UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

Facultatea de psihologie și științele educației

Specializarea: Asistență Socială, Psihopedagogie specială

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Note de curs

Lect.univ.dr. Mihaela SANDU

CUPRINS
1
2
 1. PSIHOLOGIA SOCIALĂ. DOMENIU. PROBLEMATICĂ
_______________________________________________________________

1.1. Domeniul psihologiei sociale

Cotidian, oamenii obişnuiţi de diferite profesiuni, cu diferite ocupaţii, cu diferite nivele
de instruire, în situaţii oficiale sau comune se confruntă cu situaţii sociale, observă
comportamentele celor din jur, evaluează, caută răspunsuri, iau decizii etc.
Problemele pe care le ridică ambientul social sunt extrem de numeroase si diversificate,
iar de rezolvarea lor depind numeroase lucruri: de la asigurarea echilibrului psihologic personal
pâna la cele legate de statutul socio- profesional.
Fiecare dintre noi şi-a pus probabil cel putin o dată una sau mai multe întrebari din cele
de mai jos :
□ De ce unii oameni sunt conducători eficienţi si alţii nu ?
□ De ce unii oameni „nu au noroc” (eşuează) în dragoste ?
□ De ce o cearta între adolescenţi de 17 ani se sfârşeşte cu o crimă ?
□ De ce oamenii cooperează uşor în anumite situaţii şi în altele nu ?
□ De ce unii oameni se conformează, respectă normele sociale şi legile iar alţii nu ?
□ Cum şi de ce işi formează oamenii foarte rapid o imagine, o opinie despre cei pe
care îi intâlnesc?
□ De ce unii oameni sunt altruişti iar alţii sunt egoişti şi/sau agresivi ?
□ De ce anumite grupuri sunt mai productive decât altele ?
□ De ce oamenii prezintă imagini diferite despre propria persoană în diferite situaţii
sociale ?

Probleme de Psihologie Socială

Să presupunem că un profesor universitar, cu autoritate recunoscută în psihologia socială,
cere studenţilor să aplice un puternic şoc electric unui participant la o cercetare, spunându-li-se că
şocul electric îl va ajuta pe participant sa memoreze mai bine o listă de cuvinte. Câţi studenti vor
face ceea ce li s-a cerut (procentual) ?

Soluţia
În experimentele conduse de Stanley Milgram (1974), mai mult de 60% din studenţi au
„aplicat” participantului ceea ce credeau ei că este un şoc electric puternic (în realitate, şocul nu se
aplica, aparatele erau inerte).

3
 1.2. Definiţii ale psihologiei sociale

Psihologia sociala opereaza cu o categorie aparte de fenomene, i.e. cele care apar in cadrul in-
teractiunii social – psihologic, intre un anumit context situatinal obiectiv si anumite particularitati
psihologice, subiective, ale celor angrenati in diverse situatii.
Psihologia socială are la bază construirea, funcţionarea şi dinamica fenomenului psihosocial.
Fenomenul psihosocial nu e o simplă sumă de mediu social şi caracteristici psihologice, ci este
o sinteză, o interacţiune între aceşti termeni. Influenţele pot fi din partea ambilor termeni astfel
încât relaţia dintre cei doi este una activă. Influenţele pozitive au efecte adaptative, cele negative
efecte dezadaptative în plan comportamental.
Prin contextul social – obiectiv se inteleg inclusiv alte persoane, aflate in ambianta noastra,
anticipand contextul central al psihologiei sociale, interactiunea. Pe baza acesteia, intre social si psi-
hologic, apare un nou fenomen: fenomenul psihosocial.
De exemplu, socialul poate fi reprezentat de o instituţie, o organizaţie, un grup, iar psiholog-
icul de omul concret cu caracteristicile sale psihologice. În acest caz fenomenul psihosocial este
reprezentat de dinamica rolului si a prestaţiilor concrete în cadrul grupului şi instituţiilor.
În alt caz, socialul vine cu anumite cerinţe specifice, iar psihologicul este reprezentat de
omul cu abilităţile, deprinderile şi capacităţile sale. În acest caz, fenomenul psihosocial este
reprezentat de trecerea concretă de la sarcina asumată la realizarea ei.
În fine, socialul poate fi reprezentat de norme, reglementări, regulamente, iar psihologicul
de percepţia concretă a acestor norme, valori. Fenomenul psihosocial este modul concret în care se
coarticulează structurile oficiale instituţionale cu structura psihologică a individului, modul în care
se comportă concret individul în grup.
Ex.: Solilocvia (a vorbi de unul singur) este un fenomen normal la vârstele mici, datorită
faptului că se exersează limbajul şi rolurile deţinute ulterior; este un fenomen normal la bătrâneţe,
datorită scăderii cenzurii per ansamblu şi scăderea performanţelor funcţiilor psihice. Însă la vârstă
adultă, solilocvia este un fenomen patologic, anormal şi poate reprezenta simptomele unei tulburări
psihice grave (schizofrenia).
În explorarea şi înţelegerea psihologiei sociale, se impun doua teze fundamentale:
1) Nimic nu exista in psihologia umana care sa nu fie influentat si conditionat social.
2) Nimic nu exista in societate care sa nu aiba corespondente, componenete si implicatii psiholog-
ice.
Grupul, societatea sunt produse ale actiunii umane, pentru ca omul este un subiect activ care
contribuie le producerea vietii sociale. Diversele forme de activitate productiva, miscarile sociale,
mobilitatea sociala, s.a. sunt expresia implicarii active a omului in societate.
Ceea ce la nivel personal este element psihic, la nivel interpersonal devine suport al relaţi-
ilor interpsihice:
Ceea ce la nivel personal este element psihic, la nivel interpersonal devine
suport al relaţiilor interpsihice:
Perceptie si gandire --------- relații epistemice
Limbaj 4
----------- relații comunicaționale
Afectivitate ----------- relații preferențiale
Aptitudini ----------- relații funcționale
Trăsături tipologice și ----------- relații de dominație
temperamentale
 Istoricii, filozofii, psihologii, scriitorii, în încercarea lor de a înţelege lumea, s-au confruntat
cu problemele omului ce trăieşte într-o societate, cum ar fi: problema conflictelor, a comunicării
umane, a relaţionării, a receptării informaţiei (manipulării), a conflictelor între generaţii şi au încer-
cat să le analizeze, să ofere soluţii.
Platon (427 – 347 î.d.H.) în dialogul „Republica” recomanda că societatea ar trebui să fie
formată din trei caste: cea a filozofilor, a gardienilor şi a agricultorilor şi meseriaşilor.

