand se pune problema unei noi
proceduri medicale/chirurgicale diagnostice/curative şi nu este valabilă exprimarea acestuia doar o
singură dată [4].
De fapt, in actul medical se porneşte de la consimţămantul implicit, care stă la baza relaţiei curente de
consult medical, exprimat de prezenţa nemijlocită a pacientului in cabinetul de consultaţie, şi se ajunge
la consimţămantul exprimat, etapa obligatorie prin care pacientul işi acordă permisiunea de a fi tratat [4].
Conceptul de consens s-a născut şi s-a dezvoltat avand, pe de o parte, vechi origini filosofice, iar pe
de altă parte, a fost condiţionat de religie, cu aspectele sale morale, şi de evoluţia deontologică accelerată,
pe căi paralele nevoilor şi progresului, oferite de noi forme de tratament şi noile aplicaţii biotehnologice.
Principiul consimţămantului este o condiţie evolutivă relativ nouă, care demonstrează legalitatea
asistenţei medicale, tinde să reflecte conceptul de autonomie şi de autodeterminare decizională a
persoanei care necesită şi solicită asistenţă medicală [11].
In mod special in domeniul chirurgiei, informaţiile cu privire la riscurile şi beneficiile unei
proceduri diagnostic sau curative pot fi relevante pentru capacitatea pacientului de a lua decizii in ce
priveşte cui să-i solicite asistenţă medicală [2].
Acordul informat trebuie să conţină in mod obligatoriu informaţia cu privire la scopul, efectul
scontat, metodele intervenţiei medicale, riscul potenţial legat de aceasta, posibilele consecinţe medico-
sociale, psihologice, economice etc., precum şi informaţia privind variantele alternative de tratament şi
ingrijire medicală [6].
Codul deontologic francez prevede că informaţia trebuie să fie cinstită, clară, adecvată fiecărui
pacient in parte, in funcţie de starea sănătăţii lui, să cuprindă date despre evoluţia posibilă, investigaţiile
şi manipulaţiile curative necesare de rand cu riscurile ce le implică, astfel incat să-i permită persoanei să
ia o decizie [15]. Prin urmare, consimţămantul informat poate fi definit ca o deplină incunoştiinţare şi o
deplină exprimare a voinţei şi liberei alegeri in ceea ce priveşte actul medical; presupune informarea „la
rece” a pacientului asupra tuturor aspectelor medicale, care vor fi efectuate in timpul intervenţiei, şi in
acelaşi timp a tuturor complicaţiilor mai importante, care pot să apară, şi a modului de soluţionare a

99
acestora [4]. Dacă intervenţia medicală presupune participarea mai multor medici, fiecare dintre ei
trebuie să informeze pacientul despre riscurile generale şi cele specifice domeniului său de competenţă.
Informarea pacientului trebuie să aibă loc in măsura in care acesta să fie capabil de a inţelege
informaţia expusă şi să-şi exprime acordul său [12]. Alegerile oferite de către medic in scopul respectării
autonomiei decizionale a pacientului trebuie să fie pe cat de legale, pe atat de informative [16].
Un consimţămant informat valid este fondat pe prezentarea de informaţii adecvate unui pacient
competent, căruia ii este permis să facă o alegere voluntară. In cazul pacienţilor incompetenţi de a se
pronunţa cu privire la tratament, este necesară identificarea factorilor decizionali de substituţie. Prin
urmare, a determina dacă pacienţii sunt competenţi este esenţial in atingerea unui echilibru corect intre
respectarea autonomiei pacientului capabil să ia decizii informate şi protejarea celui cu tulburări
cognitive. Este de menţionat că orice diagnostic sau tratament care compromite activitatea mintală poate
fi asociat cu o incompetenţă decizională [1].
După C. L. Sprung şi B. J. Winick (1989), acordul informat al pacientului include in sine
următoarele elemente: furnizarea informaţiei, crearea competenţei, asigurarea inţelegerii şi
voluntariatului, luarea deciziei [17]. Autorii afirmă că doctrina acordului informat rezidă in respectul
pentru autonomia individual şi pe recunoaşterea faptului că exercitarea autodeterminării in materie de
sănătate este un drept al pacientului. Respectul pentru autonomia persoanei bolnave necesită prezentarea
performanţelor individuale ale chirurgului şi presupune că informaţia este suficient de precisă pentru a
imbunătăţi facultatea pacientului de luare a deciziilor şi că beneficiile sunt mai mari decat posibilele
daune [2].
In genere, autonomia presupune ca pacientului să-I fie furnizate toate informaţiile disponibile,
pentru ca acesta să poată să-şi exprime o preferinţă şi să facă o alegere [16]. Condiţia unei alegeri cu
adevărat libere şi clare constă in a pune pe o balanţă riscurile şi avantajele scontate [15].
Pacientul nu trebuie insă, „inecat”in volumul de informaţii oferite, intrucat „excesul de informaţii
ucide informaţia” [12]. Totodată, a avertiza excesiv inseamnă a-l acoperi pe medic, dar a-l ingrozi pe
bolnav şi a determina un refuz din partea acestuia, după cum a-l lămuri insuficient inseamnă a-l face pe
medic, să-şi asume anumite riscuri, ca rezultate nefavorabile, şi a incălca dreptul bolnavului la informare
[4]. Din această cauză, oferirea echilibrată a informaţiei de către medic este o misiune dificilă, dar
totodată şi o nobleţe a artei medicale [12].
Informarea pacientului despre toate riscurile posibile şi perfectarea acordului informat devine o
formă de asigurare a protecţiei juridice a medicului. Cu toate acestea, neajunsurile de perfectare a
acordului informat, manifestate prin completarea incorectă sau chiar lipsa acestuia, sunt extrem de
frecvent inregistrate in documentele medicale, chiar şi in cazul efectuării intervenţiilor chirurgicale,

