NUMELE SI PRENUMELE: Fulea Elena

SPECIALIZAREA: Psihologie Clinică 

ANUL DE STUDIU: I
DISCIPLINA DE EXAMEN: Principii etice și sanogene în psihologia clinică
TITLUL REFERATULUI (TEMA ALEASĂ): Probleme etice legate de eutanasie la
finalul vieții

CAPTITOLUL I - Noțiuni generale

I. 1. Aspecte introductive
Dreptul le viață are o valoare primordială și fundamentală a lumii
contemporane și este promovat prin diferite acte normative, educaționale,
legislative, politice, culturale și prin mass-media. Declarația Universală a
Drepturilor Omului statuează faptul că toți oamenii au dreptul la viață, la
securitate și la libertatea persoanei, iar Pactul internațional cu privire la
Drepturile Civile și Politice ne spune că ,,dreptul la viață este inerent persoanei
umane”.
Există multe definiții ale eutanasiei, din cele mai vechi timpuri și până în
prezent, dar toate acestea au o trăsătură esențială, și anume că eutanasia se poate
realiza atât printr-o acțiune (comisiv), cât și printr-o inacțiune (omisiv).
Termenul de eutanasie a fost introdus de Francis Bacon (1561–1626), care i-
a acordat un sens pur filozofic. În accepţiunea sa, eutanasia semnifică o „moarte
bună, liniştită, fericită”. Eutanasia implică un ansamblu de acţiuni sau
inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi fiind în interesul bolnavului,
în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor lui, care în momentul actual,
din punct de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament
etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.
I. 2. Clasificarea eutanasiei
Se iau în considerare două criterii esenţiale:
- criteriul voinţei personale a bolnavului şi
- criteriul acţiunii medicului.
 După criteriul voinţei bolnavului, a consimţământului şi a capacităţii de integrare a
 acestuia în sfera socialului, dar şi a nivelului de informare asupra realităţii
diagnosticului şi prognosticului bolii sale, eutanasia poate fi:
- voluntară, atunci când bolnavul aflat în stadiu terminal este competent, având
discernământ neafectat de boală, fără să sufere de o depresie tratabilă, solicitând
în mod repetat medicului curant scurtarea suferinţelor din cauza durerilor
insuportabile şi/sau a pierderii demnităţii, fiind conştient că nu mai există nici un
fel de soluţie terapeutică. Toate referinţele permanente în privinţa legalizării s-au
făcut şi se fac numai la această categorie de eutanasie;
- involuntară, atunci când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu este
consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte
să i se practice eutanasie. Practic, persoana ar fi fost în măsură să-şi dea sau să se
abţină să-şi dea consimţământul, dar nu şi l-a dat, fie pentru că nu a fost întrebată,
fie că a fost întrebată dar s-a abţinut să şi-l dea fiindcă dorea în continuare să
trăiască;
- non-voluntară, atunci când se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate alege
el însuşi între a trăi şi a muri, acordul subiectului neputând fi obţinut datorită
stării lui mintale sau fizice. Se întâlneşte în cazurile de fetuşi, nou-născuţi
plurimalformaţi, a bolnavilor inconştienţi, a celor aflaţi în stare vegetativă
persistentă, în cazurile pacienţilor cu boli mintale severe sau care datorită unor
boli sau unor accidente nu sunt autonomi (au pierdut capacitatea de a acţiona în
mod responsabil), fără însă ca înainte de boală sau accident să fi menţionat dacă
într-o asemenea situaţie ar dori sau nu eutanasia.
Cazurile în care pentru întreruperea vieţii, consimţământul este acordat de
familie sau este obţinut printr-o hotărâre judecătorească, sunt asimilate eutanasiei
non-voluntare.
 După criteriul acţiunii medicului se disting două tipuri de eutanasie:
- activă (mercy killing = omorul din milă) apare când moartea este produsă în
mod deliberat şi activ, prin mijloace pozitive. Acest tip de eutanasie presupune
intervenţia unei persoane (care nu este în mod necesar medicul curant) în
producerea morţii prin utilizarea unui mijloc tanatogen (supradozări
medicamentoase, inhalare de monoxid de carbon sau anestezice, injecţii
intravenoase cu aer, insulină sau clorură de potasiu);
- pasivă (letting die, mercy dying = lăsarea să moară, lăsarea în mila „lui
Dumnezeu”, lăsatul în plata Domnului) apare când moartea este produsă în mod
 deliberat prin neinstituirea sau întreruperea unor măsuri obişnuite de nutriţie sau
tratament. Ea presupune grăbirea morţii unei persoane, de către medic, prin:
- îndepărtarea echipamentului de susţinere a vieţii;
- întreruperea oricărui tratament intensiv;
- întreruperea administrării de apă şi hrană;
- acordarea doar a unor îngrijiri minime, de confort.
Procedurile de acest gen sunt aplicate în cazul:
- bolnavilor incurabili aflaţi în stadii terminale, în care oricum moartea naturală
va surveni curând;
- persoanelor cu stare vegetativă persistentă – indivizi cu leziuni cerebrale
importante, care se află într-o comă din care nu-şi vor mai reveni niciodată.
Eutanasia pasivă constă, deci, în lipsa aplicării sau întreruperea unui
tratament care ar putea prelungi viaţa.
 Forme speciale de eutanasie:
- Cripto-tanasia este o formă de eutanasie subtilă, de limită cu moartea naturală,
insesizabilă ca un act de violenţă, aşa cum ar fi moartea provocată printr-o
supradoză terapeutică de morfină la un bolnav cu insuficienţă respiratorie.
- Medicotanasia sau automat-tanasia este un fel de eutanasie pasivă, produsă
prin suprimarea aparaturii de menţinere a vieţii sau a unor „reziduuri de viaţă”.
Ea este similară cu decizia de a nu resuscita. Responsabilitatea întreruperii unei
reanimări este admisă în condiţiile încetării ireversibile a funcţiilor creierului, cu
excepţia copiilor, gravidelor, refrigeraţilor sau atunci când se solicită donare de
organe (în condiţiile legii). - Dis-tanasia este înţeleasă ca o moarte penibilă,
chinuită ce ar putea să orienteze, în final, fie spre eutanasia activă, fie spre cea
pasivă. Ea apare în situaţiile în care se abuzează de sistemele de susţinere a vieţii
în mod nejustificat, în general în mediul spitalicesc.
Există cazuri şi mai penibile, în care oameni foarte bogaţi cheltuiesc averi enorme
pentru menţinerea în viaţă prin „mijloace eroice” a unor persoane dragi, chiar
acasă la ei.
- Cryo-tanasia este metodă de eutanasie voluntară activă, presupune congelarea
la minus 200 grade Celsius (temperatura azotului lichid), a bolnavilor comatoşi
sau în primele secunde după oprirea inimii unui muribund.
- Eutanasia economică apare ca un refuz de tratament al celor în vârstă din
raţiuni economice.
- Eutanasia eugenică reprezintă un adevărat genocid ce presupune eliminarea
prin eutanasie a handicapaţilor genetic sau a celor cu diverse tare patologice.
Cazul Sigmund Freud este unul dintre primele cazuri de eutanasie relatate.
Protagonistul acestui caz este părintele psihanalizei, Sigmund Freud. Aflat în exil
în Marea Britanie, Freud era însoţit de prietenul şi medicul său curant Max Schur.
Celebrul psiholog suferea de mult timp de un carcinom recurent al palatului
moale pentru care suportase deja peste 20 de intervenţii chirurgicale. Cu toate
acestea neoplasmul recidivase, iar Freud suferea dureri insuportabile, neexistând
nici o posibilitate ca boala sa să fie vindecată sau măcar ameliorată. La cererea sa
expresă, Max Schur i-a administrat o injecţie letală cu morfină pentru a-i curma,
astfel, suferinţele.
Eutanasia şi suicidul asistat medical în Olanda
În Olanda eutanasia este definită ca suprimarea intenţionată a vieţii unei
persoane la cererea sa explicită. În această ţară se consideră că eutanasia poate fi
numai ceea ce în mod curent este denumită eutanasie voluntară activă, deşi
olandezii nu folosesc termenii de voluntară sau activă atunci când vorbesc despre
eutanasie.
Ne întrebăm de ce eutanasia a fost legalizată pentru prima dată în Olanda?
Care au fost factorii principali care au dus la legalizarea eutanasiei şi a suicidului
asistat medical în această ţară? Herbert Hendin invocă istoria de toleranţă a
olandezilor ca explicaţie pentru acceptarea eutanasiei. El arată că olandezii au
încercat să-şi apere libertatea religioasă de-a lungul secolelor al XVI-lea şi al
XVII-lea şi, ca urmare, această ţară a devenit un refugiu pentru evrei, catolici şi
liberi cugetători ca Spinoza, Descartes, în încercarea lor de a scăpa de opresiunea
religioasă.
Griffits pune accentul pe procesul de secularizare care a avut loc în anii 1960
şi 1970 care, gradat, a subminat statutul instituţiilor tradiţionale. Olanda s-a
transformat dintr-o ţară conservatoare şi tradiţionalistă într-o societate
caracterizată prin experimentare socială şi culturală.
Psihiatrul olandez G.F. Koerselman crede că Olanda a trecut prea brusc de la
o societate foarte religioasă înainte de 1950 la procesul de secularizare care a
adus cu sine „umanismul totalitarian”.
După anii 1960 a avut loc, de asemenea, o importantă schimbare în relaţiile
sociale. Distanţa dintre oamenii de rând şi cei care deţin poziţii influente s-a
redus considerabil. Rolul şi influenţa cetăţenilor de rând în societate au devenit
din ce în ce mai importante, în special capacitatea lor de a influenţa problemele
care le afectau viaţa. Societatea olandeză a fost capabilă să facă faţă acestui
important val de schimbări datorită culturii de evitare a conflictului şi prin
convingerea că este mai bine să ghidezi progresele sociale, decât să încerci să le
opreşti. Preferinţa olandezilor de a discuta totul într-un mod deschis este o altă
caracteristică ce a făcut posibilă legiferarea eutanasiei. În acest sens, societatea
olandeză este caracterizată de dezbateri morale deschise, pluralism al ideilor şi
vederilor, precum şi o atmosferă generală de permisivitate.
În Olanda, mecanismul de bază în rezolvarea conflictelor este
compromisul. Acest mecanism a fost dezvoltat datorită unei lungi tradiţii
olandeze în comerţ. De exemplu, în ciuda faptului că eutanasia era încă ilegală în
această ţară, au fost emise ghiduri de jurisprudenţă necesare pentru a rezolva
problema suferinţei pacienţilor, ca un compromis între cercurile religioase şi
seculare ale societăţii.
Olanda nu a avut niciodată un regim politic autoritar. Ca o consecinţă, în
timpul celui de-al doilea Război Mondial, medicii olandezi au refuzat să participe
în programul de eutanasie iniţiat de nazişti, pe motiv că statul nu ar trebui să
intervină în relaţia medic – pacient. Mai mult, în timpul ocupaţiei naziste, mulţi
medici olandezi au preferat să meargă în lagărele de concentrare decât să divulge
numele pacienţilor.
Particularităţile sistemului de sănătate olandez joacă, de asemenea, un rol
important. Acesta este un amestec între asigurarea privată şi cea publică, care
furnizează acoperire extensivă pentru îngrijirile de sănătate tuturor cetăţenilor
olandezi. Olanda are unul dintre cele mai înalte standarde în îngrijirile de sănătate
din lume, olandezii având un drept legal la îngrijiri de sănătate. Aceasta înseamnă
că eutanasia nu este motivată de povara financiară asupra sistemului de sănătate
sau familiilor. Mai mult, nu există nici o taxă pentru efectuarea eutanasiei, astfel
încât aceasta nu poate fi considerată ca o sursă suplimentară de venituri pentru
medici.
Istoria olandeză a practicării eutanasiei şi suicidului asistat medical se întinde
pe aproape trei decade şi reprezintă un amestec de cazuri reprezentative,
schimbări în atitudinile sociale şi medicale, toate acestea ducând, în final, la
legalizarea acestor practici în aprilie 2001. Înainte ca eutanasia şi suicidul asistat
medical să fie legalizate, aceste practici au fost „tolerate” în Olanda, adică erau
prohibite prin lege, dar acceptate în virtutea regulilor emise în curţile de justiţie.
Există şase condiţii în favoarea acceptării eutanasiei:
- pacient terminal, fără şanse de vindecare;
- durere insuportabilă şi neameliorabilă;
- trebuie practicată cu intenţia de a suprima durerea pacientului;
- pacientul trebuie să ceară eutanasia în mod expres; poate fi efectuată numai
de către medic, chiar dacă pot asista şi alte persoane;
- trebuie efectuată numai printr-o metodă acceptabilă din punct de vedere
etic.
În lume nu există un consens în abordarea eutanasiei şi a suicidului asistat
medical. Susţinătorii eutanasiei şi suicidului asistat medical aduc patru
argumente pentru a justifica aceste practici:
1. Argumentul compasiunii în faţa unei suferinţe majore, boli incurabile
care produc o degradare fizică şi psihică neacceptată de pacient. În astfel de
situaţii, gestul apare ca un act de compasiune pentru persoana a cărei viaţă a
devenit de nesuportat.
2. Argumentul dreptului de a muri conform căruia pacientul are dreptul
să ceară finalul chinurilor şi calmarea suferinţei. Acest argument este privit ca
parte a dreptului de autonomie, prin care pacientul are dreptul de a lua hotărâri în
legătură cu orice aspect al tratamentului.
3. Argumentul progresului social potrivit căruia societatea ar avea obligaţia
de a-i elimina din cadrul ei pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic şi
mintal. Aceasta are la bază teoria utilitaristă cunoscută sub numele de darwinism
social, teorie populară în Germania Nazistă.
4. Argumentul necesităţii economice are în vedere costurile ridicate pentru
îngrijirea medicală şi socială a celor care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie.
Într-adevăr costul îngrijirii acestor pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile
susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea eutanasiei ar putea permite ca o
parte din sume să fie redistribuite în alte sectoare, în folosul îmbunătăţirii
serviciilor medicale pentru populaţie. Aceste patru argumente nu au fost
suficiente pentru a decide în favoarea eutanasiei / suicidului asistat medical şi au
fost susţinute în cadrul dezbaterilor de o serie de afirmaţii, şi anume:
- Omul are cu adevărat dreptul de a muri, iar valoarea vieţii umane este
măsurabilă;
- Suferinţa nu poate avea nici o funcţie benefică;
- Cererea de eutanasie este întotdeauna raţională şi demnă de încredere.
Se spune că, datorită progresului în ştiinţele medicale, diagnosticul şi
prognosticul medical sunt întotdeauna certe, că se poate aprecia întotdeauna în
mod realist gradul de suferinţă al unei persoane, iar în condiţiile în care metodele
alternative eficiente pentru îndepărtarea suferinţei nu sunt disponibile în niciun
chip, eutanasia este o îndatorire a medicului. Există speranţa că prin legalizarea
eutanasiei să se poată controla şi abuzul, mai ales în zilele noastre, când cererea
de organe pentru transplant este tot mai mare şi astfel se va putea face o distincţie
clară a eutanasiei / suicidului asistat faţă de omor. Argumentul progresului
social şi al necesităţii economice au implicaţii care le diminuă forţa în mod
considerabil. Nu trebuie să uităm politica rasială şi de genocid a Germaniei
Naziste. Viaţa umană şi fericirea personală nu pot fi reduse doar la termenii
impersonali ai banilor şi cheltuielilor cu care nu se poate estima situaţia umană.
Prin argumentul dreptului de a muri se face o confuzie între drepturi şi libertăţi,
în sensul că omul este liber să-şi încheie viaţa atunci când crede de cuviinţă, dar
aceasta nu înseamnă că el are dreptul să procedeze în consecinţă. Un atare drept
nu există din punct de vedere etic, legal sau social.Argumentul compasiunii este
puternic la cei ale căror rude au fost obligate să-şi urmărească persoanele iubite
suferind agonii insuportabile şi să asculte repetate cereri de a le pune capăt prin
eutanasie. Cu toate acestea este îndoielnic cât de mult credit putem acorda
compasiunii faţă de alte principii care guvernează comportamentul uman în orice
situaţie dată în actuala stare a naturii umane şi a societăţii. Dacă o acţiune este
greşită din punct de vedere etic sau chiar ilegală, trebuie să ne îndoim că un apel
la motivul compasiunii o poate face justă etic şi legal. Dacă studiem prezumţiile
pentru practica eutanasiei, observăm că sunt de valoare îndoielnică, mai ales cele
de ordin medical.
Oponenţii eutanasiei şi suicidului asistat aduc, la rândul lor, cinci argumente
pentru a-şi justifica opţiunea:
1. Eutanasia este prea radicală, adică distruge o problemă în loc să o
rezolve. Sfârşind viaţa pacientului, îl privează pe acesta de speranţă şi de orice
posibilitate de a regreta sau de a se răzgândi. În cazul durerilor intolerabile
distruge întregul sistem nervos, în loc să distrugă doar locul de percepţie a
durerii.
2. Eutanasia nu are justificare etică, adică există un principiu etic al
totalităţii, care îngăduie sacrificarea unei părţi de dragul întregului. Nu există un
principiu invers, de a sacrifica întregul de dragul unei părţi. Ar fi ilogic şi neetic.
3. Eutanasia este inadmisibilă legal, motiv pentru care, datorită
posibilităţilor de abuz, majoritatea ţărilor nu au legalizat-o până în prezent. Există
riscul ca să înceapă cu cazuri adevărate de ucidere din milă şi la cererea
bolnavului, ca apoi să ajungă la eutanasie nonvoluntară generalizată, practicată pe
motive politice, sociale sau rasiale.
4. Eutanasia este greu de pus în practică, deoarece trebuie dusă la
îndeplinire de medici, iar medicii au o formaţie în scopul păstrării vieţii şi nu a
distrugerii ei.
5. Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece când s-au avansat
ideile ce susţineau eutanasia, în anii ’30, nu erau cunoscute conceptul şi practica
medicinei paliative. Nu era încă înţeles mecanismul acţiunii opiaceelor în
controlul durerii, iar alte metode şi medicamente nu se cunoşteau. Odată cu
abordarea eficientă a simptomatologiei supărătoare, cu dezvoltarea sistemului
ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile de eutanasie scad în mod simţitor.
Discuţiile publice despre oportunitatea legalizării eutanasiei nu sunt doar
„subiecte de aur” pentru sociologi şi „mofturi jurnalistice” la modă, ci reprezintă
necesităţi vitale ale unor societăţi aflate în reformă, într-un fel sau altul, poate pe
criterii diferite. După cum arată experienţele de pe întregul mapamond, soluţii
acceptabile şi simple care să poată fi introduse rapid şi cu uşurinţă nu există. Nici
astăzi şi nici în viitorul apropiat nu ne putem aştepta la o conformitate de idei în
ceea ce priveşte deciziile practice legate de eutanasie. Se pare că există un decalaj
major între ceea ce prescriu legile şi ceea ce se întâmplă în realitate, de aşa
manieră încât putem spune că trăim o ipocrizie socială la cel mai înalt nivel.

Bibliografie selectivă 1. Cocora L. - Legislaţie medicală şi socială, Ed.

Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004. 2. Trif Almoş B. - Dreptul de a
muri – o chestiune de demnitate, Zilele Medicale Transilvănene, Miercurea Ciuc,
22-25 oct. 1997 3. Trif Almoş B. - Lupta pentru legalizarea eutanasiei, partea a
II-a, Clinica, vol. IV, nr. 3, 1999.
Un cap viu asezat pe un corp mort, astfel se
caracteriza Ramon Sampedro, celebrul
tetraplegic care, timp de 29 de ani, a pledat
pentru dreptul de a fi ajutat sa moara.
Statul insista sa imi pedepseasca ajutoarele.
As sugera sa le fie taiate mainile, fiindca
numai cu ele au contribuit. Constiinta a fost
numai a mea, scrie Ramon Sampedro in
scrisoarea sa de adio. Poate fi vreodata
corect sa ucizi chiar daca intentia este cea de
a alina suferinta cuiva?
Sinuciderea asistata de medici (SAM) a starnit numeroase controverse, pozitiile pe care
oamenii le adopta privind acest subiect fiind foarte variate. Pe de o parte exista ideea ca
omul are dreptul fundamental de a lua decizii esentiale pentru autonomia si demnitatea sa,
dreptul la sinucidere fiind justificat. Pe de alta parte legalizarea sinuciderii asistate de
medici ar putea deschide calea abuzurilor, fiind ucisi inclusiv acei pacienti care nu isi
doreau sa moara. Problema este complicata in mod suplimentar de o serie de distinctii,
precum cea dintre "a induce moartea" si "a lasa sa moara".

Cele mai multe state ale lumii se impotrivesc sinuciderii asistate de medici. Totusi aceasta
practica a fost deja legalizata in Elvetia, Belgia, Olanda si in Oregon(S.U.A.). Spre
deosebire de legea din celelalte tari, cea elvetiana este mult mai permisiva, de exemplu nu
tine cont de nationalitatea solicitantului si nu considera obligatorie implicarea unui medic.

 Vezi o fotogalerie publicata de ziarul The Guardian cu imagini din salile

"Dignitas", o clinica din Elvetia unde se practica sinuciderea asistata medical

Ce inseamna sinuciderea asistata medical?

Sinuciderea asistata de medical (SAM) este una dintre formele de eutanasie si presupune
moartea unui pacient ca urmare directa a asistentei acordate de un medic.

Sinuciderea asistata este permisa persoanelor care se afla in stadiul terminal al unor boli
incurabile. Serviciile de eutanasiere pot fi aplicate si asupra pacientilor diagnosticati cu boli
mentale incurabile dar care au discernamantul integru astfel incat sa poata lua o hotarare
referitoare la propria viata. In cazul Elvetiei, decizia de a curma viata unor persoane cu
astfel de boli este stabilita in urma unor analize psihiatrice amanuntite, in conformitate cu
rigorile impuse de Curtea Federala Suprema.
Cate tipuri de eutanasie exista?

Exista mai multe tipuri de eutanasie, potrivit unui raport intocmit de Asociatia ProVita.

 Eutanasia voluntara - eutanasia la cererea sau cel putin cu consimtamantul

pacientului.
 Eutanasia involuntara - eutanasia impotriva dorintei unei persoane competente
(care isi poate exprima vointa).
 Eutanasia non-voluntara - eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane
suferind de dementa senila sau copii mici.
 Eutanasia activa terminarea intentionata a vietii unui pacient de catre un medic
care crede ca moartea este in beneficiul pacientului.
 Eutanasia pasiva terminarea vietii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin
retragerea tratamentului.
 Sinuciderea asistata medical terminarea de catre un pacient a propriei vieti cu
ajutorul medicului (in practica diferenta fata de eutanasia voluntara este minima).

Motivatiile care ii imping pe pacienti sa recurga la sinuciderea asistata medical:

 fizica: durerea insuportabila, simptome neurologice, dispnea (teama de sufocare),

astenia extrema (adinamia), limitari senzoriale (vaz, auz), incontinenta, tulburarile
de somn;
 sociala: nevoia ridicata si dependenta de ingrijiri de lunga durata, imobilitatea,
izolarea sociala;
 psiho-existentiale: teama de urmarile unui tratament radical (deformari faciale sau
corporale), pastrarea controlului asupra circumstantelor mortii, pierderea
capacitatilor de angajare in activitati care fac viata placuta/de suportat (gatit, scris,
citit, plimbat), pierderea demnitatii, pierderea sensului vietii, a autonomiei.

Sinuciderea asistata medical in Romania

SAM nu este o practica legalizata in Romania si nici nu a fost pusa problema de a concepe
un proiect de lege in acest sens. Pana in momentul de fata un singur roman (Andrei Haber)
a apelat la sinuciderea asistata medical, optand pentru clinica "Dignitas" din Elvetia. Este
momentul pentru o astfel de discutie? "Tinand cont de pregatirea medicilor de la noi din
tara, cred ca nici nu este cazul sa ne punem o astfel de problema. Cred ca aceasta metoda
ar da nastere unor abuzuri, atat din partea medicilor, cat si din partea familiilor, care ar
putea transforma medicul in tinta unor urmariri", a declarat dr. Persida Boscan, medic
specialist ATI in cadrul Life Memorial Hospital.

Potrivit unui raport intocmit de TNS CSOP privind consumul de analgezice, unul din trei
romani utilizeaza medicamente impotriva durerilor cel putin o data pe luna. Desi acest
raport lasa de inteles ca romanii ar fi sensibili la durere, putine au fost situatiile in care
pacientii le-au solicitat medicilor asistenta in a se sinucide, pentru ca nu mai suportau
suferinta. "Nu mi-a cerut niciun pacient pana acum sa ii dau medicamente care sa ii
grabeasca moartea. La noi in tara nu exista astfel de solicitari, deoarece se stie ca
sinuciderea asistata medical nu este legala. Probabil ca daca lucrurile ar functiona precum
in Elvetia, ar incepe si romanii sa se gandeasca la aceasta solutie. Eu cred ca oamenii
trebuie sa stie ca au si aceasta posibilitate de a actiona in situatiile in care suporta foarte
greu durerile, insa nu as accepta sa aplic o astfel de metoda. Ar fi foarte dificil de suportat
ideea ca as lua viata unui om. Cred ca e de datoria noastra sa ne asteptam linistiti
sfarsitul", a precizat dr. Emilian Dumitru, medic cardiolog in cadrul Institutului de
Urgenta pentru Boli Cardiovasculare "C.C. Iliescu".
In acelasi registru se incadreaza si opinia dr. Dan Marinescu, medic specialist in medicina
de urgenta, din cadrul Spitalului Clinic de Urgenta Floreasca. Acesta considera ca datoria
medicului este de a stabiliza starea de sanatate a pacientului si ca legalizarea sinuciderii
asistate medical i-ar conferi doctorului o putere pe care nu ar fi indreptatit sa o detina.
"Presupun ca medicii care activeaza in clinicile din Elvetia sunt cei care si-au dorit sa
lucreze intr-un asemenea loc. Eu nu m-as angaja niciodata intr-o astfel de clinica. Cred ca
meseria pe care o am ma recomanda pentru a face alte lucruri. Nu as accepta sa pun in
practica aceasta metoda, pentru ca nu pot anticipa ceea ce un pacient ar putea gandi chiar
si in ultimele clipe de viata. Poate ca are chiar o revelatie, suferinta duce la multe decizii
noi, neasteptate. In plus exista si acele vindecari miraculoase", a completat dr. Dan
Marinescu.

Implicatiile morale ale sinuciderii asistate de medici

Intrebarea de ordin moral care apare atunci cand discutam despre sinuciderea asistata de
medici este daca actiunea de a ucide, chiar si cu intentia de a alina suferinta unui om drag,
poate fi vreodata justificata. Ce se intampla atunci cand mana care ucide este aceeasi cu cea
care, prin juramantul lui Hippocrate, si-a asumat datoria de a vindeca? Stiloul cu ajutorul
caruia substantele letale sunt mentionate pe reteta sinucigasului pare a fi condus de doua
maini: a medicului si a pacientului.

Procesele care conduc catre moartea mea au fost divizate atent in actiuni mici care nu
constituie o crima in sine si au fost executate de cateva maini prietenoase. Chiar si in aceste
conditii statul insista sa imi pedepseasca ajutoarele. As sugera sa le fie taiate mainile,
fiindca numai cu ele au contribuit. Constiinta a fost numai a mea, acesteau au fost ultimele
cuvinte ale lui Ramon Sampedro, spaniolul tetraplegic, care a fost imobilizat la pat timp de
29 de ani, in tot acest timp pledand pentru dreptul de a muri cu demnitate. Lupta
spaniolului de a face legala sinuciderea asistata de medici a facut inconjurul lumii si a
deschis oficial aceasta dezbatere, povestea sa fiind ulterior ecranizata de regizorul
Alejandro Amenabar (Mar Adentro,2004).

Riscul de abuz

Unul dintre argumentele menite sa combata legalizarea sinuciderii asistate de medici este
acela ca SAM ar putea deveni o practica de rutina, folosita la scara larga. In tarile unde
sinuciderea asistata de medici este permisa au fost depistate numeroase cazuri in care au
fost ucisi inclusiv pacienti ce nu isi doreau sa moara.

In urma unei evaluari efectuate pe o durata de 10 ani, cercetatorii danezi arata ca in

Olanda, tara in care eutanasia a fost legalizata, cel putin 1000 de pacienti sunt ucisi in
fiecare an prin eutanasiere fara consimtamantul sau dorinta lor. Potrivit primului raport,
publicat in 1991, in 1000 de cazuri (echivalentul a 0.8% din totalul deceselor) medicii au
prescris un medicament cu intentia clara de a grabi sfarsitul fara cererea explicita a
pacientului. Urmatoarele doua raporturi, din 1996 si 2001, confirma aceste dezvaluiri. In
anul 2011, tot 1000 de decese (0.7% din total) erau inregistrate impotriva dorintei
persoanelor sau fara consimtamantul liber al acestora, potrivit unui studiu de sanatate
publica realizat in Olanda.

Mai grav este faptul ca doctorii olandezi raporteaza autoritatilor, in prezent, numai
jumatate din cazurile de eutanasie.

Turismul macabru

Persoanele care dispun de importante resurse financiare au posibilitatea de a-si pune capat
vietii cat mai repede si in mod legal. Paradisul acestor oameni este Elvetia, unde numeroase
organizatii pun la dispozitia pacientilor sinuciderea asistata de medici. Doua dintre acestea
poarta numele de Exit si Dignitas. Numarul mare de persoane care calatoresc in Elvetia
pentru aceste servicii a dat nastere unui nou tip de turism: turismul macabru sau suicidal.

Etapele de pregatire a sinuciderii asistate medical

Un mit legat de modul de functionare al Dignitas prevede ca o persoana care doreste sa

moara poate contacta personalul acestei organizatii, poate calatori pana in Elvetia si
discuta cu un medic care ii va prescrie substanta letala, urmand sa moara in aceeasi zi.
Dignitas incearca sa combata aceasta idee falsa explicand faptul ca este necesara
indeplinirea mai multor etape pana ce un pacient sa se poata sinucide cu asistenta unui
medic.

Sinuciderea cu asistenta din partea medicilor este efectuata in urma unei evaluari, care are
scopul de a verifica daca: cererea este deliberata si stabila, este vorba de o boala cu
prognostic nefavorabil, suferinta este insuportabila sau exista dizabilitati extreme.

Exista si o serie de criterii pe care, Dignitas spre exemplu, le ia in considerare atunci cand
evalueaza cererea unui pacient pentru o sinucidere asistata de medici:

 o declaratie a dorintei de a muri in asistenta medicilor,

 exprimarea repetata intr-o perioada de timp relevanta a dorintei de a muri,
 confirmarea faptului ca nu exista nicio presiune exercitata de o alta persoana
asupra pacientului, ceea ce ar inseamna ca dorinta de a muri ii apartine exclusiv
pacientului,
 confirmarea faptului ca pacientul se afla in deplinatatea capacitatilor mintale
atunci cand hotaraste ca doreste sa moara.

Principii filosofice si politice dupa care functioneaza Dignitas

Pozitia pe care filosofia adoptata de Dignitas se bazeaza este una liberala. Intr-o tara libera,
orice intiativa libera este permisa individului, in conditiile in care prin aceasta actiune nu
sunt prejudiciate interesele unei alte persoane, este precizat in regulamentul Dignitas.

Valorile pe care aceasta organizatie le respecta sunt:

 respectul pentru libertatea si autonomia individului,

 apararea libertatii si a autonomiei individului impotriva unui tert care incearca sa
restrictioneze aceste drepturi fie ele ideologie, religioase sau politice,
 solidaritatea manifestata fata de persoanele sensibile, in special fata de cele care
lupta cu interesele materiale ale unei persoane terte,
 apararea pluralismului ca o garantie a dezvoltarii continue a societatii, bazata pe
libera competitie a ideilor,
 protejarea persoanelor care militeaza pentru prevenirea si alinarea suferintei
umane atunci cand aceasta este posibila.

Argumentele împotriva morții cu

demnitate și dreptul de a muri
Contra - motivele Detractoare nu cred în moartea legală cu demnitate
Care sunt argumentele împotriva dreptului legal de a muri? Există puține
argumente privind sănătatea și îngrijirea medicală care sunt la fel de divizibile,
indiferent dacă oamenii trebuie sau nu să aibă dreptul de a muri atunci când
aleg, intenționat, prin mâna lor, să-și pună capăt propriei suferințe și dureri
percepute.

Argumentele sunt ideologice, bazate pe numeroase aspecte importante ale

cetățeniei: legea, religia sau credințele spirituale, etica și morile sociale.

01:04 / 01:32
Opiniile diferă pe baza experiențelor personale, a sistemelor de credință, a
vârstei, culturii și a altor aspecte ale omenirii care influențează modul în care ne
gândim la orice aspect important al vieții.

Puteți găsi lista argumentelor în favoarea dreptului la moarte și moarte cu

demnitate în acest articol legat și puteți găsi mai multe informații despre
argumentele pro și contra în secțiunea Resurse.

Contra pentru drept de a muri argumente

(Când sunt disponibile, dovezile sau statisticile care susțin sau contrazic
declarația se găsesc în paranteze.)

Con: Guvernul federal este împotriva dreptului de a muri, chiar dacă unele state

au legi care spun că este acceptabil pentru medici să asiste și să ofere "ajutor în
moarte".

Con: Ajutor în moarte (sinucidere asistată de medic) încalcă jurământul

Hipocrat.

Con: Doctorii fac atât de multe greșeli încât pacientul nu poate suferi cu

adevărat sau ar putea fi vindecat dacă în schimb el a primit oa doua opinie sau
alt tratament .

Con: Durerea și suferința unui pacient pot fi ușurate prin îngrijiri paliative .

Con: Alegerea de a-ți lua propria viață distruge valoarea vieții umane.

Con: Multe religii interzic să ia viața proprie, crezând că este împotriva voinței lui
Dumnezeu (a lui Allah sau a altei zeități).

Con: Permiterea pacienților, prin lege, de a alege moartea este o pantă

alunecoasă; va duce la abuzul de sistem și la crima legalizată.

Con: Pot rezulta presiuni din partea asigurătorilor și a altor plătitori, ceea ce

înseamnă că medicii vor fi forțați să-i ajute pe pacienți să moară. Acesta este un
alt argument alunecos.
 Con: A lua viața proprie reduce șansele de miracole și de recuperare posibilă.

Con: Medicii neetici vor ajuta pacienții să moară din motive greșite.

Con: Persoanele în vârstă nu au capacitatea mentală de a face o astfel de

alegere, prin urmare nu ar trebui să fie permisă nimănui de o anumită vârstă. (Nu
pare a fi o afirmație despre ce ar trebui să fie acea vârstă).

Con: Eutanasia a fost legală în Țările de Jos începând cu anul 2002, iar unii
experți spun că acesta este motivul pentru care există puține îngrijiri paliative
disponibile. Cei care sunt împotriva dreptului de a muri folosesc acest argument
pentru a spune că, dacă dreptul de a muri devine predominant în Statele Unite,
atunci îngrijirile paliative nu vor mai fi disponibile.