Aristotel (384 – 322 î.d.H) în lucrarea „Politica”, analizează trei forme de guvernare:
monarhia, aristocraţia şi republica, subliniind că ele pot degenera în tiranie, oligarhie şi demagogie.
Tot Aristotel, în lucrările de etică, conturează o adevărată teorie despre relaţia de prietenie
specificând că pentru stabilirea relaţiei de prietenie se cer trei precondiţii: existenţa a cel puţin doi
oameni, sentimentele să fie reciproce, indivizii să-şi dea seama de reciprocitatea sentimentelor
(Apud Chelcea S., 1998, p.17).
Aristotel afirma că „a trăi împreună înseamnă a simţi şi a cunoaşte; în consecinţă, a
trăi la laolaltă înseamnă a simţi împreună şi a cunoaşte împreună”. Această afirmaţie a fost
considerată de M. Ralea şi T. Herseni (1966, p.196) ca cea mai potrivită definiţie a psihologiei so-
ciale.
După constituirea ei ca ştiinţă pe parcursul unui secol s-au elaborat diverse definiţii pentru
psihologia socială, o prezentare şi analiză succintă fiind realizată de mai mulţi specialişti români şi
străini
Psihologia socială este o ştiinţă a modului în care individul se comportă. Multe alte disci-
pline ştiinţifice (antropologia, ştiinţele politice, sociologia etc.) studiază comportamentul uman.

Definiţiile clasice scot în evidenţã cã omul este un stimul social şi cã interacţioneazã cu

semenii sãi. G. Allport afirmă că psihologia socială examinează şi explică modul în care
gândirea, sentimentele, conduita indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală sau imaginată a
altora.
Definiţiile noi conservã ideea de interacţiune dar scot în evidenţã şi ideea de cogniţie
socialã. Astfel D. Myers (1990) defineşte psihologia socială ca fiind studiul conduitei umane
sociale, studiul modului cum oamenii gândesc despre ceva anume, se influenţează şi se inter-
relaţionează unii cu ceilalţi. S. Moscovici defineşte psihologia socială ca ştiinţa fenomenelor de
ideologie (cogniţii şi reprezentări sociale) şi a fenomenelor de comunicare.

Septimiu Chelcea defineşte psihologia socială ca studiul ştiinţific al interacţiunii componen-

telor umane prezente sau trecute, reale sau imaginare, în context social. Ea studiază totodată
rezultatele acestei interacţiuni, stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personali-

5
tatea. Este un domeniu de cunoaştere interdisciplinar, unitar şi relativ independent, în expansiune
(Chelcea S, 1998, p.3).
Definiţie: Psihologia socială este ştiinţa ce se ocupă cu studiul particularităţilor psihice ale omu-
lui ca fiinţa socio-culturală şi ale conduitei sale în cadrul grupului din care face parte, cât şi cu
studiul particularităţilor psihologiei de grup, collective şi de masă.

