ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALA (Laurentiu Mitrofan)

CAP. 1 PSIHOLOGIA SOCIALA – UN DOMENIU IN CONTINUA

TRANSFORMARE
Psihologia sociala a fost lansata de Carlo Catanco (1864), care
considera conflictul un concept fundamental al unei noi discipline. Azi ar putea fi
numita “conflictologie” si ar fi doar un capitol dintr-un domeniu cu o extindere
continua.
Inconvenientele conflictelor de tot felul, de la cele familiale,
parteneriale, la cele colective (economice, profesionale, socioculturale,
interetnice, interreligioase) au determinat oamenii sa incerce sa le explice si sa le
gestioneze: rezolvarea, negocierea sau depasirea crizelor de relatie. Experientele
de relatie sunt tot atatea capcane, cate promisiuni de succes si satisfactie.
Interactiunile pot fi in egala masura factori de progres dar si de regres ai
cunoasterii si ai evolutiei personale si sociale.
Cognitia sociala, comunicarea si comportamentul relational continua
sa ramana marile provocari ale umanitatii.
Bazate pe atractie sau respingere, pe cooperare sau competitie,
degenerand frecvent in conflicte, uneori ireconciliabile, relatiile interumane au
oscilat de-a lungul istoriei in jurul unor paternuri, care se modifica si se nuanteaza,
devenind mai complexe, in pas cu transformarile civilizatiei.
In 1898 Gabriel Tarde publica la Paris “Etudes de Psychologie Sociale”, care
a impus noul domeniu ca pe unul in cadrul caruia fenomenee sociale erau explicate
in termeni de imitatie prin contagiune. Noul domeniu atrage intersul sociologului
francez Emile Durkheim si apoi a lui Gustav le Bon, urmati de William McDougall
si Eduard Ross. Primii cercetatori clasici ai studiului fenomenelor psihosociale au
incercat sa dezvaluie mecanismele explicative ale dezvoltarii si functionarii
relatiilor interumane, incepand cu Floyd Allport, care aduce orientarea
behaviorista in psihologia sociala (1924). Lista continua cu: Louis L. Thurstone,
Rensis Likert, Muzafer Sherif, Kurt Lewin, Leon Festinger, etc.
Septimiu Chelcea si Stefan Boncu atrag atentia asupra stadiului actual al
preocuparior psihologiei sociale si al transformarilor la care asistam in prezent.
Ce este psihologia sociala? Exista multe definitii, din care:
 Psihologia sociala are ca obiect de studiu relatiile reale sau imaginare intre
persoane, intr-un context social dat, de natura sa afecteze persoana
implicata in aceasta situatie data.
 Psihologia sociala incearca sa explice in ce mod gandurile, sentimentele si
comportamentele individului sunt influentate de prezenta imaginara,
implicita sau explicita a altora.
 Psihologia sociala este stiinta care se ocupa cu studiul particularitatilor
psihice ale omului ca fiinta socio culturala si ale conduitei sale in cadrul
grupului din care face parte, cat si cu studiul particularitatilor psihologiei de
grup, colectiva si de masa.
 Psihologia sociala reprezinta studiul stiintific al activitatii individului
influentat de alti indivizi sau de societate in ansamblul ei.

1
 Psihologia sociala este stiinta fenomenelor de ideologie (cognitii si
reprezentari sociale) si a fenomenelor de comunicare.
 Psihologia sociala trateaza dependenta si interdependenta conduitelor
umane.
Obiectul de studiu a psihologiei:
 Particularitatile manifestarii tuturor componentelor psihologiei individuale
(trebuinte, motivatii, intentii si scopuri, vointa si capacitate de a decide,
afinitati, sentimente si atractii, dispozitii, convingeri, atitudini si valori,
deprinderi si stereotipuri comportamentale, stil de comunicare si
releationare, inteligenta sociala si emotionala, perceptie sociala si atribuiri,
eficienta interactionala, capacitate de negociere si asumare a
responsabilitatii, maturitate a eului) in relatiile parteneriale, in grup, in
colectivitate si in masa de oameni.
 Configuratia eului social, a eului colectiv si a conceptului de sine la om in
calitatea lui de exponent al unei anumite epoci istorice, oranduiri, etnii,
natiuni, clase sociale, religii, profesii, familii, identitati de gen, dinamica
statusurilor la nivel personal si interpersonal.
 Tipuri de relatii si procese interpersonale – parteneriale, familiale,
comportamentele prosociale si antisociale.
 Particularitatile structurale si dinamica diferitelor grupuri sociale.
 Procedeele de comunicare si de interinfluentare psihosociala a indivizilor in
interiorul grupurilor si a grupurilor intre ele.
 Particularitatile mecanismului psihologic al reflectarii mediului social si al
influentarii lui de catre membrii diferitelor grupuri sociale.
 Particularitatile structurale si dinamica procesuala intergrupuri si influenta
lor asupra evolutiei comportamentelor individuale si de grup, conduitele de
grup si colective.
 Problematica microgrupurilor sociale: procese si fenomene sociale de grup,
climatul psihosocial, conflictele si preformanta de grup, influenta grupului
asupra personaltatii, dezvoltarea si optimizarea dinamicilor de grup,
leadership.
 Formarea si manifestarea opiniei publice, procesele de control si manipulare
sociala.
 Psihologia si optimizarea raporturilor dintre grupurile sociale si colectivitati
diferentiate etnic, cultural, religios, economic si geografic, atitudini si
comportamente integrative si deziintegrative.
 Procese si fenomene ce tin de psihologia multimilor, paricularitatile
comportamentelor grupurilor si multimilor, spontane si dirijate (greve,
revolte sociale, revolutii, calamitati naturale, razboaie, epidemii, etc)

2
 CAP. 2 INTERACTIUNEA PSIHOLOGIC SOCIALA IN FORMAREA SI
CRISTALIAZAREA PERSONALITATII – EUL SOCIAL

2.1. Constelatia identitara – persoana, personaj, personalitate,

interpersonalitate
Persoana: desemneaza sistemul de insusiri, relatii si calitati psihosociale
ce dau identitate sociala individului. Fiinta concreta este o identitate sociala
determinata (nume, familie, loc si data a nasterii, statut social), avand o anumita
pozitie in cadrul sistemului social.
Schimbarile de statut sunt antrenate de conjunctura dinamica si
imprevizibila a vietii, de scurgerea timpului si de implicatiile sale asupra varstei si
sanatatii fizice si psihice, precum si asupra modificarilor constiintei de sine si de
lume a fiecaruia.
Schimbarile identitatii sociale sunt determinate de potentialul si reactiile
adaptative personale, de resursele fizice, energetice si psihice, de creativitatea
relationala si de strategiile de coping dobandite, invatate sau perfectionate la nivel
individual si colectiv.
Personajul este persoana aflata in imprejurari concrete indeplinind
anumite functii “publice” si fiind implicata activ intr-un context relational
determinat. Adica se exprima ca un “actor social”, adoptand un tip de manifestare
(joc de rol prescris) al actorului social pe “scena” vietii cotidiene, devenind astfel
“personaj”. Personajul implica adoptarea unor atitudini si a unor conduite specifice
rolurilor sociale pe care le joaca, configurandu-se ca noi masti sociale (masti
adaptive derivate sau secundare) prin care persoana se metamorfozeaza in
personaj, ca urmare a unui efort constient sau inconstient de “compozitie” a rolului
expectat la nivel social.
Ceea ce este interesant este ca “scena” se prelungeste si in universul
interior, in relatia cu sine. Utila in cunoasterea radacinilor comportamentului de
rol social este teoria lui Eric Berne care configureaza cele 3 stari ale eului: eul
parinte, eul adult si eul copil, ce descriu modelele de rol interiorizate in primii ani
de viata in cadrul relatiilor familiale. Acestea devin repere de manifestare pe
parcursul vietii individului, sub forma tranzactiilor si scenariilor de viata.
Dintre aceste roluri masti, unele au tendinta de a se mentine rigide, stabile
si au un caracter ciclic, repetitiv, in timp ce altele sunt plastice si manipulative,
structurandu-se si reconfigurandu-se continuu.
In timp ce persoana reprezinta elementul de identitate, continuitate si
relativa stabilitate psiho sociala ale individului, personajul evidentiaza
modalitatile de inserare sociala activa a persoanei, precum si aspectele tranziente
ale conduitei participative la viata sociala a comunitatii.
Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvata a
comportamentului unei persoane in toate detaliile sale pe care omul de stiinta o
poate da la un moment dat.
Primul model: in conceptia lui Freud, personalitatea este vazuta ca
un sistem dinamic, animat de 2 vectori energetici fundamentali (erosul si
thanatosul) a carei evolutie este conditionata de raportul dintre determinatiile

3
genetice (pulsiunile sexuale avand un rol deosebit de important) si determinatiile
socio si ontogenetie (norme morale, norme culturale ce regleaza relatiile umane).
Personalitatea cuprinde 3 subsisteme: Sinele, Eul si Supraeul, ale caror continuturi
si caracteristici structurale si functionale determina diferentierile atitudinale si
comportamentale ale persoanelor.
Sinele reprezinta rezervorul energiilor si impulsurilor primare (sexuale,
agresive).
Eul reprezinta instanta ce asigura adaptarea echilibrata a existentei
individuale la exigentele vietii sociale, fiind guvernat de principiul realitatii, si
controleaza relatia constienta cu lumea exterioara, in plan intern incearca sa
medieze conflictele dintre Sine (guvernat de principiul placerii) si exigentele
impuse de Supraeu.
Supraeul evidentiaza normele si imperativele morale, religioase, entice si
de relationare sociala, interorizate in ontogeneza sub influenta parintilor si a
mediului social imediat. Isi are originea in autoritatea parentala, in idealul admirat
si in identificarile copilului cu obiectele afectiunii sale.
Modelul propus de Freud reliefeaza subtilul mecanism psihologic prin
care influente si experiente sociale din copilarie sunt interiorizate, devenind
structuri operatorii ale personalitatii, in functie de care vor fi elaborate multiplele
seturi atitudinale si coportamentale ale adultului. Formarea unor comportamente
(normale sau patologice) este determinata de felul cum se configureaza factorii
psihoindividuali si cei psihosociali in fazele primordiale ale istoriei individuale.
Al doilea model: este cel al lui Carl Yung, care aduce cateva corectii
esentiale asupra viziunii psihanalitice freudiene, punand bazele elaborarii unei noi
teorii asura personalitatii umane. EL extinde continutul notiunii de libidou,
considerand ca acesta nu se reduce numai la factorii pulsionali de natura sexuala,
ci fiind un adevarat rezervor energetic fundamental al personalitatii, incluzand si
tendintele si aspiratiile creatoare ale subiectului. Realizarea de Sine prin creatie
devine principalul factor in explicarea comportamentului individual si de grup,
precum si a modalitatilor prin care se realizeaza in plan psihologic acest fapt.
Alaturi de inconstientul individual, Jung considera ca exista si un inconstient
colectiv, care este rezervorul experientei ancestrale a speciei, aflata sub forma
unor arhetipuri si imagini cu organizare prototipica si moduri specifice de gandire,
vizand aspectul universal ale experientei umane si rasiale.
Structura generala a personalitatii este data de modul cum se centreaza
energiile pulsionale ale inconstientului pe cele 2 directii fundamentale: spre lumea
exterioara sau spre lumea interioara, de aici rezulta tipurile de personalitate
extrovertita si introvertita. Contextul social si experientele traite isi pun amprenta
asupra acestor 2 orientari de fond ale personalitatii.
A treia teorie explicativa a personalitatii a fost realizata de Alfred
Adler, care dezvolta o teorie asupra personalitatii cu variate implicatii sociale si
psihosociale. Complexul de inferioritate reprezinta unul din elementele centrale
ale conceptiei lui si este expresia obiectivata la nivelul structurilor psihice a
inferioritatii naturale si sociale a copilului, preum si a efectelor generate de o
educatie inadecvata sau de relatii disfunctionale, care devalorizeaza subiectul in
ochii sai si ai celor din jur. Complexul de inferioritate impreuna cu sentimentele
aferente duc la aparitia mecanismelor compensative necesare realizarii unui