Con: Costul îngrijirii nu trebuie să intre în dreptul de a muri argumente. Nu puteți

echivala bani cu viața umană.

Con: Vulturile de viață sunt tot ceea ce este necesar pentru a oferi moartea cu
demnitate. Oamenii nu trebuie să-și ia viața pentru că moartea lor va fi protejată
prin acte juridice.

Con: Dreptul la moarte are o dimensiune socio-economică. Dacă este legalizată,

atunci persoanele dezavantajate vor alege mai frecvent o moarte timpurie.

(Statisticile disponibile în Oregon nu arată că acest lucru este adevărat.)

Drepturile pacienţilor
DREPTURILE PACIENTULUI (selectate din Legea nr. 46/2003 privind drepturile

pacientului):

 Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care
societatea dispune.
 Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.
 Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile.
 Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identității și statutului profesional al
furnizorilor de servicii de sănătate.
 Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor și obiceiurilor pe care
trebuie să le respecte pe durata spitalizării.
 Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor
medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la
procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării
recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic.
 Pacientul are dreptul de a decide dacă mai dorește să fie informat, în cazul în care
informațiile prezentate de către medic i-ar cauza suferință.
 Informațiile se aduc la cunoștința pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu
minimalizarea terminologiei de specialitate.
 Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat.
 Rudele și prietenii pacientului pot fi informați despre evoluția investigațiilor,
diagnostic și tratament, cu acordul pacientului.
 Pacientul are dreptul de a cere și de a obține o altă opinie medicală.
 Pacientul are dreptul să solicite și să primească, la externare, un rezumat scris al
investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și ingrijirilor acordate pe perioada spitalizării.
 Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală asumându-
și, în scris, răspunderea pentru decizia sa.
 Când pacientul nu își poate exprima voința, dar este necesară o intervenție
medicală de urgență, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o
exprimare anterioară a voinței acestuia.
 În cazul în care pacientul necesită o intervenție medicală de urgență,
consimțământul reprezentantului legal nu mai este necesar.
 În cazul în care se cere consimțământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să
fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înțelegere.
 Consimțământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea
tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau
a tratamentului cu care acesta este de acord.
 Consimțământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în învățământul
medical clinic și la cercetarea științifică.
 Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără
consimțământul său,
 Toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul,
prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale chiar și după decesul
acestuia.
 Pacientul are acces la datele medicale personale.
 Orice amestec în viața privată, familială a pacientului este interzis, excepție în
cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.
 Selectarea pacienților pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în
număr limitat se face numai pe baza criteriilor medicale.
 Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
 Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual,
material și de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. Pacientul internat are dreptul și la
servicii medicale acordate de către un medic acreditat din afara spitalului.
 Personalul medical sau nemedical din unitățile sanitare nu are dreptul să supună
pacientul niciunei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze
altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unității respective
 Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue, până la ameliorarea stării sale de
sănătate sau până la vindecare.

Vrea să moară „cu demnitate”! O poveste

sfâșietoare despre dreptul de a scăpa de
chin!
Publicat la 10 septembrie 2020, 16:21 de Stere Gaci
Ultima modificare în 10 septembrie 2020, 16:22
 Este sau nu acceptabilă moral și legal o lege care să permită eutanasierea celor a
cărot viață a devenit un chin? Cazul Alain Cocq a declanșat o amplă polemică în
Franța.


Francezul Alain Cocq, care suferă de o boală incurabilă şi a cerut să fie lăsat
să moară şi să îşi transmită sfârşitul vieţii pe Facebook, înainte de a fi
internat luni seara, a anunţat miercuri că a acceptat să se rehidrateze şi să se
realimenteze, adăugând că s-ar putea întoarce acasă „în şapte până la zece
zile”, relatează AFP.

„Nu am mai putut duce această luptă”, a declarat pentru AFP bărbatul 57 de
ani, internat la un spital din Dijon (centru) pentru îngrijiri paliative.

Cocq a confirmat că intenţionează „să se întoarcă acasă în 7 până la 10 zile”,

aşa cum a anunţat anterior pe contul său de Facebook. „Este timpul să mă
recuperez puţin şi să fie înfiinţată o echipă de spitalizare la domiciliu”, a mai
spus el.

Europa se cutremură! Eutanasia persoanelor cu

demență, aprobată!

Afectat de o boală extrem de rară în care pereţii arterelor se lipesc

provocând ischemie (oprirea sau insuficienţa circulaţiei sângelui într-un
ţesut sau un organ), acest militant pentru dreptul de a muri cu demnitate a
întrerupt vineri seara orice tratament şi alimentare după ce i s-a refuzat
sedarea profundă. Conform legislaţiei franceze, aceasta din urmă nu este
permisă decât cu câteva ore înainte de decesul sigur al pacientului (legea
Leonetti).

Luni seara, Alain Cocq „suferea prea mult” şi a fost internat „după o
intervenţie a SAMU”, serviciul medical de urgenţă, a declarat Sophie
Medjeberg, avocat şi vicepreşedinte al Asociaţiei Handi Mais Pas Que,
desemnată de pacient pentru a-l asista la sfârşitul vieţii.

Alain „îşi revine; lupta continuă, dar într-un alt mod”, a declarat ea miercuri
pentru AFP, exprimându-şi îngrijorarea că „drepturile sale fundamentale nu
au fost respectate”.
Cazul este, fără îmdoială, sfășietor, iar suferinșa lui Alain a stârnit
nenumărate discuții în Franța cu privire la necesitatea de a schimba legea
sedării profunde.

„Stările terminale” ... O sintagmă aparent banală, aproape intrată în limbajul curent,
care ascunde însă drame individuale, familiale şi chiar sociale, dificil de înţeles
pentru cei care nu au fost implicaţi în niciun fel în universul dureros al luptei
disperate cu moartea. Din punct de vedere medical, stările terminale se caracterizează
prin: § existenţa unei stări patologice sau posttraumatice de gravitate mare, care
antrenează o afectare fizică şi/sau psihică severă; § prognostic grav, infaust; §
futilitatea tratamentului: dată fiind absenţa unui tratament etiologic, sunt disponibile
doar măsuri terapeutice paliative; § suferinţă fizică (durerea ocupând adeseori prim-
planul tabloului clinic) şi psihică (generată de lupta cu spectrul finalului letal şi, nu
de puţine ori, de abandonarea acestor pacienţi de către familie şi societate).(1,2,3)
Cei implicaţi în managementul pacienţilor terminali pot opta pentru una sau mai
multe din următoarele modalităţi de răspuns: § acordarea de îngrijiri paliative – la
domiciliu, în unităţi spitaliceşti, în condiţii de azilare sau (la modul ideal) în cadrul
instituţiilor de tip „hospice”; § tratamentul poate include medicaţie antialgică potentă
(de tip morfinic); § este necesară o abordare complexă, care să se adreseze nevoilor
emoţionale, psihologice şi spirituale ale pacientului şi ale familiei acestuia;§ dată
fiind frecventa pierdere a funcţionalităţii sociale a pacienţilor terminali, susţinerea
din partea familiei şi a societăţii este esenţială pentru asigurarea unei morţi demne; ·
posibilă „soluţie” – plină de conflicte moral-etice – ar putea fi eutanasia, văzută de
unii ca singura modalitate de a asigura respectarea dreptului acestor pacienţi la o
moarte demnă; în special eutanasia voluntară (solicitată de către pacientul conştient,
aflat în deplinătatea facultăţilor mentale) este văzută ca o modalitate de eludare a
suferinţei, de evitare a decrepitudinii fizice şi psihice determinate de evoluţia
implacabilă a bolii terminale, incurabilă în contextul medical actual. Niciuna din
aceste posibile abordări nu este lipsită de dileme etice, a căror analiză sistematică
poate fi făcută pe baza a trei modele: A. modelul utilitarist, B. modelul kantian, C.
modelul principialist.(4) A. Modelul utilitarist Doctrina utilitaristă porneşte de la
ideea – corectă din punct de vedere etic – de a maximiza binele pentru cât mai mulţi
membri ai societăţii. Moralitatea unei/unor acţiuni este apreciată prin prisma
consecinţelor: aşadar, este moral să acţionăm în modul care produce cele mai multe
consecinţe pozitive şi minimum de consecinţe negative. Fragilitatea acestui concept
devine însă evidentă în contextul unei realităţi actuale incontestabile: resursele
disponibile pentru sistemul de sănătate sunt limitate, în timp ce necesităţile sale sunt
în continuă creştere. Iată de ce, din punctul de vedere al furnizorilor de servicii de
sănătate şi al decidenţilor politici, este necesară o evaluare pe criterii statistico-
matematice şi economice a cheltuielilor angajate în domeniul sănătăţii, caresă
faciliteze o alocare echilibrată a unor resurse limitate. Mai ales în cazul pacienţilor
terminali (dată fiind futilitatea tratamentului), interesează tot mai mult nu doar cât se
cheltuieşte, ci mai ales cât de eficient sunt utilizate resursele alocate. Motivul acestei
abordări pragmatice îl constituie constatarea unei tendinţe de creştere
disproporţionată a cheltuielilor pentru sănătate în ultimele luni de viaţă ale pacienţilor
terminali: · în SUA, studiile au demonstrat că 40% din cheltuielile sistemului de
asigurări de sănătate sunt angajate în ultima lună de viaţă;(3) · treime din pacienţii
terminali au fost nevoiţi să-şi cheltuiască majoritatea economiilor pe servicii
medicale neacoperite de asigurări (ca de exemplu îngrijirile la domiciliu). B. Modelul
kantian Ideea de bază a acestui model conceptual este aceea că oamenii nu pot fi
trataţi ca simple obiecte. Oamenii au abilitatea de a raţiona, iar pe baza acestor
raţionamente ei devin capabili să ia decizii în mod autonom. În viziunea lui
Immanuel Kant, autonomia persoanei (implicit şi a pacientului) derivă din libertatea
de decizie, asociată cu capacitatea de a raţiona. Acest model pune, aşadar, pe primul
plan dreptul pacientului terminal de a lua decizii dictate de propria raţiune, spre
deosebire de modelul precedent, care ia în considerare doar consecinţele.
Recunoaşterea acestei autonomii impune concluzia că oamenii au anumite drepturi
care trebuie respectate (în acest sens terţii având obligaţii corelative). Putem vorbi de:
· drepturi negative (care presupun obligaţia celorlalţi de a nu interveni) şi de ·
drepturi pozitive (incumbând datoria altora de a acţiona în sensul asigurării acestor
drepturi). În temeiul acestui model, se poate specula inclusiv existenţa unui drept al
persoanei de a muri aşa cum crede de cuviinţă, incluzând un drept negativ (corelat cu
obligaţia terţilor de a se abţine de la tratamente inutile, generatoare de suferinţă –
eutanasie pasivă) şi un drept pozitiv (ce presupune obligaţia celor implicaţi în
tratamentul pacienţilor terminali de a cupa prin mijloace active suferinţa – eutanasie
activă). C. Modelul principialist Este eminamente sintetic şi înglobează elementele
de bază ale celor două modele precedente. Evaluarea dilemelor etice se face prin
prisma celor patru principii fundamentale ale bioeticii: · a face bine; · a nu face rău; ·
autonomia persoanei şi · echitatea.(4) A face bine: orice acţiune (medicală sau
nemedicală) trebuie astfel orientată încât să maximizeze beneficiile pentru
individ/indivizi.[1,4] Prin prisma acestui principiu, în cazul pacienţilor terminali
obiectivul major va fi diminuarea suferinţei lor fizice şi psihice. Calea ideală de
realizare a acestui deziderat îl constituie acordarea unor îngrijiri paliative de calitate,
care să includă medicaţie dedicată ţinerii sub control a durerii, menţinerea
funcţionalităţii sociale, consiliere psihologică şi îngrijiri de natură spirituală, adresate
sufletului. A nu face rău: manevrele terapeutice trebuie aplicate de aşa manieră încât
să nu producă mai mult rău decât bine, fiind necesară o cântărire atentă a raportului
risc-beneficiu în cazul oricărei manopere de investigaţie sau tratament. Aplicând
acest principiu la situaţia pacienţilor terminali, devine evident de ce este din ce în ce
mai mult contestată obstinaţia terapeutică.Tratamentele extraordinare (eroice), menite
a menţine cu orice preţ viaţa, sunt uneori per se „agentul etiologic al suferinţei”.(3)
Acelaşi principiu stă la baza fundamentării dreptului legal stabilit al pacientului de a
putea refuza aflarea unui diagnostic sau prognostic infaust, cu scopul de a evita
suferinţa cauzată de comunicarea unei astfel de informaţii. Autonomia persoanei:
fiecare persoană este unică şi are propria sa individualitate, având deci dreptul la
autodeterminare.(4) Aceasta presupune excluderea unei relaţii medic-pacient de tip
paternalist şi participarea pacientului la luarea deciziilor referitoare la tratament,
inclusiv dreptul de a refuza tratamentul (ca posibilă formă de eutanasie pasivă); este
necesară însă o comunicare eficientă între medic şi pacient, pentru ca refuzul sau
acceptul tratamentului să fie perfect informat. În cazul pacienţilor incapabili (minori,
bolnavi psihic, comatoşi etc.) decizia privind tratamentul se ia prin substituţie
(aparţinători legali – părinţi, tutori, rude) sau, în caz de conflict de interese, prin
decizie judecătorească.(4) O expresie directă a dreptului la autodeterminare al
pacientului o constituie directivele în avans (de tip „living will” sau DNR – „do not
resuscitate”):(3) LIVING WILL CĂTRE FAMILIA MEA, MEDICUL MEU,
PREOTUL MEU, AVOCATUL MEU Dacă va veni vremea ca să nu mai pot lua
parte la deciziile ce privesc propriul meu viitor, fie ca această declaraţie să fie
considerată ca testamentul dorinţelor mele: Dacă nu mai există speranţe rezonabile
pentru vindecarea mea dintr-o afecţiune fizică sau mintală, Eu, ....(subsemnatul), cer
să fiu lăsat să mor şi să nu fiu menţinut în viaţă prin mijloace artificiale sau măsuri
eroice. Moartea este tot atât de reală cât şi naşterea, creşterea, maturitatea şi
îmbătrânirea - aceasta e o certitudine. Eu nu mă tem de moarte, cât mă tem de lipsa
de demnitate a degradării, a dependenţei şi a durerii fără speranţă. Cer ca medicaţia
să mi se administreze din milă pentru suferinţa terminală, chiar dacă îmi va grăbi
moartea. Această cerere este făcută după o deliberare atentă. Deşi acest document nu
are putere juridică, voi, cei cărora sper că vă pasă de mine, vă veţi simţi moral
obligaţi să procedaţi conform acestui mandat. Recunosc că el aruncă o mare povară
de responsabilitate asupra voastră, dar eu fac această declaraţie cu intenţia de a
împărtăşi această responsabilitate şi de a diminua orice sentiment de vinovăţie.
Semnătura, Data, Martori: Echitatea: acest principiu presupune o distribuţie egală a
resurselor din domeniul sănătăţii între toţi membrii societăţii, fără nici un fel de
discriminare. În temeiul acestui principiu, pacienţii terminali au dreptul legal stabilit
de a beneficia de îngrijiri medicale de aceeaşi calitate cu cele acordate pacienţilor cu
şanse de vindecare. Pe de altă parte, însă, în spirit utilitarist, se poate pune întrebarea:
„În ce măsură este echitabilă irosirea de resurse medicale pentru pacienţii
terminali?”, dat fiind faptul că aceste resurse ar putea fi utilizate mai eficient în alte
domenii ale sănătăţii sau pentru tratarea altor bolnavi, curabili. Oricât de complexe ar
fi deciziile etice pe care trebuie să le luăm în situaţia stărilor terminale, nu trebuie să
uităm, totuşi, că aceşti pacienţi au aceleaşi drepturi ca oricare dintre noi. Pentru a le
asigura o trecere demnă prin ciclul viaţă - suferinţă terminală - moarte, este necesară
satisfacerea unor nevoi minimale, a căror reprezentare schematică a fost făcută de
Ebersole şi Hess, sub o formă piramidală inspirată de piramida nevoilor umane a lui
Abraham Maslow.(2,3) NEVOIA DE ÎMPLINIRE - acceptarea şi trecerea acestei
etape inevitabile- înţelegerea semnificaţiei morţii NEVOIA DE RESPECT - păstrarea
demnităţii, în ciuda slăbiciunii - păstrarea autonomiei - a se simţi uman până la sfârşit
- păstrarea identităţii NEVOIA DE AFECŢIUNE - a iubi şi a fi iubit - a vorbi - a fi
ascultat şi înţeles - a muri în prezenţa cuiva apropiat NEVOIA DE SECURITATE - a
avea încredere în cei care îl îngrijesc - a-şi putea exprima temerile - a se simţi în
siguranţă - a simţi că i se spune adevărul NEVOI FIZIOLOGICE, DE BAZĂ - a fi
ferit de suferinţă şi durere - a-şi păstra energia Corelativ, pacienţii terminali trebuie
să se bucure de anumite drepturi fundamentale, cuprinse în numeroase cărți dedicate
acestui subiect. Sumarizând, drepturile esenţiale care ar trebui să fie garantate acestor
pacienţi sunt:(1,3,4) · Am dreptul să fiu tratat ca persoană în viaţă, până la sfârşit; ·
Am dreptul să-mi păstrez speranţa (în mântuire, într-o viaţă viitoare etc.); · Am
dreptul să fiu îngrijit de persoane capabile să-mi întreţină speranţa; · Am dreptul să-
mi exprim sentimentele şi emoţiile legate de moarte; · Am dreptul să particip la
decizii; · Am dreptul să beneficiez de îngrijiri, chiar dacă vindecarea nu este posibilă;
· Am dreptul să nu mor singur; · Am dreptul să nu sufăr; · Am dreptul să primesc
răspunsuri sincere la întrebări; · Am dreptul să nu fiu minţit; · Am dreptul să mor în
pace şi demnitate; · Am dreptul să-mi menţin şi să-mi exprim concepţiile şi
credinţele religioase, fără a fi judecat, indiferent de concepţiile altora; · Am dreptul
să fiu îngrijit de persoane apte să-mi înţeleagă nevoile, persoane care să aibă
satisfacţia că m-au ajutat să traversez această ultimă etapă a vieţii; · Sanctitatea
Omului să fie respectată şi după moarte. În loc de concluzii, vreau să subliniez faptul
că abordarea terapeutică a pacienţilor terminali trebuie să fie, în opinia mea, în
spiritul medicinii integrative, tratamentul urmând a se adresa nu doar trupului şi
minţii, ci şi sufletului. În situaţia specială în care se află aceşti bolnavi nu este
suficientă doar rezolvarea strict medicală a problemelor somatice şi psihice; este
necesară şi o consiliere psihologică şi, mai ales, o susţinere spiritual-religioasă – un
veritabil tratament adresat sufletului. În acest sens, consider că managementul care se
apropie cel mai mult de ideal este cel constând în îngrijiri paliative de calitate
(preferabil la domiciliu sau în instituţii de tip „hospice”), care să se adreseze atât
coordonatelor medicale, cât şi celor psihologice şi spirituale; colaborarea dintre
medici (inclusiv psihiatru), psiholog şi preot devine astfel o necesitate absolută. Dacă
acest deziderat este realizat, moartea „bună” nu va fi (după cum ar sugera etimologia)
eutanasia, ci aceea care este liniştită (seninătate sufletească, împăcare cu semenii şi
cu Dumnezeu), fără dureri, care survine în stare de luciditate, avându-i alături pe cei
care te iubesc şi pe care îi iubeşti. Va fi acea moarte pe care o ectenie din slujbele
liturgice ortodoxe odenumeşte „sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere,
neînfruntat, în pace”. REFERINŢE 1. Morar S. Dimensiuni etice ale stărilor
terminale”, Tabor. 2007;1(5):17-21. 2. Morar S. Dimensiuni etice ale stărilor
terminale, în Medicii şi Biserica. Perspectiva ortodoxă contemporană asupra
sfârşitului vieţii”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca. 2008;6:137-145. 3. Petre-Ciudin
C. Nevoi, drepturi şi libertăţi ale bolnavului incurabil în îngrijirea paliativă - aspecte
bioetice, prezentare la a III-a Conferinţă Naţională de Bioetică, Bioetică şi
biopolitică, Sibiu, 31 mai-2 iunie 2007. 4. Legea drepturilor pacientului nr.
46/21.01.2003, M. Of. nr. 51/29.01.2003.
 PROBLEME ETICE LEGATE DE EUTANASIE LA FINALUL VIEŢII

“Nu voi da nici un medicament letal nimănui, chiar dacă ar cere şi nici nu voi sfătui
pe cineva la aceasta”