În concepţia prof. Pantelimon Golu (2000), psihologia socialã se ocupã cu studiul

particularitãţilor psihologice ale omului ca fiinţã socio-culturalã şi ale conduitei sale în
cadrul grupului
din care face parte, cât şi cu studiul particularitãţilor psihologice de grup, colective şi de masã,
aşa cum se manifestã ele în totalitatea activitãţilor oamenilor, în conduitã şi în trãirile lor
comune, în procedeele de comunicare dintre ei.
Conform acestei definiţii, în obiectul de studiul al psihologiei sociale pot fi incluse
urmãtoarele probleme:
- trãsãturile psihologice formate la om în calitatea lui de exponent al unei epoci
istorice, orânduiri, clase sociale, naţiuni, profesii, vârste, sex;
- particularitãţile manifestãrii componentelor psihice ale individului (trebuinţe, interese,
voinţã, sentimente, atracţii, deprinderi) în colective şi în mase de oameni;
- particularitãţile psihologice structurale ale diferitelor grupuri sociale;
procedeele de comunicare şi de inter-influenţare psihosocialã a individului în
interiorul grupurile şi a grupurilor între ele;
- particularitãţile mecanismului motivaţiei conduitei indivizilor în grup şi în activitatea
totalã a membrilor diferitelor grupuri;
- mecanismul psihologic al reflectãrii mediului social de membrii diferitelor grupuri sociale
şi de masele de oameni;
- legile conduitei de grup şi colective;
- legile dinamicii şi formãrii psihosociale a diferitelor grupuri, straturi şi clase sociale.

Definiţii recente ale psihologiei sociale:

“Psihologia socială examinează (studiază) şi explică modul în care gândirea, sentimentele
şi comportamentul indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginată sau implicată a
altora”(Allport, 1968, p.3);
“Psihologia socială este ştiinţa care studiază modul în care gândirea, sentimentele şi
acţiunile individului sunt influenţate de ceilalţi” (Feldman, 1985, p.5)
“Psihologia socială este disciplina care studiază în mod sistematic interacţiunea umană şi
bazele sale psihologice” (Gergen, Gergen, 1985, p.24)
Definiţia lui Allport – pune in evidenta faptul ca psihologia socială studiază
comportamentul social al omului, ceea ce implică multe aspecte – activităţile individului în

6
prezenţa celorlalţi, procesele de interacţiune socială dintre două sau mai multe persoane şi relaţiile
dintre indivizi şi grupurile cărora le aparţin.
Definiţiile subliniază că psihologia sociala se refera la procesele interne ale individului:
analizăm interacţiuni, influenţe etc. dar le explicăm prin intermediul percepţiilor, cogniţiilor,
convingerilor, atitudinilor şi altor procese interne ale persoanei.

1.3. Problematica psihologiei sociale

O altă modalitate de a răspunde la întrebarea „ce este psihologia socială?” constă în a descrie
aspectele/problemele concrete pe care aceasta le studiază:
- psihologia socială studiază comportamentul social al omului:
- impactul pe care un individ îl are asupra altuia
- impactul pe care grupul îl are asupra membrilor săi
- impactul pe care membrul grupului îl are asupra grupului căruia îi aparţine
- impactul pe care un grup îl are asupra altui grup.

1.4. Psihologia socială şi domeniile înrudite

2. Psihologia socială şi sociologia
- interes comun fata de multe probleme, precum violenta, discriminarea, diferentele culturale
sau familia
Sociologia Psihologia

- Se focalizează la nivel grupal - Vizeaza nivelul individual al fenomenelor

studiate

- importanta sociala si de valoarea edu- - factorii care influenteaza rezultatele scolare

catiei în lumea contemporana ale unui copil

- relatia dintre comportamentele - studiul relatiei dintre comportamentele

oamenilor si anumite variabile umane si anumiti factori variabili mai concreti,
societale, precum clasa sociala ori mai specifici, precum manipularea starii
mediul de rezidenta (rural /urban) emotionale sau expunerea la anumite modele
particulare de comportament.