4
echilibru psihic si social. Aspiratia catre putere, catre dominarea celor din jur sau
catre orice forma de superioritate, reprezinta modalitati tipice de compensare.
Mielu Zlate releva in lucrarea “Eul si personalitatea” conturarea a 4
perspective sau modalitati de abordare a teoriilor personalitatii:
- Perspectiva atomista, bazata pe descompunerea personalitatii in
elementele componente, in vederea stabilirii legitatilor lor functionale si
pentru stabilirea elementului fundamental primar (tipologiile
constitutionale).
- Perspectiva structurala – porneste de la intreg, de la un mod de
interactiune, de la o organizare si ierarhizare in cadrul structurii globale a
personalitatii. Personalitatea devine un ansamblu sau o configuratie de
trasaturi.
- Perspectiva sistemica a fost introdusa in urma dezvoltarii ciberneticii, si
porneste de la interpretarea personalitatii ca un sistem, ca un ansamblu de
elemente aflate intr-o interactiune ordonata si deci non-intamplatoare.
Personalitatea apare ca fiind unitatea integrativa superioara, servind drept
cadru de referinta pentru studiul si interpretarea diferitelor dimensiuni ale
sistemului psihic.
- Perspectiva psihosociala este orientata spre surprinderea personalitatii
concrete, asa cum se manifesta in contextele sociale particulare.
Personalitatea se reflecta in realitatea concreta in functie de atributele
psihosociale ale omului, adica de statutele si telurile sale, de nivelurile sale
de aspiratie si asteptare, de structura atitudinilor si opiniilor sale.
R.F. Bales a evidentiat perspectiva psihosociala a personalitatii in
lucrarea sa “Personality and interpersonal behaviour”. El avanseaza ideea
determinarii unei personalitati interpersonale, care apare in imaginea tuturor
membrilor grupului, ca rezultanta a manifestarii individului in grup, a interactiunii
sale cu toti ceilalti membri ai grupului, ca expresie a activitatii de grup, a naturii
specificului si conditiilor concrete din cadrul grupului. Bales a intampinat 3
categorii de dificultati:
- Persistenta ipotezei clasice: in cadrul grupurilor asistam la o distributie
unidimensionala progresiva a statutelor si rolurilor indivizilor.
- Tehnicile cunoscute de investigare a personalitatii (chestionarele,
inventarele, testele de personalitate) pun in evidenta o personalitate asa
cum este vazuta ea de sine insasi si nu cum este vazuta de altii.
- Cele mai multe din aceste tehnici se opresc asupra unor trasaturi de
personalitate puse pe acelasi plan, adeseori nerelationate intre ele.
Modelul spatial tridimensional al personalitatii interpersonale a lui Bales
cuprinde 6 tendinte, opuse cate 2, orientate in cele 3 planuri spatiale:
- Tendintele de dominare si supunere (dimensiunea superioara = Upward U)
si inferioara (Downward D).
- Tendintele de conservatorism si radicalism (dimensiunea anterioara
Farward F) si posterioara (Backward B).

5
 - Tendintele de sociabilitate si izolare (dimensiunea pozitiva Positive P) si cea
negativa (Negative N).
Din combinarea acesstor tendinte apar 27 de tipuri de personalitati
interpersonale, fiecarui tip corespunzadu-i 1, 2 sau 3 din cele 6 tendinte.
Pavel Muresan extinde tipologia interpersonala a personalitatii,
avand ca baza rezultatele unor cercetari cu privire la efectele invatarii sociale,
dirijate aspra dezvoltarii trasaturilor de personalitate, a comportamentului si
relatiilor interpersonale. Autorul evidentiaza 3 dimensiuni:
- Dimensiunea cognitiva reprezinta modul propriu al fiecarei persoane de a
vedea lumea si raporturile cu ceilalti membri ai grupului si reprezinta stilul
cognitiv al persoanei, care este analitic, sintetic, conformist, neconformist.
- Dimensiunea valorica reprezinta sistemul de trebuinte, motivare si idealuri
ale persoanei, latura axata pe valorile materiale, spirituale si umane (relatii,
cunostinte, prieteni).
- Dimensiunea interpersoanala da stilul interactional al persoanei, format
in relatiile cu grupul, stil care poate fi de dominare, de supunere, de
cooperare, de izolare.
Din combinarea componentelor celor 3 dimensiuni rezulta 48 de tipuri de
personalitati interpersonale.

2.2. Eul si sinele – structura si dinamicitate in dezvoltarea personala si

interpersonala
Problematica eu – sine se refera la demersurile de cunoastere si asistare
a relatiilor diadice (parteneriale: prietenie, colaborare, cuplu), a relatiilor
intergrupale (familiale si colective, socio profesionale), avand consonante si
reflexii semnificative si la nivelul relatiilor dintre diverse categorii sociale, al
relatiilor interculturale, interconfesionale, interetnice si interrasiale.
De la Eul si Sinele individual la Eul si Sinele colectiv (inclusiv arhetipal,
transgenerational si transfamilial) se desfasoara un porces hipercomplex de
interconectare si consonanta (bazat pe sincronicitati). In cadrul acestui process
apar defazaje si distorsiuni in dinamica adaptare/ dezadaptare, integrare/
dezintegrare sociala a indivizilor si societatilor, in succesiunea lor pe axa
temporalitatii.
Conceptualizarea Eului in teoriile moderne asupra personalitatii:
Cristea: “Eul este acea parte centrala a personalitatii de care suntem
imediat constienti, constituita dintr-un set de structuri congnitive care organizeaza
functiile psihice ale persoanei, generand continuu consistenta, pe fondul existentei
constientei de sine si de lume.”
U. Neisser ii atribuie sensul unei scheme cognitive care asigura procesarea
informatiilor despre sine, despre altii si despre lume, printr-o raportare continua
la conceptia despre sine. Structura Eului se caracterizeaza prin stabilitate,
coerenta, si inalt nivel de organizare.

6
 Dupa Henry Ey, Eul este “forma suprema a fiintei noastre constiente, este
constiinta reflexiva, constituita intr-un sistem de valori propriu persoanei”.
Principalele forme de existenta si manifestare a Eului sunt imaginea de sine si
constiinta de sine. Eul indeplineste un rol structurant pentru campul existential
si experiential al persoanei, fiind constelatia psiho sociala in care se elaboreaza,
se orienteaza si se regleaza atitudinile, conduitele si activitatile prin care subiectul
se integreaza voluntar si constient in mediul sau, relationandu-se specific cu sine
si cu altii.
Eul are o topica proprie a organizarii si functionarii sale si include 3
nivele:
1. Eul somatic sau corporal, configurat din perceptia, reprezentarea si
informatiile privind schema corporala a propriei persoane.
2. Eul psihologic care include trasaturile si structurile psihice prin care
persoana se exprima si actioneaza ca subiect activ, constient de sine si de
lume.
3. Eul social care are 3 dimensiuni:
1) conceptul de sine sau latura cognitiva (suma credintelor si
convingerilor pe care persoana le are despre sine).
2) stima de sine sau latura afectiva care include sinteza autoevaluarilor
pozitive si negative traite intr-un anumit registru emotional ce alimenteaza
iubirea de sine, autoincrederea si calitatea imaginii de sine.
3) Autoreprezentarea sau latura comportamentala, rezultat direct al
procesului prin care oamenii incearca sa influenteza asupra a ceea ce
gandesc altii despre ei.
Cum se formeaza conceptia si imaginea de sine? Mecanismele si
sursele precizate de cercetatori sunt: introspectia, perceptia propriului
comportament, informatii primare de la alt persoane si memoria autobiografica.
Abordarea psihogenetica sustine ca formarea imaginii de sine este
efectul interiorizarii scenei de manifestare a unui semen important (parinte, bunic,
ruda, professor). Copilul isi construieste propria imagine prin raportare la altul,
prin efectul de oglindire si atribuire, urmate de constientizarea si recunoasterea
anumitor trasaturi, atitudini si valori ca apartinandu-i.
Procesul devenirii si transformarii imaginii de sine este rodul aparitiei
si consolidarii sentimentului de identitate, continuitate si unitate interioara.
Una din aplicatiile de baza ale psihologiei este dezvoltarea
capacitatii de autocunoastere si autoreglare, optimizarea, consilierea si
psihoterapiile fiind cele 3 forme de oferta de ajutor psihologic si social indicate sa
recupereze si sa eficientizeze raporturile omului cu sine si cu altii.
Stima de sine constituie mecanismul afectiv, energizant al eului social si
este conditionata de raporturile interfamiliale, de ralatiile parteneriale si sociale.
Un rol important in autoapreciere il are dinamica success – esec, in
diversele arii ale existentei persoanei.