Jurământul lui Hippocrate

i. Introducere Cuvântul „eutanasie” s-a format având la origine douã cuvinte din limba
greac㠖 eu ºi thanatos – semnificând, ad literam, „o moarte bunã”. În zilele noastre,
„eutanasia” este perceputã ca fiind acþiunea de a provoca o moarte bun㠖 „moartea din
compasiune”, în care o persoanã A pune capãt zilelor unei persoane B. Aceastã
semnificaþie a termenului evidenþiazã douã aspecte importante ale acþiunii de
eutanasiere. În primul rând, eutanasia presupune luarea în mod intenþionat a vieþii unei
persoane; iar în al doilea rând, faptul cã se pune capãt acelei vieþi cu scopul de a curma
suferinþele persoanei respective – de obicei, deoarece aceasta suferã de o boalã
incurabilã sau aflatã într-o fazã terminalã. Aceste aspecte disting eutanasia de alte forme
de a lua viaþa unei persoane. Toate societãþile cunoscute nouã se subordoneazã unuia
sau mai multor principii care interzic curmarea vieþii. Cu toate acestea, existã diferenþe
considerabile între tradiþiile culturale legate de situaþiile în care curmarea vieþii unei
persoane este condamnabilã. Dacã ne întoarcem la originile tradiþiei noastre occidentale,
observãm cã în perioada greacã ºi romanã, practici precum infanticidul, suicidul ºi
eutanasia se bucurau de o largã acceptare. Majoritatea istoricilor care au studiat morala
occidentalã sunt de acord în ceea ce priveºte faptul cã iudaismul ºi apariþia creºtinismului
au avut o contribuþie majorã la concepþia general acceptatã potrivit cãreia viaþa umanã
este sacrã ºi nu poate fi curmatã în mod intenþionat. Conform acestor tradiþii, a lua viaþa
unei fiinþe umane inocente înseamnã a uzurpa dreptul lui Dumnezeu de a dãrui ºi de a
lua viaþa. Unii scriitori creºtini au perceput-o ºi ca pe o violare a ordinii naturale. Aceastã
perspectivã asupra caracterului inviolabil al vieþii umane inocente a rãmas practic de
necombãtut pânã în secolul al XVI-lea, când sir Thomas More a publicat Utopia. În
cartea sa, More vede eutanasia ca pe o soluþie pentru bolnavii incurabili, reprezentând
una dintre cele mai importante instituþii ale unei comunitãþi ideale. În secolele
urmãtoare, filosofii britanici (în special, David Hume, Jeremy Bentham ºi John Stuart
Mill) au combãtut baza religioasã a moralei ºi interzicerea absolutã a suicidului, a
eutanasiei ºi a infanticidului. Pe de altã parte, marele filosof german al secolului al
XVIII-lea, Immanuel Kant,324 APLICAÞII considera cã adevãrurile morale se bazau
mai degrabã pe raþiune decât pe religie, cu toate c㠄omul nu are puterea de a dispune de
viaþa sa” (Kant, 1986, p. 148). Compasiunea pentru o persoanã care suferã de o boalã
incurabilã ºi, în cazul eutanasiei voluntare, respectul pentru autonomie au reprezentat
argumentele principale ale celor care au susþinut aspectul moral al eutanasiei. În prezent,
existã o vastã susþinere a anumitor forme de eutanasie, iar mulþi dintre filosofii
contemporani au afirmat cã eutanasia poate fi apãratã din punctul de vedere al moralei.
Opoziþia oficialã a religiei (de exemplu, cea a Bisericii Romano-Catolice) rãmâne
oricum neschimbatã, iar eutanasia activã este în continuare consideratã o crimã în toate
þãrile, cu excepþia Olandei. În cazul acestei þãri, începând cu anul 1973, pe baza unei
serii de cazuri juridice s-au stabilit condiþiile în care doar medicii pot practica eutanasia:
decizia de a muri trebuie sã fie voluntarã ºi sã aparþinã unui pacient informat; trebuie sã
existe o boalã fizicã sau psihicã pe care bolnavul sã o considere insuportabilã; sã nu
existe altã modalitate (pentru pacient) de a îmbunãtãþi situaþia; doctorul trebuie sã se
consulte cu un alt specialist în domeniu. Înainte de a analiza în profunzime argumentele
pro ºi contra eutanasiei, este necesar sã se facã o serie de distincþii. Eutanasia poate avea
trei forme: voluntarã, nevoluntarã ºi involuntarã. ii. Eutanasia voluntarã, nevoluntarã ºi
involuntarã Urmãtorul exemplu este un caz de eutanasie voluntarã: Mary F. suferea de o
boalã care se agrava în ritm rapid. Ea ajunsese în faza în care era aproape în totalitate
paralizatã ºi, periodic, avea nevoie un tub respirator pentru a o menþine în viaþã. Suferea
foarte mult. ªtiind cã nu mai exista nici o speranþã ºi cã lucrurile se vor înrãutãþi, Mary
F. îºi dorea sã moarã. I-a cerut medicului sãu sã îi administreze o injecþie letalã care sã îi
curme viaþa. Dupã ce s-a consultat cu familia sa ºi cu membrii echipei de medici care o
îngrijeau, doctorul H i-a administrat injecþia solicitatã, iar Mary F. a decedat. Cazul lui
Mary F. este un caz evident de eutanasie voluntarã; adicã acþiunea de eutanasiere a fost
sãvârºitã de cãtre A la cererea lui B. Existã o legãturã strânsã între eutanasia voluntarã ºi
sinuciderea asistatã, caz în care o persoanã o asistã pe alta când aceasta din urmã îºi ia
viaþa – de exemplu, când A obþine medicamentele care îi vor permite lui B sã se
sinucidã. Eutanasia poate fi voluntarã chiar ºi în cazul în care persoana nu mai este
capabilã sã îºi exprime dorinþa de a muri în mometul în care i se curmã viaþa. Se poate
considera cã o persoanã ºi-ar dori sã moarã dacã s-ar afla într-o situaþie în care, aflatã
într-o stare de suferinþã ºi de boalã incurabilã, în urma unui accident care i-a afectat în
mod definitiv facultãþile mintale, nu ar mai putea decide între viaþã ºi moarte. Dacã, încã
din momentele de luciditate, persoana respectivã ºi-a exprimat dorinþa de a muri dacã ar
ajunge într-una din situaþiile de mai sus, atunci se considerã cã persoana care îi curmã
viaþa în circumstanþele corespunzãtoare acþioneazã la cererea acesteia ºi realizeazã un
act de eutanasie voluntarã.EUTANASIA 325 Eutanasia este nevoluntarã în cazul în care
persoana a cãrei viaþã este curmatã nu poate alege între viaþã ºi moarte în mod
independent – de exemplu, pentru cã suferã de o boalã incurabilã sau este vorba despre
un nou-nãscut handicapat, sau din cauza unei boli sau a unui accident care au transformat
o persoanã aptã într-o persoanã incapabilã definitiv, fãrã ca acea persoanã sã fi precizat
anterior dacã ar accepta eutanasia în anumite condiþii. Eutanasia este involuntarã în
cazul în care este aplicatã unei persoane care ar fi putut sã îºi dea sau nu
consimþãmântul, dar nu l-a dat – fie pentru cã nu i s-a cerut, fie pentru cã i s-a cerut, dar
nu ºi l-a dat, dorindu-ºi sã trãiascã. Deºi cazurile clare de eutanasie involuntarã sunt
relativ rare (de exemplu, când A o împuºcã pe B fãrã ca B sã îºi fi dat consimþãmântul de
a fi salvatã din mâinile unui torþionar sadic), s-a afirmat cã unele practici medicale
acceptate (cum ar fi administrarea dozelor din ce în ce mai mari de calmante care duc la
moartea pacientului sau neaprobarea opririi tratamentului care menþine pacientul în
viaþã) pot sã conducã la eutanasie involuntarã. iii. Eutanasia activã ºi cea pasivã Pânã
acum, am definit „eutanasia” într-un sens mai flexibil ca „moarte din compasiune”, adicã
A provoacã moartea lui B, de dragul acestuia. Totuºi, existã douã modalitãþi prin care A
poate realiza acest lucru: A poate sã îl omoare pe B administrându-i, de exemplu, o
injecþie letalã; sau A îl poate lãsa pe B sã moarã prin încetarea tratamentului care îl
menþinea în viaþã. Cazurile care se încadreazã în prima categorie sunt numite cazuri de
eutanasie „activ㔠sau „pozitivã”, în timp ce acelea care sunt incluse în cea de-a doua
categorie sunt considerate cazuri de eutanasie „pasiv㔠sau „negativã”. Toate cele trei
forme de eutanasie enumerate anterior – voluntarã, nevoluntarã ºi involuntar㠖 pot sã fie
ori pasive, ori active. Dacã modificãm câteva aspecte ale cazului lui Mary F., acesta
devine unul de eutanasie pasivã, voluntarã: Mary F. suferea de o boalã care se agrava în
ritm rapid. Ea ajunsese în faza în care era aproape în totalitate paralizatã ºi, periodic, avea
nevoie de un tub respirator pentru a o menþine în viaþã. Suferea foarte mult. ªtiind cã nu
mai exista nici o speranþã ºi cã lucrurile se vor înrãutãþi, Mary F. îºi dorea sã moarã. I-a
cerut medicului sãu sã nu mai fie conectatã la tubul respirator data urmãtoare când va
avea nevoie de acesta. Medicul a fost de acord cu dorinþa lui Mary, a instruit personalul
medical care se ocupa de ea, iar Mary a murit opt ore mai târziu din cauza unei
insuficienþe respiratorii. Potrivit unei concepþii destul de des întâlnite, atât omisiunile,
cât ºi acþiunile pot constitui eutanasie. Biserica Romano-Catolicã, în cadrul Declaraþiei
asupra eutanasiei, defineºte, de exemplu, eutanasia ca fiind „o acþiune sau omisiune care
prin ea însãºi sau cu intenþie cauzeazã moartea” (1980, p. 6). Aceastã afirmaþie a generat
apariþia unor dezacorduri filosofice cu privire la care acþiuni sau omisiuni conduc la
eutanasie. Astfel, uneori se neagã faptul cã un medic a practicat eutanasia (nevoluntarã
pasivã) în momentul326 APLICAÞII în care s-a abþinut de la a resuscita un nou-nãscut
care suferã de un handicap extrem de sever sau când un medic se implicã în eutanasiere
prin administrarea unor doze din ce în ce mai mari de calmante, despre care el ºtie cã vor
provoca moartea pacientului. Alþi autori susþin cã, de fiecare datã când un agent se
angajeazã în mod intenþionat ºi în cunoºtinþã de cauzã în realizarea unei fapte sau a unei
omisiuni care va duce la moartea pacientului, acesta a realizat eutanasie activã sau
pasivã. În ciuda marii diversitãþi de opinii formulate pe marginea acestui subiect,
dezbaterile pe tema eutanasiei s-au concentrat, de cele mai multe ori, pe o serie de
aspecte: 1) Existã vreo diferenþã din punct de vedere moral între o moarte provocatã
activ (sau pozitiv) ºi una generatã de faptul cã tratamentul care menþinea bolnavul în
viaþã a fost întrerupt? 2) Toate mijloacele disponibile de menþinere în viaþã trebuie
utilizate, sau existã anumite mijloace „extraordinare” sau „nepotrivite” care nu trebuie
utilizate? 3) Existã vreo diferenþã din punct de vedere moral între faptul cã moartea
pacientului a fost intenþionatã sau cã a survenit ca o consecinþã evidentã a acþiunii sau a
omisiunii agentului? În cele ce urmeazã va fi prezentat un scurt rezumat al acestor
dezbateri. iv. Acþiuni ºi omisiuni/a omorî ºi a lãsa sã moarã A împuºca pe cineva
reprezintã o acþiune: a nu reuºi sã ajuþi victima unor împuºcãturi este o omisiune. Dacã
A îl împuºcã pe B, iar B moare, înseamnã cã A l-a omorât pe B. Dacã C nu face nimic
pentru a salva viaþa lui B, înseamnã cã C l-a lãsat pe B sã moarã. Cu toate acestea, nu
orice acþiuni sau omisiuni care duc la moartea unei persoane sunt relevante pentru
dezbaterea cu privire la eutanasie. Aceasta se axeazã pe fapte sau omisiuni intenþionate –
adicã, se referã doar la morþi provocate în mod intenþionat ºi în cunoºtinþã de cauzã,
într-o situaþie în care agentul ar fi putut proceda altfel – adicã, în situaþia în care A s-ar
fi abþinut sã îl omoare pe B, iar C i-ar fi salvat viaþa. Existã o serie de aspecte
problematice în ceea ce priveºte diferenþierea dintre a omorî ºi a lãsa pe cineva sã moarã
sau dintre eutanasia activã ºi cea pasivã. În cazul în care distincþia dintre a omorî ºi a lãsa
pe cineva sã moarã s-ar baza doar pe diferenþele dintre acþiuni ºi omisiuni, atunci
agentul care, spre exemplu, opreºte aparatul care îl menþine în viaþã pe B, îl omoarã pe
B, iar agentul care se abþine de a-l conecta încã de la început pe C la acelaºi aparat, îl
lasã pe acesta din urmã sã moarã. Aceastã modalitate de a diferenþia cele douã metode i-
a determinat pe mulþi autori sã o numeascã neplauzibilã ºi sã încerce sã o orienteze în
alte direcþii. O posibilã sugestie ar fi sã percepem acþiunea de a omorî ca pe o
succesiune de evenimente care duc la moarte, iar pe cea legatã de a lãsa pe cineva sã
moarã ca abþinere de a interveni într-o succesiune de evenimente care duc la moarte.
Conform acestei scheme, administrarea unei injecþii letale ar reprezenta un caz de omor;
în timp ce a nu conecta un pacient la un aparat respirator sau a-lEUTANASIA 327
deconecta de la acesta, ar fi o situaþie care aparþine celei de-a doua categorii. În primul
caz, pacientul moare din cauza unor evenimente declanºate de agent, în cel de-al doilea,
deoarece agentul nu intervine în cursul evenimentelor (de exemplu, o boalã letalã) deja
declanºate, dar, de data aceasta, nu de cãtre agent. Este oare aceastã distincþie dintre a
omorî ºi a lãsa pe cineva sã moarã, sau dintre eutanasia activã ºi cea pasivã, relevantã din
punct de vedere moral? Este mai rãu sã omori pe cineva sau sã îl laºi sã moarã? Diferite
argumente au fost formulate pentru a demonstra acestea. Unul dintre cele mai plauzibile
este faptul cã un agent care omoarã provoacã moartea, în timp ce un agent care lasã pe
cineva sã moarã permite naturii sã îºi urmeze cursul firesc. S-a afirmat cã aceastã
distincþie între „a acþiona” ºi „a lãsa sã acþioneze” este importantã din punct de vedere
moral atât timp cât limiteazã obligaþiile ºi responsabilitãþile agentului de a salva vieþi.
Deºi faptul de a se abþine de la a omorî un om necesitã un efort minim, situaþia este mult
mai dificilã când este vorba despre salvarea vieþii cuiva. Dacã am pune în balanþã cele
douã metode, atunci am fi la fel de responsabili pentru moartea celor pe care nu reuºim
sã îi salvãm ºi pentru cea a celor pe care îi omorâm – iar a nu reuºi sã îi ajutãm pe
africanii înfometaþi ar fi echivalent cu a le trimite mâncare otrãvitã (vezi Foot, 1980, pp.
161-162). Acesta ar fi un lucru absurd, susþine argumentul: suntem mult mai
responsabili pentru moartea celor pe care îi omorâm decât pentru cea a celor pe care nu
reuºim sã îi salvãm. În consecinþã, a omorî o persoanã este mult mai grav decât a o lãsa
sã moarã. Dar, cu toate cã uneori se poate observa o distincþie din punct de vedere moral
între a omorî ºi a lãsa pe cineva sã moarã, acest lucru nu înseamnã cã o asemenea
diferenþã poate fi valabilã întotdeauna. Uneori, suntem la fel de responsabili atât pentru
omisiunile noastre, cât ºi pentru faptele noastre. Un pãrinte care nu îºi hrãneºte copilul
sau un medic care refuzã sã dea insulinã unui diabetic care este sãnãtos în rest, nu va fi
absolvit de responsabilitate moralã doar prin justificarea cã persoana aflatã în grija sa a
murit din cauza omisiunilor sale. Mai mult, când argumentul cu privire la importanþa
distincþiei dintre a omorî ºi a lãsa pe cineva sã moarã este adus în discuþie în dezbaterile
legate de eutanasie, trebuie avut în vedere un element suplimentar. A omorî pe cineva
sau a-l lãsa sã moarã în mod deliberat este considerat în general un lucru negativ
deoarece persoanei respective i se ia viaþa. În situaþii obiºnuite, oamenii îºi preþuiesc
viaþa, ºi este în interesul lor sã ºi-o continue. Situaþia se schimbã în mometul în care
intervin problemele legate de eutanasie. În cazuri de eutanasie, moartea – ºi nu
continuarea vieþii – este în interesul persoanei respective. Acest lucru înseamnã cã un
agent care omoarã sau unul care lasã pe cineva sã moarã, nu dãuneazã vieþii acelei
persoane, ci îi aduce foloase. Aceastã concluzie i-a determinat pe autorii din domeniu sã
propunã urmãtoarele: dacã, într-adevãr, suntem mult mai responsabili pentru acþiunile
noastre decât pentru omisiunile noastre, atunci A, care îl omoarã pe C în contextul
eutanasiei, va fi mult mai moral decât B care îl lasã pe C sã moar㠖 deoarece A îl ajutã
pe C, în timp ce B doar permite ca anumite foloase sã îi parvinã lui C.328 APLICAÞII v.
Metode de tratament obiºnuite ºi neobiºnuite Tehnologiile medicale avansate permit
medicilor sã menþinã în viaþã mulþi pacienþi care, în urmã cu un deceniu sau douã, ar fi
murit pentru cã nu existau metode de a amâna moartea. Acestã realitate aduce în prim-
plan o întrebare mai veche: sunt medicii obligaþi sã facã întotdeauna tot ceea ce este cu
putinþã pentru a salva viaþa unui pacient? Trebuie sã facã eforturi „eroice” pentru a mai
adãuga câteva sãptãmâni, zile sau ore la viaþa unui pacient bolnav de cancer în fazã
terminalã? Trebuie întotdeauna începute tratamente pentru copiii care s-au nãscut atât de
bolnavi încât scurta lor viaþã va fi marcatã doar de o suferinþã continuã? Majoritatea
autorilor din domeniu sunt de acord cu privire la faptul cã existã situaþii în care
tratamentul de menþinere în viaþã ar trebui întrerupt, iar pacientul lãsat sã moarã.
Aceastã opinie este susþinutã chiar ºi de cãtre cei care condamnã eutanasia sau încetarea
intenþionatã a vieþii. Ea determinã nevoia impetuoasã de a stabili criteriile care fac
diferenþa între omisiunile permise ºi cele interzise în ceea ce priveºte mijloacele de
menþinere în viaþã a unui pacient. În mod tradiþional, aceastã distincþie s-a realizat în
termeni de mijloace de tratament obiºnuite ºi neobiºnuite. Diferenþa dintre acestea este
veche ºi a fost utilizatã de cãtre Biserica Romano-Catolicã pentru a face faþã problemei
operaþiilor efectuate în perioada anterioarã apariþiei antisepticelor ºi anesteziei. Dacã
pacientul refuza mijloacele obiºnuite – cum ar fi mâncarea – acest refuz era considerat
drept suicid sau încetare intenþionatã a vieþii. Refuzul unor mijloace speciale (operaþii
dureroase sau riscante), pe de altã parte, nu era inclus în aceeaºi categorie. În prezent,
diferenþa dintre metodele de menþinere în viaþã a pacientului care sunt considerate
obiºnuite ºi obligatorii ºi cele care nu sunt este exprimatã în termeni de metode de
tratament „potrivite” ºi „nepotrivite”. O metodã este „potrivit㔠dacã oferã o speranþã
rezonabilã de utilitate pacientului, iar „nepotrivit㔠în cazul în care nu îndeplineºte
aceastã condiþie (vezi Sacred Congregation for the Doctrine of the Faith1 , 1980, pp.
9,10). Perceputã în acest sens, distincþia dintre metodele potrivite ºi cele nepotrivite este
în mod evident relevantã din punct de vedere moral. Bineînþeles, aceasta nu este o
distincþie între diferite metode de tratament, considerate doar simple metode de
tratament. Mai degrabã, este o distincþie între rezultatele potrivite ºi nepotrivite pe care
pacienþii le pot obþine în urma efectuãrii unui tratament. Acelaºi tratament poate sã fie
potrivit sau nepotrivit în funcþie de condiþia medicalã a pacientului ºi de calitatea ºi
cantitatea de viaþã pe care o poate câºtiga în urma tratamentului. De exemplu, o operaþie
dureroasã ºi complexã poate fi „obiºnuit㔠ºi „potrivit㔠pentru un tânãr de 20 de ani,
care este în rest sãnãtos, ºi ar putea determina o prelungire considerabilã a vieþii sale;
aceeaºi operaþie poate fi „neobiºnuit㔠ºi „nepotrivit㔠în cazul unui pacient în vârstã,
care suferã ºi de alte afecþiuni grave. Chiar ºi un tratament simplu, cum ar fi unul cu
antibiotice sau unul de fizioterapie, este uneori considerat neobiºnuit ºi facultativ (vezi
Linacre Centre Working Party, 1982, pp. 46-48). 1. Sfânta Congregaþie pentru Doctrina
Credinþei (n.t.).EUTANASIA 329 Aceastã perspectivã asupra metodelor obiºnuite ºi
neobiºnuite de tratament sugereazã faptul cã un agent care refuzã sã utilizeze metode
neobiºnuite de tratament se implicã în eutanasia pasivã: de dragul lui B, A întrerupe un
tratament care l-ar putea menþine în viaþã. Nu existã o pãrere unanimã cum cã încetarea
unui tratament neobiºnuit ºi nepotrivit ar fi un caz de eutanasie pasivã. Deseori se afirmã
faptul c㠄eutanasia” presupune încetarea deliberatã ºi intenþionatã a vieþii.
Administrarea unei injecþii letale sau întreruperea unui tratament de menþinere în viaþã
sunt exemple de încetare intenþionatã a unei vieþi; întreruperea tratamentelor neobiºnuite
ºi lãsarea pacientului sã moarã nu sunt. În acest caz, întrebarea este urmãtoarea: ce face
medicul când îi întrerupe lui B tratamentul de menþinere în viaþã nepotrivit, prevãzând
faptul cã B va muri? ªi cum poate acest mod de a provoca moartea pacientului sã fie
deosebit, în funcþie de intenþia agentului, faþã de întreruperea tratamentului obiºnuit, pe
de o parte, ºi administrarea unei injecþii letale, pe de altã parte? Aceste întrebãri ne aduc
în faþa celei de-a treia teme importante pe care s-a axat dezbaterea despre eutanasie:
distincþia dintre moartea intenþionatã ºi cea prevãzutã. vi. A provoca moartea ºi a
prevedea producerea ei Dacã A îi administreazã lui B o injecþie letalã pentru a-i curma
suferinþa, înseamnã cã A a provocat în mod intenþionat moartea lui B. Acest exemplu nu
poate fi combãtut. Dar este oare aceeaºi situaþie în cazul în care A încearcã sã curme
suferinþa lui B prin administrarea unor doze de medicamente din ce în ce mai mari
(„calmare piramidalã”), ºtiind cã acest lucru va determina moartea lui B? Sau când A
opreºte în mod deliberat aparatul respirator care îl menþine în viaþã pe B, ºtiind cã B va
muri în urma acestui fapt? Cei care susþin cã doar primul exemplu este un caz de
eutanasie sau de încetare intenþionatã a unei vieþi, iar celelalte douã nu, au încercat sã
facã o diferenþã între aceste cazuri, în termeni de rezultate intenþionate în mod direct ºi
consecinþe prevãzute, dar neintenþionate. Reflectând asupra administrãrii unor doze din
ce în ce mai mari ºi posibil letale de calmante, Declaraþia asupra eutanasiei a Vaticanului
afirmã cã aceast㠄calmare piramidal㔠este acceptabilã deoarece, în acest caz, „moartea
nu este în nici un fel intenþionatã sau doritã, cu toate cã riscul sãu este luat în calcul”
(1980, p. 9). Cu alte cuvinte, chiar dacã A prevede cã B va muri în urma faptelor sale,
moartea lui B este doar prevãzutã ºi nu intenþionatã. Intenþia directã este de a calma
durerea ºi nu de a omorî pacientul. Distincþia dintre rezultate intenþionate ºi consecinþe
prevãzute, dar neintenþionate este concretizatã în Principiul Efectului Dublu1 (PED).
PED enumerã o serie de condiþii în care agentul poate s㠄îngãduie” sau s㠄permit㔠ca
o anumitã consecinþã (cum ar fi moartea unei persoane) sã se întâmple, cu toate cã acea
consecinþã nu trebuie sã fie intenþionatã de cãtre agent. Toma din Aquino, despre care
se spune cã ar fi formulat 1. The Principle of Double Effect (PDE) (n.t.).330 APLICAÞII
PED, a aplicat distincþia dintre consecinþele direct intenþionate ºi cele doar prevãzute
asupra acþiunilor de auto-apãrare. Dacã o persoanã este atacatã ºi îºi ucide agresorul,
intenþia sa este de a se apãra ºi nu de a-l omorî pe acesta (Summa Theologiae, II, ii). S-
au ridicat douã întrebãri cu privire la distincþia intenþie/prevedere: – Se poate face
întotdeauna o distincþie clarã între consecinþele pe care un agent le are în intenþie în
mod direct ºi cele pe care doar le prevede? – Este aceastã distincþie, în mãsura în care
poate fi fãcutã, relevantã din punct de vedere moral? Consideraþi primul aspect din
perspectiva urmãtorului exemplu citat extrem de frecvent: Un grup de exploratori erau
blocaþi într-o peºterã, în a cãrei intrare îngustã se blocase un membru mai gras al echipei.
Nivelul apei este în continuã creºtere. Dacã un alt membru al echipei ar dinamita zona
din apropierea omului mai gras, am putea spune cã el a intenþionat sã îl omoare pe cel
gras sau doar cã a prevãzut-o ca pe o consecinþã a eliberãrii echipei, de a înlãtura trupul
omului gras din intrare sau de a-l face sã explodeze? Dacã cineva doreºte sã afirme cã
moartea omului gras a fost în mod evident intenþionatã, atunci cum se deosebeºte acest
caz de cel în care un medic poate administra doze din ce în ce mai mari de calmante, fapt
care va provoca moartea pacientului, fãrã sã se considere cã respectivul doctor a
intenþionat moartea acestuia? Apar probleme filosofice serioase în orice aplicare
sistematicã a distincþiei intenþie/ previziune, iar literatura de specialitate este plinã de
critici ºi respingeri ale argumentului. Nancy Davis discutã o parte a acestei literaturi în
contextul eticii deontologice (caz în care distincþia devine crucialã) în capitolul 17,
„Deontologia contemporanã”. Presupunând cã dificultãþile pot fi depãºite, apare
urmãtoarea întrebare: este aceastã diferenþã dintre rezultatele direct intenþionate ºi
consecinþele prevãzute relevantã din punct de vedere moral? Conteazã, din punct de
vedere moral, dacã un medic, în momentul în care administreazã ceea ce el crede a fi un
medicament letal, intenþioneazã sã curme durerea pacientului sau intenþioneazã sã îi
provoace moartea? De multe ori, se face o distincþie între bunãtatea sau rãutatea
agenþilor: dovada bunãtãþii unui agent este lipsa dorinþei sale de a omorî o altã
persoanã. Cu toate acestea, nu este clar dacã aceastã diferenþã poate fi aplicatã ºi în
cazurile de eutanasie. În toate aceste situaþii, A încearcã sã aducã foloase lui B,
acþionând ca un bun agent. Doar dacã presupunem cã existã o regulã care spune c㠄un
agent bun nu trebuie niciodatã sã intenþioneze moartea unui inocent” are sens sã se facã
distincþia între bunãtatea ºi rãutatea agentului, dar atunci acestei reguli îi lipseºte
logica.EUTANASIA 331 vii. Concluzii Distincþiile discutate mai sus reprezintã
diferenþe care sunt resimþite în profunzime. Dacã aceste diferenþe sunt relevante sau nu
din punct de vedere moral, ºi dacã da, din ce perspectivã, reprezintã o discuþie care
continuã încã. Existã totuºi un aspect al dezbaterii cu privire la eutanasie care nu a fost
încã atins. Oamenii sunt în general de acord cã s-ar putea sã nu existe nici o diferenþã
intrinsecã din punct de vedere moral între eutanasia activã ºi cea pasivã, între metodele
de tratament obiºnuite ºi cele neobiºnuite, între moartea intenþionatã ºi ea prevãzutã. Cu
toate acestea, în anumite cazuri se considerã cã diferenþele de acest gen reprezintã linii
de demarcare importante în ceea ce priveºte politicile publice. Aceasta necesitã trasarea
unor limite, dintre care, universale sunt cele care ne protejeazã împotriva morþilor
nejustificate. Chiar dacã aceste limite pot pãrea arbitrare ºi neliniºtitoare din punct de
vedere filosofic, ele sunt necesare pentru a proteja membrii mai vulnerabili ai societãþii
împotriva abuzurilor. Întrebarea este, bineînþeles, dacã acest mod de raþionare are o bazã
consistentã: dacã societãþile care permit terminarea vieþii în anumite circumstanþe nu
vor aluneca pe o pantã periculoasã care va duce de la practici justificate la unele
nejustificate. În versiunea sa logicã, argumentul pantei alunecoase nu este convingãtor.
Nu existã baze logice penru care motivele care justificã eutanasia – compasiunea ºi
respectul pentru autonomie – ar trebui sã justifice în mod logic omorurile care nu sunt
sãvârºite nici din compasiune, nici din respect pentru autonomie. În versiune empiricã,
argumentul pantei alunecoase susþine cã omorurile justificate vor duce, de fapt, la
omoruri nejustificate. Existã foarte puþine dovezi empirice care sã dovedeascã aceastã
afirmaþie. Chiar dacã programul „eutanasiei” naziste este deseori citat ca un exemplu
pentru ceea ce se poate întâmpla în momentul în care o societate considerã cã unele vieþi
nu meritã sã fie trãite, motivaþia din spatele acestor omoruri nu a fost nici compasiunea,
nici respectul pentru autonomie; au fost, mai degrabã, prejudicii rasiale ºi credinþa cã
puritatea rasialã a poporului (volk) impunea eliminarea anumitor indivizi ºi grupuri.
Dupã cum am mai spus, în Olanda se desfãºoarã în prezent un „experiment social ” cu
eutanasia activã voluntarã. Pânã acum, nu avem nici o dovadã cã acest fapt i-a împins pe
olandezi pe o pantã alunecoasã.

TEMA NR. 13. PROBLEME ETICE LA SFÂRŞITUL VIEŢII. EUTANASIA

ACTIVĂ-PASIVĂ. SUICIDUL ASISTAT.

Aspecte etice și morale în suicid

Unul din principiile etice medicale stabilite de Asociaţia Medicală Americană în anul
1847 stipulează faptul că: ”Principalul obiectiv al profesiei medicale este cel de a fi în
slujba umanităţii, manifestând un respect deplin pentru demnitatea omului”. Deşi, acest
principiu este destul de explicit, în psihiatrie această afirmaţie poate determina o serie de
întrebări deoarece avem în vedere faptul că mulţi pacienţi au discernământul diminuat
sau absent şi nu pot fi parteneri egali în relaţia medic pacient. În aceste condiţii
responsabilitatea revine integral medicului psihiatru, iar deciziile din activitatea sa nu pot
face întotdeauna obiectul unei analize etice profunde, deoarece posibilităţile de
intervenţie ar deveni tardive şi ineficiente.
Relaţia depresie-suicid trebuie scoasă din limitele unui model medical şi trebuie plasată
la răscrucea dintre psihiatrie, etică normativă şi morală. Cu toate acestea, nu trebuie
făcută o delimitare netă între suicid patologic şi suicid raţional, având în vedere
caracterul şi variabilitatea individuală a comportamentului suicidal. Pentru societate,
suicidul nu este numai o problemă medicală, ci şi una morală, care se concretizează în
atitudinea acesteia.

Aspectul moral al oricărui suicid este greu de evaluat deoarece moralitatea implică o
serie de reguli sau principii care stau la baza jocului vieţii.

Decizia de a muri este dincolo de acţiunea argumentelor. Cu toate acestea, se poate

vorbi de obligaţia morală pentru celelalte persoane din jurul celui cu potenţial suicidal.
Putem contura ideea de obligativitate generală în a oferi ajutor celor aflaţi sub influenţa
unei stări afective negative şi care vor să renunţe la viaţă. Această atitudine devine şi mai
clară având în vedere faptul că în majoritatea ţărilor nu este încurajat suicidul. Dar,
această situaţie de ansamblu nu ne împiedică să ne gândim cât de mare este această
obligaţie de a interveni în actul suicidal, cui îi revine preponderent această obligaţie de a
interveni şi mai ales în ce constă această obligaţie. Mult mai dificil şi poate şi mai subtil
este şi rolul de sfătuitor pe care şi-l poate asuma un profesionist în faţa tentativei sau
ideaţiei suicidale. Tot ceea ce se poate cere persoanei suicidale este un interval de
reconsiderare în care să poată analiza toate perspectivele şi în care se poate întări
suportul moral oferit.

Implicațiile morale ale sinuciderii asistate de medici

Întrebarea de ordin moral care apare atunci când discutăm despre sinuciderea asistată de
medici este dacă acțiunea de a ucide, chiar și cu intenția de a alina suferința unui om
drag, poate fi vreodată justificată. Ce se întâmplă atunci când mâna care ucide este
aceeași cu cea care, prin jurământul lui Hippocrate, și-a asumat datoria de a vindeca?
Stiloul cu ajutorul căruia substanțele letale sunt menționate pe rețeta sinucigașului pare a
fi condus de doua mâini: a medicului și a pacientului.

Procesele care conduc către moartea mea au fost divizate atent în acțiuni mici care nu
constituie o crimă în sine și au fost executate ”de câteva mâini prietenoase”. Chiar și în
aceste condiții statul insistă să îmi pedepsească ajutoarele. A sugerat să le fie tăiate
mâinile, fiindcă numai cu ele au contribuit. Conștiința a fost numai a mea, acestea au
fost ultimele cuvinte ale lui Ramon Sampedro, spaniolul tetraplegic, care a fost
imobilizat la pat timp de 29 de ani, în tot acest timp pledând pentru dreptul de a muri cu
demnitate. Lupta spaniolului de a face legală sinuciderea asistată de medici a făcut
înconjurul lumii și a deschis oficial această dezbatere, povestea sa fiind ulterior
ecranizată de regizorul Alejandro Amenabar (Mar Adentro, 2004).

Sinuciderea asistată medical – Eutanasia

Cu siguranță nu există un subiect mai controversat decât cel care analizează

“eutanasierea” sau “sinuciderea asistata”. Eutanasierea reprezintă administrarea
intenționată a unei doze letale de medicament cu scopul ca pacientul sa iși termine viața.
Sinuciderea asistată reprezintă acel moment în care un doctor prescrie medicamente
letale către un pacient, însă pacientul este responsabil de administrarea acestora. Ambele
practici au același scop: de a curma suferința unui pacient. În timp ce în majoritatea
statelor lumii eutanasierea rămâne ilegală, există alte țări mici la număr, care acceptă
această practică.

Olanda - prima țară din lume care a legalizat eutanasierea, adoptând legea în 2002, cu
toate că eutanasierea a fost tolerată încă din anii 1970. Astfel, orice persoana cu vârsta de
peste 12 ani are dreptul de a-și cere dreptul la moarte.

Belgia - eutanasierea este legală de aproape 10 ani, dar cu toate acestea sunt și unele
reguli. Astfel, cel care “suferă de o boală gravă și de dureri insuportabile, atât fizice cât și
psihice, poate cere eutanasierea”.

Luxemburg, deși o bună parte din comunitatea medicală din Luxemburg a fost împotriva
legalizării eutanasierii, în anul 2009, Luxemburg a devenit cel de-al treilea stat care a
legalizat aceasta practică. Un pacient are dreptul să iși curme viața dacă suferă de o boală
incurabila, însă cererea de eutanasiere trebuie să îi fie aprobată de doi medici.

Elveția, sinuciderea asistată este legală încă din anii 1930. Pe de altă parte, în Elveția nu
numai cetățenii au dreptul la sinucidere asistată, dar și persoanele străine. De altfel,
foarte multe persoane aleg să călătorească în Elveția tocmai pentru a beneficia de un
sfârșit de viață legal.

Germania, pacienții au dreptul de a refuza orice tratament care ar putea să le salveze

viața. Mai mult, sinuciderea asistată este semi-legală în Germania, iar un doctor care are
un ordin scris, are permisiunea de a prescrie medicamente care să scurteze viața unui
pacient.
Motivațiile care ii împing pe pacienți sa recurgă la sinuciderea asistată medical

Motivațiile care împing pacienții spre sinuciderea asitată sunt de natură:

• fizica: durerea insuportabilă, simptome neurologice, dispnee (teama de sufocare),

astenia extremă (adinamia), limitări senzoriale (văz, auz), incontinența, tulburările de
somn;

• sociala: nevoia ridicată și dependența de îngrijiri de lungă durată, imobilitatea,

izolarea socială;

• psiho-existențiale: teama de urmările unui tratament radical (deformări faciale

sau corporale), păstrarea controlului asupra circumstanțelor morții, pierderea
capacităților de angajare în activități care fac viața plăcută/de suportat (gătit, scris, citit,
plimbat), pierderea demnității, pierderea sensului vieții, a autonomiei.

Eutanasia este actul deliberat de a pune capăt vieţii unui pacient cu intenţia de a curma
suferinţa acestuia. Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă moartea unui pacient
ca urmare directă a "ajutorului" dat de un medic. Indiferent cum s-ar numi, problema de
ordin etic rămâne - nu poate fi niciodată bine să ucizi, chiar cu intenţia de a alina
suferinţa. Viaţa umană are o valoare intrinsecă. Tradiţia iudeo-creştină susţine că omul a
fost creat după chipul lui Dumnezeu şi ca urmare, viaţa umană are demnitate, sfinţenie şi
este inviolabilă. Principiul secular, non-religios, consacrat în tratatele de drepturile
omului, conform căruia nimeni nu trebuie să ucidă este bazat în fapt pe demnitatea şi
sfinţenia iudeo-creştine. Principiul inviolabilităţii vieţii interzice uciderea intenţionată,
dar nu specifică faptul că viaţa trebuie menţinută cu orice preţ, de exemplu până la capăt
în cazul tratamentelor invazive sau agresive, cum ar fi ventilaţia asistată împotriva
dorinţei pacientului conştient sau în cazul în care tratamentele ar fi zadarnice, de
exemplu chimioterapia agresivă pentru cancerul avansat. Doctorii trebuie să decidă dacă
un tratament prescris este adecvat sau nu. Medicul îl va găsi, de obicei, pe cel potrivit
făcând o analiză corectă a metodelor folosite în tratament, a gradului de complexitate sau
de risc, a costurilor. Medicul compară aceste elemente cu rezultatele aşteptate, luând în
considerare şi starea de sănătate a persoanei bolnave şi resursele fizice şi psihice ale
acesteia.

• Concluzii: Sinuciderea asistată este o problemă controversată, chiar şi în ţările

unde este permisă prin lege. Cercetările efectuate recent de către doamna Carine
Brochier, de la European Institute of Bioethics din Bruxelles, arată că prea mulţi oameni
mor ca urmare a acestei legi. “Eutanasia nu este răspunsul pentru toată suferinţa umană.
Numărul persoanelor care aleg să-şi pună capăt zilele sub observaţia medicilor a crescut
în ultimii ani, astfel încât, dacă în 2012, s-au înregistrat în Belgia 1.432 de astfel de
cazuri, în 2013 numărul lor a crescut la 1.807. Deşi anul trecut majoritatea persoanelor
care au solicitat eutanasie aveau peste 70 de ani, procentul tinerilor fără probleme de
sănătate fizică, dar care invocă depresia şi suferinţa psihică drept fundament al deciziei
de a-şi încheia viaţa voluntar este în creştere. SAM nu este o practică legalizată in
Romania și nici nu a fost pusă problema de a concepe un proiect de lege in acest sens.
Pană în momentul de față, un singur român (Andrei Haber) a apelat la sinuciderea
asistată medical, optând pentru clinica "Dignitas" din Elvetia. În România, Colegiul
Medicilor prevede în “Codul de deontologie medicală” interzicerea eutanasiei. Prof. dr.
Vasile Astărăstoae, preşedinte al Colegiului Medicilor din România şi membru în
Comitetul Director de Bioetică al Consiliului Europei, declara că “mâna care vindecă
nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide”.

Unul dintre argumentele menite sa combată legalizarea sinuciderii asistate de medici este
acela ca SAM ar putea deveni o practică de rutină, folosită la scara largă. În țările unde
sinuciderea asistată de medici este permisă, au fost depistate numeroase cazuri în care au
fost uciși inclusiv pacienți ce nu își doreau sa moară.

PreambulPrima precizare necesară pentru a putea vorbi despre eutanasie ca opţiune

etică este aceea că în cazul eutanasiei, spre deosebire de alte motivaţii de a ucide, scopul
este de a ajuta. A ajuta pe cineva să nu mai sufere sau a-l ajuta să moară. Aşadar, de
exemplu, neglijarea unui pacient, avînd drept consecinţă moartea acestuia, nu este
eutanasie, la fel cum nu a fost nici uciderea persoanelor de o anumită etnie sau stare de
sănătate sau orientare sexuală etc., în timpul regimului nazist.Fiecare dintre tipurile de
eutanasie enumerate în prezenta colecţie (sinuciderea asistată, eutanasia activă, pasivă,
voluntară, non-voluntară şi involuntară) ridică pro-bleme etice specifice. Desigur, într-o
perspectivă în care eutanasia este greşită moralmente sub orice formă ar avea loc,
distincţiile sînt irelevante şi întotdeauna trebuie făcut totul pentru a prezerva viaţa.În
dezbaterea pe tema eutanasiei însă, de cele mai multe ori, unele aplicaţii sînt considerate
acceptabile moral, altele " poate obligatorii, iar altele " problematice sau chiar
inacceptabile. O opţiune este asumarea tacită a eutanasiei pasive, fără acceptarea
explicită a semnificaţiei sale. Astfel este, de exemplu, decizia de a nu acorda tratament
nou-născuţilor cu dizabilităţi atît de serioase încît efortul de a-i ţine în viaţă nu poate
avea drept rezultat decît mai multă suferinţă, urmată implacabil de o moarte timpurie.
Aici sînt invocate de multe ori distincţia între acţiune (a ucide) şi omisiune (a lăsa să
moară), şi doctrina dublului efect, conform căreia rezultatul previzibil şi probabil al unei
acţiuni este acceptabil moralmente, dacă nu constituie rezultatul intenţionat al acţiunii
respective. Conform acestei doctrine, de exemplu, este acceptabil să administrezi
calmante prea puternice unui pacient cu scopul de a-i calma durerile, ştiind că astfel îi
vei grăbi moartea, însă nu este acceptabil să-i administrezi o injecţie letală cu scopul de
a-l ucide. Este acceptabil să nu faci eforturi extraordinare pentru a salva viaţa unui
bebeluş anencefalic sau chiar să nu-i administrezi antibiotice, hrană sau lichide, dar nu
este acceptabil să-i administrezi o injecţie letală. Conform multor susţinători ai eutanasiei
active, astfel de practici constituie alegerea mai puţin etică. Aceştia resping atît distincţia
acţiuni/omisiuni, cît şi doctrina dublului efect şi arată că acestea sînt doar tertipuri de a
evita asumarea responsabilităţii pentru deciziile deja luate (de a nu salva viaţa cu orice
preţ). Un caz interesant este cel al Germaniei, unde tema eutanasiei este încă în mare
măsură tabu, însă unde nou-născuţii cu dizabilităţi extrem de severe sînt lăsaţi să moară,
iar medicii nu au obligaţia de a face totul pentru a le prelungi viaţa (recomand articolul
"Bioethics and academic freedom", Bioethics, 1990, publicat de Peter Singer după ce nu
i s-a permis să abordeze tema eutanasiei în Germania).O altă precizare necesară este că,
în termeni pragmatici, eutanasia poate fi descrisă ca o temă de lux: una este discutarea
eticii eutanasiei în general şi cu totul alta implementarea de politici pe această temă.
Eutanasia este propusă cu precădere în/şi pentru statele dezvoltate, în care accesul la
resurse este răspîndit, iar sistemul de îngrijiri medicale " performant. În al doilea rînd şi
cel puţin la fel de important, este propusă în contextul aderenţei la principiul autonomiei
individuale. Din ce în ce mai mult, în state ca Marea Britanie, Olanda, Suedia etc.,
pacienţii sînt cei care iau deciziile în ceea ce priveşte sănătatea lor. Aceştia sînt din ce în
ce mai informaţi şi înclinaţi să înţeleagă şi să aleagă între opţiunile pe care le propun
medicii, iar paternalismul din partea cadrelor medicale este puţin popular. De altfel, mare
parte dintre situaţiile în care ar putea fi propusă eutanasia nu ar fi existat în urmă cu
cîţiva ani, un deceniu şi cu atît mai puţin un secol. Şi încă nu există, pentru foarte mulţi
oameni, în zilele noastre.În plus, determinarea situaţiilor în care eutanasia poate fi o
alegere acceptabilă moralmente sau chiar singura astfel de alegere este, la rîndul ei, o
temă separată: ar trebui permisă doar în cazul persoanelor care nu mai sînt şi nu vor mai
fi conştiente? Doar în cazul bolilor incurabile? Sau poate şi în situaţii precum depresia?
De multe ori în dezbaterea despre eutanasie se vorbeşte despre dreptul la viaţă, despre
dreptul de a muri sau despre dreptul la o moarte demnă. Este mai dificil însă de specificat
cine are aceste drepturi. Dacă cineva nu mai există, ca persoană, sau nu are dorinţe,
interese, preferinţe, nu poate face alegeri, iar această situaţie nu mai poate fi remediată,
despre ce drept, al cui, la ce, mai vorbim? Şi, nu în ultimul rînd, este dreptul la viaţă în
acelaşi timp o obligaţie de a trăi?Obligaţia de a respiraProgresul tehnologic aduce cu
sine situaţii foarte dramatice, neprevăzute şi pentru care, din păcate, nici una dintre
opţiunile posibile nu este fericită. Mulţi dintre noi ne amintim cazul lui Terri Schiavo, al
cărei soţ a obţinut în 2001 permisiunea de a o deconecta de la aparatele care o ţineau în
viaţă, după 11 ani în care s-a aflat în stare vegetativă permanentă. Într-o situaţie ca
aceasta, este foarte neclar cine este rău şi cine bun, cine acţionează în beneficiul
persoanei incapacitate şi cine nu. De o parte se aflau părinţii, convinşi, în ciuda
evidenţelor medicale, că fiica lor îşi poate reveni şi că este conştientă, iar de altă parte,
soţul acesteia, care înţelegea că nu se mai putea face nimic pentru recuperarea ei şi care
ştia că ea nu dorise să fie ţinută în viaţă în astfel de condiţii.Tocmai pentru a evita astfel
de situaţii, mulţi oameni au pregătit "testamente" în care specifică ce măsuri doresc să se
ia în cazul în care nu mai au capacitatea sau puterea de a comunica sau implementa ei
înşişi aceste decizii. Pentru mulţi, ideea că vor fi, ei sau trupurile lor, vulnerabili şi
incapabili să se apere, incapabili să îşi controleze orice mişcare, fără şanse de recuperare,
este mai înspăimîntătoare decît ideea propriei morţi. Cu siguranţă, aceste dileme sînt noi
şi solicită revizuirea multora dintre credinţele şi opţiunile celor afectaţi de ele: cine
sîntem, ce face ca viaţa să aibă valoare morală, cînd se poate spune că cineva a murit,
avem voie să murim acasă în mijlocul familiei, avem voie să nu respirăm?Obligaţia de a
ucideSe poate însă argumenta că aici nu este vorba despre dreptul la viaţă, în felul în
care, de exemplu, putem discuta despre sinucidere. Diferenţa dintre sinucidere, pe de o
parte, şi sinucidere asistată şi eutanasie, pe de alta, este că altcineva participă la sau
realizează uciderea. Pot alege să îmi tai venele, însă faptul că am această libertate nu mă
îndreptăţeşte să mă aştept ca altcineva să facă acest lucru pentru mine (şi mai mult, ca
parte a profesiei sale) chiar dacă persoana respectivă acceptă acest lucru. Dar dacă nu
acceptă? Ce se întîmplă în situaţia în care eutanasia voluntară activă devine legală, dar
nimeni nu acceptă să o realizeze? I se poate impune, în mod legitim, vreunui membru
identificabil al personalului medical obligaţia de a ucide? În cîteva situaţii se
argumentează că medicii au un drept moral de a refuza să întreprindă anumite proceduri.
Avortul şi eutanasia sînt printre aceste situaţii şi, într-adevăr, în statele în care fie avortul,
fie eutanasia, fie ambele sînt permise, cadrelor medicale le este recunoscut acest drept, în
anumite condiţii. Presupunînd că eutanasia este legală, că se găsesc medici dispuşi să fie
implicaţi în astfel de proceduri şi că cei care refuză au totuşi obligaţia de a transfera
cazurile colegilor lor, dreptul de a refuza realizarea eutanasiei nu pare să ridice alte
probleme. Dar dacă foarte puţini sau nici un medic nu acceptă să eutanasieze? Cu alte
cuvinte, implică recunoaşterea dreptului de a fi ajutat să mori o obligaţie din partea cuiva
anume de "a finaliza" acest act? Conform unor autori (e.g. Savulescu, "Conscientious
objection in medicine", BMJ, 2006), membrii personalului medical nu au astfel de
drepturi: aderarea la o profesie implică disponibilitatea de a întreprinde acţiunile
prevăzute în cadrul acelei profesii. Dacă valorile la care aderă un cadru medical nu sînt
compatibile cu exercitarea în totalitate a obligaţiilor de serviciu, atunci acea persoană nu
ar trebui să lucreze în domeniul respectiv. Un astfel de argument devine însă şi mai
problematic în comunităţile în care exercitarea profesiei de medic este încă precedată de
depunerea jurămîntului lui Hipocrate, conform căruia medicii nu au voie să
ucidă.Identitatea personalăÎn unele cazuri, o persoană îşi poate pierde capacitatea de
consimţămînt, supravieţuind însă cu dizabilităţi mentale majore. Practic, persoana aşa
cum o cunoşteau apropiaţii săi, medicii etc. nu mai există, pentru că nu există
continuitate psihologică între pacientul iniţial şi cel nou. În plus, de multe ori noul
pacient nu suferă din cauza situaţiei în care se află, rîde şi se bucură de ajutorul pe care îl
primeşte. Se poate argumenta (e.g. Buchanan, "Advanced directives and the personal
identity problem", PPA, 1988), în această situaţie, fie că dorinţele persoanei au prioritate
în faţa acestui nou chiriaş în acelaşi trup, fie că dînd curs unei solicitări anterioare de
eutanasie, medicii de fapt ar ucide pe altcineva, care nu doreşte să moară. Din păcate,
este cert că decizii de a eutanasia, sub o formă sau alta, vor trebui luate din ce în ce mai
mult, odată cu evoluţiile din domeniul medicinei, cîtă vreme acestea nu vor putea fi
corelate cu capacitatea nelimitată, atît tehnologic, cît şi financiar, de a ne repara pe toţi,
întotdeauna şi în totalitate.Dr. Daniela Cutaş (daniela@filosofi.gu.se) este cercetătoare
în filozofie aplicată în cadrul Universităţii din Göteborg.
ADEVARUL.RO

utanasia este dreptul la o moarte voită.