7
 2. Psihologia socială şi psihologia personalităţii
- Ambele au ca obiect de investigatie ideile, sentimentele si comportamentele indivizilor
Psihologia socială Psihologia personalității

- caută să explice modul în care factorii - înțelege diferențele dintre indivizi care ramân
sociali îi afectează pe cei mai mulți dintre relativ stabile într-o diversitate de situatii
indivizi, în pofida diferențelor dintre
personalitățile lor

- Psihosociologii sunt interesați de modul în - psihologii sunt interesați de consistența

care diferite situatii generează personalității într-o varietate de situații
comportamente diferite

Psihologia socială experimentală umple golul“ dintre subiect şi obiect, studiază

sistematic interacţiunea umană şi ajunge la enunţuri teoretice proprii în urma verificării
ipotezelor prin cercetări empirice, fie ele experimentale sau de teren. Face parte din „ştiinţele
sociale“ (S. Moscovici, 1970).
Psihosociologie:
- înţelegerea proceselor psihice ale persoanei în contact cu socialul (determinarea stărilor
emoţionale şi a comportamentelor de către factorii de mediu, percepţia situaţiilor sociale, formarea
opiniilor, influenţa rol-status-urilor sociale asupra personalităţii etc.)
- înţelegerea funcţionării societăţii (prin studiul raporturilor dintre indivizi şi organizaţii sociale,
prin cercetarea proceselor de socializare, de asimilare a modelelor sociale şi de adoptare a valorilor
sociale)

1.5. Istoricul psihologiei sociale

Psihologia socială are o bogată moştenire. Dezvoltarea sa a fost influenţată de principiile

filozofice, de evenimentele curente şi de preocupările societăţii. Există mai multe puncte de vedere
asupra contribuţiilor şi momentelor importante în constituirea psihologiei sociale ca ştiinţă.
Psihologul american Norman Triplett – este cel care a publicat primul articol
de cercetare în domeniul psihologiei sociale la sfârşitul secolului al XIX- lea (1897-1898).
Cel de-al doilea fondator a fost un inginerul agricol francez, Max Ringelmann. Cercetarea
acestuia a fost realizată în 1880, dar a fost publicată abia în 1913. Amândoi au abordat aceeaşi
problemă de bază: cum influenţează prezenţa altor oameni performanţa individuală?
În ciuda locului de vază obţinut în istoria psihologiei sociale, nici Triplett şi nici
Ringelmann nu au situat psihologia socială ca o ramură/ ştiinţă distinctă în cadrul psihologiei.
8
 Creditul acestui fapt aparţine psihologului englez William McDougall (1908) şi
americanilor Edward Ross (1908) şi Floyd Allport (1924).
Această triadă anunţa o nouă abordare a aspectelor sociale aparţinând comportamentului
uman. Astfel s-a născut psihologia socială.
Un mare salt înainte: 1936-1945
Iniţial psihologiei sociale îi lipsea o identitate distinctă. Ce era exact această disciplină? Cu
ce era ea diferită de celelalte ramuri ale psihologiei?
Aceste întrebări – şi nu numai – şi-au primit curând răspunsurile de la o serie
de reprezentanţi ai disciplinei, printre care şi Muzafer Sherif.
În 1936 Sherif publică un studiu important asupra influenţei sociale.
Participanţii la acest studiu au analizat o iluzie vizuală – un punct de lumină care de fapt era
fix dar care părea că se mişcă (efectul autocinetic).
Analizând individual aşa-zisa mişcare a luminii, subiecţii prezentau evaluări cu diferenţe
considerabile între ele.
Când au evaluat împreună însă, estimările lor au devenit similare. Lumina însăşi nu s-a
clintit niciodată, însă părerile da. Prin intermediul procesului de influenţă socială membrii
grupului au evaluat o realitate ambiguă care a devenit însă o percepţie comună, similară.
Cercetarea lui Sherif a fost crucială pentru dezvoltarea psihologiei sociale deoarece a
demonstrat că este posibil studiul unui comportament uman complex, influenţa socială, într-o
maniera riguroasă, ştiinţifică.
Un alt mare reprezentant al psihologiei sociale a fost Kurt Lewin, un teoretician inovator
care a oferit disciplinei unele din caracteristici sale definitorii (Lewin 1935, 1936).
Teoria lui Lewin a fost foarte influentă - comportamentul este o funcţie a interacţiunii dintre
persoană şi mediu.
Exemplu: obiceiurile alimentare.
Cum pot fi convinşi oamenii să mănânce mai multă hrană sănătoasă?
Într-o serie de cercetări din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Lewin a analizat ce
fel de tehnică persuasivă ar fi cea mai eficientă în convingerea femeilor de a cumpăra produse mai
ieftine dar mai sănătoase, prin consumarea mai multor produse lactate, prin introducerea în
alimentaţie a uleiului de peşte şi sucului de portocale (Lewin 1947).
Rezultatele cercetărilor lui Lewin au indicat că modalităţile active de discuţie în vederea
unei hrane sănătoase au fost superioare comparativ cu ascultarea pasivă a lecturilor ce ofereau
informaţii despre acest aspect.
Aceste femei care au participat la grupuri de discuţie au raportat schimbări importante în
sănătatea lor şi a familiei, în raport cu cele ce au ascultat doar o simplă lecturare.