7
 Stima de sine inalta coreleaza cu intuitia, creativitatea, rationalitatea,
flexibilitatea, independenta, capacitatea de a-si asuma si corecta erorile.
Stima de sine scazuta este asociata cu reactiile defensive, teama de nou
si necunoscut, negarea realitatii, irationalitaea, comportamentul extremist (servil
sau tiranic), anxietatea si ostilitatea.
3 modalitati de protejare a stimei de sine:
- Aautointarirea constiintei de sine, prin valorizarea succeselor si calitatilor.
- Autohandicaparea sau autosabotarea performantei, in dorinta de a face sa
functioneze o scuza pentru esec.
- Compararea cu cei mai slabi (mai nefericiti, care au gresit mai mult) duce
la cresterea stimei de sine.
Cei 6 stalpi ai respectului de sine:
1. Practica de a trai in mod constient (a fi constient de propriile actiuni,
obiective, scopuri, valori).
2. Practica impacarii de sine sau a autoacceptarii (ca preconditie a
schimbarii si dezvoltarii), care previne repetarea erorilor in viitor, prin
asumarea responsabila a acestora.
3. Practica responsabilitatii fata de sine ce presupune asumarea
responsabilitatii alegerilor sale, a comportamentului fata de semenii sai, a
nivelului de constiinta exercitat in activitatea sa.
4. Practica autoafirmarii ce consta in a actiona si a trai pe baza celor mai
autentice sentimente si convingeri.
5. Practica de a trai orientat catre un anumit scop.
6. Practica integritatii persoanei, ce se refera la integritatea idealurilor,
convingerilor, credintelor in ce priveste comportamentul.
Atitudinea si activitatea creativa sunt factori de sustinere a
existentei si construiesc stima de sine.
Autoreprezentarea este expresia comportamentala a Eului social.
E. Goffman a utilizat metafora inspirata a vietii ca “scena” si a oamenilor
ca “actori”; observand ca persoanele au tendinta de a-si asuma anumite identitati
sociale, actionand conform anumitor principii si prescriptii, pentru a minimiza
riscul respingerii si sa creasca sentimentul de securitate si apartenenta la o
structura sociala.
Arkin a identificat 2 stiluri de autoreprezentare:
- Stilul asertiv – coreleaza cu stima de sine inalta si stabile.
- Stilul protectiv - stima de sine scazuta si frica de evaluare negativa, in
directa legatura cu teama de a fi respins.
Autoreprezentarea este o strategie, constienta sau inconstienta autentica
sau inselatoare, prin intermediul careia oamenii induc in plan social o anumita

8
imagine despre sine insisi, putand controla sau manipula anumite relatii sau
situatii. 2 motive de utilizare a acestei strategii:
1. Autoreprezentarea strategica care consta in efortul individului de a da forma
impresiilor lasate altor oameni cu scopul de a cuceri putere, influenta,
simpatie sau aprobare. Asigura 2 scopuri comune: agreabilitatea si
autoglorificarea.
2. Dorinta de a-si valida conceptia despre sine, de a te confirma prin
intermediul altora. Scopul autoreprezentarii este de a-i determina pe altii
sa te perceapa la fel de “perfect” cum te percepi si tu. Swann a demonstrat
ca oamenii sunt inalt motivati de dorinta de a-si confirma imaginea de sine
si de aceea urmaresc acest obiectiv in relatiile lor.

CAP. 3 CONSTRUCTIA SI DINAMICA UNIVERSULUI SOCIAL

3.1.1. Mediatori implicati in constructia universului social

9
3.1.2. Stereotipuri si categorizari
Oamenii categorizeaza spontan informatii si evenimente pe care le traiesc
in experienta. In vederea simplificarii procesului de prelucrare a informatiilor, pe
plan mental grupam: obiecte, idei, evenimente ce au proprietati si caracteristici
comune.
Tendinta naturala de a categoriza poarta denumirea de categorizare
sociala. Acea categorie din care fac parte obiectele sau fiintele este determinata
de trasaturile caracteristice sau definitorii. Cel mai reprezentativ membru al
categoriei este prototipul, acesta fiind modelul nostru mental pentru ceea ce
simbolizeaza acea categorie.
Categorizarea sociala nu inseamna neaparat gruparea oamenilor in
functie de sex, varsta. Exista adesea pareri cu privire la personalitatile, abilitatile
sau motivele oamenilor. Parerile invatate de la altii sunt stereotipurile. Acestea
influenteaza semnificativ modul in care procesam informatia sociala.
Daca vom crede ca fiecare membru al unui grup social particular poseda
toate atributele asociate datorita stereotipurilor, acest tip de gandire este
considerat irational.
Unul din factorii care activeaza stereotipurile caracterizarii sociale este
factorul fizic, care are impactul cel mai puternic.
Incursiune istorica in cunoasterea stereotipurilor: prima oara
termenul a fost folosit de Lieppman in anul 1992, el considera ca interpretarea
realitatii cotidiene este facilitata de existenta filtrelor cognitive, schemelor mentale
si nu numai de mostenirea socioculturala. Stereotipurile nu sunt neutre, ele poarta
amprenta sentimentelor sau preferintelor.
Imaginea negativa asociata stereotipurilor se datoreaza faptului ca
obiectivele studiilor din perioada ‘30-’70 s-au concentrat in mod exclusiv asupra
dimensiunii descriptive – evaluative, ignorandu-se impactul stereotipurilor asupra
perceptiei sociale in elaborarea de inferente, atribuiri cauzale, formarea
impresiilor.
Stereotipurile reprezinta cadre explicative pentru construirea relatiilor
cauza-efect in situatiile sociale. Stereotipizarea inseamna aplicarea unei judecati
rigide, repetitive, membrilor unui grup, facandu-i pe acestia intersanjabili cu alti
membri ai aceleiasi categorii.
Elena Stanculescu – “Stereotipurile si varsta in psihologia sociala” considera
ca stereotipizarea este un fenomen determinat de numerosi factori:
1. Cantitatea informatiilor detinute despre tinta sociala.
2. Gradul de implicare a observatorului social.
3. Dispozitia emotional afectiva.
4. Iluzia corelarii sau relatia de concurenta dintre 2 stimuli, determinate de
expectantele fata de membrii unor grupuri.
5. Perceptia, realizarea de inferente, rationalizarea datelor se fac in functie de
expectantele observatorului social fata de tinta evaluata.

10
 6. Schemele mentale preexistente faciliteaza procesarea rapida a informatiilor
consistente.
7. Profetia auto- realizatoare consta in selectarea acelor comprotamente ale
tintelor care se potrivesc cu expectantele anterior formate sau chiar
schimbate a acestora in vederea consistentei.
Activarea si folosirea stereotipurilor trebuie privita din perspectiva validitatii
sociale ce presupune diverse grade de acuratete.
Stereotipurile sunt constructe subiective, restructurabile, considerate
definitorii pentru anumite grupuri sociale si pot fi privite asemenea unor scheme
mentale structurate, ce contribuie la perceptia, la realizarea de inferente, in relatie
cu tinta evluata.
Inertia stereotipurilor este principalul “dusman” invizibil in relatiile
interumane.
K.L. Martin a comparat stereotipurile de gen ale barbatilor si femeilor, si a
cerut subiectilor sa evalueze daca ei personal au trasaturi feminine, masculine si
neutre, si gradul exprimat in procente in care barbatii si femeile au aceleasi
insusiri. Rezultatele au evidentiat tendinta de a subestima diferentele de gen, la
mai mult de jumatate din trasaturile negative.
Dorin Nastas a clasificat metodele de masurare a continuturilor
stereotipurior de-a lungul timpului, astfel:
1. Metoda identificarii vizuale (Rice si Price, 1926), pornind de la definitia
lui Lippman ca stereotipurile sunt imagini din mintea noastra”, a sugerat ca
daca stereotipurile sunt imagini care ne ghideaza in lumea sociala, atunci
existenta sau absenta acestora poate fi masurata prin metoda identificarii
vizuale a apartenentei la diferitele grupuri sociale.
2. Metoda listei de trasaturi (Katz si Braiv, 1933) reprezinta cea mai
frecventa metoda de a masura continutul stereotipului; este de fapt lista
trasaturilor de personalitate; metoda este simpla si urmareste in mod
explicit identificarea stereotipurilor consensuale sau sociale.
3. Metoda estimarii procentuale (Brigham, 1971) considera ca in
identificarea stereotipului social este importanta perceptia omogenitatii
membrilor unui grup, prin identificarea gradului de percepere a omogenitatii
membrilor grupului respectiv.
4. Metoda ratei diagnostic (McCauley si Stitt, 1978) este o metoda similara
celei anterioare, usor diferita in privinta calculului, considerandu-se ca
stereotipurile sunt atributele distinctive, iar pentru identificarea acestora,
subiectii cercetarii sunt rugati sa estimeze mai intai procentul din grupul
tinta care poseda o anumita caracteristica.
5. Metoda diferentialului semantic (Gardner, 1973) propune utilizarea
scalelor bipolare, scale de tipul celor elaborate de Osgood pentru
identificarea universului semantic al conceptelor. Subiectii sunt confruntati
cu eticheta categoriala a grupului, urmata de o serie de 25-30 scale bipolare
cu raspunsuri de la 1-7.

11
3.1.2.Scena infractiunilor umane – reprezentarille sociale
Reprezentarile sociale – caracteristici, componente, functii
Emil Durkheim a fost primul care a folosit conceptul de
“reprezentare colectiva”, ca o clasa generala de fenomene psihice si sociale ce
inglobeaza ideologii, mituri, credinte, sentimente, cunostinte, impartasite de
membrii unei societati intr-un anumit moment al dezvoltarii sale istorice.
Reprezentarile colective sunt sociale pentru ca rezulta ca urmare a unui proces
colectiv in care intervin caracteristicile comune ale unui grup si sunt psihologice
datorita perceptiei realitatii si desfasurarii gandirii.
D. Cristea in “Tratatul de psihologie sociala” sintetizeaza cele mai
importante acceptii si caracterizari date reprezentarilor sociale:
 Fenomen posihosocial ce implica moduri specifice de intelegere si
comunicare, prin care se creeaza atat realitatea cat si simtul comun. Se
constituie ca un sistem de valori, notiuni si practici referitoare la obiectele
apartinand mediului social.
 Forma de cunoastere practica, elaborata si impartasita, prin care un subiect
se raporteazza la un obiect, concurand astfel la construirea unei realitati
comune unui ansamblu social.
 Principii generatoare de luari de pozitie legate de de insertii specifice intr-
un ansamblu de raporturi sociale si organizand procesele simbolice ce
intervin in aceste raporturi.
 Proces de elaborare perceptiva si mentala a realitatii, care transforma
obiectele sociale (lucruri, persoane, situatii, evenimente) in categorii
simbolice (valori, convingeri, ideologii), conferindu-le un statut cognitiv,
permitand intelegerea vietii cotidiene.
Adrian Neculau si Mihai Curelaru (Manual de psihologie sociala) descriu
reprezentarile sociale ca avand urmatoarele componente: cognitiva, afectiva si
comportamentala.
Componenta cognitiva este esentiala pentru functionarea reprezentarilor
sociale. Serge Moscovici (1976/1994) abordeaza fenomenul reprezentational din
perspectiva genetica: o constructie logica ce ia nastere la interfata subiectului cu
mediul social si se dezvolta integrand realitatea exerna intr-o constructie interna.
Componenta afectiva: Moscovici sustinea ca reprezentarile sociale au
rolul de a reduce tensiunea si dezechilibrul prin transformarea elementului straniu,
nefamiliar, intr-o substanta comuna, familiara. Jodelet considera ca reprezentarile
sociale sunt resorturi emotionale cu rol de supape, comunicari ce duc la eliberarea
sentimentelor de disconfort suscitate de situatiile colective generatoare de
anxietate.
Componenta comportamentala: transformarea reprezentarilor este
legata de practicile care o insotesc. O schimbare a practicilor genereaza o
modificare a prescriptiilor. Reprezentarea se afla sub influenta evolutiei practicilor
sociale.