Termenul euthanasia  vine din limba greacă şi înseamnă “moarte bună” Este un act
conştient care duce la o moarte subită şi nedureroasă a unei persoane bolnave terminal,
cu intenţia de a-i sfârşi suferinţa.

Prima oară euthanasia a fost introdusă în secolul al XX-lea în Germania fascistă.

Conform informaţiilor Procesului de la Nuremberg, din 1939 până în 1941, 7000 de
oameni ai fost ucişi, fiind categorisiţi ca fiind „fiinţe deposedate de calitatea vieţii”.

În zilele noastre, euthanasia se aplică la cei bolnavi terminali, dar şi la copii cu defecte de
naştere serioase. Aceasta este numită „eutanasia noilor născuţi”. Mai nou a apărut o aşa
numită „eutanasie socială”, pornind de la logica faptului că toate costurile tratamentelor
celor bolnavi, care au nevoie de medicamente foarte scumpe, dar nu mai au nicio
speranţă de vindecare, ar putea fi folosite pentru cei care au şanse de refacere completă.
Eutanasia este din ce în ce mai mult acceptată în perspectiva unei „populaţii care
îmbătrâneşte” şi al numărului crescând de invalizi bătrâni.  De fapt, aceste tipuri de
„morţi demne” nu sunt noi. În Sparta, spre exemplu, copiii născuţi slabi sau bolnavi erau
ucişi. Alte culturi primitive aveau obiceiul de a ucide sau abandona bătrânii care
deveneau o povară pentru familiile lor. În sumar, eutanasia este fundamentată pe două
concepte: milă pentru pacienţii care „nu au niciun viitor” şi dreptate pentru familiile lor.

Există o diferenţă între eutanasia activă şi cea pasivă. Cea activă este realizată prin dozaj
letal chimic, administrat de un doctor. Eutanasia pasivă înseamnă încetarea administrării
unui medicament vital, în vederea grăbirii morţii pacientului. Totuşi, eutanasia este
totdeauna pasivă dacă observi poziţia pacientului, şi activă dinspre poziţia celui care o
administrează.

„Moarte demnă” înseamnă plecare din această viaţă fără durere, fără suferinţă. Astfel,
distrugerea vieţii umane este văzută ca un bine. În 1974, „Manifestul eutanasiei” a fost
publicat, fiind semnat de peste 40 de personalităţi, printre care şi laureaţi ai Premiului
Nobel.  În aceasta, se spunea: „Afirmăm că este imoral să accepţi şi să impui suferinţa.
Credem în valoarea şi demnitatea individului, de la care survine necesitatea de a-i
permite libertatea de a decide în mod raţional ce să facă cu viaţa sa”. Cu alte cuvinte,
fiecare persoană are dreptul de a comite sinucidere.
Astăzi, eutanasia există la nivel legislativ în Olanda, Australia, Belgia şi Oregon (USA).
Elveţia a devenit ţara „turismului sinuciderii”, după ce organizaţia DIGNITAS a ajutat
peste 50 de persoane să fie ucise. Membrii Dignitas sunt peste 1700, 950 dintre aceştia
sunt străini. Zurich este numită „capitala mondială a eutanasiei”. Sunt semnale că în
curând alte ţări vor legaliza eutanasia. Spre exemplu, Curtea Supremă a Marii Britanii a
aprobat cerea unei femei paralizate care a dorit ca medicul ei să oprească ventilaţia
pulmonară artificială care o ţinea în viaţă.

Crimă prin prescriere medicală

Chestiunea în sine nu este în mod esenţial de milă; este o chestiune despre sensul
adevărat şi scopul al vieţii umane în lume. Este de asemenea o chestiune de profesiune
medicală, care este chemată să slujească omului, şi nu să decidă dacă trebuie sau nu să
moară.  

Sfera slujirii medicinei este următoarea: de a ajuta pe oameni în vindecarea bolilor lor şi
în uşurarea suferinţei umane. Datoria unui doctor este de a face tot ceea ce este posibil să
uşureze şi să mângâie pe cei bolnavi. Aici se sfârşeşte slujirea unui doctor pământesc.
Este interesant de notat că Hippocrate a formulat principiul să de etică medicală trăind
într-o societate în care sinuciderea era acceptată – în cultura Vechii Grecii şi a Romei. El
a respins fără echivoc orice folosire a doctorului de a cauza o moarte uşoară a pacientului
(Doctorii moderni nu mai jură cu Jurământul lui Hippocrate).

Acceptarea morţii ca o formă de tratament medical (ca vindecare a durerii şi a suferinţei)

poate deveni un obstacol serios în calea cunoaşterii medicale, care este o continuă luptă
cu moartea. „Lupta împotriva morţii este în mod esenţial datoria ultimă morală a ştiinţei
medicale şi a vindecării” scrie I. Siluyanova în cartea sa, „Etica vindecării. Medicină
modernă şi Ortodoxie”. Efortul constant de a rezolva această sarcină, în ciuda
insolvabilităţii ei, şi lupta împotriva morţii inevitabile, a inspirat societatea umană în
respectul şi încrederea ei pentru doctori. Îşi va păstra medicina statutul ei social, atunci
când sistemul medical generează moartea? Nu cumva doctorii care administrează o
„moarte demnă” unui pacient îşi diminuează demnitatea lor personală participând la
moartea  intenţională a acestuia? Ideologia liberală încearcă să evite termenul „crimă”.
Aceasta afirmă că un act care conduce la moartea unui pacient la cererea sa nu poate fi
numită „crimă”. Dar cum ar putea fi numită? Este simptomatic faptul că nici măcar nu
există un cuvânt care să descrie un asemenea act. Crima este tot crimă, şi este o încălcare
a poruncii lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!”.

Nu contează cât de respectabilă este masca eutanasiei, este o crimă şi o sinucidere în

acelaşi timp. Acceptarea socială şi legală a eutanasiei nu poate elibera umanitatea de
boală şi de suferinţă. Dar poate deveni o cauză incredibil de puternică şi independentă de
creştere a sinuciderilor, şi nu numai sinuciderile motivate de suferinţă fizică.

Este greu să îţi imaginezi unde duce o asemenea „filantropie”. Dacă astăzi este legal să
tai în mod artificial viaţa unui bolnav terminal, chiar şi cu o oră înainte de cea în care s-a
prezis ultima sa suflare, mâine oamenii vor considera că este bine să omori un om cu o
săptămână înainte de posibila lor moarte. Apoi, cu o lună, un ani, zece ani... Calea
justificării omorului medical poate duce foarte uşor la uciderea celor din jur la o scară
largă, totalitară. Moartea uşoară poate deveni producţie de masă.

La Consiliul Aniversar al Episcopilor, în care s-a aprobat „Fundamentele Conceptelor

Sociale”, Biserica Ortodoxă Rusă a definit eutanasia: „Acceptarea faptului că eutanasia
este legală va duce la diminuarea şi distorsiunea demnităţii profesiunii medicale, a cărei
vocaţie este de a păstra viaţa, şi nu a o suprima. Dreptul de a muri poate deveni o
ameninţare la viaţa pacienţilor care nu au bani să fie trataţi. De aceea eutanasia este o
formă de ucidere sau de sinucidere, depinde dacă pacientul participă sau nu la ea. În
acest caz, legile care se referă la sinucidere trebuie aplicate şi la eutanasie, care trebuie
considerată sinucidere premeditată şi orice ajutor la sinuciderea cuiva este un foarte mare
păcat. Mai mult, vina unei persoane care se sinucide este de multe ori şi vina celor din
jur, care nu i-au arătat compasiune sau milă Biserica ne cheamă prin Apostolul Pavel:
Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi plini legea lui Hristos” Galateni 6, 2. „Acum
slobozeşte pe robul tău în pace, după cuvântul Tău” (Luca 2, 29).

Când folosim expresia de zi cu zi „darul vieţii”, recunoaştem faptul că acest dar nu ne

aparţine, adică noi nu îl putem folosi ca pe un fel de capital pe care îl putem investi,
diviza sau da cuiva care are nevoie. Pericolul eutanasiei constă în faptul că transformă
moartea într-un serviciu de consum, societatea asumă o putere discreţionară asupra a
ceva care nu aparţine nimănui de pe pământ: doctor, pacient etc. Viaţa umană este sacră
şi iubită de Dumnezeu, iar „momentul ei final” este cel mai important moment al vieţii, o
continuare a dialogului nostru cu Dumnezeu, care începe de la concepere şi continuă pe
toată durata vieţii noastre pământeşti. A muri este de multe ori singura oportunitate de a
spune cel mai important lucru pe care nu l-am putut exprima pe parcursul vieţii noastre
pământeşti, şi a permite lui Dumnezeu să tremine de spus ceea ce a păstrat până la
sfârşitul conversaţiei. Aşadar, momentul sfârşitului fizic şi psihologic scoate unele
acopereminte ale sufletului şi ne deschide urechile spre ceea ce nu a putut auzi în cursul
vieţii noastre.

În timpul oricărei Liturghii Ortodoxe, o cerere este repetată de trei ori: „Sfârşit
creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace...”. Înţelegerea ortodoxă a unui sfârşit
neînfruntat include pregătirea momentului morţii, care este considerat un stadiu
semnificativ spiritual al vieţii umane. O persoană bolnavă, care este înconjurată de grijă
creştină este capabilă să-şi ducă ultimele zile  ale vieţii pământeşti, experiind revărsarea
de har, care îi va dărui o nouă înţelegere a căii pe care a mers şi pe care va merge şi o
prezenţă plină de pocăinţă înaintea eternităţii.

Pentru rudele persoanei muribunde şi pentru personalul medical, grija pentru pacient
devine o oportunitate de a-L sluji pe Domnul Însuşi, după spusele Lui: „Întrucât aţi făcut
unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, preamici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Smerenia şi mulţumirea cu care o persoană este capabilă să accepte propria sa moarte

este deja un semn al încrederii în Dumnezeu, cu care merge la judecata iubirii sale pentru
El. Moartea în somn, sau moartea subită nu a fost niciodată de invidiat în înţelegerea
creştin ortodoxă a credinţei, pentru că această repezeală îi răpeşte persoanei şi poate
chiar lui Dumnezeu, taina întâlnirii lor finale pe pământ. Sensul acestei taine este
proclamarea iubirii lui Dumnezeu ca expresia finală a vieţii. Această proclamare are un
sunet unic pentru fiecare om care moare.  Este deseori însoţită de cele trei Sfinte Taine
legate şi de moarte: Spovedania, Maslul şi Împărtăşirea. În toate aceste Taine este
făgăduinţa iertării, cu care sufletul uman întră pe pragul „vieţii veacului ce va să vie”

Mitropolitul Antonie de Suroj povesteşte despre un tânăr care şi-a petrecut noaptea în
rugăciune lângă patul unei femei muribunde. Ea nu a crezut niciodată în nimic decât în
lumea materială, iar acum o părăsea. „La început, femeia muribundă zăcea în pace. Apoi,
din cuvinte, exclamaţii şi mişcări, a devenit clar că ea a văzut ceva. Judecând după
cuvintele ei, ea vedea fiinţe întunecate, puteri ale răului se înbulzeau la patul ei, roiau în
jurul ei, proclamând că ea aparţine lor. Ele sunt mai aproape de pământ, pentru că sunt
creaturi căzute. Apoi ea s-a întors şi a văzut  lumina, iar întunericul se retrăgea treptat, şi
a putut vedea fiinţe luminoase. A strigat după ajutor. A spus: Nu sunt a voastră, dar
salvaţi-mă. După un scurt timp, a spus: Văd lumina. Şi cu aceste cuvinte: Văd lumina, a
murit” (din cartea „Viaţă, Boală, Moarte”). Deci, are dreptul vreo persoană umană, din
raţiuni de compasiune, milă, dreptate, de a opri lumina care vine către o persoană
muribundă, care ar putea-o cufunda în lumină în ultimele momente ale vieţii sale?

„De aceea, Biserica, rămânând fidelă împlinirii poruncii lui Dumnezeu „Să nu ucizi!”
(Ieşire 20, 13), nu poate recunoaşte ca acceptabilă moralmente rîspândirea încercărilor
actuale de a legaliza aşa numita „eutanasie”, care este de fapt uciderea intenţionată a
celor bolnavi terminal (chiar şi la dorinţa lor). Cererea oamenilor bolnavi de a li se grăbi
moartea vine dintr-o stare de depresie, care le răpeşte libertatea şi conştiinţa corectă a
situaţiei lor”  este scris în „Fundamentele conceptului social”.

O eternitate lipsită de unire cu Dumnezeu este un loc de suferinţă neîncetată şi chin

nesfârşit. A suferi aici, în viaţa aceasta, este purificator. Conştiinţa Bisericii a exprimat
ideea în gândirea sa teologică, dar şi în istoriile apocrife sau patristice. Există o istorisire
care spune că un anume monah, care suferea grele dureri, a simţit că nu mai poate să le
îndure. A strigat după Dumnezeu să-i scurteze zilele de tortură. Imediat, îngerul său
păzitor a apărut în faţa ochilor săi şi i-a spus: „Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunile şi ai de
făcut o alegere. Pentru anumite păcate din viaţa ta, trebuie să treci prin suferinţe
purificatoare pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Poţi alege fie trei luni de suferinţă pe
pământ, sau trei minute de chinuri în iad”. Monahul a decis că cele mai grele suferinţe
din iad pentru trei munute ar fi mai uşoare decât trei luni aici, şi i-a spus îngerului
elegerea sa. Îngerul a dispărut din ochii săi şi au început chinurile negrăite din iad. A fost
o experienţă de sigurătate chinuitoare, terifiantă, cu neputinţă de purtat. Sufletul lui a fost
ars de durere şi de frică. Întuneric şi ruşine i-au cuprins sufletul. Era imposibil să îndure
asemenea suferinţă. I se părea că au trecut nu ani, ci decenii, sau secole. Monahul a
srigat: „Unde este dreptatea? Am căzut de acord de trei minute, dar numai Dumnezeu
ştie câţi ani au trecut”. Atunci îngerul i s-a arătat din nou şi i-a spus: „A trecut doar un
minut”.

(Preot Vladislav Sveshnikov, Eseuri despre Etica creştină)

 În viziunea creştină, boala şi moartea sunt rezultatele păcatelor. Omul se poate lupta cu
boala şi poate întârzia bătrâneţea şi moartea, dar să le anuleze este dincolo de puterile lui.
Păcatul este spălat de suferinţele lui Hristos, iar moartea ne dă oportunitatea finală de a fi
curăţiţi. Este ultimul prilej de iubire pe pământ. Asemenea moarte – în pocăinţă şi iubire
pentru Cel care ne aşteaptă pe pragul vieţii – este respectată în Ortodoxie ca o moarte
bună. Omul este chemat la întâlnirea sa finală cu Dumnezeu, care are loc întotdeauna pe
Cruce.

Chair dacă luăm cel mai extrem exemplu, când un trup muribund şi-a pierdut totul de
care depindea în viaţa pământească şi îl făcea viu: conştiinţă, abilitate de a se mişca,
vorbire, răspuns a întrebări, chair puterea de a privi. În faţa noastră zace ceva ca o un
trup suferind, pentru că cineva poate suferi fără conştiinţă, dar nu poate suferi fără suflet.
Sufletul rămâne, trăind deplin pentru ora morţii, deschis mai mult către Dumnezeu decât
către oameni. Dumnezeu poate intra uşor în suflet, fără să sară nenumăratele bariere pe
care persoana le-a clădit în întreaga sa viaţă. Biserica Ortodoxă dăruieşte muribunzilor
Tainele sale, şi noi nu ştim în ce fel tainic nevăzut, se va face întâlnirea finală cu Domnul
în trup, în care sufletul încă rămâne, iar duhul nu şi-a terminat calea pământească.
Domnul întotdeuna este capabil să ridice acest trup, să-l reîntoarcă la viaţă, porţile
trebuie lăsate deschise pentru un miracol al vindecării, şi nu trebuie trântite şi închise. ŞI
aceasta este decizia pe care o ia numai Dumnezeu, aşa cum numai El decide dacă cineva
va avea o viaţă lungă, posibil împovărată cu o boală gravă.  Domnul poate aştepta multă
vreme pentru pocăinţa cuiva, şi nu atunci când ai spus „Doamne miluieşte”, sufletul
pleacă spre veşnicie. O altă persoană. Alt om poate rămâne pe pământ, fiind ultimul care
se poate ruga pentru rudeniile sale, purtându-şi suferinţa până la sfârşit. Dumnezeu are
propria sa providenţă pentru fiecare dintre noi, şi fiecare dintre noi trebuie să împlinească
această datorie pe pământ. Dar la sfârşitul drumului, o persoană este datoare să spună
doar: Acum, „slobozeşte pe robul Tău în pace, după cuvântul Tău”.

„La răscrucea tragică a vieţii, două etici se luptă, două psihologii: cea religioasă sau
spirituală şi cea de fiecare zi, trupească” spune Arhiepiscopul Ioan Shakovski. Omul este
liber să decidă problemele lui într-un spirit sau altul. Terţul nu există.

Eutanasia

Helga Kuhse
i. Introducere
Cuvântul "eutanasie" s-a format având la origine două cuvinte din limba greacă-eu şi
thanatos - semnificând, ad tit eram, "o moarte bună". În zilele noastre, "eutanasia" este
percepută ca fiind actiunea de a provoca o moarte bună-"moartea din compasiune", în
care o persoană A pune capăt zilelor unei persoane 8. Această semnificatie a termenului
evidentiază două aspecte importante ale actiunii de eutanasiere. În primul rând, eutanasia
presupune luarea în mod intentionat a vietii unei persoane; iar în al doilea rând, faptul
că se pune capăt acelei vieti cu scopul de a curma suferintele persoanei respective -de
obicei, deoarece aceasta suferă de o boală incurabilă sau aflată într-o fază terminală.
Aceste aspecte disting eutanasia de alte forme de a lua viata unei persoane.
Toate societătile cunoscute nouă se subordonează unuia sau mai multor principii care
interzic curmarea vietii. Cu toate acestea, există diferente considerabile între traditiile
culturale legate de situatiile în care curmarea vietii unei persoane este condamnabilă.
Dacă ne întoarcem la originile traditiei noastre occidentale, observăm că în perioada
greacă şi romană, practici precum infanticidul, suicidul şi eutanasia se bucurau de o
largă acceptare. Majoritatea istoricilor care au studiat morala occidentală sunt de acord
în ceea ce priveşte faptul că iudaismul şi aparitia creştinismului au avut o contributie
majoră la conceptia general acceptată potrivit căreia viata umană este sacră şi nu poate
fi curmată în mod intentionat. Conform acestor traditii, a lua viata unei fiinte umane
inocente înseamnă a uzurpa dreptul lui Dumnezeu de a dărui şi de a lua viata. Unii
scriitori creştini au perceput-o şi ca pe o violare a ordinii naturale. Această perspectivă
asupra caracterului inviolabil al vietii umane inocente a rămas practic de necombătut
până în secolul al XVI-lea, când sir T homas More a publicat Utopia. În cartea sa, More
vede eutanasia ca pe o solutie pentru bolnavii incurabili, reprezentând una dintre cele
mai importante institutii ale unei comunităti ideale. În secolele următoare, filosofii
britanici (în special, David Hume, Jeremy Bentham şi John Stuart Mill) au combătut baza
religioasă a moralei şi interzicerea absolută a suicidului, a eutanasiei şi a infanticidului.
Pe de altă parte, marele filosof german al secolului al XVIII-lea, Imrnanuel Kant,
considera că adevărurile morale se bazau mai degrabă pe ratiune decât pe religie, cu
toate că "omul nu are puterea de a dispune de viata sa" (Kant, 1986, p. 148).
Compasiunea pentru o persoană care suferă de o boală incurabilă şi, în cazul
eutanasiei voluntare, respectul pentru autonomie au reprezentat argumentele principale
ale celor care au sustinut aspectul moral al eutanasiei. În prezent, există o vastă sustinere
a anumitor forme de eutanasie, iar multi dintre filosofii contemporani au afirmat că
eutanasia poate fi apărată din punctul de vedere al moralei. Opozitia oficială a religiei
(de exemplu, cea a Bisericii Romano-Catolice) rămâne oricum neschimbată, iar eutanasia
activă este în continuare considerată o crimă în toate tările, cu exceptia Olandei. În cazul
acestei tări, începând cu anul 1973, pe baza unei serii de cazuri juridice s-au stabilit
conditiile în care doar medicii pot practica eutanasia : decizia de a muri trebuie să fie
voluntară şi să apartină unui pacient informat ; trebuie să existe o boală fizică sau psihică
pe care bolnavul să o considere insuportabilă; să nu existe altă modalitate (pentru
pacient) de a îmbunătăti situatia ; doctorul trebuie să se consulte cu un alt specialist în
domeniu.
Înainte de a analiza în profunzime argumentele pro şi contra eutanasiei, este necesar
să se facă o serie de distinctii. Eutanasia poate avea trei fonne : voluntară, nevoluntară şi
involuntară.
ii. Eutanasia voluntară, nevoluntară şi involuntară
Unnătorul exemplu este un caz de eutanasie voluntară:
Mary F. suferea de o boală care se agrava în ritm rapid . Ea ajunsese în faza în care era aproape
in totalitate paralizată şi, periodic, avea nevoie un Lub respirator pentru a o menţine în viaţă.
Suferea foarte mult. Ştiind că nu mai exista nici o speranţă şi că lucrurile se vor înrăutăţi , Mary
F. îşi dorea să moară. I-a cerut medicului său să îi administreze o injeqie !etală care să îi curme
viata. După ce s-a consultat cu familia sa şi cu membrii echipei de medici care o îngrijeau ,
doctorul H i-a administrat injectia solicitată, iar Mary F. a decedat.
Cazul lui Mary F. este un caz evident de eutanasie voluntară ; adică acţiunea de
eutanasiere a fost săvârşită de către A la cererea lui B. Există o legătură strânsă între
eutanasia voluntară şi sinuciderea asistată, caz în care o persoană o asistă pe alta când
aceasta din unnă îşi ia viata - de exemplu, când A obtine medicamentele care îi vor
permite lui B să se sinucidă.
Eutanasia poate fi voluntară chiar şi în cazul în care persoana nu mai este capabilă să
îşi exprime dorinta de a muri în mometul în care i se curmă viata. Se poate considera că
o persoană şi-ar dori să moară dacă s-ar afla într-o situatie în care, aflată într-o stare de
suferintă şi de boală incurabilă, în urma unui accident care i-a afectat în mod definitiv
facultătile mintale, nu ar mai putea decide între viată şi moarte. Dacă, încă din momentele
de luciditate, persoana respectivă şi-a exprimat dorinta de a muri dacă ar ajunge într-una din
situatiile de mai sus, atunci se consideră că persoana care îi curmă viata în circumstantele
corespunzătoare actionează la cererea acesteia şi realizează un act de eutanasie voluntară.
Eutanasia este nevoluntară în cazul în care persoana a cărei viată este curmată nu
poate alege între viaţă şi moarte în mod independent - de exemplu, pentru că suferă de
o boală incurabilă sau este vorba despre un nou-născut handicapat, sau din cauza unei
boli sau a unui accident care au transformat o persoană aptă într-o persoană incapabilă
definitiv, fără ca acea persoană să fi precizat anterior dacă ar accepta eutanasia în
anumite condiţii.
Eutanasia este involuntară în cazul în care este aplicată unei persoane care ar fi putut
să îşi dea sau nu consimtământul, dar nu 1-a dat - fie pentru că nu i s-a cerut, fie pentru
că i s-a cerut, dar nu şi 1-a dat, dorindu-şi să trăiască. Deşi cazurile clare de eutanasie
involuntară sunt relativ rare (de exemplu , când A o împuşcă pe B fără ca B să îşi fi dat
consimtământul de a fi salvată din mâinile unui torţionar sadic) , s-a afirmat că unele
practici medicale acceptate (cum ar fi administrarea dozelor din ce în ce mai mari de
calmante care duc la moartea pacientului sau neaprobarea opririi tratamentului care
menţine pacientul în viaţă) pot să conducă la eutanasie involuntară.
iii . Eutanasia activă şi cea pasivă
Până acum, am definit "eutanasia" într-un sens mai flexibil ca "moarte din compasiune" ,
adică A provoacă moartea lui B , de dragul acestuia . Totuşi , există două modalităţi prin
care A poate realiza acest lucru: A poate să îl omoare pe B administrându-i, de exemplu,
o injecţie !etală; sau A îl poate lăsa pe B să moară prin încetarea tratamentului care îl
menţinea în viaţă. C azurile care se încadrează în prima categorie sunt numite cazuri de
eutanasie "activă" sau "pozitivă" , în timp ce acelea care sunt incluse în cea de-a doua
categorie sunt considerate cazuri de eutanasie "pasivă" sau "negativă". Toate cele trei
forme de eutanasie enumerate anterior- voluntară, nevoluntară şi involuntară- pot să fie
ori pasive, ori active.
Dacă modificăm câteva aspecte ale cazului lui Mary F., acesta devine unul de
eutanasie pasivă, voluntară :
Mary F. suferea de o boală care se agrava in ritm rapid. Ea ajunsese in faza in care era aproape
in totalitate paralizată şi, periodic, avea nevoie de un tub respirator pentru a o menţine in viată.
Suferea foarte mult. Ştiind că nu mai exista nici o speranţă şi că lucrurile se vor inrăutăti, Mary
F. îşi dorea să moară. 1-a cerut medicului său să nu mai fie conectată la tubul respirator data
următoare când va avea nevoie de acesta. Medicul a fost de acord cu dorinţa lui Mary, a instruit
personalul medical care se ocupa de ea, iar Mary a murit opt ore mai târziu din cauza unei
insuficiente respiratorii.
Potrivit unei conceptii destul de des întâlnite, atât omisiunile, cât şi actiunile pot
constitui eutanasie. Biserica Romano-Catolică, în cadrul Declaraţiei asupra eutanasiei,
defineşte, de exemplu, eutanasia ca fiind "o actiune sau omisiune care prin ea însăşi sau
cu intentie cauzează moartea" ( 1980, p. 6). Această afirmaţie a generat aparitia unor
dezacorduri filosofice cu privire la care acţiuni sau omisiuni conduc la eutanasie. Astfel,
uneori se neagă faptul că un medic a practicat eutanasia (nevoluntară pasivă) în momentul
în care s-a abtinut de la a resuscita un nou-născut care suferă de un handicap extrem de
sever sau când un medic se implică în eutanasiere prin administrarea unor doze din ce în
ce mai mari de calmante , despre care el ştie că vor provoca moartea pacientului. Alti
autori sustin că, de fiecare dată când un agent se angajează în mod intentionat şi în
cunoştintă de cauză în realizarea unei fapte sau a unei omisiuni care va duce la moartea
pacientului, acesta a realizat eutanasie activă sau pasivă.
În ciuda marii diversităti de opinii formulate pe marginea acestui subiect, dezbaterile
pe tema eutanasiei s-au concentrat, de cele mai multe ori, pe o serie de aspecte :
1) Există vreo diferentă din punct de vedere moral între o moarte provocată activ (sau
pozitiv) ş i una generată de faptul că tratamentul care mentinea bolnavul în viată a fost
întrerupt?
2) Toate mijloacele disponibile de mentinere în viată trebuie utilizate, sau există anumite
mijloace "extraordinare" sau "nepotrivite" care nu trebuie utilizate ?
3) Există vreo diferentă din punct de vedere moral intre faptul că moartea pacientului a
fost intentionată sau că a survenit ca o consecintă evidentă a actiunii sau a omisiunii
agentului?
În cele ce urmează va fi prezentat un scurt rezumat al acestor dezbateri.
iv. Acţiuni şi omisiuni/a omorî şi a lăsa să moară
A împuşca pe cineva reprezintă o actiune : a nu reuşi să ajuti victima unor impuşcături
este o omisiune. Dacă A îl impuşcă pe B , iar B moare, înseamnă că A l-a omorât pe B.
Dac!!. C nu face nimic pentru a salva v iata lui B , înseamnă el!. C l-a lăsat pe B să moară.
Cu toate acestea, nu orice actiuni sau omisiuni care duc la moartea unei persoane sunt
relevante pentru dezbaterea cu privire la eutanasie. Aceasta se axează pe fapte sau
omisiuni intenJionate - adică, se referă doar la morti provocate în mod intentionat şi in
cunoştintă de cauză, într-o situatie în care agentul ar fi putut proceda altfel - adică, în
s ituatia în care A s-ar fi abtinut să îl omoare pe B, iar C i-ar fi salvat viaţa.
Există o serie de aspecte problematice în ceea ce priveşte diferentierea dintre a omori
şi a lăsa pe cineva să moară sau dintre eutanasia activă şi cea pasivă. În cazul în care
distinctia dintre a omorî şi a lăsa pe cineva să moară s-ar baza doar pe diferentele dintre
actiuni şi omisiuni, atunci agentul care, spre exemplu, opreşte aparatul care il mentine in
viată pe B , il omoară pe B , iar agentul care se abtine de a-l conecta încă de la inceput
pe C la acelaşi aparat, îl lasă pe acesta din urmă să moară. Această modalitate de a
diferentia cele două metode i-a determinat pe multi autori să o numească neplauzibilă şi
să incerce să o orienteze in alte directii. O posibilă sugestie ar fi să percepem actiunea
de a omori ca pe o succesiune de evenimente care duc la moarte, iar pe cea legată de a
lăsa pe cineva să moară ca abtinere de a interveni într-o succesiune de evenimente care
duc la moarte. Conform acestei scheme, administrarea unei injectii letale ar reprezenta
un caz de omor ; în timp ce a nu conecta un pacient la un aparat respirator sau a-l
deconecta de la acesta, ar fi o situatie care apartine celei de-a doua categorii . În primul
caz, pacientul moare din cauza unor evenimente declanşate de agent, în cel de-al doilea,
deoarece agentul nu intervine în cursul evenimentelor (de exemplu, o boală letală) deja
declanşate, dar, de data aceasta, nu de către agent.
Este oare această distincţie dintre a omorî şi a lăsa pe cineva să moară, sau dintre
eutanasia activă şi cea pasivă, relevantă din punct de vedere moral? Este mai rău să
omori pe cineva sau să îl laşi să moară? Diferite argumente au fost formulate pentru a
demonstra acestea. Unul dintre cele mai plauzibile este faptul că un agent care omoară
provoacă moartea, în timp ce un agent care lasă pe cineva să moară permite naturii să îşi
urmeze cursul firesc. S-a afirmat că această distincţie între "a actiona
"şi "a lăsa să
actioneze" este importantă din punct de vedere moral atât timp cât limitează obligaţiile
şi responsabilităţile agentului de a salva vieti. Deşi faptul de a se abtine de la a omorî un
om necesită un efort minim, situaţia este mult mai dificilă când este vorba despre
salvarea vieţii cuiva . Dacă am pune în balantă cele două metode, atunci am fi la fel de
responsabili pentru moartea celor pe care nu reuşim să îi salvăm şi pentru cea a celor pe
care îi omorâm - iar a nu reuşi să îi ajutăm pe africanii infometati ar fi echivalent cu a
le trimite mâncare otrăvită (vezi Foot, 1980, pp . 161-162). Acesta ar fi un lucru absurd,
susţine argumentul : suntem mult mai responsabili pentru moartea celor pe care îi
omorăm decât pentru cea a celor pe care nu reuşim să îi salvăm. În consecintă, a omorî
o persoană este mult mai grav decât a o lăsa să moară.
Dar, cu toate că uneori se poate observa o distinctie din punct de vedere moral între
a omorî şi a lăsa pe cineva să moară, acest lucru nu înseamnă că o asemenea diferenţă
poate fi valabilă întotdeauna. Uneori , suntem la fel de responsabili atât pentru omisiunile
noastre, cât şi pentru faptele noastre. Un părinte care nu îşi hrăneşte copilul sau un medic
care refuză să dea insulină unui diabetic care este sănătos în rest, nu va fi absolvit de
responsabilitate morală doar prin justificarea că persoana aflată în grija sa a murit din
cauza omisiunilor sale.
Mai mult, când argumentul cu privire la importanţa distinctiei dintre a omorî şi a lăsa
pe cineva să moară este adus în discuţie în dezbaterile legate de eutanasie, trebuie avut
în vedere un element suplimentar. A omorî pe cineva sau a-1 lăsa să moară în mod
deliberat este considerat în general un lucru negativ deoarece persoanei respective i se ia
viata. În situatii obişnuite, oamenii îşi pretuiesc viata. şi este în interesul lor să şi-o
continue. Situaţia se schimbă în mometul în care intervin problemele legate de eutanasie .
În cazuri de eutanasie, moartea - şi nu continuarea vietii - este în interesul persoanei
respective. Acest lucru înseamnă că un agent care omoară sau unul care lasă pe cineva să
moară, nu dăunează vietii acelei persoane, ci îi aduce foloase. Această concluzie i-a
determinat pe autorii din domeniu să propună următoarele : dacă, într-adevăr, suntem
mult mai responsabili pentru actiunile noastre decât pentru omisiunile noastre, atunci A ,
care îl omoară pe C în contextul eutanasiei, v a fi mult mai moral decât B care î l lasă pe
C să moară - deoarece A îl ajută pe C, în timp ce B doar permite ca anumite foloase să
îi parvină lui C .
v. Metode de tratament obişnuite şi neobişnuite
Tehnologiile medicale avansate permit medicilor să menţină în viaţă mulţi pacienţi care,
în urmă cu un deceniu sau două, ar fi murit pentru că nu existau metode de a amâna
moartea. Acestă realitate aduce în prim-plan o întrebare mai veche : sunt medicii obligaţi
să facă întotdeauna tot ceea ce este cu putinţă pentru a salva viata unui pacient ? Trebuie
să facă eforturi "eroice " pentru a mai adăuga câteva săptămâni , zile sau ore la viata unui
pacient bolnav de cancer în fază terminată ? Trebuie întotdeauna începute tratamente
pentru copiii care s-au născut atât de bolnavi încât scurta lor viaţă va fi marcată doar de
o suferinţă continuă ?
Majoritatea autorilor din domeniu sunt de acord cu privire la faptul că există situatii
în care tratamentul de mentinere în viaţă ar trebui întrerupt, iar pacientul lăsat să moară.
Această opinie este susţinută chiar şi de către cei care condamnă eutanasia sau încetarea
intentionată a vietii . Ea determină nevoia impetuoasă de a stabili criteriile care fac
diferenta între omisiunile permise şi cele interzise în ceea ce priveşte mijloacele de
menţinere în viaţă a unui pacient.
În mod tradiţional , această distinctie s-a realizat în termeni de mijloace de tratament
obişnuite şi neobişnuite. Diferenţa dintre acestea este veche şi a fost utilizată de către
Biserica Romano-Catolică pentru a face fată problemei operaţiilor efectuate în perioada
anterioară apariţiei antisepticelor şi anesteziei. Dacă pacientul refuza mijloacele obişnuite -
cum ar fi mâncarea - acest refuz era considerat drept suicid sau încetare intenţionată a
vietii. Refuzul unor mijloace speciale (operaţii dureroase sau riscante) , pe de altă parte,
nu era inclus în aceeaşi categorie.
În prezent, diferenţa dintre metodele de menţinere în viaţă a pacientului care sunt
considerate obişnuite şi obligatorii şi cele care nu sunt este exprimată în termeni de
metode de tratament "potrivite" şi "nepotrivite". O metodă este "potrivită
"dacă oferă osperanţă rezonabilă de utilitate pacientului, iar "nepotrivită
"în cazul în care nu îndeplineşte această condiţie 
(vezi Sacred Congregationfor the Doctrine ofthe Faith 1 , 1980, pp. 9, 10) .
Percepută în acest sens, distinctia dintre metodele potrivite şi cele nepotrivite este în
mod evident relevantă din punct de vedere moral . Bineînţeles, aceasta nu este o distinctie
între diferite metode de tratament, considerate doar simple metode de tratament. Mai
degrabă, este o distincţie între rezultatele potrivite şi nepotrivite pe care pacientii le pot
obţine în urma efectuării unui tratament. Acelaşi tratament poate să fie potrivit sau
nepotrivit în functie de conditia medicală a pacientului şi de calitatea şi cantitatea de
viată pe care o poate câştiga în urma tratamentului. De exemplu , o operatie dureroasă şi
complexă poate fi "obişnuită" şi "potrivită " pentru un tânăr de 20 de ani, care este în
rest sănătos, şi ar putea determina o prelungire considerabilă a vieţii sale ; aceeaşi
operatie poate fi " neobişnuită" şi "nepotrivită " în cazul unui pacient în vârstă, care
suferă şi de alte afectiuni grave. Chiar şi un tratament simplu, cum ar fi unul cu
antibiotice sau unul de fizioterapie , este uneori considerat neobişnuit şi facultativ (vezi
Linacre Centre Working Party, 1982, pp. 46-48).
1 . Sfânta Congregatie pentru Doctrina Credintei (n. t . ) .
Această perspectivă asupra metodelor obişnuite şi neobişnuite de tratament sugereazj
faptul că un agent care refuzli să utilizeze metode neobişnuite de tratament se implică in
eutanasia pasivă : de dragul lui B, A întrerupe un tratament care I-ar putea menţine in viaţă.
Nu există o părere unanimă cum că încetarea unui tratament neobişnuit şi nepotrivit
ar fi un caz de eutanasie pasivă. Deseori se afirmă faptul că "eutanasia" presupune
încetarea deliberată şi inten{ionată a vieţii. Administrarea unei injec{ii letale sau întreruperea
unui tratament de mentinere în viaţă sunt exemple de încetare intenţionată a unei vieţi ;
întreruperea tratamentelor neobişnuite şi lăsarea pacientului să moară nu sunt. În acest
caz, întrebarea este următoarea : ce face medicul când îi întrerupe lui B tratamentul de
menţinere în viaţă nepotrivit, prevăzând faptul că B va muri? Şi cum poate acest mod de
a provoca moartea pacientului să fie deosebit , în functie de intenţia agentului, faţă de
întreruperea tratamentului obişnuit, pe de o parte, şi administrarea unei injeqii letale, pe
de altă parte ?
Aceste întrebări ne aduc în faţa celei de-a treia teme importante pe care s-a axat
dezbaterea despre eutanasie : distinctia dintre moartea intenţionată şi cea prevăzută .
vi. A provoca moartea şi a prevedea producerea ei
Dacă A îi administrează lui B o injecţie letală pentru a-i curma suferinta, înseamnă că A
a provocat în mod intenţionat moartea lui B. Acest exemplu nu poate fi combătut. Dar
este oare aceeaşi situaţie în cazul în care A încearcă să curme suferinta lui B prin
administrarea unor doze de medicamente din ce în ce mai mari ("calmare piramidală" ) ,
ştiind c ă acest lucru v a determina moartea lui B ? Sau când A opreşte î n mod deliberat
aparatul respirator care îl menţine în via{ă pe B, ştiind că B va muri în urma acestui fapt ?
Cei care susţin că doar primul exemplu este un caz de eutanasie sau de încetare
inten{ionată a unei vieti, iar celelalte două nu, au încercat să facă o diferenţă între aceste
cazuri, în termeni de rezultate intenţionate în mod direct şi consecinţe prevăzute, dar
neintenţionate. Reflectând asupra administrării unor doze din ce în ce mai mari şi posibil
letale de calmante, DeclaraJia asupra eutanasiei a Vaticanului afirmă că această " calmare
piramidală" este acceptabilă deoarece, în acest caz, "moartea nu este în nici un fel
intenţionată sau dorită, cu toate că riscul său este luat în calcul" (1980, p. 9) . Cu alte
cuvinte, chiar dacă A prevede că B va muri în urma faptelor sale, moartea lui B este doar
prevăzută şi nu intenţionată. Intenţia directă este de a calma durerea şi nu de a omorî
pacientul.
Distincţia dintre rezultate intenţionate şi consecinţe prevăzute, dar neintentionate este
concretizată în Principiul Efectului Dublu 1 (PED) . PED enumcră o serie de condiţii în
care agentul poate să "îngăduie " sau să "permită " ca o anumită consecinţă (cum ar fi
moartea unei persoane) să se întâmple, cu toate că acea consecinţă nu trebuie să fie
inten{ionată de către agent . Toma de Aquino, despre care se spune că ar fi formulat PED,
l . The Principle of Double Effect (PDE) (n.t. ) .
a aplicat distinctia dintre consecintele direct intentionate şi cele doar prevăzute asupra
actiunilor de auto-apărare. Dacă o persoană este atacată şi îşi ucide agresorul , intentia sa
este de a se apăra şi nu de a-1 omorî pe acesta (Summa Theologiae , II, ii) .
S-au ridicat două întrebări cu privire Ia distinctia intentie/prevedere :
- Se poate face întotdeauna o distinctie clară între consecintele pe care un agent le are
în intentie în mod direct şi cele pe care doar le prevede ?
- Este această distinctie, în măsura în care poate fi făcută, relevantă din punct de vedere
moral ?
Considerati primul aspect din perspectiva următorului exemplu citat extrem de
frecvent :
Un grup de exploratori erau blocati într-o peşteră, în a cărei intrare îngustă se blocase un
membru mai gras al echipei. Nivelul apei este în continuă creştere. Dacă un alt membru al
echipei ar dinamita zona din apropierea omului mai gras, am putea spune că el a intentionat să
îl omoare pe cel gras sau doar că a prevăzut-o ca pe o consecintă a eliberării echipei, de a
înHitura trupul omului gras din intrare sau de a-1 face să explodeze ?
Dacă cineva doreşte să afirme că moartea omului gras a fost în mod evident intentionată,
atunci cum se deosebeşte acest caz de cel în care un medic poate administra doze din ce
în ce mai mari de calmante, fapt care va provoca moartea pacientului, fără să se
considere că respectivul doctor a intentionat moartea acestuia ?
Apar probleme filosofice serioase în orice aplicare sistematică a distinctiei intentie/
previziune, iar literatura de specialitate este plină de critici şi respingeri ale argumentului.
Nancy Davis discută o parte a acestei literaturi în contextul eticii deontologice (caz in
care distinctia devine crucială) în capitolul 17, "Deontologia contemporană". Presupunând
că dificultătile pot fi depăşite, apare următoarea întrebare : este această diferentă dintre
rezultatele direct intentionate şi consecintele prevăzute relevantă din punct de vedere
moral ? Contează, din punct de vedere moral, dacă un medic, în momentul în care
administrează ceea ce el crede a fi un medicament Ietal , intentionează să curme durerea
pacientului sau intentionează să îi provoace moartea ?
De multe ori, se face o distinctie între bunătatea sau răutatea agentilor : dovada
bunătătii unui agent este lipsa dorintei sale de a omorî o altă persoană. Cu toate acestea,
nu este clar dacă această diferentă poate fi aplicată şi in cazurile de eutanasie. În toate
aceste situatii, A încearcă să aducă foloase lui B , actionând ca un bun agent. Doar dacă
presupunem că există o regulă care spune că " un agent bun nu trebuie niciodată să
intentioneze moartea unui inocent" are sens să se facă distinctia între bunătatea şi
răutatea agentului , dar atunci acestei reguli ii lipseşte logica.
vii . Concluzii
Distinctiile discutate mai sus reprezintă diferente care sunt resimtite în profunzime . Dacă
aceste diferente sunt relevante sau nu din punct de vedere moral, şi dacă da , din ce
perspectivă, reprezintă o discutie care continuă încă .
Există totuşi un aspect al dezbaterii cu privire la eutanasie care nu a fost încă atins.
Oamenii sunt în general de acord că s-ar putea să nu existe nici o diferentă intrinsecă din
pu nct de vedere moral între eutanasia activă şi cea pasivă, între metodele de tratament
obişnuite şi cele neobişnuite, între moartea intentionată şi ea prevăzută. Cu toate acestea,
în anumite cazuri se consideră că diferentele de acest gen reprezintă linii de demarcare
importante în ceea ce priveşte politicile publice. Aceasta necesită trasarea unor limite,
dintre care, universale sunt cele care ne protejează împotriva mortilor nejustificate.
Chiar dacă aceste limite pot părea arbitrare şi neliniştitoare din punct de vedere filosofic,
ele sunt necesare pentru a proteja membrii mai vulnerabili ai societătii împotriva
abuzurilor. Întrebarea este, bineinteles, dacă acest mod de rationare are o bază consistentă :
dacă societătile care permit terminarea vietii în anumite circumstante nu vor aluneca pe
o pantă periculoasă care va duce de la prar.tici justificate la unele nejustificate.
În versiunea sa logică , argumentul pantei alunecoase nu este convingător. Nu există
baze logice penru care motivele care justifică eutanasia - compasiunea şi respectul
pentru autonomie - ar trebui să justifice în mod logic omorurile care nu sunt săvârşite
nici din compasiune , nici din respect pentru autonomie. În versiune empirică , argumentul
pantei alunecoase sustine că omorurile justificate vor duce, de fapt , la omoruri nejustificate.
Există foarte putine dovezi empirice care să dovedească această afirmatie. Chiar dacă
programul "eutanasiei " naziste este deseori citat ca un exemplu pentru ceea ce se poate
î ntâmpla în momentul în care o societate consideră că unele vieti nu merită să f ie trăite,
motivatia din spatele acestor omoruri nu a fost nici compasiunea , nici respectul pentru
autonomie ; au fost, mai degrabă , prejudicii rasiale şi credinta că puritatea rasială a
poporului (volk) impunea eliminarea anumilor indivizi şi grupuri. După cum am mai
spus, în Olanda se desfăşoară în prezent un "experiment social" cu eutanasia activă
voluntară. Până acum, nu avem nici o dovadă că acest fapt i-a împins pe olandezi pe o
pantă alunecoasă.
O femeie in vasta de 64 de ani care suferea de dementa senila severa a fost eutanasiata in
Olanda, chiar daca nu mai avea capacitatatea de a-si exprima dorinta de a muri.