9
 O eră a pluralismului : 1976-prezent
Odată cu creşterea pluralismului, a metodelor şi perspectivelor sale,
conţinutul psihologiei sociale s-a diversificat în ultimii ani. Subiecte care iniţial erau asociate cu
alte discipline ale psihologiei – ca de exemplu studiul dezvoltării umane şi studiul tratamentului
tulburărilor psihologice – pot fi acum studiate şi de psihologia socială deopotrivă (Brehm , Smith,
1986).
Importanţa studierii lumii reale şi a evenimentelor din cadrul acesteia din
perspectiva psihologiei sociale a fost recunoscută de specialişti din alte domenii. Multe instituţii de
formare profesională (jurnalism, management, învăţământ, afaceri) recomandă sau chiar impun
cursuri de psihologie socială

Psihologia socială ca ştiinţă

Una din definiţiile psihologiei sociale arată că aceasta studiază în mod
sistematic natura şi cauzele comportamentului social al omului. Psihologia socială abordeză
domeniul său prin prisma celor trei principii metodologice fundamentale comune tuturor ştiinţelor:
1. Lumea externă, reală există independent de noi înşine şi poate fi investigată
2. Lumea externă este organizată în termeni de cauză-efect (principiul determinismului), ceea ce
înseamnă că putem descoperi cauzele tuturor evenimentelor din domeniul de interes.
3. Cunoaşterea lumii externe este obiectivă - faptele descoperite pot fi verificate de alţi cercetători.
Ca atare, psihologia socială:
□ ca orice ştiinţă, se bazează pe observarea faptelor;
□ ca orice ştiinţă, dispune de o metodologie de cercetare;
□ ca orice ştiinţă, implică acumularea de fapte, constatări, generalizări care constituie
obiectul său;
□ Ca orice ştiinţă, dispune de un set de teorii interpretative,
explicative;
□ ca pe baza respectivelor teorii, ca orice ştiinţă poate să controleze şi să facă predicţii
asupra fenomenelor de interes.
Scurt istoric al psihologiei sociale
Teme de psihologie socială cum ar fi cea a relaţiei individ-societate, a comportamentului
prosocial sau a relaţiilor interpersonale se regăsesc în operele filozofilor şi gânditorilor din antichi-
tate din China, India, Grecia.
De la scrierile filozofice şi religioase care fac referire la probleme de psihologie socială şi
până la dezvoltarea actuală a psihologiei sociale în evoluţia acestei discipline specialiştii au conturat
câteva etape mari delimitate prin progresele realizate în planul acestei ştiinţe.
Se considera ca psihologia sociala a aparut ca stiinta de sine statatoare in 1908, odata cu
experimentele lui Ross si McDougal, ale caror teorii erau descriptiviste, centrate pe macrosocial, cu
putine cercetari empirice (W. Mc.Dougal, pentru că a publicat în 1908 lucrarea „Introducere în psi-

10
hologia socială” şi americanilor Edward Ross şi Fly Allport, care între 1908 şi 1924 au publicat
studii de psihologie socială.).
O a doua etapa (1920-1945) se caracterizeaza prin influentele neopozitivismului si ale
pragmatismului, accentuarea tendintelor empiriste, aparitia statisticii. Temele preferate ale acestei
perioade sunt dinamica grupului (Lewin), atractia interpersonala (Moreno).
A treia etapa (1945-1960) e centrata pe autoritate, actiune, interactiune. Nevoia de teorie isi
gaseste reflexul in aparitia teoriei frustratiei si agresiunii (Miller si Dollart), teoria invatarii prin im-
itatie (Bandura), teoria disonantei afectiv-cognitive (Festinger), teoria comparatiei sociale.
Aceasta perioada este caracterizata si de reflexitatea teoretica, reflectarea asupra teoriei, ex-
perimentului, asupra calitatii si eficientei acestora.
In cadrul celei de-a patra etape (1960-1980) apar pregnant experimentele de laborator,
cercetari asupra problemelor sociale, reprezentarilor sociale.
Dupa 1980
- se continua unele teme (socializarea), ca rezultat al schimbarii societatii, sistemului de norme si
valori
- apare studiul de psihologie interculturala (prin compararea diverselor culturi)
- se pune mai mult accent pe studiul vietii cotidiene (casatoria, mariajul)
- centrarea pe comportamentul prosocial si altruism
- perspectiva cognitivista : se reiau unele teme clasice (charisma, de ex.)