Ce functii indeplinesc reprezentarile sociale?

12
 J.C Abric (1997) considera ca functiile indeplinite de reprezentarile
sociale sunt:
 Functia de cunoastere – pentru ca reprezentarile sociale permit intelegerea
si interpretarea realitatii, faciliteaza cunoasterea celorlalti si comunicarea.
Ele se instituie si ca repere in intelegerea si atribuirea de semnificatii
evenimentelor si contextelor in care evolueaza relatiile dintre oameni, stau
la baza unor proiecte, decizii si strategii actionale de grup si colective.
 Functia identitara – reprezentarile sociale definesc identitatea si permit
indivizilor grupurilor de a se delimita, a se situa pe pozitii specifice in
procesul comparatiei sociale. Au un rol prin procesul comparatiei sociale.
 Functia de orientare – presupune orientarea, ghidarea comportamentelor,
practicilor. Reprezentarile sociale intervin direct in definirea situatiei,
prescrierea reactiilor, a tipului de demers cognitiv adaptat la momente si
persoane.
 Functia justificativa – reprezentarile sociale permit aposteriori, sa se
justifice luarile de pozitie si comportamentele. Ele joaca un rol important in
explicarea si sustinerea de tip argumentativ a unor actiuni grupale.
Dumitru Cristea in Tratat de psihologie sociala (2000) identifica
urmatoarele functii ale reprezentarilor sociale:
 Functia cognitiva explicativa – mediaza si conditioneaza activitatea de
cunoastere permitand sa se inteleaga si sa se interpreteze realitatea.
 Functia axiologic normativa – reprezentarile sociale incorporeaza norme
si valori culturale ce apartin universului consensual al unei comunitati si
care vor constitui fundamente si repere pentru elaborarea atitudinilor
implicite sau explicite aferente oricarui sistem reprezentational.
 Functia identitara – un ansamblu structurat de reprezentari sociale
definesc implicit identitatea grupurilor sociale, locul lor in cadrul campului
social, valorile, normele, credintele si ideologiile prin care se caracterizeaza
si cu care intra in jocul comparatiilor sociale.
 Functia proxiologica si de orientare – reprezentarile sociale codifica
intr-un anume mod realitatea, ofera reperele valorice si normative pentru
prefigurarea situatiilor psihosociale, implicand un sistem de asteptari si
anticipari. Ele constituie un adevarat ghid pentru actiunile individuale si de
grup.
 Functia simbolica – prin intermediul reprezentarilor sociale, realitatea nu
este numai reconstruita, ci si “dedublata”.
 Functia de sustinere si justificare – datorita elaborarii lor in zona unui
univers consensual, fiind sustinute de valorile si normele constitutive pentru
un anumit tip de grup sau comunitate, reprezentarile sociale sunt implicit
elemente de sustinere psihologica a unor atitudini sau comportamente.

Semnificatia si structura reprezentarii sociale

13
 Orice reprezentare este organizata in jurul unui nucleu central, acesta
determinand semnficatia si structura sa (teoria lui J.C Abric). Centralitatea unui
element rezulta din capacitatea lui de a da sens ansamblului si prin
proprietatile calitative ale elementelor componente.
Moliner (1994) atribuie 4 proprietati elementelor componente ale
nucleului central:
1. Valoarea simbolica se refera la capacitatea elementelor centrale de a
sugera esenta obiectului reprezentarii. Au mare forta sugestiva si intretin
legaturi stranse cu obiectul reprezentarii.
2. Asociativitatea evidentiaza faptul ca notiunile nucleului central se
caracterizeaza prin “polisemie si caracter asociativ puternic”, ele au
capacitatea sporita de a imbraca diverse forme gramaticale si de a se alipi
de alte cuvinte si expresii pentru a genera noi sensuri.
3. Proeminenta cognitiei centrale este afirmata de frecventa aparitiei si de
locul sau in discursul subiectului. Ea este o consecinta a valorii simbolice a
cognitiilor centrale.
4. Conexitatea este o proprietate cantitativa si deriva din asociativitate. In
momentul in care un obiect dovedeste o mare forta asociativa, el
antreneaza un mare numar de elemente ale reprezentarii.
Caracteristicile nucleului central au fost sintetizate de D. Cristea in
Tratat de psihologie sociala (2000):
 Nucleul central este determinat si conditionat istoric, sociologic si cultural,
fiind marcat de memoria colectiva si sistemele de norme si valori ale
grupului.
 El constituie baza colectiva a sistemului de reprezentari sociale, se
realizeaza astfel omogenitatea grupului prin functia consensuala.
 Este stabil, coerent si rezistent la schimbare, prin aceasta se asigura
continuitatea si permanenta intr-un anumit spatiu socio-cultural.
 Este relativ independent de contextul material si social imediat, numai
factorii stabilizati in timp ii pot influenta structura si functiile indeplinite in
cadrul sistemului de reprezentari.
 Polarizeaza si structureaza intregul continut al reprezentarilor sociale.
Sistemul periferic al reprezentarilor sociale constituie partea
accesibila, vie si concreta a reprezentarii si se compune dintr-un set de informatii
retinute, selectionate si interpretate. El joaca un rol important in explicarea
realului si ilustrarea, concretizarea acestuia, se interpune activ intre nucleul
central si situatia de mediu.
Abric considera ca sistemul periferic indeplineste functiile:
 Functia de concretizare – sistemul periferic faciliteaza ancorarea
reprezentarilor sociale in termeni concreti.
 Functia de reglare: reprezentarile sociale se adapteaza in permanenta la
context, la modificarea circumstantelor externe.

14
  Functia de aparare: permite rezistenta nucleului central la schimbarile
temporare de circumstante si concureaza la transformarea globala a
reprezentarii atunci cand este cazul.

Un exercitiu de insertie in cotidian – reprezentarea sociala a persoanei

adulte fara adapost
Persoana adulta fara adapost – delimitari conceptuale
O realitate psihosociala cu care ne confruntam zilnic: reprezentarile
noastre despre cei exclusi sau marginalizati social, persoanele adulte fara adapost
(PAFA), cei care dorm sub cerul liber, care vagabondeaza.
Cu ce asociem comportamentul acestor oameni?
Cum ne explicam si interpretam optiunile si manifestarile lor sociale?
In ce masura, neintelegandu-i sau reprezentandu-i intr-un anumit fel ne
autosabotam sansele de a-i ajuta realist sau de a-i accepta si compatibiliza cu
normele de viata civilizata?
Un termen definitoriu care surprinde functionarea unei societati actuale este
nivelul de trai al membrilor sai: ce isi permite si cum isi poate consuma viata un
membru al acestei societati.
Cartea “Dimensiuni ale excluderii sociale” (Badea si Mitrofan) a fost
prezentat cateva din cauzele raspunzatoare de aceasta eroziune sociala:
 Procesul de industrializare fortata promovat de vechiul regim comunist. Au
fost adunati sute de mii de tineri in orase, atrasi din zonele rurale, apoi
dupa ’90, cand industria a cazut, au aparut somerii.
 Ofertele promise ale restructurarii si privatizarii: o lista lunga de esecuri si
semiesecuri.
 Industria si agricultura au fost 2 piloni pe care s-a sprijinit economia
romaneasca, odata cu erodarea lor, intreaga societate a intrat intr-un
proces lent dar sigur de destructurare.
 In plan social efectele au fost dezastruoase: persoane tinere dezorientate,
batrani insecurizati, o conflictualitate familiala tot mai accentuata.
 Caruselul schimbarilor sociale se invarte prea repede pentru o parte a
populatiei, iar cei care nu se adapteaza sunt aruncati spre marginea
societatii.
 Ruptura dintre generatii, lipsa resurselor financiare si a spatiului de locuit.
 Violenta domestica si alienarea relatiilor de cuplu si de familie.
 Crimele, talhariile de orice fel, injustitia sociala au devenit “obisnuinte” ale
societatii.
Locul unde se poate lua “pulsul” unei societati este strada, fiind locul care
adaposteste si ascunde o populatie aparte, aparent rupta de ansamblu, dar care
este rezultatul functionarii dezastruoase a unui sistem socio-economic.

15
 Vor fi tratati aici doar persoanele aflate sub spectrul excluderii sociale si
nu cei pentru care strada constituie spatiul de exercitare a unei profesiuni (hoti,
prostituate, comercianti de droguri, etc).
Grupurile de persoane pentru care strada este caminul de zi cu zi:
 Familiile cu copii; familiile evacuate din foste case nationalizate, mame si
copii victime ale violentei conjugale, tineri ai strazii din canale.
 Grupurile de copii ai strazii sunt din ce in ce mai bine organizati.
 Batranii, multi dintre ei escrocati de rude sau persoane care s-au oferit sa-
i ajute. Persoanele cu dizabilitati pesihice si fizice.
 Fostii detinuti, multi dintre ei tineri.
 Barbati, femei, tineri, necasatoriti, divortati sau alungati din familie, someri
sau plecati de acasa in cautarea unui loc de munca.
Alexandre Vexilard prezinta 4 faze ale desocializarii persoanelor fara
adapost:
 Faza de agresiune este faza agresiva, o perioada de activitate
intensa in care se fac diverse incercari de readaptare exterioara si in
care personalitatea si lumea interioara raman neschimbate. Apare in
urma unui eveniment brutal (pierderea partenerului de viata, a
locului de munca, invaliditate), in urma acesteia persoana va incerca
sa-si regaseasca stabilitatea pierduta. Contactele cu anturajul
persoanei se altereaza din jena sau temere. Valorile din trecut sunt
motorul actiunii. Persoana incepe sa frecventeze o lume noua, pe
care nu o recunoaste, iar agresivitatea se manifesta ca sa-si
regaseasca stabilitatea din trecut si este indreptata catre alte
persoane excluse.
 Faza de regresiune este o etapa de inchidere in sine si este produsa
de experienta unui sitatii recente, straina, dar care incepe sa devina
familiar. Persoana inca respinge noua situatie, iar noile sale actiuni
transforma conceptia persoanei asupra propriei vieti. Persoana se
simte responsabila de esecurile sale si incearca sa gaseasca o
explicatie. Reusitele celorlalti ii accentueaza sentimentul ca are o
dificienta. Societatea care era resimtita ca binevoitoare, devine pe zi
ce trece mai ostila. Intoarcerea in trecut devine problematica iar noua
situatie devine insuportabila fizic si psihic.

 Persoana a-reactiva
 Faza de fixare: conflictul insuportabil trebuie rezolvat printr-un act
ce presupune ruptura cu trecutul. Persoana constientizeaza ca a
devenit parte a unei noi lumi. Pirderea legaturilor sociale provoaca
un sentiment dureros de frustrare, de esec, de devalorizare de sine.
Trebuie sa suporte o atitudine din partea anturajului, chiar dispret.
Dispretul si denigrarea constituie arme puternice de aparare a
societatii impotriva exclusilor. Incepe sa bea, la inceput ca sa uite.