Femeia, a carei identitate a fost protejata, era sustinatoare a acestei practici. Si-a exprimat
in scris dorinta de a muri in acest fel, cand inca era sanatoasa.

Insa, din cauza starii de sanatate in care se afla, aceasta nu si-a putut da acordul legal
pentru eutanasierea care a avut loc in luna martie a acestui an.

Eutanasia umana este legala in Olanda. Insa numai in conditiile in care doi medici sunt
absolut convinsi ca pacientul ia o decizie informata si sufera de dureri insuportabile.

Un raport facut public anul acesta a scos la iveala faptul ca 21 de pacienti care sufereau de
dementa incipienta, inclusiv de Alzheimer, au fost eutanasiati cu ajutorul injectiei letale in
2010. Este prima data cand suferinzii de dementa sunt inclusi in rapoartele olandeze despre
eutanasieri umane.

Citește și

Si-a castigat dreptul de a muri dupa 17 ani in care a stat in coma

Niciunul dintre aceste cazuri nu a implicat un act ilegal din partea personalului medical
olandez. In fiecare dintre cazuri s-a considerat ca pacientul a fost capabil sa isi dea
acceptul.
Insa cifrele au cauzat panica printre criticii acestei metode care sustin ca tot mai multe
tipuri de bolnavi sunt calificate de autoritati ca eligibile pentru eutanasiere, daca pacientii
isi exprima aceasta dorinta.

O serie de intalniri publice au fost organizare in 2010 de autoritatile olandeze, pentru a-i
incuraja pe batrani sa invete despre “dreptul” la moarte, chiar daca sunt sanatosi, insa le
este frica ca ar putea fi diagnosticati cu dementa in viitor.

Insa sinuciderea asistata pentru pacientii cu dementa ramane controversata. In timp ce 95%
din populatia Olandei este de acord cu eutanasierea, numai 33% dintre medicii olandezi
sunt de acord sa le administreze injectia mortala bolnavilor de dementa.
Anul trecut, 2.700 de pacienti au ales sinuciderea asistata, comparativ cu 2.636, in 2009.

Unei adolescente de 17 ani din Olanda, care a fost molestată și violată în copilăria

timpurie și suferea de depresie severă, anxietate și stres post-traumatic, a murit
acasă, după cum a confirmat sora ei, pentru Washington Post. Inițial, adolescenta
ceruse să fie eutanasiată, însă cererea i-a fost respinsă. Totuși, nu se știe încă dacă
sau în ce măsură moartea ei a fost asistată de medici. „În acest caz iubirea
înseamnă să mă lăsați să mor”, a scris fata pe Instagram înainte de a muri,
anunțând că în decurs de 10 zile de la postarea mesajului nu va mai fi în viață. 

Noa Pothoven, din Haga, a simțit că nu mai poate trăi cu durerile trecutului, care i-au
marcat profund viața. Noa a murit acasă, într-un pat de spital montat în livingul ei.

Înainte să închidă ochii pentru totdeauna, Noa și-a scris autobiografia. „Să câștigi sau să
înveți” îi detaliază cumplita poveste de viață, de la traumele suferite în copilărie, până la
lupta cu boala mintală care a bântuit-o în scurta viață pe care a avut-o. Fata suferea de
sindromul stresului post-traumatic, depresie și anorexie.

Noa a spus că spera ca această carte să-i ajute pe cei mai tineri decât ea și care se simt
vulnerabili să treacă peste momentele grele din viață. Tânăra a subliniat că Olanda nu
dispune de clinici specializate, unde adolescenții cu probleme să poată cere ajutorul unor
experți.

Papa Francisc a scris un mesaj, pe Twitter, în care a deplâns moartea adolescentei,

afirmând că „eutanasia și sinuciderea asistată sunt o înfrângere pentru noi toți.
Este de datoria noastră să nu îi abandonăm pe cei care suferă, să nu renunțăm
niciodată la speranță”. „Moartea lui Noa este o pierdere uriașă pentru orice
societate civilă și pentru umanitate”, a scris Vaticanul, într-un mesaj separat, după
informațiile conform cărora olandeza ar fi fost eutanasiată.

Adolescenta a încetat din viață duminică, nu înainte de a posta un mesaj pe Instagram,

unde și-a făcut publică decizia de a renunța la lupta prea grea.

„Am dezbătut un timp dacă să fac publică sau nu această informație și am decis să o
fac. Poate acest gest vine ca o surpriză pentru unii, date fiind postările mele despre
spitalizare, însă planul l-am avut de mult timp și nu este unul impulsiv. Voi trece direct
la subiect: în maximum 10 zile voi muri. După ani de luptă, sunt secată de energie. Nu
mai mănânc și nu mai beau apă de ceva timp și, după multe discuții și evaluări, s-au
decis să mă lase să plec pentru că suferința mea este de nesuportat”, a scris Noa.

Aceasta a adăugat că nu s-a simțit niciodată în viață, mai degrabă a supraviețuit: „Respir,

dar nu mai trăiesc”.

Și-a rugat prietenii de pe Instagram să nu încerce să o convingă că acesta nu este gestul

potrivit. Decizia ei este finală, a spus tânăra.

„În acest caz iubirea înseamnă să mă lăsați să mor”, a scris Noa.

În Olanda, eutanasierea este permisă dacă procedeul este efectuat respectând termenii
stricți ai legii. Proiectul de lege a fost depus în parlamentul olandez în 2001, iar în 2002 a
intrat în vigoare.

Sâmbăta trecută un cotidian local belgian anunța că recent a avut loc prima eutanasiere a
unui minor, de după modificarea legii privind eutanasia în februarie 2014.
Un copil de 17 ani care suferea de o boală terminală și care, potrivit comisiei federale
pentru eutanasie din Belgia „suferea dureri fizice insuportabie” este primul minor din
lume, eutanasiat la cerere, de medici, cu consimțământul părinților, a informat BBC.
Wim Distelmans, șeful comisiei pentru eutanasie, a declarat că adolescentului i-a fost
mai întâi indusă o comă, prin „sedare paleativă”, ceea ce face parte din procesul de
eutanasiere. Distelmans a declarat pentru Reuters că un medic local a raportat eutanasia
către comitet în urmă cu o săptămână.
Condiții legale
Belgia este singura țară din lume care permite eutanasierea minorilor de orice vârstă.
Condițiile impuse prin lege sunt ca minorul să fie conștient la data emiterii cererii, să
facă dovada discernământului și să sufere de o boală incurabilă care îi provoacă dureri
constante și insuportabile. (În contrast, un adult care solicită eutanasia în Belgia nu
trebuie neapărat să sufere de o boală terminală, însă el trebuie să fie competent din punct
de vedere mintal.) Pacienții sub 18 ani nu pot fi eutanasiați fără consimțământul
părinților sau a tutorilor legali. De asemenea, legea belgiană nu permite eutansierea
minorilor pe motiv de suferință psihiatrică. (Din nou, această excepție nu se aplică și în
cazul adulților.)
În Olanda, eutanasierea copiilor este de asemenea permisă, însă pacienții minori trebuie
să aibă peste 12 ani. În cazul adolescenților cu vârsta cuprinsă între 16-18 ani, legea
olandeză prevede consultarea părinților cu privire la eutanasie, deși normele nu conferă
părinților drept de veto. Aceștia se pot opune procesului de eutanasiere doar dacă
minorul are sub 16 ani.
Cel mai recent sondaj privind incidența eutanasiei în Belgia raportează o creștere de la
0,3-1,1% (1998-2002), la 4,6% din toate decesele în 2013.
Reacții
„Din fericire, sunt foarte puţini minori care sunt luaţi în considerare pentru eutanasie, dar
asta nu înseamnă că trebuie să-le refuzăm dreptul de a muri cu demnitate”, a declarat
Distelmans cu privire la eutanasia petrecută cu o săptămână în urmă.
Încă de la concretizarea propunerii de legalizare, venită pe filiera partidului socialist aflat
la putere Belgia, însă susținută de majoritatea parlamentului, mai mulți lideri religioși
locali au deplâns inițiativa subliniind că toate formele de suferință cauzează disperare,
„dar a prescrie eutanasia oamenilor vulnerabili contrazice în mod radical condiția lor de
ființe umane. Nu putem aproba o logică care duce la distrugerea fundațiilor societății”.
Însă în paginile unor publicații precum Washington Postapăreau, la acea dată, articole în
care sunt citați diverși medici spunând că măsura nu ar face decât să introducă în
legalitate ceva ce deja se întâmplă deja, în mod informal. Dr. Gerlant van Berlaer,
oncolog pediatru, spunea că anual 10 din 100 de cazuri s-ar putea califica drept eutanasie
la copii, în Belgia. Doctorii, la rugămințile părinților de a curma suferința copiilor, ar
administra doze de analgezice din ce în ce mai mari, până ar deveni letale. „Astăzi sunt
disponibile o serie de proceduri paliative de îngrijire şi putem să ne bazăm pe sedative în
cazurile mai grave”, a declarat Arhiepiscopul belgian Andre-Joseph Leonard.
Acum doi ani, când judecătorii din Marea Britanie au decis să permită medicilor să
înlăture aparatele care o țineau în viață pe Nancy, o fetiță de doi ani irecuperabil de
bolnavă, medicii din Belgia au luat poziții opuse față de decizie. Dr. Gerlant van Berlaer,
medic pediatru la Spitalul Universitar din Bruxelles, credea că permiterea eutanasiei este
un ultim gest de omenie față de niște copii în suferință. „Nu ne jucăm de-a Dumnezeu,
aceste vieți nu mai pot fi salvate, iar sfârșitul lor natural ar putea fi dureros, îngrozitor,
iar noi, doctorii, tot ce am mai putea face este să-i ajutăm să nu moară aşa”,
cita BBC. Însă alți 160 de medici pediatri belgieni au semnat o scrisoare deschisă în care
se opun modificării legii, susținând că nu este nicio nevoie urgentă pentru modificarea ei
și că medicina modernă este capabilă să reducă durerea chiar și în cazurile cele mai
grave. De asemenea, doctorii spuneau că nu există nicio metodă obiectivă de a stabili
dacă un copil înțelege cu adevărat ce înseamnă eutanasia.
Astăzi, opiniile par mai puțin împărțite și cel mai puternic motiv care rămâne împotriva
practicii deja legalizate este religia. Un om care crede că viața aceasta este tot ce avem și
că nu suntem răspunzători în fața nimănui pentru ea are mult mai puține dileme etice în
fața problemei eutanasiei și chiar a eutanasierii copiilor. Cu toate astea, nu poți să nu te
întrebi, dacă cineva care crede că viața asta e tot ce are, și totuși este dispus să renunțe la
ea, ce o fi în sufletul acelui om?
A mers eutanasia prea departe?“, se întreabă The Guardian. Articolul porneşte de la
spusele unui doctor olandez care, înainte de a deveni medic, a studiat filosofia; şi care
crede că eutanasia e un mare progres deoarece e un mod „uman“ de a te sinucide – în
timp ce eşti în mijlocul altora, în loc să te ascunzi cu pistolul în cămară. DE ACELASI
AUTOR Despre modelele mentale şi destructurarea sufletească a individului co... Banii
daţi de PSD-ALDE „pentru copii“ sunt, în fapt, bani daţi împotri... Mitul omului nou,
educat, competent şi revoluţionar Ceea ce era cândva „special“ a devenit acum normal:
aşadar, intrăm într-o „nouă eră“ în istoria omenirii. Eutanasia a fost legalizată, în ultimul
deceniu, în Olanda, Belgia şi Canada. Dacă trendul continuă, spune articolul, e posibil ca
în alţi câţiva ani eutanasia să devină una din multiplele opţiuni dintr-un meniu de morţi
posibile – incluzând o pilulă la cerere pentru toţi cei care găsesc viaţa „de nesuportat“.
Însă legalizarea eutanasiei deschide o întreagă Cutie a Pandorei cu probleme morale –
printre care se numără şi întrebarea: unde trasăm limita practicii medicale? În calea
noastră se întinde, deja, panta alunecoasă: la fel ca avortul care ar fi trebuit, la început, să
fie o opţiune doar pentru cazuri medicale sau etice excepţionale, şi s-a generalizat apoi la
avortul „la cerere“ în cea mai mare parte a lumii occidentale, şi eutanasia e pe cale să fie
generalizată. De la cazurile de cancer în fază terminală (la începuturi) – la sexagenari
care suferă de demenţă şi chiar la tineri care suferă de probleme morale şi chiar de
depresie. Numărul cazurilor de eutanasie a crescut, în Olanda, de la 2.000 în 2007 la
6.600 în 2017. În plus, peste 32.000 de oameni au murit de moarte indusă (în fapt, de
deshidratare), în comă medicală, în 2017. În total, peste un sfert dintre cei care au murit
în Olanda, în 2017, au murit de moarte indusă. Unul dintre motivele pentru care
eutanasia a devenit tot mai răspândită, după 2007, este paleta de boli considerate drept
eligibile – care s-a extins în continuu. În plus, definiţia unei „suferinţe de nesuportat“,
care este centrală în textul legislativ, s-a extins şi ea. În acelaşi timp însă, numărul şi
intensitatea vocilor care exprimă obiecţii şi motive de îngrijorare a crescut. Îngrijorările
se axează pe două motive care sunt centrale în chestiunea eutanasiei: demenţa şi
autonomia. Mulţi olandezi scriu testamente în avans prin care stipulează că, dacă starea
lor mentală se deteriorează dincolo de anumit punct – dacă, de exemplu, nu mai pot
recunoaşte membri ai familiei – trebuie să fie eutanasiaţi, chiar dacă nu mai sunt de
acord cu decizia iniţială. Dar un scandal recent a fost stârnit de gestul unui etician
medical care a demisionat dintr-unul din comitetele de evaluare a cererilor de eutanasie
în semn de protest faţă de frecvenţa tot mai mare a morţilor induse unor pacienţi bolnavi
de demenţă, care nu îşi mai pot confirma dorinţa iniţială, după ce îşi pierd facultăţile
mentale. „E practic imposibil să stabilim dacă pacientul chiar trece printr-o suferinţă de
nesuportat, deoarece nu mai poate să explice acest lucru“, a spus specialista într-un
interviu pentru un ziar olandez.   Problema de bază cu testamentele scrise în avans este
aceea că ele implică subordonarea unei fiinţe umane iraţionale faţă de „varianta“
raţională a acesteia din trecut – ceea ce scindează, practic, o persoană în două persoane
opuse. Mulţi medici, după ce au urmărit pacienţi care se adaptează la circumstanţe despre
care îşi imaginau, mai demult, că vor fi de nesuportat, se îndoiesc de faptul că cineva
chiar poate să anticipeze ce va dori, odată ce condiţia sa se va înrăutăţi. Al doilea conflict
este unul societal. Se manifestă atunci când există o opoziţie între dreptul individului şi
obligaţia societăţii de a proteja vieţi. Cererile de eutanasie care sunt cele mai
problematice sunt cele care se bazează pe autonomia pacientului, care îi spune
doctorului: „Nu tu eşti cel care ai dreptul să judeci când trebuie eu să mor.“ E un impuls
care se manifestă, deja, puternic în cazul generaţiei actuale a celor care au atins pragul de
cincizeci de ani – şi care va deveni, se pare, tot mai puternic în cadrul generaţiilor
următoare. Pentru cei foarte tineri, principiul autonomiei se află în centrul felului lor de a
gândi. Aceste conflicte generate de modul de a înţelege eutanasia sunt reflectate de
dezbaterile comitetelor de evaluare a cazurilor de eutanasie. Se ajunge mult mai rar la un
consens decât în vremea în care eutanasia era permisă doar pentru pacienţi aflaţi în
stadiile finale ale unor boli fără leac, şi care erau conştienţi. Argumentele legale
cântăresc, se pare, tot mai greu în cadrul acestor dezbateri, în timp ce întrebarea etică
dacă, în anumite cazuri, moartea pacientului este un lucru bun tinde să capete o
importanţă tot mai scăzută. Dar ce se întâmplă cu învăţătura morală creştină – că viaţa
umană este un dar sacru şi are un caracter sacru, care trebuie conştientizat şi păstrat de la
concepţie şi până la moarte (şi dincolo de ea)? Această învăţătură a fost înlăturată din
spaţiul public – cel puţin, în ţările unde eutanasia a fost legalizată. Însă această înlăturare
e departe să fi condus bioetica şi societatea la un consens – dimpotrivă, „the slippery
slope“, panta morală alunecoasă abia acum ne apare, mai clar, înaintea noastră.
Următorul proiect de lege care este discutat în Olanda este cel al unei pilule cu otravă
disponibilă, la cerere, pentru orice persoană de peste 70 de ani. Dacă acest proiect va
trece, această pilulă nu va elimina, neapărat, intervenţia medicilor. În practică, chiar şi în
Olanda, oamenii nu doresc să-şi ia singuri viaţa. 95% dintre cei care fac cereri pentru
eutanasie solicită ca un medic să vină şi să le ia viaţa. „Într-o societate care se laudă că
respinge orice figură consacrată ce reprezintă autoritatea, când vine vorba de moarte,
toată lumea cere ca mămica să vină şi să-i ţină de mână“, comentează autorul din The
Guardian.

Citeste mai mult: adev.ro/plsdagA spune cuiva că îl iubești înseamnă de fapt să spui: “tu

nu vei muri niciodată.” Teribilă vorbă pe care am aflat-o cîndva într-o emisiune despre
vulnerabilitățile relației cu celălalt.

Dar statul are o altfel de iubire pentru cetățenii săi. Statul – cînd te iubește – crede în
moartea ta. Dar noi avem nevoie să nu murim. Nicidecum să fim asistați și îmbărbătați în
sinucidere. Această deschidere uriașă spre oferta (instituțională) de moarte a omului
ultramodern anunță o însingurare fără precedent. Să fii lăsat să îți alegi moartea,
înseamnă să fii singur ca naiba. Să nu sară nimeni în ajutorul vieții tale disperate și plină
de deznădejde, să nu se bage nimeni între tine și moartea ta, e de-o tristețe fără pereche.
“N-am să te las să mori!”, ar trebui să ne strigăm unii altora. Și statul să ia aminte la
această strigare de îmbărbătare.

Acum statul și instituțiile lui spun:

“Uite, ființă disperată, fiindcă ne pasă de tine, te ajutăm să mori cu demnitate.” Și ființa
umană, definitiv înfrîntă spune: “Mulțumesc că vă pasă.”

Belgia, Luxemburg și Olanda sunt singurele țări din lume în care cererea de eutanasiere
pe caz de suferință netratabilă și insuportabilă poate fi aprobată atît pentru bolnavii
terminali cît și pentru pacienti non-terminali. Belgia și Olanda sunt singurele țări din
lume în care legea eutanasierii voluntare specifică în mod explicit natura sau originea
acestei suferințe: “physical and/or psychological suffering that cannot be alleviated and
results from a serious and incurable disease caused by accident or illness” (aici). Așa
cum menționează și autorii articolului “When unbereable suffering incites psychiatric
patients to request euthanasia: qualitative study”, se pune problema dimensiunii
(psihometrice) a insuportabilității. Cum transformi experiența subiectivă a
insuportabilului într-un set de criterii cu valabilitate generală în baza cărora să
interpretezi și să evaluezi durerea? Ce face ca durerea ta să fie insuportabilă? Cînd
pacientul cedează fizic, își pierde funcțiile vitale. Medicul îi verifică funcțiile vitale și
vede că nu-i mai bate inima și nu-i mai funcționează creierul. EEG-ul lui e în linie
dreaptă. Dar cum verifici funcțiile vitale ale psihicului uman, cînd știm că depresia, de
pildă, e stingerea vitalității interioare? Cînd depresia e “viermele care își
mănîncă născătoarea”, cum purcezi la măsurat? În prezent, “durerea psihică de
neîndurat” înseamnă “a profoundly personal experience of an actual or perceived
impending threat to the integrity or life of the person, which has a significant duration
and a central place in the person’s mind.” Dar psihicul este relativitate nesfîrșită. De
aceea echilibrul interior nici nu poate fi cîștigat pe cale psihică. Psihicul e ca cerul
(norii). Nu poți struni cerul (norii). Psihicul e atmosferă pură. Într-o continuă
repoziționare, reașezare. El nu e structură, ci combustibil. Arde, se precipită, se răcește.
Psihicul este expansibil, deformabil, fără miez, fără nucleu, tinzînd să ocupe volumul pe
care îl are la dispoziție. Nu poți turna fundație din psihic, așa cum nu poți zidi pe nori.
Inseamnă că omul trebuie să își cîștige pe altă cale greutatea (volumul) lăuntrică.
Psihicului îi trebuie vatră în care să se statornicească procesele lui volatile. Altfel va
tinde să se extindă haotic, pervasiv, redundant. Cum să faci, atunci, din el, criteriu de
viață sau de moarte?

Belgia a legalizat eutanasierea în 2002. Conform Comitetului pentru controlul și

evaluarea eutanasierii din Belgia, între 2003 și 2013 numărul morților prin eutanasiere a
crescut de 8 ori. În 2003 au fost 235 de cazuri de eutanasiere, reprezentînd 0,2 % din
total morților înregistrate la nivel național. În 2013 erau deja 1807 cazuri, reprezentînd
1,7 din total morților înregistrate la nivel național (aici). Cele 3890 de persoane care au
murit în 2014 și 2015 prin eutanasiere în Belgia au constituit 1,8 % din totalul morților.
În 1 din 7 cazuri, persoana nu suferea de o boală în stadiu terminal și în 1 din 5 cazuri,
persoana avea cel puțin un diagnostic de tulburare mentală sau comportamentală (aici).
Cererile de eutanasiere sau consultările în vederea eutanasierii cresc pe măsură ce
cetățenii se familiarizează tot mai tare cu legea eutanasierii dar și pe măsură ce doctorii
capătă tot mai multă experiență procedurală. Cu cît injectezi mai des medicamentația
letală, cu atît o faci mai bine. Ca orice practică, și practică morții se rafinează în timp.
Într-o scrisoare deschisă, 42 de medici psihiatrii, psihologi și profesori universitari
belgieni atrag atenția că ne găsim în no man’s land cînd vine vorba de suferința psihică.
Așa cum bine știe orice specialist în sănătate mentală, criteriile de evaluare a suferinței
psihice nu pot fi (azi și în veac) decît relative: “More and more, no matter how many
criteria there are, it depends simply on how an individual psychiatrist interprets or tests
them, aided by the doctor’s own assumptions and the patient’s account of his
symptoms”.