Psihologia socială în românia

Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile, la fel ca şi pe alte meleaguri, într-o serie
de constatări intuitive, informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii, acestea fiind
acumulate în de înţelepciunea populară. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie, etică,
istorie, etnologie, beletristică, folclor.
În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psi-
hosocială:
1. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. XV – XVI, cum este cartea „Învăţă -
turile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”
2. Elaborările cronicarilor români din sec. XVI – XVII – D. Cantacuzino, G. Ureche, N. Costin, D.
Cantemir etc.
3. Cărţile de călătorie.
A doua jumătate a sec. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti,
datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. D. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colec-
tivă), N. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie, corectând limitele teoriei tardiene), D.
Drăghicescu (viziunea dinamică, interacţionistă între individ şi societate), C. Rădulescu-Motru
(vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia).
În această perioadă, pe care o considerăm clasică, Mihai Ralea susţine la Universitatea din
Bucureşti un Curs de psihologie socială, ce va fi multiplicat. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea

11
de cercetare psihosocială Fl. Ştefănescu-Goangă, L. Bologa, D. Tudoran, C. Sudeţianu, Al .Roşca.
Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei, psihologia reclamei, a conduc-
erii, a opiniei publice.
În anul universitar 1947 – 1948 Al. Roşca predă un curs de psihologie social experimentală.
În perioada modernă (1961 – 1989), în momentele de relaxare ideologică, în ţara noastră sau
făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi val-
abilitatea. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi
publică Introducere în psihologia socială (1966).
În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea
din Bucureşti, susţinut de Pantelimon Golu, a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. În acelaşi
an, la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea
lui Traian Herseni. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei
sociale la noi, au fost: condiţionarea socială a personalităţii, dinamica grupurilor, relaţiile în
grupurile de muncă, intercunoaşterea, relaţiile interpersonale, creativitatea individual şi de grup.
După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan
teoretic, dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă, experimentală şi de teren.

12
2. PERSOANA IN PSIHOLOGIA SOCIALĂ
__________________________________________________________________

PERSOANA IN CONTEXTUL SOCIAL

2.1. Individ-individualitate, persoană-personalitate

Termenul de individ vizează apartenenţa la specie, sub raport statistic, biologic; semnalează
caracterul indivizibil al organismului.
Prin termenul de individualitate se introduc diferenţierile, caracteristicile specifice şi
aprecierile de valoare. Termenul presupune deja o intervenţie a socialului. Pentru psihologia socială
este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entități separate, au-
tonome, ci aparţin unui om concret. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice,
cadru de referinţă, reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice.
Termenul vine din latinescul persona, care derivă din grecescul prosopon însemnând, pe
rând, în teatrul grec din antichitate:
1. masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului
2. rolul interpretat (prin extensie se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în
viaţă, la funcţiile si obligațiile sociale pe care cineva si le asumă (exteriorizarea,
manifestarea publică a persoanei).)
3. actorul ce joacă rolul (individualitatea corporală si psihică a celui care îndeplinește rolul).
4. personaj cu sens de valoare socială adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-
se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social.