16
 Persoana trece de la indoiala la neliniste. Totul este provizoriu:
munca, conditia de cersetor, rascolitul prin gunoaie, micile
infractiuni. Nu mai face parte din fosta lume dar nici nu accepta
realitatea noii lumi. Daca evolutia se fixeaza aici exista riscul
sinuciderii.
 Faza de resemnare. Privatiunile au micsorat nevoile, astfel ca
persoana uita reperele fostei lumi, avand obligatia interioara de a
valoriza noua lume in care traieste. Aici intalnim “cersetorul filozof”,
“cersetorul liberal”, mandru de starea lui, in urma unei rationalizari
autiste care minimalizeaza rolul celuilalt si universal normal, precum
si negarea fostelor valori. Persoana incepe sa apreciezae unii tovarasi
cu care a avut contacte utile. Noul stil de viata il face sa piarda fostele
obiceiuri, fostele contacte, legaturile afective, nevoile din trecut, si
isi creaza altele noi, care insa sunt mai slabe: persoana incepe sa nu
mai fie legata de nimic si de nimeni. Aceasta transformare interioara
afecteaza chiar si bazele personalitatii individului. De acum valorile
sociale sunt respinse, etapele anterioare au creat conditii favorabile
interiorizarii noilor valori care graviteaza in jurul a 2 poli: refuzul de
a munci si atasamentul fata de ceea ce cersetorul numeste “libertatea
sa”. Noua lume i-a devenit familiara, in timp ce vechea lume are
dispret si indiferenta. Astfel isi rezolva conflictul interior grav produs
de marginalizarea sa sociala si incearca sa traiasca in pace cu el
insusi.
Patrik Declerk ofera o alta perspectiva: propune incadrarea PAFA
(persoana adulta fara adapost) ca pe o categorie nosologica de sine statatoare.
Argumente:
 Saracia joaca un rol important la PAFA, imensa majoritae provin din
periferiile urbane si din zone rurale.
 Daca se iau in calcul doar argumentele de tip sociologic referitoare la saracie
si excludere sociala ar fi suficient pentru intelegerea fenomenului. Se
constata ca este o psihopatologie serioasa, dublata de o patologie familiala
importanta.
 Copilaria a fost marcata de traumatisme grave. Autorul argumenteazaa ca
desi manifesti disponibilitate de a-i ajuta sa schimbe ceva in viata lor,
constati o imensa rezistenta la schimbare, adesea o opozitie, in fata
ameliorarii durabile si structurale a starii lor. Adica o reactie terapeutica
negativa, paradoxala, prin care bolnavul refuza sa ii fie mai bine.
 Vagabondajul este un simptom psihopatologic, rezultat al unei patologii
sociale, economice si culturale.
Autorul afirma ca in randul populatiei PAFA exsita o serie de simptome si
mecanisme psihice care pun problema recunoasterii nosologice a sindromului de
desocializare.
Desocializarea este un ansamblu de comportamente si mecanisme
psihologice, prin care subiectul se deturneazaa de la realitate si de la nevoile de
baza, cautand o satisfactie sau cel putin reducerea partiala a starii de rau pe care
o traieste.

17
 Desocializarea constituie versantul psihopatologic al excluderii
sociale. Subiectii isi organizeaza practic propria dereglare sociala.
Neintelegerea conceptului de desocializare si a mecanismelor sale de
functionare face ca multe programme de reinsertie sociala sa inregistreze
numeroase esecuri.

Prezentarea unei cercetari de teren

Pornind de la problematica excluderii sociale si elaborarea teorietica a lui
Victor Badea, Mitrofan si Badea au intreprins o cercetare in perioada 2003-
2004.
Obiectivul cercetarii a fost investigarea reprezentarii sociale a persoanei
adulte fara adapost, pe populatia orasului Bucuresti.
Aspectele urmarite sunt:
 Dimensiunea cognitiva: ce stim despre persoanele fara adapost?
 Dimensiunea afectiva: ce sentimente iti trezeste intalnirea cu aceste
persoane?
 Dimensiunea comportamentala: ce facem atunci cand intram in contact
cu ele? Aspectele psihosociale urmarite sunt de natura sa evidentieze modul
in care omul obisnuit (menbru al comunitatii) isi reprezinta persoana adulta
fara adapost.
Identificarea eventualelor discrepante (“mituri”) intre realitatea din teren si
reprezentarea sociala a oamenilor strazii este utila pentru studierea acestui
fenomen social.
Metoda utilizata a fost Ancheta pe baza de Chestionar, aceasta a fost
aleasa datorita urmatoarelor caracteristici:
 Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standaridizat.
 Ancheta uzeaza prin definitie de chestionar ca instrument de cercetare.
 Ancheta urmareste sa satisfaca cerinta de reprezentativitate a esantionului
in raport cu o populatie incomparabil mai mare.
 Investigheaza un numar mare de indivizi, deci urmareste colectarea unor
informatii simple.
 Prelucrarea datelor se realizeaza folosindu-se procedurile standard, ce se
bazeaza pe calculul frecventelor in care apar diferite variante de raspuns al
fiecarei intrebari.
 Ancheta se poate realiza in scris.
 Se realizeaza strangand informatia de la persoane luate in mod individual.
 Se realizeaza cu personal auxiliar, operatorii de Ancheta.
 Ancheta este o abordare cantitativa, nomotetica.

18
 Esantionul asupra caruia s-a realizat cercetarea a fost alcatuit din 652
persoane din Bucuresti, din care:
 352 femei, 350 barbati
 335 cu studii medii, 317 cu studii superioare
 168 persoane intre 15-20 ani, 151 persoane intre 21-35 ani, 170 persoane
intre 36-50 ani si 163 persoane peste 50 de ani.
Se observa o esantionare cu stratificare multipla, criteriile urmarite
fiind: sex, varsta, si nivel de scolarizare.
Pentru aplicarea chestionarelor au fost cooptati studenti de la sectile de
Asistenta Sociala (Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala) si de la Psihologie
(Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei) – Universitatea Bucuresti.
Rezultatele cercetarii
1. Care sunt primele 3 lucruri care va vin in minte atunci cand auziti cuvantul
boschetar? Aspect fizic (murdar, zdrente, mizerie, etc.), nivel socio-
economic (saracie, orfan, cersetorie, etc.), caracteristici personale (lenes,
vagabond, amarit, etc.), sentimente trezite (mila, nefericire, umilinta, etc),
aspecte legate de mediu (boschet, parc, gunoaie, etc.), altele (aurolac,
droguri, blonav, ghinion).
2. Mai jos aveti o lista de cauze posibile ale situatiei de a ajunge “om al strazii”.
Va rog sa le asezati in ordinea importantei (1 cel mai frecvent si 10 cel mai
putin intalnit). Indicatori: provenienta din fostele case de copii, evacuare,
conflicte familiale, detentie, escrocherii imobiliare, vanzare locuinta, casa
distrusa, divort, evacuare.
3. Care credeti ca este intervalul de varsta predominant in populatia de
persoane adulte fara adapost (1 cel mai frecvent intalnit si 6 cel mai putin
intalnit): intre 18-19 ani… la peste 60 de ani.
4. Care credeti ca este provenienta persoanelor adulte fara adapost de pe
strazile Bucurestiului? Bucuresti, provincie.
5. Din ce surse credeti ca supravietuiesc persoanele adulte fara adapost care
traiesc pe strazi? Numiti 4-5 surse: cersit, furt, mila publica, gunoaie,
munca la negru – prostitutie, ajutor oferit de primarie, rude si cunostinte.
6. Cum recunoasteti pe strada o persoana adulta fara adapost? Grupari
tematice: aspect fizic (igiena precara, imbracaminte neingrijita, miros),
comportament (agresiv, privire, ocupatie, stare de ebiretate, cerseste,
dloarme pe jos), altele (dezorietati, speriati).
7. Care considerati ca este motivul principal al situatiei sociale in care se afla
persoanele adulte fara adapost? Contextul social, viata personala.
8. Cine credeti ca ar trebui sa se implice in rezolvarea acestei probleme sociale
(notati in ordinea importantei): primaria, organizatiile nonguvernamentale,
comunitatea locala, biserica, altele.
9. Cum considerati ca ar putea fi ajutati in mod concret acesti oameni ai
strazii? Grupari tematice: adaposturi/ locuinte sociale, locuri de munca/
programe de calificare, programe de protectie sociala dezvoltate de stat,

19
 ajutoare materiale si financiare, sprijin moral, programe umanitare
dezvoltate de ONG-uri.
10.Apreciati adevarul sau falsitatea urmatoarelor afirmatii: oamenii care
traiesc pe strazi sunt mai agresivi decat restul, a fi aurolac si a fi boschetar
inseamna acelasi lucru, persoanele care traiesc in strada sunt bolnave
psihic.
11.Imaginati-va o experienta directa cu o persoana adulta fara adapost… in
care din urmatoarele actiuni v-ati implica: ii oferiti alimente, bani; sunati
salvarea, il ignorati, incercati sa stati de vorba, il insotiti la o organizatie
pentru a primi ajutor, doriti sa fie dat jos din mijlocul de transport, il faceti
sa inteleaga ca trebuie sa plece din scara blocului.

Reprezentarea sociala a persoanei adulte fara adapost – limitele

unui portet robot
Este foarte dificil de gasit un numitor comun care sa reuneasca intr-un
spatiu comun aceasta categorie de populatie. Pentru o mai buna sistematizare a
informatiei se vor lua in considerare cele 3 dimensiuni: cognitiva, afectiva si
comportamentala.
 Aspectul fizic deplorabil: murdar, zdrentaros, miroase urat, imbracaminte
neingrijita.
 Comportament: cerseste, vagabondeaza, mananca din gunoaie, consuma
alcool, agresiv, doarme unde apuca.
 Caracterial: lenes, om de nimic, amarit, parazit social, necajit.
 Cele mai importante cauze ale situatiei lor sunt: provenienta din casele de
copii, evacuare pentru plata intretinerii, conflictele familiale si detentia.
 Sentimentele trezite de oamenii strazii sunt: 1. Mila si teama. 2. Nefericire,
umilinta, lipsa sperantei, disperare.
 Oamenii au declarat ca s-ar implica activ prin: oferirea de alimente/ bani/
haine, ar suna salvarea sau la primarie, ar sta de vorba, i-ar insoti la o
organizatie umanitara.
 Primaria este cea mai abilitata sa se ocupe de aceasta problema sociala prin
masuri concrete: adaposturi si locuinte sociale, locuri de munca, programe
de calificare.