“There is a long wainting period when the patient is under medical supervision before
the suicide is allowed to proceed.” Teribil. E ca și cum ai da admitere la cel mai bun
liceu din oraș și trebuie să faci dovada cunoștințelor tale la matematică. Aici (aici unde,
strigă soldatul din cîmpie?) trebuie să fii bun la murit. Ești ținut sub supraveghere și
evaluat pentru a se stabili dacă ești apt de sinucidere. “Nu e ca și cum în Belgia oamenii
mor fără protecție. Legislația noastră e foarte strictă”, a declarat un profesor de la
Universitatea din Anvers. Există echipe medicale de experți care te iau în primire pentru
a stabili dacă ești apt de sinucidere. Nu orice sinucigaș primește dreptul la sinucidere. Ci
doar sinucigașii serioși. Și totuși, procedura de încetare din viață se desfășoară sub
auspiciile drepturilor omului. O să ajungă moartea o competență: Eu cînd vreau să mor,
mor. Să fii ales fiindcă dintre toti participanții, tu ai demonstrat că ești cel mai înzestrat
să mori. Îți vine să îți pocnești palmele în aer. Pare neverosimil, pare nebunie curată. Dar
probabil că în viitor, moartea se va simplifica. Va deveni un act existențial banal, de
“bun simț”. Vor fi comercializate kituri de primă sinucidere. Acasă, în liniștea (izolarea)
căminului, postmodernii își vor pune, la modul cel mai civilizat, capăt zilelor.

– Uite, ființă disperată, fiindcă ne pasă de tine, te ajutăm să mori cu demnitate.

– Mulțumesc că vă pasă.

Pentru noi, oameni ai prezentului, acest dialog între ajutor & mulțumesc rămîne încă
unul absurd. Ființa disperată are nevoie de nădejde, nu de serul intravenos al morții
medicale. Libertatea această maximă conferită ființei umane pentru a-i celebra
demnitatea: “Fă cum crezi că e mai bine pentru tine” sau (și mai catastrofal): “Fă cum
simți.” Păi ce cîștigă omul că face cum simte cînd ceea ce simte e iad? Ce cîstigă omul că
își dă drumul în prăpastie? În prăpastia nu te arunci, în prăpastie cobori cu frînghia, ca
Prîslea cel voinic. Există iad psihic, vă poate spune orice chinuit. Și orice psiholog,
duhovnic, psihiatru ori deținut în temnițele comuniste. Orice secție de psihiatrie. Sau,
ceva mai soft, experimentele psihologilor S. Milgram sau P. Zimbardo. În iad, cobori cu
Mîntuitorul. Ca în poezia misticului Angelus Silesius: “De voi coborî în iad, de față ești.”
Asta căutăm ca nebunii. Să fie cineva de față cînd ne este greu și frică. Cînd ne simțim
părăsiți și înfrînți. Și apoi, dacă îi facilitezi omului mijloacele prin care se sinucide,
cultivi succesul tentativei de sinucidere. Lasă-l să-i fie greu să se sinucidă.

Cînd citești despre eutanasierea pe caz de suferință psihică insuportabilă, îți ies în cale
cei doi gemeni orbi (“the unnamed brothers who died together”) și transsexualul Nathan
Verhelst, eutanasiați toți în 2013. Cei doi frați gemeni de 45 de ani se născură surzi,
trăiseră toată viața împreună (într-un articol se precizează cît de curată era casa
lor, puteai să mănînci de pe jos) și la aflarea veștii că s-ar putea să își piardă și vederea,
au hotărît că durerea de a nu se mai vedea unul pe celălalt și de a fi instituționalizați este
de neîndurat. Nathan Verhelst s-a simțit toată viața o femeie prinsă într-un corp de
bărbat. A fost abuzat de frate pe cînd avea 12 ani. În 2009 începe terapia de hormoni și în
2012 trece prin operații succesive de schimbare propriu-zisă a sexului. În urma
procedurilor, se simte ca un monstru. “I was ready to celebrate my new birth. But when I
looked in the mirror, I was disgusted with myself,” he told the newspaper. My new
breasts did not match my expectations and my penis had symptoms of rejection.” În 2013
depune cererea de eutanasiere și la cîteva luni moare eutanasiat într-un spital din
Bruxelles. Jacqueline Herremans, președinta Asociației pentru Dreptul de a Muri cu
Demnitate, familiarizată cu cazul Verhelst s-a referit la ultima operație chirurgicală a
acestuia ca fiind un “masacru” care a rezultat în multă suferință fizică și a vorbit despre
viața timpurie a celui eutanasiat: “When people say it was simply because he was
disappointed with his appearance, it wasn’t that,” she said. He had a terrible childhood,
and the half of it has not been revealed.” Dora Pauwels, transsexual (bărbat-femeie) la
rîndul său și prieten apropiat al lui Nathan Verhelst (cei doi s-au împrietenit într-un spital
de psihiatrie), spune că are aprobată cererea de eutanasiere și e pregătit să calce pe
urmele prietenului său dacă depresia și psihoza vor reveni: “In her spare Antwerp
apartment, with its bare concrete floors and window overlooking the train tracks, Ms.
Pauwels, 53, listened to Mozart and said her own psychiatric illness has her ready to
follow in Mr. Verhelst’s footsteps. She said she got her approval for euthanasia 18
months ago and will go through with it if her depression and psychosis return — “when
hope dies,” she said.” (aici)
Conform raportului pe 2012 a Comisiei pentru evaluarea eutanasierii, cazuri de felul lui
Verhelst reprezentau aproximativ 10% din totalul cazurilor de eutanasiere. 75% dintre
cazuri erau bolnavi de cancer în stadiu terminal cu vîrsta cuprinsă între 60 și 79 de ani.
(aici)

Știți care e unul dintre criteriile de diagnostic DSM a tulburării de personalitate

borderline? Golul. Da, senzația de vid interior. Subpopulația psihiatrică borderline e cea
mai sinucigașă dintre toate subpopulațiile psihiatrice. 10% dintre pacienții borderline
reușesc să se sinucidă. Pînă la 70-80% dintre ei au avut, de-a lungul vieții, cel puțin o
tentativă de suicid. Pacienții borderline se automutilizează în mod frecvent. Își taie
venele de pe brațe, venele de pe picioare. Se taie cu cuțitul de bucătărie, cu ascuțitoarea
de la creion, își cos carnea cu ață. De ce? De unde această compulsivitate și această
competență a automutilării? De la durere și de la gol. “Nu mai suport” spune cel mai des
pacientul borderline. “Îmi place să mă tai, după ce mai tăi, mă liniștesc, nu mai sunt
nervoasă”, “După ce mă tai, capul meu se eliberează de gînduri”, “Cînd mă tai, simt
că corpul meu mă urmează și durerea mentală devine o durere fizică”, “Toată durerea
fizică mă face să mă simt reală”, “Tăiatul oprește durerea din cap”. Durerea din
cap. Nici o altă suferință psihică nu evidențiază mai bine durerea din cap, durerea
mentală. Sentimentul rănii (“sense of woundness”). În suferința mentală de tip borderline
sinele este perceput ca distrus, gol, alienat (“the brokeness of the self”). Cînd se
compară durerea mentală a persoanelor suicidare cu durerea mentală a persoanelor non-
suicidare, ies în evidență (în condiții egale de depresie, anxietate și neajutorare) 3 factori
specifici ai durerii mentale suicidare: sentimentul ireversibilității, a lipsei de control și
a vidului, acesta din urmă avînd o contribuție unică la diferențierea pacienților suicidari
de cei non-suicidari. Pe fond de gol (și de vid) încearcă să se sinucidă neîntrerupt
indivizii borderline.

Așa cum era de așteptat, pacienții borderline solicită eutanasierea mai frecvent decît
pacienții cu boli grave. Declarația unui psihiatru belgian: “Strangely enough, people with
less severe and readily treatable mental disorders – such as borderline personality
disorders – request euthanasia more often than seriously ill patients. The offer really
creates the question. Euthanasia has become a new symptom. Often it’s a cry for
help: ‘Am I still worth living, or are you giving up on me?’ But it is a symptom with
particularly dangerous consequence”).
Futilitatea ne omoară cu zile.

Da, futilitatea aceea în care trebuie să se găsească persoanele belgiene apte de moarte: 1)

pacientul este competent, 2) cererea este voluntară și consistentă și 3) pacientul se
gășeste “in a medically futile condition of constant and unbearable physical or
mental suffering that cannot be alleviated resulting from a serious and incurable
disorder…”. Vedeți? O suferință care nu poate fi alinată. Dar pentru a putea fi alinată,
trebuie să credem că situația nu e futilă. Ehe!

Împotriva futilității și a lipsei de alinare de extracție știintifică aș vrea să îi invoc (la bară,
ca-n filme) pe tîlharul de pe cruce și pe Iuda.

Știți de ce îi este dat tîlharului de pe cruce să audă: Astăzi vei fi cu mine în Rai? El,

înaintea proroocilor, înaintea lui Noe, înaintea lui Avram, înaintea lui Ioan. Spune
Steinhardt în Dăruind vei dobîndi: “Fiindcă l-a mîngîiiat anume pe Răstignitul nevinovat
cu o vorbă bună”. Asta e alinarea. “Unii au căutat să înțeleagă referindu-se la calitatea de
“coleg de suferință” cu Domnul a tîlharului celui bun. Alții invoca demnitatea omului,
ținuta sa resemnată și cuviința, spre deosebire de răcnetele și hula celuilalt.” Dar
explicația adevărata pentru Steinhardt e alta: tîlharul nu a putut “face” nimic, dar a putut
îmblînzi și îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, răutate,
fățărnicie și venin. Acele cîteva vorbe de respect, de afecțiune, de luare de apărare, de
compătimire au schimbat sinistrul maidan, Golgota, spațiul acela otrăvit de cruzime și
răzbunare, nedreptate în “colț de omenie”, în “anticameră de paradis”. “Astăzi vei fi cu
Mine în Rai”. Pentru că l-a văzut, l-a intuit, l-a recunoscut și nu a șovăit să îi ia apărarea.
Tîlharul a dibuit și răgazul și bunătatea și gingășia sufletească de a încerca să consoleze
și să aline pe altul.”

Textul meu se apropie de sfîrșit. Și știu că dacă urmează să spun pilda cu Iuda, o să mă
apuce plînsul. Pilda a spus-o un preot într-o duminică la slujbă. Se spune că Hristos,
chiar și de pe cruce, tot a vrut să îl ierte pe Iuda cel ce L-a vîndut (“Atunci Iuda, cel ce L-
a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei
treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte
pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a
spânzurat” – Evanghelia după Matei). Și pilda spune că Hristos a aplecat creanga
copacului de care își agățase ucenicul cureaua ca să atingă cu picioarele lui pămîntul și să
se salveze. Dar într-atît era Iuda de deznăjduit fiindcă l-a vîndut pe Mîntuitorul său, că a
ținut picioarele sale în aer. Văd, tot văd cu ochii minții, de la duminica aceea încoace,
creanga aceea aplecată spre pămînt și picioarele acelea deznădăjduite ridicate în sus.

“… when hope dies”.

Și frații cei surzi, și transsexualul cu un trandafir în mînă (așa cum apare într-o fotografie
pe internet) sunt Iuda cu picioarele lor deznădjduite ridicate în aer. Deznădăjduiții
pămîntului. Deznădejdea îi pune sinucigașului cureaua în jurul gîtului. Tot ea îl urcă pe
pod. Tot ea pe acoperișul blocului de 10 etaje. Tot ea îi pune lama în mînă. Tot ea îl
încurajează să semneze în spital moartea pe proprie răspundere. Nu ar fi trebuit să
instituționalizăm deznădejdea, redenumind-o eutanasiere voluntară sau sinucidere
asistată.

“Atingeți pămîntul!”, ar trebui să le strigăm deznădăjduiților.

Home

Din nefericire, acest subiect a ajuns, în aceste zile, de mare actualitate, odată cu o
lege adoptată de Parlamentul belgian, care ar permite eutanasierea pacienţilor
sub 18 ani, cu acordul părinţilor şi cel propriu (http://www.citizengo.org/en/4158-
not-sign-legalisation-child-euthanasia?sid=NDA2MTQyODM1ODEwMjcz).

Se vorbeşte foarte mult despre lipsa de milă a celor care se opun eutanasiei, şi
care nu ar înţelege suferinţele persoanelor atât de chinuite de boală, încât să îşi
dorească moartea. Am decis să postez acest text, grupând date din literatura de
specialitate, care arată că durerea care îndeamnă pe oameni să îşi dorească
moartea este cu predilecţie cea spirituală, care nu îi priveşte doar pe bolnavii
aflaţi în mari dureri trupeşti. Nu de moarte au nevoie, altfel spus, ci de Viaţă.

Aceasta nu (doar că) o susţine Biserica, ci o arată şi ştiinţa- respectiv datele

colectate şi analizate de cercetători. Textul fiind derivat dintr-un articol de
specialitate, am lăsat, la final, bibliografia, pentru a fi accesibilă celor care doresc
să o poată consulta.
eutanasie: numită şi ucidere din milă: acţiunea sau practica de a ucide într-un mod
nedureros persoanele având boli incurabile cauzatoare de suferinţă intensă sau
incapacitate fizic datorită unor maladii.  (Encyclopædia Britannica, 2004)

eutanasie: acţiunea sau practica de a încheia viaţa unui individ care suferă de o

boală incurabilă sau aflată în fază terminală, prin injecţie letală sau prin stoparea
acordării unor îngrijiri medicale speciale. (The American Heritage® Dictionary of
the English Language, Fourth Edition)

eutanasie: uciderea intenţionată sau prin omisiune a unei fiinţe umane

dependente (de asistenţa acordată de către alte persoane, n.t.) spre binele său
prezumtiv (Cuvântul cheie este, în acest context, „intenţionată”. Dacă nu se
urmăreşte moartea persoanei, nu se poate vorbi despre eutanasie).
(http://www.euthanasia.com/definitions.html)          

sinucidere asistată: situaţia în care cineva oferă unei alte persoane informaţie,
instrucţiuni şi metode prin care să-şi ia viaţa, cu acest scop precis. Atunci când un
medic ajută o persoană să comită suicid vorbim despre  sinucidere asistată
medical. (http://www.euthanasia.com/definitions.html)            

MOTIVELE CARE STAU LA BAZA SOLICITĂRILOR DE

EUTANASIERE/SINUCIDERE ASISTATĂ MEDICAL

A contempla motivele pentru care unele persoane cer să fie eutanasiate este oarecum
înspăimântător. O opinie eronată foarte răspândită este aceea conform căreia
solicitările de eutanasiere/sinucidere asistată medical (SAM) au la bază durerea fizică
insuportabilă. Un număr de studii efectuate în ultimii ani au relevat faptul că suferinţa
fizică nu constituie câtuşi de puţin motivul principal al acestui gen de solicitări:

Intensitatea simptomelor a afectat numai în mică măsură atitudinea faţă de eutanasie

a bolnavilor de cancer aflaţi în fază terminală. Rezultatele noastre sugerează că
perspectiva pacienţilor este determinată, în primul rând, de elemente psihosociale şi
de convingeri, prin opoziţie cu severitatea maladiei sau cu disconfortul determinat de
simptome.  (Suarez-Almazor et al, 2002)

Rezultatele noastre sugerează că depistarea precoce şi tratarea corespunzătoare a

depresiei profunde, precum şi grija faţă de îmbunătăţirea condiţiei somatice pot ajuta
la prevenirea suicidului şi la adoptarea unor măsuri faţă de tendinţa spre suicid a
bolnavilor de cancer din Japonia. (Akechi et al., 2002) 

De fapt, persoanele care se grăbesc să aleagă moartea în locul vieţii caută cu totul
altceva decât uşurarea pentru eternitate a suferinţei fizice (Quill et al, 1998).

Dezvoltarea fără precedent a medicinei paliative, inclusiv a metodelor de control al

durerii se datorează tocmai dezbaterilor legate de eutanasie. Cu toate acestea, pacienţii
continuă să viseze la eutanasie, iar unii dintre ei îşi transformă visurile în realitate, cu
ajutorul personalului medical.

Când pacienţii nu suferă de afecţiuni mentale diagnosticate ca atare, precum depresia,

adesea asociată bolilor cronice (Akechi, 2000; Arehart-Treichel, 2001), ei suferă din
pricina faptului de a se vedea pierduţi în mijlocul unei societăţi care, la rândul său, şi-a
pierdut valorile tradiţionale. Eutanasia şi SAM sunt, într-adevăr, legate de durere, dar
de suferinţa spirituală şi nu de cea trupească.

Este, de asemenea, evident, că vederile publicului, precum şi cele ale personalului de

specialitate s-au schimbat de-a lungul timpului. (…) Faptul trebuie că poate fi
explicat, în parte prin aceea că trăim mai mult, fiind, prin urmare, ţinta unui număr
crescând de boli care conduc la incapacitare, într-o vreme în care structurile
familiale se dizolvă. Confruntaţi fiind cu această situaţie, nu este de mirare că unii îşi
exprimă dorinţa de a „nu fi o povară”. (Calman, 2004)

La bătrâneţe, mulţi oameni au senzaţia că au pierdut ceva, mulţi bolnavi cronic simt că
sunt o povară pentru familii şi pentru prieteni şi pentru mulţi bătrâneţea este perioada
în care traume din trecut se reactivează, interferând cu dorinţa lor de a trăi (Ong and
Carter, 2001).
Provocarea ultimă care nelinişteşte pacienţii şi pe familiile acestora la sfârşitul vieţii
este sentimentul golului, legat atât de incapacitarea datorată bolii (care ameninţă
respectul de sine) cât şi de moartea pacientului (care disrupe relaţia directă cu
familia). (…). Prevalenţa depresiei printre bolnavii aflaţi în fază terminală care îşi
doresc moartea este de opt ori mai mare decât în cazul celor care nu manifestă intens
această dorinţă. (Shuster et al., 1999)

Lucrurile sunt cu atât mai dificile pentru cei care îmbătrânesc într-o societate care le
arată, mai mult sau mai puţin explicit, că nu găseşte nici o utilitate cetăţenilor săi în
vârstă. Descompunerea comunităţilor tradiţionale îi face pe cei în vârstă să se simtă
„plutind în gol”, în absenţa unor relaţii interumane care să-i ajute să nu se prăbuşească.

În mai însorita Europă sudică, mediteraneană, sprijinul celor în vârstă era, în mod
tradiţional, familia extinsă, o soluţie care funcţionează adecvat în comunităţile rurale,
stabile, unde naşterea, decesul, întâmplările vieţii comunitare se petrec în zone care
se pot  întinde pe câţiva kilometri de jur împrejur sau, din contră, în una şi aceeaşi
clădire. Acest fel de a fi a dispărut demult din Marea Britanie şi este, de asemenea, pe
cale de restructurare şi în alte părţi. În timpul valurilor de căldură din 2003 ziarele
au scris despre numărul neobişnuit de mare de bătrâni care au murit singuri în
oraşele franceze. (…) (Sharp, 2004)

„Mai însoritul sud”  devine, aici, o metaforă pentru căldura umană pe care autorul nu
îndrăzneşte a o denumi ca atare, probabil de teamă să nu stârnească o furtună în
mediul său mai puţin călduros sau, poate, din pricina unei conştiinţe amare a faptului
că ceilalţi sunt pur şi simplu incapabili să perceapă astfel de gânduri şi sentimente.

O descoperire bizară a fost aceea conform căreia în societatea occidentală teama de a

nu fi o povară este cu mult mai comună printre femeile în vârstă care au avut toată
viaţa grijă de alţii (Henderson, 2002). De ce se întâmplă asta? Deoarece sunt
conştiente de faptul că a avea grijă de cineva poate fi o sarcină foarte solicitantă şi,
prin urmare, nu doresc să-şi supună familiile la asemenea încercări? Sau, cumva,
deoarece de-a lungul timpului au perceput obligaţia de a fi trebuit să aibă grijă de soţ,
copii etc. ca fiind cu mult prea apăsătoare? Indiferent de motivaţie- care poate fi,
foarte bine, rezultanta celor două propuse, la care se adaugă, probabil, şi alte
explicaţii- ni se descoperă, în acest context, faptul că, în societăţile „civilizate”, ceva
este profund în neregulă, cu privire la relaţiile intrafamiliale.

Familia, cândva privită drept un refugiu este considerată, acum, o închisoare:

Relaţia de căsătorie „până la moarte” era mai uşor de onorat atunci când asta
însemna 10- 15 ani şi nu 40-50, ca în prezent, după cum indică ratele ridicate ale
divorţului în societăţile mai dezvoltate (şi, totodată, mai îmbătrânite). (Pitt, 1998)

Ca pentru a veni în contradicţie cu puncte de vedere precum cel de mai sus, care se
raliază la dispreţul contemporan faţă de instituţiile tradiţionale, statisticile arată că
singurătatea şi absenţa unei vieţi de familie „demodate”, normale, liniştite, contribuie
la dorinţa unor persoane de a muri mai repede:

Persoanele divorţate sau care nu au fost căsătorite niciodată au fost foarte numeroase
printre cei pe care Kevorkian i-a ajutat să moară, ceea ce reclamă încercări de a
înţelege mai bine contextul familial şi psihosocial în care se iau deciziile referitoare la
sfârşitul vieţii. (Roscoe et al, 2000)

Există şi alte elemente care invită la reflecţie, precum rezultatele unor studii
întreprinse printre minorităţile etnice din Statele Unite şi recomandările făcute de
autori în urma acestor studii. Relaţiile intragrup caracteristice pentru comunităţile
filipineze şi care presupun existenţa unui lider reprezentat de către un cleric sau un
bărbat în vârstă, atitudinea pacienţilor, care lasă încrâncenarea la o parte şi se supun
voinţei Domnului şi atenţiei familiei, au ajuns să fie nişte elemente atât de neobişnuite
din perspectiva occidentală, încât autorii studiului oferă câteva sfaturi personalului
medical, pentru a-l ajuta să se descurce cu această perspectivă culturală particulară şi
ciudată (Macadam, 2005).

Nu este atât de mult de când asemenea atitudini, precum a vedea în clerici lideri, a te
încredinţa lui Dumnezeu şi a aştepta ca familia să aibă grijă de tine, erau perfect
normale printre europeni şi americani. Desigur, mai şi sunt, într-o oarecare măsură, nu
se poate pretinde că societatea apuseană modernă a ajuns chiar atât de individualistă şi
de lipsită de credinţă, dar faptul că medicii şi asistentele medicale trebuie avertizaţi în
privinţa umanităţii unora dintre pacienţii lor aparţinând unor comunităţi mai
tradiţionaliste rămâne un fapt îngrijorător.

Unele sondaje de opinie au demonstrat că rudele sunt mai nerăbdătoare decât pacienţii
în privinţa morţii acestora, cu singura excepţie a soţilor şi soţiilor, care nu pot
contempla cu atâta uşurinţă ideea că îi vor pierde pe cei dragi. De asemenea, vârstnicii
sunt supuşi la un risc serios:

(…) există vârstnici care sunt îngrijiţi de persoane care nu investesc emoţional prea
mult în ideea ca aceştia să continue să trăiască şi care sunt capabile de a vedea latura
pozitivă a morţii lor premature. (Dillner, 1994)

Totodată, cei care au avut pe cineva care a fost eutanasiat se descurcă mai bine în faţa
pierderii şi a doliului, un motiv important fiind acela de a fi avut ocazia de a-şi lua la
revedere (* * *, Bereaved people cope better after euthanasia than natural death,
2003). Avem de a face cu o necesitate vicioasă a controlului. Este foarte important să
ştii că ai avut şansa egoistă de a-ţi lua rămas bun, chiar dacă această şansă a fost
câştigată printr-o temporizare acurată a uciderii pacientului. Curat şi elegant, foarte
potrivit pentru a te simţi la cârmă.

Cu toate acestea, există mărturii asupra faptului că eutanasia/SAM nu se petrec mereu

într-o manieră atât de elegantă, uneori fiind necesar un pic de ajutor, pentru a grăbi
moartea. Astfel de experienţe au făcut asistenţa să se simtă îngrozitor, în loc de a fi
avut parte de seninătatea şi poezia faptului de a-ţi fi luat rămas bun, murind împăcat cu
tine însuţi şi cu societatea (Miller and Meier, 1998; Nuland, 2000; McHaffie et al.,
2001).

Ecourile socio-politice ale acestor întâmplări nefericite nu au constat în sprijinirea

interzicerii eutanasiei şi a suicidului asistat medical ci în solicitări relative la
îmbunătăţirea metodelor aplicate. Mai avem mult de învăţat în privinţa „morţii
demne”- şi acesta nu este un comentariu ironic. Medicii erau obişnuiţi să lupte pentru
vieţile pacienţilor lor, iar toate acestea reprezintă o ruptură serioasă cu tradiţia. Nu se
pricep să ucidă oamenii deliberat, utilizând mijloace pe care au fost învăţaţi să le
folosească pentru a-i ajuta să trăiască.

Aşadar, un alt motiv care a fost dovedit a sta la baza cererilor de eutanasiere/SAM, în
urma intervievării pacienţilor, dar şi a personalului medical, în legătură cu dorinţa unor
persoane de a fi lăsate sau chiar ajutate să moară, este, pare-se, dorinţa de păstrare a
controlului:

O motivaţie foarte importantă a cererilor a fost dorinţa de a controla circumstanţele

morţii. Printre motivele mai puţin importante se numără depresia, lipsa sprijinului din
partea societăţii şi teama de a nu reprezenta o povară financiară pentru membrii
familiei. (Ganzini et al, 2002)

Pe parcursul primului an trecut de la legalizarea sinuciderii asistate în statul Oregon,

hotărârea de a solicita şi de a face uz de o reţetă pentru medicamente letale a fost
asociată cu îngrijorarea stârnită de pierderea autonomiei şi a controlului asupra
funcţiilor corpului şi nu cu teama de durerea insuportabilă sau de pierderile
financiare. (Chin et al, 1999)

Oamenii nu vor „să-şi piardă controlul”. Ideea că, de fapt, nu ne aflăm cu adevărat la
cârma propriilor vieţi, cu excepţia controlului pe care îl avem asupra faptelor noastre,
s-a pierdut, pe parcursul întreprins de la admiterea stăpânirii lui Dumnezeu şi până la
revendicarea unui soi nou şi înşelător de independenţă. Totodată, oamenii nu vor ca ei
înşişi şi ceilalţi să fie martorii descompunerii identităţii lor sociale, ai felului în care
devin incapabili să-şi continue existenţa, ocupaţiile, tot ceea ce îi identifică drept
membri ai societăţii. Se pare că orgoliul nostru este cel care suferă inimaginabil de
mult la sfârşitul vieţii.

  În urma unui studiu recent întreprins în Olanda, medicii au constatat că cele mai
frecvente două motivaţii oferite de către pacienţii care cer să fie eutanasiaţi sunt
„evitarea pierderii demnităţii” şi „suferinţa insuportabilă sau lipsită de orice
speranţă”. (Farsides and Dunlop, 2001)
  Rolul durerii în aceste cereri s-a diminuat semnificativ, crescând, în paralel,
proporţional, semnificaţia deteriorării stării de sănătate. Îmbunătăţirea mijloacelor
de control al durerii, precum şi importanţa crescândă a unor sentimente precum
respectul de sine sunt motive evidente ale acestor schimbări. (Marquet et al., 2003)

Cultură a trufiei şi „realizării”, societatea euramericană contemporană înalt dezvoltată

are pretenţii mari de la membrii săi. Melanj de darwinism social, utilitarism, gândire
postmodernă şi rămăşiţe atavice de concepte creştine, ea oferă mediul cel mai potrivit
pentru ca oamenii să se simtă nenorociţi atunci când nu mai pot face faţă cerinţelor
unei competiţii care durează întreaga viaţă. Mai puţină „dezvoltare” demonstrează
beneficii neaşteptate, în termenii umanului:

Teme contemporane precum eutanasia, maternitatea de substituţie, transplantul de

organe şi terapia genică, probleme care preocupă eticienii din ţările industrializate
sunt, momentan, irelevante pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Aici, etica
lipsurilor, a sacrificiului, cercetarea transculturală precum şi activitatea desfăşurată
de companiile multinaţionale se numără printre subiectele de interes. (Olweny, 1994)

TRECEREA DE LA RECUNOASTEREA VALORII INTRINSECI A VIETII

UMANE LA MOTIVATII EXTERIOARE ALE VALORIZARII PERSOANEI

 Dacă moartea exprimă cel mai bine  interesul pacientului, atunci moartea constituie
un bun moral. (Doyal & Doyal, 2001)

Se pot spune multe, dintr-o perspectivă religioasă, dar de la un punct încolo devine
plictisitor atât pentru vorbitor/autor cât şi pentru public să tot repeţi nişte idei despre
care este clar că şi-au pierdut atractivitatea, în ochii contemporanilor.

Şi iarăşi, este limpede că o societate care permite medicilor, sau chiar îi încurajează
prin mijloace legale să-şi omoare pacienţii va avea o psihologie colectivă şi un etos
diferite de cele ale unei societăţi care nu permite aşa ceva. (Hartmann şi Meyerson,
1998)
Motivaţiile legalizării eutanasiei s-au învârtit în jurul suferinţei de neîndurat, al
respectului pentru autonomie şi al morţii demne. Susţinătorii ei afirmă, pe baza
principiului compasiunii şi al autodeterminării, că pacienţii competenţi care au o
boală incurabilă şi îndură suferinţe intolerabile ar trebui să poată alege felul şi
momentul în care mor. Această perspectivă câştigă teren într-o societate secularizată,
cu un etos individualist şi utilitarist.(Mak şi colab., 2003)

  O perspectivă perfect coerentă, capabilă de a emite aprecieri legate de orice situaţie

cu care se poate confrunta o persoană de-a lungul vieţii, a devenit demodată odată ce
oamenii au ales să subscrie altor principii, acceptând, totodată, confuzia rezultată din
această alegere.

Această preferinţă pentru confuzie poate părea bizară, dar probabil că nu este, totuşi,
în contextul în care nişte reguli bine stabilite nu permit negocieri. Obsesia
contemporană pentru individualitate, individul reclamându-şi „autonomia” într-o
manieră cvasiisterică, nu are cum coexista cu nişte concepte morale de sorginte
religioasă. În morală nu există democraţie, ceea ce nu este câtuşi de puţin apetisant.

Societatea noastră crede în principii precum autonomia, în libertate, justiţie şi

democraţie. Vom demonstra că interacţiunea dintre etosul tradiţional al valorii vieţii,
anumite convingeri religioase şi realităţile brutale ale medicinei sfârşitului vieţii au
condus, în cele mai multe cazuri, la o „dungă pe nisip” arbitrar stabilită, în
contradicţie cu principiile de mai sus. (Fraser & Walters, 2000)

Societatea a ajuns la un punct în care încă recunoaşte, într-o anume măsură, „vechiul”
concept de sacralitate a vieţii, în acelaşi timp admiţând, într-un grad nemaiîntâlnit până
acum, independenţa persoanelor faţă de unul şi acelaşi concept. Acest mod schizoid de
gândire conduce, uneori, la raţionamente care pot părea hilare:

Această situaţie determină un conflict de interese, între cel al pacientului şi cel al

societăţii din care acesta face parte. Interesul pacintului constă în dreptul său la
autodeterminare- dreptul său de a trăi după propria dorinţă, chiar dacă acesta îi va
afecta sănătatea şi îi va grăbi sfârşitul. Interesul societăţii constă în promovarea
concepţiei conform căreia viaţa umană este sacră şi trebuie păstrată cu orice
preţ. Este bine stabilit faptul că, în ultimă instanţă, dreptul individului este cel care
prevalează. (Citat dintr-o decizie din anul 1992 a Curţii de Apel a Marii
Britanii, apud Stauch, 2002)

Într-unul şi acelaşi sistem, conceptul de autonomie vine în contradicţie cu alte idei

referitoare la situaţiile în care viaţa merită sau nu să fie trăită, din perspectiva
individuală sau chiar din cea colectivă. La (numai) cincizeci de ani după atrocităţile
naziste se făceau calcule asupra economiilor pe care le-ar ocaziona eutanasia, dat fiind
că o umanitate care se înclină în faţa raţiunii trebuie convinsă pe baze logice cum că
răspândirea procedurii nu va determina creşteri substanţiale ale venitului global. Dacă
nişte concepţii religioase desuete sunt incapabile de a convinge oamenii să nu-i
anihileze pe unii dintre consumatorii resurselor comunitare, o argumentaţie economică
modernă ar trebui să fie mai atractivă în acest sens:

Într-un sistem sanitar susţinut prin finanţare publică, în care raţionalizarea

resurselor, fie ea explicită sau implicită, este inevitabilă, conceptele adiţionale
referitoare la utilitate şi echitate pot intra lesne în conflict cu dreptul individului la
autonomie. (Simonds, 2003)

La modul cel mai rezonabil, se poate estima suma economisită la aproximativ 627 de
miliaone de USD, ceea ce reprezintă mai puţin de 0,07 la sută din totalul smelor
cheltuite în sistemul sanitar. (…) Este improbabil ca sinuciderea asistată medical să
conducă la economisirea unor sume substanţiale, de către fiecare instituţie în parte
sau la nivel naţional, fie că discutăm în termeni relativi sau în termeni
absoluţi. (Manuel şi Battin, 1998)

  Cultura euramericană, bazată, într-un mod mai mult sau mai puţin subtil, mai mult
sau mai puţin declarat, pe darwinismul social, care promovează competiţia şi
„realizarea” persoanei nu atribuie o valoare fiinţelor omeneşti decât atâta vreme cât
acestea demonstrează anume capacităţi manifeste de a relaţiona cu mediul.
Cu toate acestea, aveam mari îndoieli. Oare încercasem toate metodele de îngrijire
paliativă? După părerea mea, viaţa lui merita din plin să fie trăită: încă mai
compunea muzică şi primea vizitatori în fiecare zi. (Thiadens, 2000)

Cultura contemporană consumeristă valorizează capacitatea de a funcţiona şi de a

produce, nu altruismul.Prin urmare, medicina bolilor acute şi pacienţii care pot fi
vindecaţi au prioritate faţă de bolnavii cronic. (Curtis, 2003)

Oamenii s-au deprins să creadă că valoarea vieţii umane poate creşte sau scădea în
acord cu diverşi factori, un exemplu fiind vârsta subiectului- suntem tentaţi să atribuim
o valoare mai mare vieţii unui copil sau unui tânăr, perspectivă ce derivă din filozofia
utilitaristă. Ei mai au mult de oferit, deci trebuie să conservăm această resursă. Nu se
poate susţine că faptul de a da mai multe şanse copiilor, atunci când trebuie luptat
pentru viaţa pacienţilor, are de a face cu idealul nobil al protejării celor slabi, fiindcă,
în mod tradiţional, acest ideal îi includea şi pe vârstnici. Odinioară vorbeam despre
filantropie, la ora actuală discutăm dintr-o perspectivă utilitaristă. Oamenii şi-au
însuşit lecţia atât de bine, încât au devenit capabili de a o aplica, fără remuşcări,
propriului grup de vârstă. Tinerii mai păstrează un dram de idealism, dar la celălalt
capăt îi avem pe vârstnici, care „echilibrează” situaţia:

Odată cu creşterea mediei de vârstă a subiecţilor, aceştia acordau din ce în ce mai

multă importanţă etăţii pacientului, ca şi criteriu de eligibilitate. (…) Tinerii, cei
chemaţi să ia, frecvent, hotărârile referitoare la rudele lor mai vârstnice, acordă mai
puţină importanţă vârstei pacientului decât persoanele mai în etate. (Frileux et al.,
2003)

Pe de altă parte, sau din contră, alte studii întreprinse într-un număr de zece ţări
europene au arătat că tinerii medici implicaţi în cercetare sunt mai înclinaţi să accepte
eutanasia, în timp ce doctorii cu mai multă experienţă n-o îmbrăţişează cu atâta
uşurinţă  (Cuttini et al, 2004).