13
 Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său,
funcţia sa socială. Persoana desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psiholosociale ce
dau identitate socială individului. Deci, avem în vedere fiinţa concretă cu o identitate socială de-
terminate (nume, familie, loc şi dată de naştere, statut social ş.a.) având o anumită poziţie în
cadrul sistemului social (familie grup, organizaţie, instituţie), având anumite determinaţii de ordin
sociocultural (statut, etnie, religie) cât şi o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de
ceilalţi în cadrul relațiilor sociale ale grupurilor şi comunităţii.
Persoana în act, obiectivată, devine personaj. Personajul implică adoptarea unor atitudini şi
a unor conduite specifice rolurilor sociale pe care le joacă, acestea căpătând caracterul unor măşti
sociale prin care persoana se metamorfozează în personaj.
La nivelul persoanei, stabilim potenţialităţile psihosociale ale cuiva, iar la nivelul personaju-
lui se realizează obiectivarea acestor potenţialităţi, în funcţie de împrejurările concrete specifice
situaţiilor speciale în care se găseşte persoana.
Personajul constituie, deci, în general, un fel de compromis între spontaneitatea subiectului
(pulsiuni, aspiraţii) si exigenţele sociale; el capătă o funcţie de securizare sau de valorizare, în mod-
uri foarte diferite.
Formarea omului ca persoană decurge în procesul interacţiunii lui cu lumea înconjurătoare,
printre ale cărei sectoare un loc important îl ocupă lumea socială, relaţiile si activităţile din soci-
etate.
Omul este deci si o expresie a sistemelor de relaţii sociale pe care le încorporează în struc-
tura personalităţii sale. Mai mult decât relaţii si poziţii sociale, omul înseamnă si contribuţii efective
la dezvoltarea socială, adică o totalitate de activităţi mai mult sau mai puţin productive. În fine,
omul ca individ social nu este un sistem singular, izolat, ci unul care se integrează, la rândul lui, în
alte sisteme
– relaţii interpersonale, grupuri primare, grupuri mari etc. (Golu, P., 1974).
Chiar daca vom accentua interacțiunea, persoana reprezintă o categorie foarte importanta
pentru psihologia sociala, pentru ca viața psihica se manifesta tocmai la acest nivel. Interesează din
acest punct de vedere influenta ambiantei sociale asupra persoanei, a modelelor si rolurilor sociale,
a culturii in întregime.
De ce este importantă persoana pentru psihologia socială?
 Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că fenomenele, procesele psi-
hice nu există ca entităţi disparate, sunt ale cuiva, nu anonime, aparţin unui om concret – persoanei.
 Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice, cadrul lor de referinţă, reperul ce con-
feră identitate fenomenului psihic. Mai mult, forţa fenomenelor psihice emerge de la persoană.
 Fenomenele psihice contează ca lianţi între oameni, nu doar ca stări interne ale cuiva.
In psihologia sociala influenta socialului interesează la doua nivele :
- asupra rezultatului acțiunii
- asupra formarii si dezvoltării personalității.

14
 Prezenta celorlalți sporește numărul răspunsurilor dominante (corecte). Ceva învăţat se des-
făşoară corect, însă in faza de învăţare este greșit. Prezenta celorlalți influențează rezultatul acțiunii.

2.2. Influenta factorilor socio-culturali asupra diferitelor componente psihice ale

persoanei

Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis, aflat în in-
teracţiune cu mediu natural si socio – cultural. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne
modela, a ne solicita să le răspundem, a ne provoca să ne obiectivăm.
 asupra percepției. Percepția culorilor si diferitelor tonuri cromatice se face adesea sub influenta
terminologiei privind culorile. Percepția si aprecierea timpului se fac in funcție de normele culturale
respective1.
 asupra memoriei Exista fenomene sociale care constituie puncte de reper pentru memorie.
 asupra gândirii si inteligentei Nu in sensul unei inteligente superioare a unor grupuri sociocultur-
ale in raport cu altele, ci din punct de vedere al ritmului de manifestare.
 asupra comportamentelor afective2
 asupra comportamentului

2.3. Statutul si rolul persoanei

Reacţionând sub imperiul solicitărilor, omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de
roluri si funcţiuni sociale, de relaţii si raporturi ce-si pun amprenta asupra psihologiei sale.
Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin
două fenomene strâns legate între ele – conceptele de rol si statut. Statutul si rolul persoanei sunt
două
noţiuni corelative, exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre per-
soană si situaţie.
Reflectă faptul că în grupuri si colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază
potrivit poziţiilor, funcţiilor si locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri si situ-
aţii sociale.

Statutul
Reflectă faptul că, în grupuri, comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor
si funcţiilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri si situaţii sociale.
Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială, poziţie ce poate fi rapor-
tată la un rang mai coborât sau mai înalt si care răspunde unui ansamblu de reguli si obligaţii (Golu,
P., 1974). Persoana cu un anumit statut poate deține mai multe roluri (soț, tata, profesor, etc), intre
care pot exista compatibilităţi sau incompatibilităţi.