“Oamenii strazii” intre mit si realitate

Care este “vizibilitatea” acestui fenomen social? Cu care parte a acestei
problematici intra membrii unei comunitati in contact?
Persoanele adulte fara adapost prezinta o degradare pe mai multe
dimensiuni (fizica, psihica, emotionala), sunt fie foarte tineri (18-19 ani) sau in
varsta (peste 50 de ani), traiesc din cersit si furat. Studiu lprivind fenomenul
“Persoane adulte fara adapost” in Bucuresti realizat de “Medici fara Frontiere” pe
601 cazuri evidentiaza ca cel putin sub aspectul varstei lucrurile nu stau asa:

20
intervalul de varsta predominant este intre 20-49 ani, apoi 51% dintre barbati si
33% dintre femei declara ca traiesc din castiguri ocazionale, pensii, vanzari de
materiale refolosibile si foarte putini din salariu.
O prima explicatie a acestui fapt este oferita de raportarea la cele 4 faze
ale desocializarii a lui Vexilard. Persoana fara adapost care traieste de ceva vreme
pe strada isi accepta conditia, astfel ea devine “imuna” afectiv la felul cum este
privita, devine “invizibila” – cazul multor persoane in varsta, care traiesc din cersit,
a persoanelor cu probleme psihice care au un aspect neingrijit, a dependentilor de
alcool care tulbura linistea strazii si copiii strazii care prin comportamentul lor
provoaca un sentiment de insecuritate.
Acestia sunt doar varful iceberg-ului reprezentat de aceasta populatie; se
pare ca 2/3 din acesti oameni nu sunt “vizibili”: sunt tineri sau adulti care,
din cauza conditiilor sociale, nu se pot angaja si presteaza munci ocazionale sau
recupereaza/ vand materiale. Prefera sa se ascunda de cunostinte si astfel situatia
lor nu este cunoscuta, se adapostesc prin scari de bloc, gari, adaposturi
improvizate, ori sunt tolerati in schimbul unor sume de bani. Unii cunosc foarte
bine programele sociale si merg acolo pentru a primi mancare, haine si
medicamente, pentru a face baie.
Intre copiii strazii provenind din foste case de copii sau familii dezorganizate
si adultii fara adapost sunt diferente majore. In cazul copiilor, structurarea
personalitatii s-a realizat in contextual vietii din strada, fara un model familial de
urmat; in timp ce grupul adultilor, format din persoane care au avut o familie, au
o calificare profesionala, au avut loc de munca, deci au facut parte din societatea
“normala”. Multe din actiunile lor se raporteaza la norme si valori pe care le-au
asimilat inainte de a ajunge in strada. Intre ei exista un gen de “concurenta”
pentru sursele de supravietuire, care de multe ori se rezolva prin violenta.
Cineva care nu este implicat in psiho-sociologia grupurilor defavorizate
social ii va fi foarte dificil sa faca diferentieri doar observand din mers ce se
intampla pe strada. Cei mai “vizibili” sunt cei carora nu le pasa de lume sau de
imaginea lor, in multe situatii experienta intalnirii este una neplacuta. Astfel ca
reprezentarea sociala a acestui grup populational va fi tributara acestor
experiente. Imaginea “sumbra” pe care comunitatea o are despre ei este
consecinta experientei cu partea cea mai “degradata” a acestei populatii.
Popularizarea studiilor faciliteaza o reprezentare adecvata asupra acestui
fenomen social si stimuleaza colaborarea intre autoritatile publice, comunitatea
locala si organizatii, pentru diminuarea consecintelor lui.

3.1.3. FENOMENUL ATRIBUIRII

CARACTERISTICI SI MODELE EXPLICATIVE ALE ATRIBUIRII
Cand ne formam impresii, pareri despre ceilalti, avem tendinta de a ne
explica ce caracteristici si trasaturi stau la baza comportamentului oamenilor,
ce anume ii face sa actionze intr-un fel sau altul.
Atribuirea este procesul prin care noi facem inferente in privinta cauzelor
comportamentale sau evenimentelor.
Cristea: Teoria atribuirii studiaza mecanismele psihologice prin care
subiectul, in viata cotidiana, isi explica modul de producere si desfasurare a

21
evenimentelor si comportamentelor, incercand astfel sa prezica si sa stapaneasca
realitatea, prin atribuirea cauzalitatii se realizeaza un proces de cunoastere a
realitatii, de introducere de sensuri care asigura inteligibilitatea acelei realitati,
ceea ce permite totodata elaborarea unor prognoze asupra desfasurarii unor
procese, evenimente, sau comportamente sociale.
Cercetatorii din domeniul psihologiei sociale au atras atentia asupra
formarii impresiei asupra celorlalti, ca fiinta umana nu este doar un simplu
receptor de informatie, ci si un procesor original, avand capacitatea de a realiza
“o constructie interpretativa a realitatii”.
Heider a fost primul psiholog ce a deschis drumul cercetarilor asupra
atribuirii. Preocupat de descoperirea unei psihologii a simtului comun care sa
explice mecanismul prin care interpretam comportamentul propriu si al altora si
prin care atribuim intentii sau tendinte; omul este motivat de 2 nevoi de baza:
o Nevoia de a avea o viziune coerenta asupra lumii in care traim.
o Nevoia de a avea control asupra mediului.
A putea prezice in ce fel se vor comporta oamenii reprezinta raspunsul care
satisfice ambele nevoi.
Oamenii au nevoie de un univers cognitiv echilibrat, dar au nevoie si sa
controleze mediul si evenimentele cu care se confrunta.
O modalitate de control este procesul de atribuire cauzala, prin care
oamenii explica/ atribuie anumite cauze evenimentelor cu care se confrunta,
comportamentului propriu sau comportamentului celorlalti. Ideea centrala a
acestei teorii este ca persoana, confruntata cu complexitatea universului
informational social, pentru a-l putea controla, are nevoie sa stabileasca o ordine
prin utilizarea unei reprezentari coerente, stabile si echilibrate. Mentinerea acestei
ordini (universul cognitiv echilibrat) se sprijina pe mecanisme de inferenta si
atribuire prin care putem deduce noi informatii pornind de la cele vechi.
Heider a evidentiat tendinta naturala a omului obisnuit de a explica
actiunile celorlalti ca avand drept cauze dispozitii stabile precum atitudinile si
trasaturile de personalitate. El realizeaza o distinctie neta intre cauzele personale
si cele situationale: intotdeauna cauzele situationale sunt subestimate de catre
observator, in dauna cauzelor personale.
E.E Jones si K.E. Davis (1965) realizeaza teoria inferentelor
corespondente, prin care se incearca explicarea modului de realizare a inferentelor
unui observator asupra comporamentuui unui subiect, pornind de la ideea
tendintei observatorului de a considera comportamentul ca fiind cauzat de una
dintre trasaturile de caracter sau de una din dispozitiile speicifice subiectului.
Autorii au evidentiat mecanismul psihologic prin care se realizeaza o
corespondenta intre un act observabil si o dispozitie stabila, ce a determinat
realizarea acelui act. Pentru observator, un comportament poate deveni predictibil
si coerent pe baza stabilirii relatiei cauzale dintre un eveniment, intentie si o
trasatura caracteriala, aflate in raporturi de concordanta.
Aceasta teorie are la baza heteroatribuirea atunci cand se face o evaluare
psihodiagnostica: un eveniment A poate fi atribuit drept cauza unui eveniment B,
daca cele 2 evenimente luate in calcul sunt simultan sau succesiv prezente sau
absente. Daca X si Y sunt impreuna ori de cate ori Z pierde ceva, acesta din urma

22
va atribui pierderea sa prezentei si actiunilor necunoscute dar consonante si
rauvoitoare, ale celor 2 participanti intamplator la evenimentul repetat. Lui Z nu-
i trece prin minte ca pierderea sa ar putea fi cauzata de propria-i neatentie,
neintelegere sau raportare neadecvata la obiectul pierderii. El va deduce doar ca
cei 2 sunt cauza pierderii si a suferintei, frustrarii sau supararii sale.
Teoria heteroatribuirii este considerata limitata, pentru ca nu ia in seama
o serie de factori psihosociali care pot determina producerea unui anumit
comportament. H. Kelley va conecta mecanismul heteroatribuirii cu acela al
autoatribuirii cauzalitatii comportamentelor interpersonale. El propune un model
al covariatiei si ne ajuta sa intelegem de ce Z va dezvolta un mic scenariu
explicativ care sa-l protejeze defensiv de suferinta, dezvoltand o imagine de sine
compensativa, ca fiind o persoana atat de competenta incat este invidiata si
prejudiciata, tocmai pentru ca le “sare in ochi” celorlalti 2, care sunt niste
incapabili si fara caracter. Z opereaza aici cu “schema cauzala”, concept regasit in
teoriile explicative a 2 mari terapii contamporane: teoria cognitiva a lui Beck si
teoria rational – emotiva a lui A. Ellis. Dupa Kelley, schemele cauzale de covarianta
structureaza si sustin conceptiile generale despre relatiile cauza – efect, ce se
exprima prin credinte si prejudecati provenind din experienta.
Schemele cauzale scurticircuiteaza inferentele realizate de catre
observator, depasind lacunele informationale rapid si spontan, satisfacand
cerintele de economie si operativitate, conferind o aparenta eficienta si
promptitudine in actul interpersonal, cognitiv, emotional si coportamental.
Riscurile de alienare ale unei relatii interpersonale este atunci cand un individ
manifesta o atitudine sau un comportament contraindicate pentru o situatie data,
exista tendinta din partea observatorului de a amplifica sau diminua rolul unor
trasaturi personale ale acestuia in producerea evenimentului. (o atribuire de cauze
interne) in defavoarea luarii in considerare a unor posibile cauze externe care
genereaza comportamentul idezirabil.
Forma si cursul pe care le poate lua procesul de atribuire depind de
canitatea de informatie detinuta de observator; aceasta conditionare se reflecta
diferit in 2 situatii:
1. Observatorul are acces la informatie provenind din diverse surse si din multiple
observatii (principiul covariatiei).
2. Observatorul nu dispune decat de informatia provenita de la o singura
observatie, informatie mult mai lacunara, caz in care va proceda la o analiza
simpla a configuratiei factorilor care ar putea fi cauze ale efectului considerat.
Daca observatorul se confrunta cu prima situatie, el va grupa informatiile
in 3 categorii:
 Informatie consensuala.
 Informatie distinctiva.
 Informatie consistenta.
Conjugarea acestor 3 tipuri de informatii il conduce pe obsrvator la
atribuirea de dispozitii stabile.
Wiener (1986) aduce o noua contributie in explicarea atribuirii cauzalitatii
pronind de la cadrul extins al teoriilor motivatiei si afectivitatii. Dimensiunea

23
introdusa de el este stabilitatea versus instabilitatea factorilor cauzali,
bazati pe asertiunea ca omul obisnuit nu explica actele comportamentale numai
in termenii dispozitiilor stabile, ci si in cei ai starilor tranzitorii, pasagere.
Dumitru Cristea analizeaza pertinent si clarificator fenomenul complex al
atribuirii cauzale a comportamentelor, determinand revalorificarea extensiva a
auto si heteroatribuirii, corelative unei game mai largi de procese si fenomene
psihosociale specifice, prin care se configureaza sistemul perceptiilor, judecatilor,
reprezentarilor si comportamentelor sociale.
O problema importanta a Psihologiei sociale este aceea de a releva
daca procesele de autoperceptie/ heteroperceptie (perceptia de sine si perceptia
de altul) si cele de autoatribuire/ heteroatribuire, sunt similare la nivelul
modalitatilor de desfasurare si a mecanismelor psihologice implicate. Rezultatele
cercetarii sunt contradictorii, se constata insa existenta unor diferente psihologice
sensibile la nivelul celor 2 categorii de procese.
In explicarea cauzala a propriului comportament intervin cateva elemente
psihologice importante:
 Actorul si observatorul nu dispun de aceeasi cantitate de informatie, prin
implicarea nemijlocita in actiune, uneori actorul poseda o informatie foarte
greu accesibila unui observator.
 Actorul actioneza intr-un camp motivational cunoscut, in timp ce
observatorul nu face decat presupozitii asupra motivatiei.
Jones si Nisbett releva ca tendinta generala: actorii considera propriul
comportament ca fiind un raspuns la o situatie data, fiind conditionat de factori
externi, in timp ce observatorii tind sa atribuie acest comportament unor trasaturi
si dispozitii personale ale actorilor, ignorand conditionarea externa.