100
variindintre 57,1% şi 100% [18, 19, 21]. Cercetările effectuate pe un eşantion de 439 de fişe medicale
ale bolnavilor de staţionar, intocmite in instituţiile medico-sanitare publice in perioada anilor 2003–
2008, ne-au arătat că in 33,26+3,90% (p<0,001) din fişe au fost identificate neajunsuri in perfectarea
acordului informat al pacientului. Analiza neajunsului dat a scos in evidenţă o esenţială prevalare a
cazurilor de lipsă a faţă de cazurile de nesemnare de către el sau reprezentanţiisăi legali a acestui
document (29,46%).
Este ingrijorător faptul că in 67,12+4,75% (p<0,001) din aceste cazuri pacienţii au suportat
intervenţii chirurgicale de diferit volum. Studiul comparative pe ani ne-a permis să observăm că in anul
2003 consimţămantul informat al pacientului a lipsit in toate fişele cercetate, in 2004 a fost rareori
intocmit,iar incepand cu anul 2005 a fost prezent in marea majoritate a fişelor de staţionar. Această
situaţie, sperăm noi, ne vorbeşte despre conştientizarea de către medici a rolului consimţămantului
pacientului in realizarea principiului autodeterminării acestuia şi in asigurarea protecţiei personalului
medical.
In contextul prezentat, G. A. Paşinean şi coaut. (2004) menţionează că existenţa acordului
informat al pacientului pentru intervenţia medicală correct perfectat, in practica judiciară este temei
pentru a considera acţiunile pacientului drept nefondate [20]. Această părere este susţinută şi de S. V.
Erofeev şi D. N. Timofeev (2006), care au constatat in lotul analizat satisfacerea parţială a acţiunilor
judiciare ale pacienţilor chiar şi in lipsa legăturii directe de cauzalitate dintre acţiunile personalului
medical şi consecinţele survenite [19].
In sensul informării pacientului, D. Dermengiu şi C. Curca (2002) atenţionează că poziţia
profesionistului este „pe muchie de cuţit” in urgenţe: dacă tratează fără consimţămant, poate fi acţionat
in justiţie, iar dacă nu incearcă să convingă şi deci nu tratează, poate de asemenea să fie acuzat de
neglijenţă [4]. In acest context, D. Perju-Dumbravă (1999) afirmă că in cazul in care pacientul este
incapabil să-şi exprime voinţa şi este necesară intervenţia chirurgicală de urgenţă, consimţămantul poate
fi presupus, dacă pacientul nu s-a exprimat anterior pentru refuzul consimţămantului [14]. Această poziţie
se regăseşte in Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, care stabileşte că in cazul
unei intervenţii medicale de urgenţă, necesare pentru a salva viaţa pacientului, cand acesta nu-şi poate
exprima voinţa, iar consimţămantul reprezentantului său legal (al rudei apropiate) nu poate fi obţinut la
timp, personalul medical are dreptul de a lua decizia respectivă in interesele bolnavului [6].
Procedura de informare a pacientului şi de obţinere a acordului său informat are avantaje, insă
poate avea şi anumite dezavantaje. In acest sens, I. Burger şi coaut. (2007) consideră drept potenţiale
avantaje majore: imbunătăţirea autonomiei pacientului, a procedurii de luare a deciziilor, a
performanţelor chirurgului şi a calităţii de ingrijire a bolnavului. In plus, o astfel de atitudine a medicului