Care să fie legătura între vârstă, experienţă şi atitudinea faţă de autanasie şi/sau SAM?
Poate că ar fi rezonabil să luăm în considerare faptul că este mai probabil ca tinerii să
fie raţionalişti. Dacă acordăm atenţia cuvenită şi faptului că printre cele zece ţări
implicate în studiu se află unele binecunoscute pentru secularismul lor, fie el
tradiţional, contemporan, umanist, sau o urmare a regimului comunist (de exemplu,
Franţa, Marea Britanie, Ungaria şi Ţările Baltice), precedentele comentarii sunt încă şi
mai îndreptăţite. Aceaşi idee se regăseşte, de altfel, într-o lucrare a lui Wise, din 1996:

Tinerii sunt mai înclinaţi decât vârstnicii să aprobe eutanasia, în principal datorită
faptului că mai puţini tineri sunt creştini practicanţi. Convingerile religioase şi fondul
etnic sunt determinanţi mai importanţi ai acestui gen de atitudine decât vârsta. (Wise,
1996)

 Bătrânii nu beneficiază de toate strădaniile pe care le-ar putea depune medicii pentru a
le salva viaţa. Pretenţiile de autonomie nu li se aplică, iar opţiunile lor sunt
desconsiderate:

Sondajele de opinie au arătat că o sumedenie de vârstnici din diferite colţuri ale lumii
doresc să fie resuscitaţi, dar nu ştiu destul despre resuscitarea cardio-pulmonară
(RCP). (…). În procesul de luare a deciziilor referitoare la aplicarea ordinului de a
nu resuscita este posibil să prevaleze opţiunile personale ale medicilor à propos de
resuscitare şi ca mulţi doctori să-i excludă, pur şi simplu, de la decizie pe vârstnici,
sau să considere că nu este absolut necesar ca aceştia să ia parte la elaborarea
ei.  (Cherniack, 2002)

În logica socială actuală, „Interesul societăţii de a ocroti viaţa se diminuează în cazul

în care n-a mai rămas mult din viaţa care trebuie salvată, iar tratamentul este
împovărător. (…) Diferenţele relevante trebuie căutate, atunci, nu la nivelul acţiunii, ci
în circumstanţe.” (Orentlicher, 1996)

Desigur, una şi aceeaşi societate se străduie cu disperare să-şi obişnuiască membri cu

persoanele cu infirmităţi, ceea ce nu reuşeşte întotdeauna. Înspăimântată de un gen
particular de exagerare, cultura în speţă a încercat să-şi rezolve problemele de
(in)toleranţă, dar dat fiind că rădăcinile primului tip de exces nu au fost investigate şi
stârpite, ea pare, în consecinţă, capabilă să se acomodeze numai cu cei mai avantajaţi,
respectiv cu cei mai dezavantajaţi, rămânând prea puţină atenţie de acordat fiinţelor
omeneşti obişnuite, „mediocre”.

Faptul că medicii şi personalul medical auxiliar se numără printre profesioniştii cei

mai raţionalişti ar putea reprezenta o explicaţie pentru o sumedenie de fenomene.
Aceasta se consideră a fi explicaţia faptului că o parte dintre ei sunt de acord cu aşa-
numitul consens bioetic referitor la viaţa şi la moartea pacienţilor lor:

În cadrul grupul de asistente britanice, un segment „raţionalist” care se autodescrie

ca „lipsit de orice convingere religioasă” se apropie mai mult de consensul bioetic
asupra neiniţierii sau suspendării tratamentului. (…) Acest fapt se constituie într-un
răspuns la întrebarea de ce profesioniştii opun rezistenţă la adoptarea
recomandărilor naţionale: aceste atitudini pot fi corelate cu convingerile religioase,
sau cu absenţa lor. Universitarii care se ocupă de etică sunt, ei înşişi, mai degrabă
raţionalişti (…). Oare orientarea seculară a bioeticii moderne adaugă la distanţa
dintre consensul bioetic şi convingerile profesioniştilor din domeniul
medical? (Dickenson, 2000)

Oamenii zilelor noastre, nemaifiind familiarizaţi cu atare concepte, recunosc o

separaţie bizară între religie şi morală, care era privită, odinioară, ca o parte a
sistemelor religioase, chiar şi atunci când admit importanţa pe care religia şi morala le
pot avea pentru unii:

Susţinem recomandarea ASHP (9802), care admite dreptul farmacistului de a se

implica sau nu în demersuri terapeutice neliniştitoare sub aspect moral, religios sau
etic. (Declaraţia ASHP asupra puterii de decizie a farmacistului în cazurile de
sinucidere asistată, 1999)

Acelaşi gust al discriminărilor bizare se regăseşte la nivelul opiniilor care separă

conceptul de sacralitate a vieţii umane de existenţa reală a persoanelor. Din
perspectiva religioasă, nu se poate pretinde să protejăm „viaţa” ca pe un soi de valoare
abstractă, detaşată de obiectul, de concretizarea ei. Trebuie, într-adevăr, să fim oneşti,
dar şi să pătrundem anumite concepte, în cadrul oferit de sistemul din care acestea fac
parte, înainte de a ne apuca să le dezbatem:

Ceea ce afirmă, de fapt, Perkin şi Resnik, este că, uneori, medicul are motive
întemeiate pentru a sfârşi, în mod deliberat, viaţa pacientului, pentru binele său şi al
familiei sale. De ce nu spunem aşa, în loc să parcurgem agonia încercării de a
împăca ideea de sacralitate a vieţii cu cea de îngrijire medicală centrată pe
[interesele] pacient[ului]? (Kuhse, 2002)

Faptul de a nu avea nici o convingere religioasă uşurează existenţa, până în momentul

în care te încurci în păienjenişul modului de gândire raţionalist.

Un exemplu foarte interesant de confuzie din domeniul eticii medicale rămase fără
referinţe de necontestat este cel al copiilor născuţi prematur. Avortul este legal până la
o anumită vârstă a sarcinii, dat fiind că, din perspectiva raţionalistă, embrionii,
respectiv fetuşii, nu sunt persoane. Odată depăşit acel moment, dacă are loc o naştere
prematură, medicii sunt datori să menţină copilul în viaţă, întrucât acesta devine,
brusc, persoană şi merită întreaga atenţie de care trebuie să beneficieze o fiinţă
omenească (Boyle et al, 2004).

Medicina raţionalistă nu poate rămâne fidelă propriilor principii şi lăsa copii prematuri
să moară, din moment ce ei nu sunt decât nişte apariţii accidentale în existenţa noastră,
fiind născuţi la momentul nepotrivit, fără a-şi fi încheiat dezvoltarea in utero. Într-
adevăr, ce deosebire semnificativă există între un produs de concepţie în vârstă de 24
de săptămâni, respectiv de 24 de săptămâni şi o zi- din punct de vedere biologic, nici
una. În condiţiile în care nu acceptăm criteriile religioase de definire a persoanei,
bineînţeles că nu are nici un sens să luptăm pentru a salva viaţa unei erori a naturii şi
să facem atâta tămbălău, în exact a şaptea zi a celei de a şasea săptămâni, limită
stabilită arbitrar. Cu toate acestea, începând din acea anume zi a acelei anume
săptămâni, toate discuţiile relative la suspendarea îngrijilor medicale şi la eutanasie
devin aplicabile şi în cazul copilului prematur.
Atunci când bioeticienii se angajează în dezbateri interminabile, precum cea prilejuită
de cazul micuţului Messenger, un copil care a fost detaşat de sistemele de menţinere a
vieţii de către tatăl său, pare că batjocoresc acea existenţă umană luată în discuţie.
Întreaga poveste a ajuns să servească drept pretext pentru o dezbatere sofisticată
asupra conceptului de autonomie şi a drepturilor parentale.

Soţilor Messenger li s-au prezentat o serie de date statistice şi ei au hotărât ca băieţelul

lor, născut prematur şi foarte bolnav să nu mai fie resuscitat, având în vedere că acele
statistici vorbeau despre „şanse de 50- 75% de a muri, respectiv de 20- 40% în
favoarea unei hemoragii cerebrale severe şi a unor probleme neurologice”. S-a trecut
peste decizia lor, iar „tatăl copilului, chinuit de faptul că indicaţiile sale nu au fost
urmate şi-a deconectat fiul de la sistemul de menţinere a vieţii, lăsându-l să moară în
braţele sale părinteşti.” Societatea a manifestat compasiune, iar cazul a devenit
consacrat.

Acest caz, în care Messenger a fost acuzat de omucidere şi achitat, a generat o

sumedenie de discuţii asupra alternativelor din îngrijirea neonatală, a drepturilor
părinteşti şi a îndatoririi medicului curant de a onora cererea părinţilor de a înceta
acordarea asistenţei. (Gross, 2000)

În primul şi în primul rând, poate că ar fi înţelept să păstrăm în vedere faptul că, oricât
ar părea de ciudat, statisticile sunt irelevante, pentru fiecare caz luat în parte. O
persoană anume poate trăi sau muri, tertium non datur. Cine poate spune ce s-ar fi
întâmplat cu micuţul Messenger, dacă nu ar fi fost deconectat de la sistemele de
menţinere a vieţii- nimeni, desigur.

Care ar fi fost abordarea corectă din perspectivă religioasă a unui astfel de caz? În
perspectiva ortodoxă, soţii Messenger ar fi trebuiе să încredinţeze viaţa fiului lor
purtării de grijă a lui Dumnezeu şi să nu-I conteste poziţia de Stăpân prin intermediul
indicaţiei de a nu fi resuscitat. Desigur, o astfel de abordare poate părea extrem de
crudă unui umanist care crede sincer în autonomie şi în aceea că durerea trebuie
ocolită cu orice preţ.
Ceea ce nu ştiu, de obicei, persoanele nereligioase despre universul celor religioşi este
faptul că ei trăiesc într-o lume a iubirii şi a compasiunii. Chiar şi într-o lume creştină,
ca să spunem aşa, Messenger încă ar fi putut să-şi separe fiul de maşinăriile care-l
ţineau în viaţă. Nimeni nu l-ar fi oprit, nici Dumnezeu şi nici altcineva. Şi i s-ar fi
arătat, totodată, compasiune.

Atunci, în ce constau deosebirile? În cadrul acestui scenariu, fapta sa ar fi continuat să

fie considerată crimă, şi nu un act de îndrăzneală, o expresie a autonomiei, dar dacă şi-
ar fi recunoscut fapta, ar fi fost iertat şi ajutat să se împace cu moartea fiului său şi cu
faptul că a contribuit la producerea ei. Discreţia, precum şi iubirea eternă ar fi fost cele
care ar fi înconjurat durerea tatălui, şi nu surlele şi trâmbiţele armatei de umanişti
proclamându-şi victoria asupra durerii şi a inutilităţii existenţei. Micuţul Messenger ar
fi fost privit ca un copil, nu ca un „nou- născut prezentând anomalii”. Viaţa sa şi-ar fi
păstrat sacralitatea, iar scurta sa existenţă ar fi fost considerată plină de semnificaţie.

Aceste lucruri şi-ar fi putut, în chip paradoxal, dovedi importanţa exact pentru această
societate care are cultul autonomiei. O teamă împărtăşită de mulţi, cu sau fără opinii
religioase, este aceea că, odată admisă ca acceptabilă în anumite circumstanţe,
uciderea prin mijloace medicale ar putea să devină epidemică. Până şi raţionaliştii se
tem că orice alt argument, în afară de sacralitatea vieţii, nu va fi suficient, ca fiind
produs de către om, în faţa celor dârji, porniţi să schimbe lumea după propriul lor gust.

Deşi nu există dovezi ştiinţifice ale faptului că embrionul (un el, o ea sau, în cultura
raţionalistă, o „chestie”) nu ar fi persoană, etica actuală învaţă să opereze în contextul
raţionalist, utilizând categorii noi, (i)raţional derivate, precum cea a „nepersoanelor”.

Atunci când individul nu este persoană, precum în cazul avortului, al morţii unor
copii precum Mary (una dintre gemenele siameze din cazul descris în lucrarea de
faţă), sau în cazurile extrem de rare şi de neobişnuite ale celor care au încetat de a
mai fi persoane, precum Tony Bland, acest gen de decizii sunt guvernate de etica
sfârşitului vieţii nepersoanelor. (Harris, 2003)
Acest gen de judecată se extinde şi asupra unor adulţi, ceea ce poate părea alarmant,
dând concreteţe temerilor celor care avertizează asupra pericolului ca eutanasia să
devină o procedură răspândită. A fost semnalat faptul că, spre exemplu, comentariile
făcute de persoane cu handicap mental care spuneau că vor să ajungă în rai sau să li se
dea pace ar putea fi cu uşurinţă interpretate drept cereri de eutanasiere
(Crowther, 1997).

În fiecare zi sunt încheiate, în Marea Britanie, 500 de „existenţe vulnerabile”, acţiune

sancţionată în conformitate cu perspectiva etică (dezvoltată odată cu adoptarea legii)
din care nu este vorba despre persoane, aşa încât faptul pot fi trecut cu vederea. Dacă
se adoptă legislaţie în favoarea eutanasiei, cine ne poate asigura că, în treizeci de ani,
vârstnicii, handicapaţii mental sau bolnavii incurabil nu vor înceta, la rândul lor, de a
mai îndeplini criteriile necesare pentru a fi persoane?(Crowther, 1997)

Într-o societate în care nimeni nu poate fi sigur pe asistenţa medicală primară şi în

care mulţi se confruntă cu îngrijirea deficitară, a lua viaţa cuiva în mod deliberat
este, probabil, un subiect cu mult prea periculos de abordat. (Lynn, 2004)

Aceeaşi problemă, constând în incapacitatea sau voinţa de a înţelege limbajul altor

grupări, se regăseşte într-un comentariu referitor la legătura dintre religiozitate şi
opţiunea pentru eutanasie/SAM. În cadrul unui studiu efectuat în Marea Britanie,
aproape 25% dintre  subiecţi şi-au exprimat dorinţa de a muri mai repede, în timp ce
numai 4% dintre aceste persoane muribunde îşi doreau să fie eutanasiate. Autorii
susţin că nu au apărut diferenţe între persoanele religioase şi cele nereligioase, cu
privire la dorinţa de a muri. „Majoritatea sondajelor de opinie sugerează existenţa unei
motivaţii de natură religioasă aflate la baza obiecţiilor ridicate împotriva eutanasiei.
Noi am descoperit că religia nu influenţează planurile pe care şi le fac oamenii în ceea
ce-i priveşte.” (Dillner, 1994)

Există o mare deosebire între a dori să mori mai repede şi a cere să fi eutanasiat, o
diferenţă greu de sesizat de către o persoană nereligioasă. Religia nu ne interzice să
sperăm într-o moarte naturală mai rapidă şi mai îndurătoare, dacă aceasta va fi voia
Domnului. El S-ar putea milostivi către cei care nu mai pot îndura suferinţa şi ar putea
îngădui ca sufletul să se despartă de trup. Există, chiar, rugăciuni speciale pentru cei
care nu se pot sfârşi în pace, care agonizează şi suferă foarte tare.

În orice caz, în ciuda mult cântatului lor raţionalism, medicii nu se simt în largul lor
când vine vorba de a provoca moartea pacienţilor sau de a suspenda îngrijirile menite
să le prelungească viaţa. Chiar şi din punctul de vedere al raţionaliştilor, nu este bine
să ucizi oameni sau să-i laşi să moară, măcar din motive de siguranţă, dacă nu de
altceva. Oare de ce? Oare în circumstanţe excepţionale, precum cele legate de a
„adormi” un om raţionalismul- unora, cel puţin- se clatină? Există, oare, ceva, adânc în
inima omului, dincolo de raţionalism, care reacţionează atunci când se ajunge la a
purta răspunderea vieţii şi a morţii? Sau este vorba doar de cutume şi de
acceptabilitatea socială?

Procesul luării unei decizii poate implica decepţia. Aceasta poate fi conştientă,
datorită faptului că eutanasia este ilegală, sau inconştientă (dezamăgirea de sine),
datorată reţinerilor profunde ale societăţii şi profesiei medicale faţă de acceptarea
echivalenţei între neadministrarea unui tratament care ar putea prelungi viaţa şi
cauzarea deliberată a morţii. (Sayers şi Perera 2002)

Uneori pare că raţionaliştii şi-ar dori enorm să arunce răspunderea pe umerii vreunui
dumnezeu. Desigur, o astfel de remarcă poate fi considerată pur speculativă. Ceea ce
este cât se poate de concret este faptul că, în ciuda pretinsei universalităţi şi solidităţi a
principiilor umaniste, ele nu pot întotdeauna ajuta oamenii să depăşească dilemele
morale complexe, ceea ce este perfect normal, dacă luăm în considerare faptul că
această cultură, care se numeşte pe sine „umanistă” nu reuşeşte să convină asupra
esenţei fiinţei umane:

După cum a spus Binmore: „Filozofii moralişti prezumă, în mod caracteristic, faptul
că scopul disciplinei lor este de a releva principii universale pe care ar trebui să le
urmăm cu toţii, când avem de a face cu semenii noştri.” Probabil că nu este, deci,
surprinzător, că mariajul dintre filozofie şi etica medicală tradiţională (cea care
definea îndatoririle  medicului către  pacient) a generat un set restrâns de principii-
autonomie, benevolenţă, echitate, non- maleficienţă, etc.- prezumtiv capabile de a
permite tratarea oricărei probleme din practica medicală, în ciuda diferenţelor de
ordin social, cultural sau economic. (Koch, 2003)

După ce conceptul de „calitate a vieţii” a fost promovat drept nou şi modern, destinat
să substituie rapid vechiul principiu al „sacralităţii vieţii”, care nu mai corespunde
vederilor şi cerinţelor unui om şi unei societăţi dezvoltate, ştiinţa a fost nevoită să
admită că această „calitate a vieţii” este la fel de greu de definit ca şi sacralitatea ei.

Nu există metode de măsurare a calităţii vieţii, care să permită identificarea precisă a

pacienţilor a căror viaţă nu mai merită trăită.  (Farsides şi Dunlop, 2001)

Un subiect aparte în domeniul eutanasiei/ SAM îl reprezintă sinuciderea asistată a

pacienţilor serviciilor de psihiatrie, caz în care doctorii au fost încă şi mai nerăbdători
să-şi deroge răspunderea faţă de dorinţa pacienţilor de a muri şi punerea ei în practică.
Este un exemplu izbitor de redeprindere a umilinţei faţă în faţă cu
complexitatea sufletului omenesc, a minţii, a ce va fi fiind aceasta.

„Eutanasia psihiatrică” ridică o problemă specială, anume pe cea a neclarităţii

delimitării între suferinţa psihică şi nefericirea perfect inteligibilă. (Ogilvie şi Potts,
1994)

 Stabilirea pronosticului pe parcursul tratamentului psihiatric nu este suficient de

precisă pentru a permite o evaluare ultimativă a imposibilităţii de vindecare. Limitele
caracteristice relaţiei psihiatru- pacient sunt încălcate în cazul sinuciderii asistate
medical.  Nu se ţine seama de incapacitatea terapeutului de a aprecia obiectiv dorinţa
de a muri a pacientului său. (Schoevers şi colab., 1998)

  Dezvoltările din Olanda, unde legea a fost aproape de a permite persoanelor să ceară
să fie eutanasiate pe motiv de „suferinţă existenţială” i-au perplexat pe psihiatrii, care
s-au opus unei asemenea interpretări originale a competenţelor lor  (Sheldon, 2001;
Sheldon, 2005).
Există o diferenţă subtilă între perspectiva religioasă şi cea umanistă. Cea dintâi nu
poate forţa pe nimeni să se poarte decent, oferind, totuşi, nişte motivaţii serioase în
acest sens, în timp ce cea de a doua nu mai apelează decât la jumătate din raţionament,
o viziune şchioapă asupra unei libertăţi lipsite de repere care să ne îndrume viaţa.

În rezumat, noi nu le cerem medicilor să ucidă. Oricine poate face asta. Avem nevoie
de puterea medicinei pentru a îmbunătăţi îngrijirea bolnavilor terminal. Legalizarea
sinuciderii asistate medical nu reprezintă un argument în favoarea adoptării acestei
practici ca fiind rezonabilă din punct de vedere etic. (Hartmann şi Meyerson, 1998)

Într-adevăr, este o argumentaţie simplă, avându-şi precedentul în continuarea aplicării

de către anumite state a pedepsei capitale, cu medici care asistă la execuţie, ceea ce nu
îndreptăţeşte uciderea, din punct de vedere moral. Dezbaterea asupra implicării
doctorilor în aplicarea pedepsei capitale este una dintre cele mai aprinse din bioetica
modernă şi prezintă, cu siguranţă, anume similarităţi cu cea asupra eutanasiei şi
sinuciderii asistate (Annas, 1993).

Cu toate acestea, discuţia relativă la implicarea medicilor în execuţii, eutanasie, SAM

şi jurământul lui Hippocrate este, întrucâtva, futilă. După cum subliniază Markel,
nimeni nu mai crede în vechii zei ai grecilor, aşadar jurământul nu este decât un
simbol, simbol care ar fi trebuit să-şi păstreze forţa pentru cei care îl depun, dar care ar
necesita, totodată, să se adapteze provocărilor unei societăţi aflate în continuă
schimbare (Markel, 2004). Se poate, de asemenea, adăuga, că jurământul lui
Hippocrate interzice medicilor şi să ajute femeile să avorteze, ceea ce este complet
scăpat din vedere, în zilele noastre.

Unii glorifică realizările unei societăţi care a decis, cu fermitate, să de debaraseze de

vechile concepţii prăfuite şi să-şi trăiască gloria înnoită, într-o lumină complet diferită
de cea care radia, cândva, în medicina hipocratică:

Singura diferenţă majoră între medicina hipocratică şi cea modernă constă în aceea
că cea dintâi se concentrează în exclusivitate pe relaţia dintre doctor şi pacient, ca
individualităţi, în timp ce cea de a doua ţine, totodată, seama, de necesităţile societăţii
ca ansamblu. Accentul se deplasează permanent către necesităţile societăţii. Această
schimbare, iniţiată cu 200 de ani în urmă, odată cu ridicarea problemelor de sănătate
publică, este de natură utilitaristă. Faptul de a fi ţintit obţinerea unui maximum de
beneficii pentru un număr cât mai mare de persoane a interferat, desigur, cu idealul
medical hipocratic. (…) Socotelile eticii hipocratice nu se mai potrivesc cu cele ale
realităţilor societăţii moderne. Fie că acest fapt este regretabil sau nu, medicii şi
societatea trebuie să se împace cu consecinţele etice ale revoluţiei din domeniul
medical. (Loefler, 2002)

O întrebare poate fi, totuşi, pusă, susţinătorilor noii perspective din etica medicală,
anume cea utilitaristă. Nici o persoană reponsabilă nu poate contesta faptul că
societatea s-a schimbat din vremurile lui Hippocrate, mai cu seamă şi mai accelerat în
ultimele decenii. Dar, oare, viaţa umană s-a transformat şi ea în altceva, în acest
răstimp?

Tradiţionala încredere în profesia medicală a dobândit un înţeles nou şi straniu.

Medicii sunt nişte profesionişti, se pricep la medicamente şi la aplicarea diferitor
proceduri, aşadar reprezintă cea mai potrivită alegere pentru a face moartea cât mai
uşoară cu putinţă. Dacă odinioară le încredinţam medicilor vieţile noastre, acum dorim
să le încredinţăm morţile noastre programate, fapt puternic resimţit de către
practicienii „tradiţionalişti”, care continuă să privească viaţa ca pe un dar sacru:

  Dovezile referitoare la erodarea valorii atribuite de către societate vieţii omeneşti se

găsesc peste tot, iar profesia noastră ar trebui, mai degrabă, să denunţe în mod mai
convingător acest proces de erodare, decât să pară că-şi aduce contribuţia la
el. (Sholl, 1993)

SPIRITUALITATEA SI INGRIJIRILE DE LA SFARSITUL VIETII- O

CONEXIUNE REDESCOPERITA PRIN METODE ACADEMICE

Cândva, legătura dintre momentele importante ale existenţei noastre şi divinitate era
un fapt bine stabilit. Ar fi fost ciudat ca cineva să nu ceară binecuvântarea lui
Dumnezeu, la naştere sau la moarte.
Influenţată decisiv de concepţiile religioase în trecut şi de cele medicale în prezent,
reprezentarea unei „morţi bune” s-a modificat, de-a lungul istoriei, în cadrul
diferitelor culturi şi societăţi, poate că nicăieri mai pronunţat decât în cultura noastră
occidentală globalizată. (…) Iată o relatare a morţii unei ţărănci din Franţa secolului
al XIX-lea. (…) Femeia a murit de o moarte bună, în conformitate cu reperele
societăţii sale, care diferă mult de reprezentarea „morţii bune” în societatea
occidentală modernă. Mai întâi a vrut să-l vadă pe preot, şi nu pe medic; în ziua de
astăzi, evenimentul morţii nu mai este guvernat de religie, ci de medicină. (Walter,
2003)

Lucrurile s-au schimbat atât de drastic, încât a proceda astfel a ajuns ceva destul de
neobişnuit. Cu atât mai neobişnuit este faptul că secularismul a ajuns să fie identificat
şi să-şi ceară drepturile asupra modului de a gândi şi de a trăi al persoanelor chiar şi
acolo unde el nu este prezent:

  (…) majoritatea societăţilor europene sunt, în prezent, foarte secularizate, numai

40% dintre europeni crezând în viaţa de după moarte, deşi procentul se ridică până la
75% în cazul irlandezilor (din Irlanda şi Irlanda de Nord) şi al americanilor. Pentru
mulţi dintre oamenii zilelor noastre nu mai există, deci, o viaţă viitoare pentru care să
se pregătească, fie pe patul morţii sau cu orice altă ocazie. Încă şi mai important,
instituţiile sociale moderne (şi acest fapt este valabil atât pentru Statele Unite, cât şi
pentru Europa) prezumă că nu există decât această viaţă.(Walter, 2003)

Totuşi, datorită unor trăsături atavice (nu gene, ci trăsături) aparţinând acelui Homo
religiosus din ascendenţa noastră, atunci când sfârşitul se apropie mulţi (să nu
spunem cei mai mulţi) oameni manifestă o dorinţă neobişnuită de a stabili o legătură
cu „cealaltă latură a realităţii”. Dimensiunea spirituală a vieţii noastre pare să fie cu
mult mai importantă şi mai puţin dispensabilă decât reclamă „brava lume nouă”, atunci
când totul este în regulă.

Elementele de spiritualitate, cele religioase, incluzând credinţele personale, precum şi

relaţia cu comunitatea credincioşilor sunt importante pentru majoritatea
oamenilor. (Shuster şi colab., 1999)
  Practicile religioase pot fi, deci, importante, atunci când survine moartea, pentru a
oferi alinare şi un simţ al identităţii familiei decedatului. (Kahn şi colab., 2003)

  Faptul că articole publicate în reviste care se ocupă de subiecte clinice descriu

necesităţile de ordin spiritual ale muribunzilor este extrem de interesant. Se pare că
problema şi-a demonstrat, în practică, semnificaţia profundă, alături de eforturile de a
găsi soluţii pentru durerea şi suferinţa fizică, arătând că omul este mai mult decât
învelişul său de materie, care are nevoie să fie reparat prin mijloace ştiinţifice. Ceva
mai mult, diferit de durerea fizică trebuie să primească alinare atunci când moartea
devine iminentă, după cum proclamă religia de mii de ani şi după cum a fost dedus,
mai recent, din practica medicală.

Este important ca personalul medical să-şi chestioneze pacienţii în privinţa

necesităţilor şi practicilor lor religioase/spirituale. (…) Acordarea de asistenţă
spirituală în caz de deces este un mod de a arăta respect şi grijă faţă de familia
îndurerată. (Kahn şi colab., 2003)

Elementele spirituale legate de sensul existenţei pot avea un efect semnificativ asupra
dispoziţiei (Austin şi Jennings, 1993), iar pacienţii îşi pot exprima preocupările de
natură spirituală în faţa medicilor, care adesea se simt incapabili să răspundă unor
astfel de întrebări şi îi trimit la clerici. (Dein, 2003)

S-a pus întrebarea dacă doctorii acordă atenţie convingerilor religioase ale pacienţilor
lor, convingeri care continuă să reprezinte o parte importantă a personalităţii noastre,
în ciuda suspiciunilor de secularism îndreptate către noi. S-a arătat că, de obicei, nu fac
asta, dar că, atunci când se ajunge la decizii legate de sfârşitul vieţii, în jur de 79%
dintre medici manifestă interes faţă de aceste „chestiuni uitate”. Ei sunt familiarizaţi,
într-o oarecare măsură, cu religiile occidentale, dar creşterea numărului pacienţilor
aparţinând unor religii neoccidentale ar trebui să le atragă atenţia (Kuyck et al., 2000).

Cât este de importantă religia şi cum nu pot fi înlocuite elementele sale specifice cu
tentativele raţionaliste de abordare a sufletului omenesc sau asupra a ce se va fi
aplecând psihologia atee a fost relevat de studii realizate în domeniu, pe cazuri grave,
ale unor oameni care trebuia să facă faţă îmbolnăvirii cronice şi iminenţei morţii.
Psihologii şi/sau psihiatrii au fost nevoiţi să admită că nu ei, ci persoanele care se
ocupă de îngrijirea spirituală au trebuit implicate în situaţia specială a muribunzilor. La
unii pacienţi a fost detectat un gen aparte de probleme, care nu făceau parte dintre
manifestările psihiatrice asociate îmbolnăvirii cronice şi care sunt identificate, de către
persoanele religioase, cu lipsa de odihnă a sufletului care are nevoie să se împace cu
Dumnezeu înaintea morţii, sau „neliniştea de origine spirituală”, după cum a fost, în
cele din urmă, numită, aceasta, de către psihiatri. Prin urmare, a fost admisă
necesitatea ca personalul medical să părăsească scena, pentru a face loc intervenţiei
profesioniştilor îngrijirilor spirituale.

Este, în orice caz, importantă, o evaluare spirituală completă a pacientului. Ar trebui

investigat ce înseamnă boala pentru pacient şi dacă există probleme legate de relaţia
cu Dumnezeu sau de procesul morţii. Uneori, neliniştea de origine spirituală poate fi
greu de deosebit de depresia agitată. (Dein, 2003)

Asistenta care a chemat preotul, în loc să cheme, mai întâi, un psihiatru, pentru a
discuta cu pacientul care îşi exprimase dorinţa de a muri, s-ar putea să se fi aflat pe
drumul cel bun. Preoţii au mai multă experienţă, cu tot felul de oameni, mai ales că ei
acordă atenţie tuturor pacienţilor, nefiind cantonaţi, precum psihiatri, în relaţia
exclusivă cu cei cu probleme mentale. Un preot cu experienţă ştie când să predea
cazul unui psihiatru.  (Morrison, 1994)

  Legătura dintre faptul de a muri în pace şi spiritualitate a pătruns atât de mult în

psihiatrie în ultimii câţiva ani încât unii practicieni au emis recomandări despre cum
pot fi ajutaţi pacienţii să moară liniştiţi sub aspect „psihic şi spiritual”, recomandări
care se aseamănă foarte mult cu cele formulate de tradiţiile religioase, cu unele
excepţii induse de penetrarea trufiei, atât de răspândită în cultura contemporană şi, de
asemenea, de lipsa recunoaşterii păcatului: „Examinaţi, împreună cu muribunzii,
existenţa acestora”, „Ajutaţi-i pe muribunzi să se împace cu persoane iubite, de care s-
au îndepărtat”, „Ajutaţi-i pe muribunzi să găsească explicaţii pentru misterul vieţii, să
se conecteze la ceva mai presus de ei.”, „să se încredinţeze transcendentului, să se
abandoneze lui”, excepţia la care s-a făcut referire mai sus şi care vine în contradicţie
cu religia, din motivele enunţate, fiind „Ajutaţi-i pe muribunzi să se ierte pe ei înşişi.
(…) spuneţi-le să-şi repete sieşi Sunt un om bun.” (Arehart-Treichel, 2002). Să fi ajuns
cultura seculară, în mod independent, să emită unele şi aceleşi prescripţii referitoare la
un sfârşit cu pace ca şi tradiţiile religioase, sau acestea sunt ideile unui credincios,
atent deghizate sub o aparenţă ştiinţifică?

Dacă în peisajul ostil al unei lumi secularizate cei bolnavi ajung să aştepte cu
nerăbdare o moarte mai rapidă, convingerile religioase îi împiedică să-şi grăbească
sfârşitul, cel puţin în unele cazuri, suficiente pentru a avea semnificaţie statistică, un
alt element care a fost consemnat cu grijă în publicaţiile ştiinţifice (Veldink et al.,
2002).

Necesităţile umane ale „celeilalte părţi” au fost şi ele examinate, cu obiectivitate şi

interes ştiinţific. S-a arătat că religia joacă un rol important în privinţa capacităţii
personalului medical de a face faţă propriilor probleme psihologice ocazionate de
sarcina epuizantă de a avea în grijă, zi de zi, vieţi omeneşti.

Pentru a concluziona, în plină expansiune a secularismului religia continuă să-i ajute,

atât pe pacienţi cât şi pesonalul medical, să se confrunte cu marile probleme ale vieţii
şi morţii  (Meltzer and Missak Huckabay, 2004). Într-o manieră oarecum ironică,
negarea acestui fapt ar veni în contradicţie cu înseşi abordarea „academică, obiectivă”
care reprezintă un articol important al crezului ştiinţei raţionaliste.