ERORILE DE ATRIBUIRE
Eroarea fundamentala de atribuire consta in subestimarea factorilor
cauzali situationali, chiar si cand sunt evidenti, si supraestimarea nejustificata a
fatorilor cauzali interni. Este o tendinta generala de a atribui explicatia anumitor
comportamente si evenimente, mai curand cauzelor psihlogice, interne, ceea ce
reflecta supozitia ca oamenii sunt in cea mai mare masura direct responsabili de
ceea ce aleg sa faca si de traiectoria vietii lor. Astfel vom fi tentati sa dam exclusiv
responsabilitatea viciului sau alcoolicului, refuzand sa vedem si sa acceptam si
responsabilitatea familiei sau comunitatii.
TIPURI DE ERORI DE ATRIBUIRE SOCIALA
1. ERORI LEGATE DE ATRIBUIREA SUCCESULUI SI ESECULUI.
Oamenii par inclinati sa atribuie succesul unor cauze interne: aptitudini, talent,
trasaturi de personalitate, inteligenta, perseverenta, etc. Esecul este atribuit unor
cauze externe, situationale sau atitudinii si comportamentului celuilalt sau
celorlalti. Mecanisme de atribuire: autoimpanunarea (inflatia eului),
autocompatimirea si invinovatirea (proiectia paranoida).
Dumitru Cristea observa si argumenteaza printr-o cercetare personala ca
“dorinta naturala de a obtine succesul si de a evita esecul, nevoia de recunoastere
sociala si de autovalorizare, precum si anumite mecanisme psihologice de

24
protectie a eului, sunt factori care intervin cu o pondere semnificativa in procesul
atribuirii. Tendinta este de a ne atribui cauzele succesului, identificate la nivelul
unor calitati personale, a perseverentei si abilitatii noastre si de a considera
cauzele esecului ca tinand de imprejurari nefavorabile sau factori externi pe care
nu-i putem controla”. Aceasta reflecta prezenta unei tendinte la concesie in
atribuirea cauzalitatii – o categorie interesanta care se incadreaza aici sunt
persoanele dependente de jocurile de noroc, de droguri sau de sex, si mai nou de
calculator. Toti dezvolta o psihologie a perdantilor bazata pe autoconcesie atunci
cand castiga, si pe invinovatirea altora si a vietii, atunci cand pierd.
2. ERORI DE ATRIBUIRE DE TIP PROIECTIV: se refera la situatia in
care atribuirea cauzalitatii unui comportament se face prin extrapolarea
comportamentului propriu ca fiind tipic pentru anumite situatii si pe considerarea
faptului ca in situatii similare, ceilalti se comporta tot asa cum te-ai comporta tu
insuti. Individul autocentrat si ancorat in propriile-i congnitii se asteapta din partea
celorlalti sa gandeasca si sa reactioneze in acelasi fel cu el.
Adrian Nuta: proiectia este mecanismul psihologic prin care sunt atribuite
mediului/ noneului caracteristici ale persoanei/ eului; aceasta operatie de
expulzare in lumea exterioara a gandurilor, efectelor, impulsurilor necunoscute
sau inacceptabile este o aparare de origine arhaica. Dorintele, calitatile,
pulsiunile pe care nu le cunosti sau pe care le refuzi la tine insuti, le atribui altora,
persoane, lucruri, institutii din mediul tau inconjurator. Ca stil de viata, proiectia
este un mecanism patogen, franeaza sau opreste maturizarea persoanei, naste
erori in evaluarea mediului, impiedica adaptarea creativa, blocand subiectul intr-
un model de comportament rigid si disfunctional. Evaluarile subiective sau
obiective nu sunt contaminate de proiectii, adica sunt libere de proiectii.
Psihologul sau terapeutul care intra intr-o relatie slab constient de
asteptarile, nevoile sau caracteristicile sale are putine sanse de a sprijini procesul
de echilibrare a clientului sau. De aceea analiza psihologica din procesul de
formare, supervizare si autoanaliza continua sunt instrumente folositoare pentru
o relatie eficienta. Exista un sens in care mecanismul proiectiv este sanatos si
folositor: proiectiile sanatoase sunt verificabile. Verificarea are loc prin
confruntare, astfel interpretarile inadecvate, care duc la relatii tensionate, pot fi
corectate sau retrase, lasand loc pentru contracte vii, nu in mod necesar pozitive,
insa mai putin consumptive emotional, adica debarasate de interpretari,
convingeri, sau credinte irationale sau false. Intalnirile cu oameni care refuza sa
raspunda unei realitati verificabile sunt practic imposibile. Cand sunt incapabili sa
indice o astfel de realitate pentru proiectiile lor, putem afirma ca acestia delireaza.
Neavand niciun suport in prezent pentru ceea ce isi inchipuie, raman inafara
relatiei, deconectati de la realitate.
3. ATRIBUIREA MODIFICATA A RESPONSABILITATII este un alt tip
de eroare cauzala cu consecinte considerabile in dinamica relatiilor interpersonale,
dar si in dezvoltarea personala. Pentru a-si mentine sanatatea si echilibrul psiho-
fizic si social, oamenilor le este dificil sa accepte ca lumea in care se dezvolta ar fi
incoerenta, haotica si fara sens.
Lerner afirma ca maniera in care individul neaga interventia hazardului si
incearca sa mentina un sentiment de control este credinta sau ipoteza conform
careia traim intr-o lume justa, in care “fiecare obtine ceea ce merita si merita ceea
ce obtine”. Astfel, evenimentele devin previzibile si pot fi controlate. Aceasta
credinta implica asumarea faptului ca fiecare individ este responsabil de

25
comportamentul pe care il are si de evenimentele in care este implicat. Martori,
participanti si creatori ai diferitelor evenimente, oamenii incearca sa restabileasca
“Justitia” si sa gaseasca o compensatie pentru victima. Existenta sistemului
legislativ, manifestarea comportamentelor de sprijin (acordarea de ajutoare
victimelor catastrofelor naturale sau razboaielor) sunt forme concrete de
mecanisme sociale create in acest sens. Cand nu putem restabili Justitia, ca reper
interior si exterior, ne putem convinge totusi compensator sau reparator ca “nu s-
a comis nicio injustitie”. Blamarea victimelor sau atribuirea nejustificata a
responsabilitatii (un fel de simptom al “tapului ispasitor”) la scara sociala vin sa
confirme acest mecanism, care desi ne divizeaza in plan interior, ne mentine
aparent unificati si acceptabili inafara. Este un fel de a ne mentine intr-o
“realitate” sociala coerenta cu pretul propriei fragmentari morale. Aceasta
incongruenta a eului are radacini in dificultatile adaptarii si integrarii sociale,
experimentate de fiecare individ, in contextul scenariului si contextului sau de
viata.
Un stereotip al gandirii colective, activat mai mult sau mai putin in
functie de organizarea si valorile societatii, exista tendinta ca individul sa fie
considerat intotdeauna responsabil pentru suferinta sa. “Victima provocatoare”
este un concept care exprima nevoia de a gasi explicatii rationale si credibile unor
evenimente, care, dupa toate probabilitatile si private intr-o perspectiva mai larga
sau mai profunda, nu comporta asemenea explicatii. O femeie violata sau atacata
este intrebata in primul rand “ce cauta la acea ora pe strada, de ce nu a strigat,
de ce era imbracata intr-un anumit fel?”, cu alte cuvinte de ce s-a expus.
Cercetarile facute asupra violurilor, bolnavilor de SIDA, discriminarii,
saraciei evidentiaza “sindromul” blamarii victimelor, care pare sa aiba o functie
sociala defensiva. Neacceptand caracterul imprevizibil si incontrolabil al unor
evenimente, societatea investeste individul cu un fel de atotputernicie, complet
nerealista, in baza careia atribuirea unei responsabilitati nejustificate pentru ceea
ce i se intampla, ii cultiva iluzia ca evitand anumite comportamente va evita
anumite evenimente. Aceasta il expune in mod fatal unui tip de cunoastere sociala
impregnate magic, apta sa recreeze la nesfarsit noi mituri, ritualuri si stereotipuri
comportamentale de autoprotectie.
Functia defensiva, autoprotectiva a unei colectivitati se exercita prin
structurarea comportamentelor, valorilor si obisnuitelor indivizilor ei. Ca raspuns
la presiunea structuranta a “fiintei colective”, indivizii dezvolta anumite reactii si
raspunsuri comportamentale. Nerecunoasterea si neasumarea vulnerabilitatii
naste compensator atribuirea si autoatribuirea responsabilitatii
nejustificate si a iluziei atotputerniciei care predispune la suferinta,
dezamagire si esec. Necunoasterea si neacceptarea propriilor limite se pot
dovedi la fel de pagubitoare ca si efortul depasirii lor cu orice pret: autoinselarea
sau atribuirea eronata a responsabilitatii, reflexie deformata a orgoliului, a
ingnorantei, a efectului de contagiu si presiune sociala.
4.EROAREA PERSONALIZARII CONSENSULUI SAU UTILIZAREA
FALSULUI CONSENS IN ATRIBUIREA CAUZALA
Cercetarile anilor ’60 sustin ca informatia consensuala este un reper
important in perceptia celorlalti; apoi se descopera ca in realitate, indivizii
subutilizeaza consensul in procesele de atribuire cauzala, bazandu-si asumptiile
pe similaritatea cu modelele sau prototipurile comportamentele situationale pe
care le detin. Subutilizarea posibilitatii reale a unui eveniment apare si in cazul