101
poate promova o cultură de deschidere şi responsabilitate, care va duce la promovarea increderii dintre
medic şi pacient [2].
Un potenţial dezavantaj serios al informării, continuă autorii, constă in incurajarea chirurgilor
in evitarea cazurilor cu risc sporit, dezinformarea pacienţilor şi astfel – in prejudicierea reputaţiei
chirurgului.
In continuarea acestei idei, M. L. Schwarze (2007) menţionează că conceptul de „deschidere
şi transparenţă” este lăudabil, deoarece este revoluţionar [16].
Insă, atenţionează autorul, dacă la nivel instituţional transparenţa are un imens potenţial pentru
imbunătăţirea calităţii serviciilor oferite pacienţilor, atunci la nivel individual transparenţa ar putea
submina o mare parte din relaţia medic–pacient, care este substanţială pentru buna ingrijire. La baza
subminării ar sta prezentarea performanţelor individuale ale chirurgului, care ar speria sau cel puţin ar
ingrijora bolnavul. Din contra, I. Burger şi coaut. (2007) sunt de părerea că anume informarea pacientului
cu privire la performanţele individuale ale chirurgului i-ar permite să-şi realizeze dreptul său la libera
alegere a medicului şi a formei de asistenţă medicală [2].
Lipsa sau perfectarea incorectă in documentele medicale a acordului informat al pacientului şi
a refuzului de la intervenţia medicală este considerată o deficienţă informativ-deontologică [20]. Chiar
dacă deficienţele de informare nu constituie o infracţiune penală, acestea pot atrage răspundere civilă sau
administrativă [12].

Concluzii
1. Obţinerea consimţămantului informat pentru intervenţia medicală este nu doar un act etic, ci şi
juridic.
2. Acordul informat trebuie să conţină intregul spectru de informaţii necesare pentru a-i oferi pacientului
posibilitatea de a lua decizii, in aşa mod respectandu-i dreptul la autodeterminare.
3. Informarea pacientului despre toate riscurile posibile şi obţinerea acordului informat este o formă de
asigurare a protecţiei juridice a medicului.
4. Lucrătorii medicali nu conştientizează pe deplin valoarea acordului informat al pacientului, neajunsuri
de perfectare a acestuia fiind identificate in fişele medicale destul de frecvent.

Bibliografie
1. Appelbaum P. S., Assessment of patients’ competence to consent to treatment, in The New England
Journal of Medicine, 2007, nr. 18, vol. 357, p. 1834-1840.

102
2. Burger I., Schill K., Goodman S., Disclosure of individual surgeon’s performance rates during
informed consent,in Annals of surgery, 2007, nr. 4, vol. 245, p. 507-513.
3. Cu privire la asigurarea accesului la informaţia privind propriile date medicale şi lista intervenţiilor
medicale care necesită perfectarea acordului informat. Ordinul MS nr. 303 din 06.05.2010.
4. Dermengiu D., Curca C., Aspecte generale ale practicii medicale şi jurisprudenţei in obţinerea
consimţămantului la tratament, in Educaţie Medicală Continuă,
2002.http://www.emcb.ro/article.php?story=20021117102058000
5. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală (nr. 1585), 30.04.1998, nr. 38-39.
6. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului(nr. 263), 30.12.2005, nr. 176-181.
7. Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic(nr. 264), 23.12.2005, nr. 172-175.
8. Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii reproductive şinplanificarea familială (nr.185),
02.08.2001, nr. 090.
9. Legea ocrotirii sănătăţii (nr. 411), 22.06.1995, nr. 34.
10. Legea privind sănătatea mentală (1402), 21.05.1998, nr. 44-46.
11. Mallardi V., The origin of informed consent, in Acta Otorhinolaryngol. Ital., 2005, nr. 5, vol. 25, p.
312-327.
12. Manaouil C., Jarde O., Information du patient en medecine: bilan de 4 annees de jurisprudence, in
Journal deMedecine legale, droit medical, victimologie, dommage
corporel, 2001, nr. 7-8, vol. 44, p. 533-541.
14. Perju-Dumbravă D., Bioetică şi responsabilitate medicală, Cluj-Napoca, Editura Hipparion, 1999,
p.186.
15. Rouge-Maillart C. et. al., Mise au point, le devoird’information du patient: 4 ans apres..., in Journal
deMedecine legale, droit medical, victimologie, dommage corporel, 2001, nr. 7-8, vol. 44, p. 541-549.
16. Schwarze M. L., The process of informed consent, in Annals of surgery, 2007, nr. 4, vol. 245, p. 514-
515.
17. Sprung C. L., Winick B. J., Informed consent in theory and practice: legal and medical perspectives
onthe informed consent doctrine and a proposed reconceptualization,
in Crit. Care Med., 1989, nr. 12, vol.17, p. 1346-1354.

103