ISPITE STIINTIFICO- TEOLOGICE- DOCTRINA DUBLULUI EFECT

Un fenomen care nu merită să i se consacre, de altfel, mai mult de câteva rânduri

serveşte pentru a exemplifica un tip aparte de schimb realizat între ştiinţă şi teologie,
care adesea alterează profund înţelesul unor concepte, atunci când acestea sunt
încorporate celuilalt domeniu. Susţinătorii eutanasiei/SAM au obiceiul de a invoca,
drept argument în favoarea anumitor practici pe care le consideră atrăgătoare, precum
liberalizarea sălbatică a sedării terminale, doctrina dublului efect, împrumutată din
scolastică.
Aceasta vrea să spună că putem şi trebuie să facem deosebirea între urmările pozitive
(precum alinarea durerii) aşteptate şi cele negative (precum moartea), care sunt
previzibile, dar nu intenţionate. (Doyal, 1999)

Exemplul comun pe care îl dau propunătorii acestui mariaj straniu între ştiinţele
medicale şi teologie este cel al medicului nevoit să ucidă copilul, atunci când nu există
altă modalitate de a o salva pe mamă.

Acest argument este în sine discutabil, chiar din perspectivă teologică. Dacă privim
din perspectiva ortodoxă, mama poate alege să moară în locul copilului. Aceasta este
una dintre cele câteva, puţine, situaţii în care nu se discută despre sinucidere. Alături
de martiriu, sacrificarea propriei vieţi în favoarea altuia, categorie care include
exemplul mamei care alege să-şi dea viaţa pentru copil reprezintă morţi binecuvântate,
chiar dacă se produc la alegerea subiectului. Pe de altă parte, mama nu poate fi
învinovăţită dacă nu găseşte puterea de a renunţa la viaţă în favoarea copilului.

Aşadar, în primul rând că există o alternativă legitimă din punct de vedere moral la
uciderea copilului, iar în al doilea rând renunţarea la viaţă nu este un fapt vinovat, în
asemenea cazuri, prin urmare doctrina dublului efect sună fals, în calitate de motivaţie
a acţiunii.

Unii autori îşi exprimă dezacordul faţă de doctrina dublului efect dat fiind că relaţia
dintre intenţie şi rezultate poate fi extrem de neclară, în situaţii de viaţă şi de moarte.

Dacă toate încercările de aplicare a metodelor paliative eşuează, după cum se

întâmplă, uneori, atunci speranţa într-o moarte mai uşoară poate fi înlocuită de cea
într-o moarte mai rapidă. Aceasta înseamnă că intenţia se poate modifica. (Angell,
1999)

Profesioniştii din domeniul medical contestă, de asemenea, doctrina dublului efect şi

presupusele ei implicaţii în dezbaterea asupra eutanasiei/SAM, ca pe un mod de a evita
răspunderea şi de a elabora false argumente morale în apărarea medicilor care practică
eutanasia mascată, sub acoperirea sedării terminale, care este considerată perfect
legitimă, atât din punct de vedere medical, cât şi religios (Biegler, 2001; Shaw, 2002).

(ÎN LOC DE) CONCLUZII

Tot rătăcind printre ruinele vechilor valori, care nu se mai asortează cu inovaţiile
stridente din domeniul eticii, contemporanii noştri pot căpăta o serioasă durere de cap
(sau de suflet). Tentativa de a examina bazele eutanasiei şi ale sinuciderii asistate
medical, practici moderne care contestă principii cu tradiţie, precum cel al sacralităţii
vieţii şi al stăpâniei lui Dumnezeu asupra vieţii şi a morţii a condus la alcătuirea unei
imagini generatoare de vertij, cea a unei societăţi bântuite de sentimentul golului, atât
la nivel individual cât şi în ansamblul ei.

Oamenii vor să moară pentru că se simt pierduţi într-un spaţiu paralizant, care şi-a
pierdut, la rândul său, o bună parte a reperelor, păstrând, dintre acestea, cu mult mai
puţine decât ar fi fost necesar pentru ca locuitorii săi să-şi poată găsi drumul. Aceasta
nu este o noutate, sunt lucruri care au mai fost evidenţiate de către alţi cercetători. Nici
nu reprezintă un  memento, căci pare să devină ce în ce mai clar că societatea
contemporană nu vrea să îi fie amintite asemenea lucruri.

Lucrarea de faţă reprezintă, în principal, un efort de a contribui la eradicarea anumitor

concepţii comune eronate asupra eutanasiei/SAM şi a motivelor pentru care există
asemenea solicitări. Ne place grozav să credem că astfel de cereri sunt determinate de
suferinţa fizică şi ar trebui să devină evident că ele sunt întemeiate, de fapt, pe
suferinţă socială, pe suferinţă psihologică, pe suferinţă sufletească şi nu pe cea
trupească.

Ea intenţionează, de asemenea, să ofere cititorului imaginea societăţii pe cale de

dezintegrare în care acesta îşi duce existenţa, pentru a uşura perceperea realităţii din
care facem cu toţii parte, fără a fi interesaţi în egală măsură de identificarea cauzelor şi
efectelor dilemelor şi cutremurelor ei.
Punând cap la cap elementele enumerate, conchidem că lucrarea vorbeşte despre acel
sentiment al golului care ne afectează pe toţi, fie că recunoaştem sau nu.

Text bazat pe Iftime O. (2006) Eutanasia sau sentimentul golului, în “Perspective

româneşti asupra ştiinţei şi teologiei”, Magda Stavinschi, ed. Ed. Curtea Veche,
Bucureşti, Romania, p. 53-85.

Foto: Arhiva Pixabay

Cazul micutului britanic de nici doi ani Alfie Evans, grav bolnav, a miscat o lume
intreaga. Contrar dorintei parintilor si multora dintre cei care au privit de pe
margine tragedia copilului, acesta a fost deconectat de la aparate sambata
dimineata, printr-o hotarare judecatoreasca. Tot mai multe tari si state americane
adopta insa, in ultimii ani, aceasta masura legala a eutanasiei.

Moartea baietelului care ar fi implinit doi ani pe 9 mai a fost deplansa chiar si de Papa
Francisc, care s-a declarat "profund miscat de moartea micului Alfie", relateaza BBC.

"Astazi ma rog in special pentru parintii sai, fie ca Dumnezeu Tatal sa-l primeasca in
imbratisarea Sa tandra", mai scrie pe contul de Twitter al Papei Francisc.

De altfel, acesta lansase un apel pentru ca baiatul sa nu fie deconectat de la aparate si sa i

se ofere in continuare o sansa la viata.

Baietelul din Merseyside, Liverpool, fusese internat in spital inca de la 6 luni, suferind de
o boala neurologica degenerativa rara, care insa nu fusese diagnosticata definitiv de
medici. Alfie a intrat in centrul unei dispute intre parintii sai si medici, care nu au cazut
de acord privind mentinerea corpului conectat la aparate.

S-a ajuns astfel la o scurta batalie in instanta, inceputa in decembrie 2017 la Inalta Curte,
iar reprezentantii spitalului pentru copii Alder Hey au sustinut ca nu este in interesul
copilului continuarea unei astfel de situatii. Pana la urma, spitalul a avut castig de cauza
in instante, o decizie stipuland astfel definitiv deconectarea de la aparate, in ciuda tuturor
protestelor si apelurilor internationale.

Intr-o incercare de a-l salva, Guvernul italian i-a oferit cetatenia, pentru ca acesta sa
poata fi transferat in Italia, unde ar fi urmat sa se incerce un tratament pentru boala sa.
Medicii britanici au stabilit insa fara echivoc ca nu exista niciun tratament.

In cele din urma, copilul a fost deconectat de la aparate, luni, continuand sa respire
natural, de multe ori resuscitat de parintii sai, insa a murit, sambata dimineata.

Hawaii, al saselea stat american care aproba eutanasia

Peder B. Helland - Hope

Copy video url
Play / Pause
Mute / Unmute
Report a problem
Language
Mox Player
ADVERTISEMENT

In timp ce micutul Alfie isi traia ultimele zile, dupa deconectarea de la aparate, Hawaii a
devenit al saselea stat american in care medicilor li se permite legal sa administreze
medicatie letala unor pacienti aflati intr-o stare terminala.

The Economist remarca astfel ca miscarea de sustinere a mortii asistate castiga teren in

America, inclusiv sinuciderea asistata. Oregon a fost primul stat, in 1997, care a permis,
legal, o astfel de masura, urmat de California, Washington, Vermont si Colorado.

Si, desi in anul 2017 au fost 27 de state in care s-a dezbatut eutanasia, legiuitorii din 24
de state iau in considerare adoptarea acestei masuri care a fost permisa pana in 2008 doar
 in Oregon. Canada, Belgia, Olanda, Elvetia, Luxemburg si Columbia sunt tarile unde de
asemenea eutanasia este legala, precum si in statul australian Victoria.

Citeste si:

 Abuzata sexual timp de 10 ani, o tanara din Olanda a primit dreptul de a fi

eutanasiata
 Primul copil eutanasiat in Belgia
 Povestea campioanei paralimpice care a semnat documentele pentru eutanasie:
Multi cred ca vreau sa mor, dar nu e adevarat
 Canada a legalizat sinuciderea asistata pentru bolnavii in faza terminala

Cine trebuie sa ia decizia si cat de etica este aceasta masura?

Una dintre dilemele in cazul lui Alfie a fost daca doctorii sunt persoanele potrivite sa
decida daca deconectarea de la aparate este "spre binele" unui copil aflat intr-o stare
terminala. Unul dintre argumentele prezentate de parintii sai a fost ca ei ar trebui sa fie
cei care sa decida ce este mai bine pentru fiul lor.

Legea britanica lasa insa loc de interpretari. Children's Act, din 1989, arata ca atunci
cand un copil risca sa fie ranit sau sa i se faca rau, statul poate si trebuie sa intervina.
Asta inseamna ca drepturile statului nu sunt depline.

Medicul Guy Micco, director al UC Berkeley-UCSF Joint Medical Program, din Statele
Unite, sustinea, in urma cu doi ani, ca, din punct de vedere al eticii medicale, el nu se
poate decide, subliniind ca "sunt argumente puternice de ambele parti". Cu toate acestea,
Micco a precizat ca a votat in favoarea sinuciderii asistate in statul California, in anul
1992, scrie Berkley Wellnes.

De asemenea, in lucrarea "Etica sinuciderii asistate", postata in februarie 2003,

pe Nursing Times, se nota ca "societatea recunoaste si accepta acum ca viata umana are
un sfarsit natural si, ca atare, nu ar trebui sa fie conservata doar pentru ca exista un
tratament".
"In centrul dezbaterii privind alegerea de a pune capat vietii este recunoasterea ca nu
toate persoanele pot fi vindecate si ca nu toate suferintele pot fi usurate. (...) Este
important de constientizat ca prevederile ingrijirii medicale se extind tuturor fazelor
vietii unui pacient, inclusiv moartea sa", se arata in concluziile studiului.

Moralitatea faptelor în zilele noastre IONELA-CRENGUŢA ŞERBAN Liceul

„Aurel Rainu”, Fieni, (îndrumător: prof. Aura CIOBOTARU) Abstract My
motivation for this paper, is to find some answers to things related to
the controversial ethic problems, that concern our existence, as human
beingd, in our present days. My standpoint is that, in different times,
there are different conceptions related to a problem, even the main
philosophical problems, are the same. On the other side, there are
situations in which really we could not make a choice, just trying to
apply any of the theories already known, even from the old periods of
philosophy, even if we think them as they are debated today, like
modern utilitarianism or kantian ethics. So, I want to discuss two
problems that I consider important, which are: the abortion and the
euthanasia. In the traditionalist sense, the abortion was considered
simply a crime, and also euthanasia. Modern philosophers, as Michel
Tooley, Anne Warren or James Rachels, discussed these problems from
other point of view: the one of applied ethics. In this kind of ethics,
we start with a particular issue, and we examine and analyze it, from a
moral standpoint. We may try to derive some ethic solutions, and this
is what I want to do. I will discuss the two problems, from the modern
philosophers point of view, and I want to question some things that I
consider that really matter, starting from these theories. In the end,
I want to find some clues, some directions that maybe are already
opened, ones that maybe we already know, but we don’t know this. But
this thing is what will follow, in this paper. Key-words: controversial
problems, morality, human rights, human beings, choices, consequences,
limitations Motivaţia mea pentru această lucrare este faptul că îmi
doresc să găsesc răspunsuri la întrebări care sunt legate de problemele
controversate ale eticii, şi care privesc existenţa noastră, în
timpurile de acum. În timpuri diferite, există percepţii diferite, chiar
dacă problemele filozofice principale au rămas aceleaşi. Punctul de la
care am plecat este că teoriile care au apărut prima dată în
antichitate, iar apoi au fost dezvoltate şi în perioade mai apropiate
de noi, şi încă sunt dezbătute, (cum ar fii spre exemplu controversa
între susţinătorii eticii kantiene sau cei ai utilitarismului, pornind
cu Bentham şi apoi Mill), putem spune ca în unele cazuri nu pot fi
aplicate. În unele cazuri şi situatii controversate, chiar nu am putea
alege, folosind oricare dintre teoriile etice, pentru a le soluţiona.
Ele îi preocupă pe filozofii moderni, care le dezbat, întrucât ele ne
privesc direct. Astfel a aparut o ramură a eticii –etica aplicată.
Aceasta se bazează pe metodele inductive, şi încearcă să derive soluţii
etice. Aş vrea să discut în această lucrare două probleme, pe care le
consider mai importante. Cele două probleme sunt eutanasia şi avortul.
Conform concepţiilor tradiţionaliste, avortul era considerat, fără drept
de obiecţii, fără alte discuţii, un infanticid. Biserica ortodoxă nu îl
acceptă nici azi, precum nu acceptă nici eutanasia, pe care o consideră
sinucidere pur şi simplu, fără să analizeze diferitele cazuri şi
deosebiri între ele. Dar autoritatea bisericii nu mai este atât de
mare, deşi multe puncte de vedere pe care le susţine pot fii considerate
esenţiale şi relevante. Conform concepţiei creştine, eutanasia nu poate
fii făcută, fiind o practică necreştină, care duce la pierderea
mântuirii şi implicit a vieţii veşnice. Biserica Ortodoxă consideră
suferinţa ca un mod de ispăşire a păcatelor. Pe de altă parte, doar
Dumnezeu hotărăşte timpul şi momentul pentru moarte. În ce priveste
eutanasia, ea este caracterizata ca fiind uciderea unei persoane x, ca
urmare a dorinţei sale, de către o alta persoană, y, care este un medic
avizat în acest domeniu, ea fiind definită drept „moarte uşoară”.
Medicii stabilesc, prin analiza situaţiei şi a tuturor argumentelor,
care sunt cazurile în care se poate recurge la eutanasie. Dar există şi
sunt posibile distincţii atât de clare pentru a spune da sau nu, şi este
uşor pentru cineva de hotărât, atunci când e vorba de viaţă şi de
moarte? În cadrul procesului de eutanasie, pare problema morala atât a
pacientului cât şi a medicului care este de acord cu ea. Există două
forme de eutanasie, una fiind pasivă, şi însemnând încetarea vieţii unei
persoane prin întreruperea tratamentului pacientului, cu acordul
medicului, iar cealaltă, activă, prin injectarea unei substanţe letale
de către medic, unui pacient. Dacă eutanasia pasivă a fost acceptată de
majoritatea oamenilor de-a lungul timpului, celălalt tip de eutanasie e
mult mai controversat, şi foarte puţine persoane o acceptă. James
Rachels, unul dintre filozofii moderni ce au dezbătut această problemă,
consideră că între cele două forme nu există o diferenţă majoră,
deoarece în cazul ambelor este vorba de dorinţa pacientului, iar ambele
au ca final moartea celui aflat în suferinţă. Daca s-ar putea vorbi de o
şansă, pentru cel care vrea eutanasia activă, nepermisă dealtfel în cele
mai multe ţări, cu cât ar fi acea şansă mai mare decât în celălalt caz?
Doar prelungirea vieţii, e încă un element comun în ambele cazuri. Şi
totuşi, în ambele cazuri se poate pune întrebarea: Cum să discuţi despre
ceva care nu există încă? In privinta avortului, am identificat doua
probleme importante: dreptul copilului de a se naste, care poate fi
generalizat la nivelul de drept al oricărei fiinţe umane posibile de a
exista, si pe de altă parte, dreptul femeii de a hotărî ce face cu
propriul corp. Spre deosebire de concepţiile tradiţionaliste, în ce
priveşte avortul, Michael Tooley îşi pune problema existenţei foetusului
drept o persoană. El neagă că acesta e o fiinţă umană, întrucât nu are
conştiinţă de sine. Pe de altă parte, alţi filozofi precum Anne Warren,
au discutat despre dreptul femeii de a hotărî ce face cu propriul corp.
Consider că fiecare om ar trebui sa fie stăpân pe viata sa, iar el sa
hotărască ce este bine sau rău pentru el. Acest lucru poate fii hotărât
de fiecare persoană care are conştiinţă şi ştie să distingă binele de
rău. Însă atunci când este vorba de o fiinţă nenăscută încă? Cum să
discuţi despre ceva ce nu exista inca? Cum am putea soluţiona aceasta
problemă? Cine are dreptul să hotărască? Conform teoriilor
tradiţionaliste, foetusul era catalogat drept o fiinţă umană care are
dreptul suprem la viaţă, aşa că avortul era considerat un infanticid. De
altfel, este ceva ştiut că unul dintre drepturile naturale câştigate o
dată cu naşterea fiecărei persoane este dreptul la viaţă. Dreptul la
viaţă este unul din drepturile fundamentale care stau la baza fiecărui
stat democratic care garantează libertăţile şi drepturile cetăţenilor
săi. Toate acestea vor ramane premise, pe care le vom avea in vedere,
in cadrul analizei ce va urma. Contrar concepţiilor traditionaliste,
Tooley elaborează o teză în care pune întrebarea: Este foetusul o
persoană, o fiinţă umană? Dar, pentru a fii o fiinţă umana, foetusul
trebuie să aibă anumite atribute, să aibă conştiinţă de sine şi să fie
subiect al propriilor experienţe? Dar ce experienţe să aibă o fiinţă
nenăscută? Pare că se pleacă de la ceva ce oricum se ştie, pentru a
demonstra ceva care oricum e controversat. În continuare, Tooley neaga
că stadiul senzitivităţii ar fii un argument. Dar la fel de bine ştiut e
şi că acest stadiu există. Deci, ce comparaţie putem face între cele
două moduri de a privi această problemă? Ambele sunt doar premise de la
care putem pleca, spre a elabora o teorie. Daca Tooley neagă că stadiul
numit al senzitivităţii ar fii suficient ca x să fie considerat o
persoană, am putea numi acest stadiu unul intermediar, oarecum. Dar nu
cred ca putem spune că acest stadiu se afla într-un raport de
contradicţie sau contrarietate cu stadiul în care o fiinţă se naşte. În
primul rând, şi atunci când se naşte, copilul nu are încă o conştiinţă,
deşi se poate afirma ca el e cu certitudine subiect al propriilor
experienţe. Dar de unde ştim că aceste experienţe diferă atât de mult,
faţă de acel stadiu numit al senzitivităţii, când copilul e nenăscut
încă? De ce am crede ca numai ceea ce vedem la suprafaţă, exist ă? Se
stie că, pentru ca o clasificare (in cazul nostru, a stadiilor
dezvoltării foetusului), să fie corectă, clasele obţinute trebuie să fie
complete, între o clasă şi alta să nu existe elemente de incluziune, si
aşa mai departe. Dacă este să privim teoria sa în termeni logici, chiar
dacă din punct de vedere ştiinţific si medical se pot face unele
delimitări, acestea nu sunt suficiente pentru a diferenţia precis orice
moment de timp între conceperea şi naşterea unei fiinţe. Putem astfel
critica teoria lui Tooley, care pare sa se refere doar la stadii. În ce
priveşte dreptul femeii de a hotărî ce vrea să facă cu propriul corp, ea
are fără îndoială acest drept, dar acest drept nu are legătură cu
copilul, nicidecum. Dreptul la viaţă al copilului, e o problema
diferită, chiar dacă nici în termeni legali acesta nu e un drept. Dar,
pe mine mă interesează acest lucru din punct de vedere moral, etic.
Însa şi aşa, dreptul femeii, de a decide, intră în conflict cu problema
dacă foetusul are prioritate mai mare, sau nu. Dacă am gândi în
ansamblu, în cele din urma problema este numai una de timp, şi nu putem
spune că între t0 si t1, x nu e o persoană, dar exact între t1 si t2,
este. Ce vreau să spun e că nu putem delimita atat de clar între un
moment şi un altul. Pe de alta parte, problema e una de situatie,
fiindca aici luam in calcul si diferitele situatii in care s-ar realiza
un avort, cat si situatia femeii de care este vorba. Consider ca
problemele eticii aplicate sunt interconectate, asa ca, trecand la
urmatoarea problema, cea a eutanasiei, voi incerca sa gasesc si alte
lucruri ce pot fii scoase la iveala, lucruri ce privesc existenta
noastra ca fiinte umane, cat si nivelul moralitatii noastre. Cuvântul
„euthanasia” provine din limba greacă, însemnand „eu-„-bine şi
„thanatos”- moarte, deci reprezinată ideea de moarte uşoară, frumoasă.
Dar ce înseamnă conceptul de „moarte frumoasă”? Cât de frumoasă poate
fii o moarte care este de fapt aleasă, fiindcă e ultima soluţie, fiindc ă
nu se mai iau în calcul în acel caz alte alte alternative, cu care să
poţi compara termenul „frumos”, de altfel un termen vag? E numai o
moarte hotărâtă în ultimul moment. Nu cred ca poate fii numita
„frumoasă”. Pacientul are dreptul de a îşi hotărî singur soarta, şi nu
încape îndoială aici. Viaţa sau moartea privesc doar persoana în cauză,
decizia persoanei nu o priveşte decât pe ea. Chiar dacă sunt implicate
şi persoanele din viaţa sa, doar pacientul este cel ce îşi ştie
suferinta, care îi îndură greutatea şi care o simte. Acest lucru poate
fii hotarat de orice persoană care e conştientă, şi care poate deosebi,
între binele şi răul său. Totuşi, există o diferenţă majoră, de esenţă,
între a distinge şi a discerne, binele de rău. O altă problemă în
legatură cu eutanasia, este problema morală a medicului care o
realizează. Este moral să ucizi pe cineva, chiar dacă este voinţa lui?
Când nu mai există tratament care să vindece boala, când chinurile sunt
prea mari şi viaţa e doar insuportabilă şi nimic mai mult, moartea e
singurul lucru sigur, cert, din viaţa bolnavului. Pacientul ştie un
singur lucru: va muri, pentru că nu mai există tratament împotriva
bolii sale. Dar ştie el când va muri, şi tot ce va fii până atunci?
Exista oare cel mai potrivit moment, pentru a intrerupe viaţa unui
suferind? Daca astăzi x hotărăşte să renunţe la viaţa sa plină de chinuri
şi este eutanasiat, iar peste câtva timp va apărea un tratament chiar
împotriva bolii sale? Sau dacă nu un tratament, atunci, o altă soluţie.
Cine ştie ce ne rezervă fiecăruia ziua de mâine şi orice clipă viitoare?
Credinţa creştină îl vede pe Creatorul ca fiind singurul care cunoaşte
toate tainele vieţii pământene.Deci, putem spune că sunt cunoscute toate
întâmplarile din viaţa noastră viitoare, şi fiecare în parte, doar de
El? De exemplu, eu ştiu o multime de lucruri pe care mă bazez în viaţă,
pe care toţi le ştim. Sau cel puţin avem câteva convingeri, cum ar fii
că acest scaun, daca toate celelalte lucruri rămân neschimbate, va avea
si mai târziu tot patru picioare, că dacă mă duc la magazinul din colţ,
îl voi găsi tot acolo. Dar cine hotărăşte când e momentul şi timpul ca
cineva să moară? Această întrebare e diferită de aceea care priveşte
situaţia şi contextul în care se află persoana. Poate că dacă ar fii
“momentul” să moară, ar dispărea medicamentul, s-ar întrerupe
curentul şi în consecinţă aparatele care ţin în viaţă acea persoană, sau
orice alt lucru. Poate dacă ar fii momentul să moară, chiar şi o
persoană ce suferă şi se chinuie, ar muri fără ca acest lucru să dureze
mult, sau ar muri din alt motiv. Pentru că am amintit de cazul unei
persoane care e menţinută în viaţă numai fiind conectată la aparate,
nemaifiind conştientă, de cele mai multe ori, cei care pot hotărî în
privinţa eutanasiei sunt familia persoanei. Dar cum se poate lua o
asemenea hotărâre, dacă ne referim la suferinţa pe care o provoacă
inevitabil pierderea cuiva drag? Pe de altă parte, unii pot
conştientiza că cel conectat la aparate, nu îşi va mai reveni, şi
acceptă lucrul acesta. Nu putem spune aici ce ar fii corect, exact din
cele două moduri de a vedea situaţia, amintite mai sus. Uneori însă,
costurile sunt prea mari încat familia nu îşi poate permite să le
plătească. Deci medicul sau altcineva care gestioneaza acei bani, poate
numai din mila, sau din intelegere, să îl mai ţină în viaţă? Un medic e
o persoană care trebuie să fie mai întâi obiectivă, şi să ştie şansele
reale, când nu e nimic de estimat şi nu tine doar de apreciere. În
cazul oricărui tip de eutanasie, ştie pacientul sau altcineva tot ce va
fii până în momentul morţii care ar surveni în mod natural? Fără a ne
referi la posibilitatea apariţiei în timp scurt a unui nou tratament,
care obiectiv este apreciată ca improbabilă, şi excluyând cazul
persoanelor care sunt doar menţinute în viaţă prin conectarea la nişte
aparate, cine ştie ce îi rezervă cuiva timpul, sau oricare clipă
viitoare? Fără a vorbi despre credinţă, de unde ştie pacientul ca nu s-
ar putea să trăiască şi clipe fericite, că nu ar putea să mai fie de
folos celorlalţi, că prezenta lui nu ar aduce o fericire celor care îi
sunt apropiatii? Cât de adevarat şi neîndoielnic, ar fii moartea cea
mai „bună” soluţie? Cum poate fii uşoară moartea realizată prin
eutanasie? Prin consecinţele pe care le are acea decizie, asupra
persoanei care a hotărît, nu poate fii atât de uşoară. Cum poate
pacientul să se elibereze de toate grijile din jurul său şi să accepte
moartea ca fiind cea mai bună soluţie? Până ce nu a încetat să existe,
un om încă nu a fost definit pe deplin. Existenţa sa nu a fost completă.
Dacă viaţa unui om nu e încheiata, încă există ceva, viitorul nu a fost
încă definit. Deci, se va simţi x impăcat, doar pentru tot ceea ce a
realizat până în acel moment? Poate pacientul, o dată cu alegerea
eutanasiei, să renunţe şi la toate visele şi speranţele de până atunci?
Poate să îşi impună să nu mai existe nimic pentru el? Nu cumva, doar la
sfârşitul vieţii există acea conştientizare, acea întelegere, de ultim
moment, asupra întregului şir de lucruri ale vieţii? Între momentul
deciziei şi cel al încetării existenţei sale, care în mod firesc i-ar
urma, de unde ştie chiar si x că nu va mai fii nimic? Cum ştie el daca
până la sfârşit nu va deveni o persoană schimbată, care ar putea percepe
viaţa altfel, atât pentru sine, cât şi pentru cei din jur? Mulţi oameni,
în situaţii limită, devin conştienţi de o altă dimensiune a lucrurilor,
una mai profundă. El încă nu a încetat să fie o fiinţă umană. Sau mai
degraba, e uneori doar dorinţa celui care vrea să moară, dorinţă ce
poate fii comparată cu a oricărui om care ar avea-o, doar fiindcă „s-a
săturat” sa trăiască? Dacă x nu şi-ar mai dori nimic din clipa în care
află că e bolnav incurabil, revenim la întrebarea cu ce ar fi el
diferit de un om care din deznădejde, îşi pune capăt vieţii? De ce ar
fii deznădejdea urmare necesară a situaţiei în care se află x? Poate că
o dată cu nepierderea speranţei, cu dorinţa de viaţă, vine şi vindecarea.
Trebuie să îţi doreşti vindecarea, fiindca e vorba de propria viaţă.
Pentru unele persoane care află că vor muri, poate viaţa era deja
sfârşită, acea persoană trăia fără să trăiască cu adevărat. Poate că
boala incurabilă c are îi distruge trupul are legătură cu gândurile şi
trăirile pacientului di nainte de boală oluţia ei, este o consecinţă a
gîndurilor sale, a lipsei dorinţei de. Poate chiar boala, sau evoluţia
bolii, este o consecinţă a gândurilor sale, a lipsei dorinţei de a trăi
şi de a se bucura de viaţă. Dar cum am reacţiona, totuşi, ca fiin ţe umane
aşa cum suntem, în faţa unui caz concret cu care ne-am întâlni? Ce ne-ar
spune simţirea noastră de fiinţe umane, care nu vrem să existe atât de
multă suferinţă? Dacă x este un bolnav de cancer în fază terminală şi
este supus zilnic unor tratamente chinuitoare, care nu fac decât să îi
prelungească viaţa şi în acelaşi timp suferinţa? Eutanasia este un mijloc
prin care chinurile sale sunt curmate, chiar dacă cei din jurul său vor
suferi pentru pierderea lui. Ei ar şti că i-au făcut un bine, redându-i
libertatea de a scăpa de suferinţe îngrozitoare, în zadar pentru ca el
tot va muri. Ce este mai zadarnic pentru un om decât suferinţa continuă,
până când o dată cu moartea, şi ea se va sfârşi? Apropiaţii lui x vor
preţui mai mult clipele petrecute cu el până în prezent, decât prezenţa
lui ca persoană care sufera, şi vor păstra amintirea frumoasă a lor.
Poate că singurul lucru pentru care nu am vrea să lăsăm pe cineva să
moară, ar fii sentimentul de vinovăţie că am consimţit la acest lucru, şi
vor apărea nesfârşite întrebări, ce ar fi fost dacă? Însă ei nu sunt
atât de vinovaţi, fiindcă ei au făcut ceea ce „era cel mai bine”, în
acel moment şi i-au respectat dorinţa lui x. În momentul în care x a
hotărât că eutanasia este cea mai bună soluţie pe care o are la
îndemână, aceasta era într-adevăr „cea mai bună”, şi nu se cunoştea
altă soluţie concretă, cum ar fii un tratament eficient, până în acel
moment. În cazul în care un pacient supravieţuieşte doar cu ajutorul
aparatelor şi nu mai are conştiinţă de sine, iar menţinerea sa în viaţă
în acest mod e doar un mijloc prin care o fiinţă deja nu mai este om
adevărat, şi nu mai poate comunica cu cei din jur, decuplarea de la
aparatele ce îi prelungesc “viaţa” nu este decât un fapt. Dacă
adevărata problemă ar fii care din cele două forme de eutanasie e mai
acceptabilă, se poate răspunde de către cei care susţin oricare din
forme, că cea activă este mai rapidă, deci, poate mult mai “uşoară”
decât cea pasivă. Cum există atâtea alte întrebări la mijloc, la
aceasta intrebare am putea răspunde că niciuna nu este mai sustenabilă,
nici una nu este mai condamnabilă, decât cealaltă. Trecând la problema
medicului care executa eutanasierea, el este cineva care îi
îndeplineşte dorinţa lui x. Dar chiar dacă x îşi doreşte să fie
eutanasiat, sau situaţia este de aşa natură, va putea y să ducă la
îndeplinire această sarcină? Ce se va întâmpla, dacă y va respecta
dorinţa lui x? Chiar dacă amândoi ştiau la acel moment că nu există o a
treia soluţie, ce va simţi y după ce şi-a îndeplinit sarcina? Va
considera el că a comis o crimă, sau că a făcut un bine, iar cel care
acum a murit, a plecat împăcat şi eliberat, astfel încât y l-a ajutat să
facă asta? Vom mai analiza un ultim caz, pentru a încerca să derivăm
apoi nişte concluzii. În timpul argumentării sale, Rachels dă exemplul
copiilor cu sindromul Down, retarzii mintal sau suferinzii de
deformări. Pe de o parte este problema copilului, care nu va putea duce
o viaţă normală, iar pe de altă parte problema părinţilor, care se vor
chinui să crească acel copil. Ei nu vor primi un ajutor sau un sprijin,
cum orice părinte are nevoie, la ei cine se va gândi? Presupunem că ei
acceptă să păstreze copilul şi să compenseze boala lui prin maximum de
efort, grijă, si poate totuşi fără a şti vreodată dacă măcar acele
eforturi au meritat, fără să ştie măcar cât de bine sau rău îi va fi
copilului să ducă o asemenea viaţă. E ca şi cum ai plăti un preţ, pentru
a nu pierde ceva, pentru a nu face un rău, la un moment dat, fără să
ştii ce primeşti sau ce se va întâmpla după ce ai plătit preţul. Ne-am
confruntat de nenumărate ori până acum cu problema limitării noastre ca
fiinţe umane, faţă de probleme ce nu stau în mâinile noastre, dar totuşi
ni se cere sa le dăm o rezolvare. Am gândit problemele date şi
consecinţele lor, am văzut că fiecare explicaţie cu care am mers până la
capăt, spre a alege una din opţiuni, îşi află şi contrapartea. Suntem
fiinţe care gândim, voim şi simţim. Suntem fiinţe cărora ne pasă, şi care
avem deptul de a alege. Ne-am imaginat în situaţii în care adesea luptăm
cu noi înşine, spre a ajunge să facem “ce e mai bine”, dar ne-am găsit
de fiecare dată la începutul unor întrebări, indiferent câte alte
răspunsuri am găsit. In concluzie, moartea este privita pentru creştini
doar ca o trecere in Viaţa de Apoi. Creştinii nu privesc moartea cu
spaimă, necrezând că totul se termină o dată cu moartea trupeasca, pe
Pământ. Fiecare va fii răscumpărat după faptele sale. Dar daca nu privim
moartea din punct de vedere creştin? Înseamnă că suntem nepăsători faţă
de ce va urma? Contează doar să trăim clipa prezentă? Doar prezentul
contează cu adevărat? Oricum ar fii, consecinţele deciziilor şi faptelor
noastre ne afectează. Consider că mai presus de orice faptă, e
dragostea faţă de aproapele nostru. Fără ea, totul e în zadar, iar când
o avem, orice am face, ştim că va urma ceva bun. Poate nu totul va fi
bine, dar vom găsi acel lucru bun, daca ştim de ce l-am dorit. Dacă nu
îl putem dovedi, vom crede că am făcut un lucru bun, şi trebuie să
acceptăm că restul nu a depins de noi. Dragostea pentru ceilalţi e,
oricum ar fi ea, în orice situaţie, cea mai puternică formă de
manifestare a umanităţii. Din dragoste iyvorăsc cele mai nobile fapte
care produc bucurie atât în sufletele celor care primesc, cât şi în
sufletele celor care dăruiesc. Suntem într-un joc unde nu ştim
următoarea mutare, nu ştim dacă vom câştiga, sau ce vom pierde. Dar în
final, vom şti că, orice ar fi, a meritat totul. Bibliografie: Elena
Lupsa, Gabriel Hacman 2009. Filosofie, Tip B, manual pentru clasa a
XII-a, Probleme de etica aplicata, Bucureşti: Ed. Didactica si
pedagogica Nicolae Stan, Paul Marinescu 2002. Filosofie, Tip B, manual
pentru clasa a XII-a, Etica aplicata