26
in care persoana cunoaste datele reale ale situatie. Exemplul castigului la loto de
catre o persoana care joaca de ani de zile acelasi set de numere. Explicatiile
atribuite succesului sunt: rabdarea, tenacitatea, rezistenta.
Consensul implicit se bazeaza pe supozitia ca ceilalti se comorta asa cum
s-ar comporta observatorul (efectul falsului consens), pe convingerile referitoare
la ceilalti (expectantele bazate pe prototipuri) sau pe convingerile referitoare la
situatie.
Consensul explicit se refera la modul in care se comporta efectiv ceilalti
si este subutilizat pentru a intra in contradictie cu cel implicit.
Persoanele tind sa-si valideze ipotezele privind cauzele potentiale ale unui
comportament.
Cum variaza efectele falsului consens? Atunci cand oamenii se
confrunta cu situatii anxiogene, ei cauta suport pentru propriile convingeri, ceea
ce duce la subutilizarea informatiei consensuale. Efectele falsului consens cresc
atunci cand sunt implicate atitudini si opinii pozitive sau aspect importante pentru
persoana in cauza. Oamenii tind sa creada ca ceilalti sunt de accord cu ei atunci
cand este vorba de o problema foarte importanta. O persoana care percepe
comportamentul pozitiv al altora se asteapta ca ei sa impartaseasca propriile ei
atitudini pozitive.
5. EROAREA DE AUTO-APARARE este antrenata in situatiile de evaluare
a succesului si esecului propriu si consta in tendinta persoanei de a face atribuiri
dispozitionale in caz de success si situationale in caz de esec. Aceasta tendinta
este efectul unui mecanism de autoaparare, fiind comun persoanelor apartinand
unor culturi diferite. Mecanismul include 2 tipuri de comportamente in cadrul
acestui tip de eroare: auto-intarirea sau auto-creditarea pentru success si
autoprotectia prin negarea responsabilitatii pentru esec. Tendinta de autointarire
pentru success este mai pregnanta decat cea pentru autoprotectie, la majoritatea
persoanelor.
Nivelul stimei de sine reflectat la nivelul imaginii de sine, influenteaza
expectantele si atribuirile indivizilor. Campbell observa ca persoanele cu sitma de
sine inalta atribuie esecul unor factori externi, imprevizibili sau instabili, in timp
ce persoanele cu stima de sine scazuta atribuie mai curand unor factori interni,
previzibili, constanti, care-i fac sa se autodeprecieze din ce in ce mai mult.
Weiner considera ca persoanele percep si evalueaza succesul si esecul
intr-o maniera emotionala, pozitiva sau negativa. Starile emotionale il determina
pe individ sa aiba in vedere 3 dimensiuni in aprecierea rezultatelor sale: locus,
stabilitate si controlabilitate. Atribuirea cauzala care rezulta de aici influenteaza
expectantele, performantele, reactiile emotionale – mandria sau rusinea.
Atribuirea esecului incompetentei sau lipsei de abilitati scade expectanta pentru
succes in viitor si este traita cu un sentiment de autodevalorizare, cu disperare,
care vor influenta negativ performanta ulterioara.
Modul in care o persoana se implica intr-o sarcina este influentat de
efectul atribuirii asupra expectantei. Recidiva in cazul celor care isi propun
sa se lase de fumat, de alcool, sa renunte la dulciuri sau sa piarda in greutate este
un bun exemplu. Expectanta insuccesului este cauza princpala atribuita. Cu cat
atribuirile sunt mai stabile, cu atat expectanta unui insucces viitor creste,
demotivand persoana in efortul ei de a se implica in sarcina. Atribuirea cauzei

27
esecului in proiectarea incapacitatiii de a reusi, traseaza drumul unei
autoprogramari, care vine sa confirma expectanta atribuita.
Cercetari foarte interesante (Schachter si Singer, Ross, Rodin si Zimbardo)
demonstreaza ca atribuiri diferite duc la trairi emotionale diferite. Este
suficient ca cineva sa “creada” sau sa-si imagineze ca este intr-o anumita stare
de activare fiziologica pentru a-si declansa o anumita schema atributionala care
sa provoace o stare de emotionala de un anumit tip.
Un foarte cunoscut efect al atribuirii esecului este “sindromul neajutorarii
invatate”, ca rezultat al expunerii repetate a subiectului la evenimente
incontrolabile. El invata ca evenimentele sunt independente de actiunile proprii.
Abramson, Seligman si Teasdale accentueaza rolul factorilor cognitivi in
procesul atributional, ca mediatori intre expunerea la situatii incontrolabile si
rezultatele inregistrate in sarcinile ulterioare. Persoana care percepe existenta
unei relatii de independent intre actiunile proprii si evenimente se intreaba “de ce
nu le poat controla?”. Acest proces de atribuire cauzala faciliteaza dezvoltarea
neajutorarii invatate, a carei cauza ramane perceptia incontrolabilitatii.
In esenta, eroarea autoapararii exprima tendinta individului de a atribui
propriile succese unor factor interni iar esecurile unor cauze externe. In anumite
limite, aceasta tendinta are o valoare adaptativa, contribuind la mentinerea stimei
de sine. Insa explicatia reala a performantei este mult mai complexa si vizeaza 3
dimensiuni: locus, controlabilitate si stabilitate. Din combinatia lor rezulta pattern-
uri atributionale cu implicatii diferite in dezoltarea personala si la nivelul
tranzactiilor emotionale, congnitive si comportamentale.
6. EROAREA DE ATRIBUIRE ETNOCENTRICA
Procesul atribuirii cauzale este individual sau interpersonal, seminficativ
influentat si de relatiile, actiunile, si fenomenele intragrupale, colective. Exista
raspunsuri, reactii, reprezentari, stereotipuri si prejudecati etnocentrice care
intervin in procesele atributionale. Actorii sociali sunt perceputi si evaluati in baza
apartenentei la un anumit grup social, favorizeaza propriul grup si defavorizeaza
anumite out-grupuri. Discriminarile de tot felul isi au sursa in aceasta tendinta
spontana. Dimensiunea sociala a atribuirii explica aparitia unor conflicte
intergrupale, si justifica nevoia mentinerii unei identitati colective pozitive.
Modalitatile de atribuire a cauzalitatii componentelor in context social se reflecta
in ideologiile care explica diferentele intergrupale si au un caracter spontan si
intuitiv, bazat pe economicitate in adaptare.
O situatie aparte a fenomenului atribuirii cauzale in grupurile defavorizate,
se remarca o tendinta de subevaluare a propriului grup.

28
3.2. COMUNICAREA – cateva modele teoretice
Delimitari conceptuale
Gerbner (1967): Comunicarea este interactiunea sociala prin intermediul
mesajelor.
Comunicarea presupune un emitator, un canal, un receptor, o relatie intre
emitator si receptor, un efect, un context in care are loc comunicarea si o serie de
lucruri la care se refera mesajele.
Roberts si Hundt precizeaza ca procesul comunicarii consta in dobandirea,
transmiterea si atasarea unui inteles informatiei.
Logenecker precizeaza faptul ca in definirea comunicarii este important sa
notam ceea ce este transmis prin comunicare: opinii, predictii, sugestii, idei.
Modelele comunicarii au la baza 2 procese fundamentale:
- Codificarea informatiei (proces ce se produce la nivelul emitatorului):
inseamna ca mesajul este tradus intr-un limbaj sau un cod, potrivite pentru
mijlocul de transmisie si receptorii avuti in vedere.
- Procesul decodificarii informatiei (proces ce se realizeaza la nivelul
receptorului): inseamna retraducerea mesajului, pentru a putea capta
semnificatia.

Modele ale comunicarii

Formula lui Lasswell: a initiat cea mai cunoscuta formula in domeniul
comunicarii – aceea ca un act de comunicare poate fi corect descris daca se
raspunde la urmatoarele intrebari: cine?, ce spune?, prin ce canal?, cui?, prin ce
efect?
Bradock descopera in 1958 ca in procesul comunicarii sunt implicate mai
multe elemente decat cele 5 prezentate de Lasswell, si adauga 2 noi fatete ale
actului comunicational: contextul in care este transmis mesajul si scopul in care
emitatorul transmite ceva.
Modelul lui Shannon si Weaver: a fost un model grafic, utilizat prin
analogie, in lingvistica si cercetarea comportamentului. A fost elaborat initial
plecand de la o cercetare cu caracter mathematic, realizat in laboratoarele firmei
Bell Telephone; modelul a constituit o baza pentru multiple alte modele referitoare
la comunicare. Comunicarea este caracterizata ca un proces liniar si unidirectional.
Modelul stabileste 5 functii care trebuie indeplinite si identifica un factor
disfunctional: bruiajul.
Modelul lui DeFleur porneste de la Shannon si Waver, din perspectiva
unei analize ce viza corespondenta dintre semnificatia mesajului transmis si al
celui receptionat. El remarca faptul ca in cadrul procesului de comunicare,
“semnificatia” este transformata in “mesaj” si descrie felul in care emitatorul
transforma “mesajul” in “informatie”, care apoi trece printr-un canal (de exemplu
un mijloc de comunicare in masa).
Modelul lui Osgood si Schramm este un model circular, spre deosebire
de modelul liniar al lui Shannon. In cadrul acestui model se considera ca partile

29
implicate sunt egale si indeplinesc functii identice: codificarea, decondificarea si
interpretarea.
Modelul elicoidal al lui Dance – procesul comunicarii inainteaza continuu,
iar ceea ce comunicam acum va influenta structura si continutul comunicarii de
mai tarziu, reliefand si variabila temporala ca avand un rol important. Dance
subliniaza natura dinamica a comunicarii, comunicarea fiind explicata prin prisma
interrealtionarii dintre elemente si context, aflate intr-o schimbare permanenta.
Modelul multifunctional al comunicarii elaborate de Gerbner
(cercetator in domeniul mass media): acesta a luat in considerare un element
nou: specificul situatiei de comunicare.
Modelul este: 1. cineva, 2. percepe un eveniment, 3. si reactioneaza, 4.
intr-o situatie, 5. cu anumite mijloace, 6. pentru a pune la dispozitie, 7. intr-o
anumita forma, 8. intr-un anumit context, 9. un anumit continut, 10. a carui
transmitere are anumite consecinte.
Modelul lui Newcomb – sintetizeaza dinamica relatiilor de comunicare
intre 2 persoane, dar are o importanta deosebita schimbarea de atitudine si
formarea opiniei publice.
Modelul convergentei – cea mai mare parte a proceselor de comunicare
se desfasoara intnr-un context de potential acord, de consens si consonanta din
ce in ce mai pronuntate. Adesea interesele emitatorului si receptorului sunt
pontential consonante.
Modelul comunicarii de masa (al lui Maletzke) porneste de la
emementele traditionale: emitator, mesaj, mijloc de comunicare si receptor. Intre
mijlocul de comunicare si receptor exista 2 factori suplimentari: presiunea si
constrangerile din partea mijlocului de comunicare si imaginea receptorului despre
acesta.
Maletzke prezinta si factorii care influenteaza comportamentul
emitatorului: imaginea de sine a emitatorului, structura de personalitate a
acestuia, mediul social al emitatorului, organizatia din care face parte, diferite
presiuni si constrangeri exercitate de caracterul public al mesajelor media.

30