15
 În concepţia lui J.Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva
se poate aștepta în mod legitim din partea altora.
Astfel, statutul de profesor mă îndreptățește să mă aștept la o sumă de comportamente din partea
studenților mei deferenţă, ascultare, respect, etc.), a colegilor mei, a superiorilor, a celorlalți mem-
bri ai societăţii, pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie.
Fiecare individ deţine, în orice societate, cel puţin o poziţie din care derive anumite drepturi si
îndatoriri. De regulă însă, el ocupă mai multe poziţii. Astfel, poţi fi concomitant profesor, fiu sau
fiică,
părinte, membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic, etc.
Din acest punct de vedere se poate afirma că grupurile sociale reprezintă ansambluri de
statute, reţele de poziţii strâns legate între ele; statutele reprezintă cele mai mici elemente ale unui
grup organizat în vederea atingerii unui scop comun.
Distingem:
- statute prescrise – de exemplu vârsta (statut de copil, adolescent, adult),sau sexul (statut de femeie
sau bărbat);
- statute câştigate – de exemplu, acela de lider al grupului de muncă..
Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de mem-
brii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. Evident, funcţia unui statut
poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi – vă la statutul femeii în soci-
etatea occidentală faţă de
societatea musulmană, sau la statutul cadrului didactic în România actual, comparativ cu perioada
interbelică, de exemplu).
Desemnând si delimitând comportamentele pe care individul, în virtutea poziţiei sale socio –
profesionale este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi, statutul dă definiţia socială a persoanei
(Golu, P., 1974).
Rolul
Rolul este reversul statutului (gândiţi-vă la statut si rol ca la două feţe ale aceleiaşi medalii),
fiind legat de faptul că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate.
Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le
aștepte de la ceilalţi cât si reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă, în mod legitim, de
la persoana aflată în poziţia respectivă. Astfel, rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea
statutului de professor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare si respect din partea studenţilor, în
virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa, a-i încuraja sau sancţiona, etc.

Rolul reprezintă ansamblul comportamentelor pe care alţii le aşteaptă de la noi, în

mod legitim.
După expresia lui R. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. (pentru că ceea
ce sunt se exprimă prin ceea ce fac).

16
 Plasându-se între prescripţiile statutului si disponibilităţile acţionale ale persoanei, rolul face
trecerea dinspre social spre psihologic. Vorbim, în acest sens despre subprocesele de rol – per-
ceperea, înţelegerea, acceptarea si adoptarea rolului. Primele două subprocese sunt de factură cogni-
tivă, referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului si la meniera în care le
procesează.
Acceptarea si adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal – aptitudinală (cum mă ra-
portez la respectivul rol si cum îl transpun în practică). Înţelegem astfel de ce, deşi pre-
scripţiile unui
anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să si-l asume, maniera de interpretare a acestuia
va fi absolut unică. (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe, dar
modul de predare si felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice).
– ideale (prescrise) – desemnează, la modul ideal, contribuţia pe care un individ trebuie să o aducă
la relaţia comportamentală, mulându-se perfect pe prescripţiile rolului (de exemplu, în relaţia de cu-
plu, afecţiunea si fidelitatea).
– emergente – descriu regularitatea reală a comportamentului nostru în ceea ce priveşte inter-
pretarea respectivului rol, apropiindu-ne mai mult sau mai puţin de prescripţiile aferente.
Aşa cum actorii îşi interpretează rolurile conform unei partituri, tot astfel, în viaţa socială
există partituri atribuite într-un scenariu scris de societate, mai exact de cultura unei societăţi. Este
ceea ce se defineşte ca prescripţiile de status – rol, adică un set de norme, de reguli aplicate com-
portamentelor pe care le presupune o anumită poziţie socială. Atunci când sunt prescrise, rolurile
sunt strâns legate de normele privitoare la maniera individului de a-si asuma funcţiile care decurg
din statut, manieră în raport cu care există, în sânul grupului, un acord general. Trebuie spus că nu
toate acţiunile si comportamentele celui care deţine un anumit statut sunt esenţiale în raport cu
funcţiile acestui statut.
Unele nu au niciun raport, în timp ce altele pot să interfereze real cu funcţiile respective.
De pildă, a preda elevilor este parte necesară a statutului profesorului, în timp ce a purta
sacou este permis dar nu face parte cu necesitate din rol; la polul opus, a bate elevii este un compor-
tament interzis si total exclus de rolul respectiv. Astfel, ne putem imagina un continuum care, la una
dintre extremităţi, are comportamentele interzise, la cealaltă, pe cele obligatorii. Zona intermediară
este constituită de comportamentele permise, dar nesolicitate în mod obligatoriu, ci lăsate la libera
alegere.
Pe de o parte această marjă de libertate, a zonei comportamentelor permise dar neobligatorii,
pe de altă parte structura personalităţii insului, posibilităţile sale de concepere si interpretare a unui
rol vor face ca pentru unul si acelaşi rol, varietatea interpretărilor să fie practic nelimitată. (Gândiţi-
vă la toţi profesorii pe care i-aţi cunoscut de-a lungul timpului si la modul lor de a fi în rol – veţi de-
scoperi profesorul simpatic, profesorul autoritar, pe cel timid care nu se poate impune, profesori pe
care i-aţi respectat si alţii pe care i-aţi ridiculizat nu atât pentru cunoştinţele lor, cât pentru modul de
a juca rolul de profesor.)

17
 Aşa cum arătam, rolul este aspectul dinamic al statutului, el plasându-se între statut si
disponibilităţile acţionale ale persoanei, ca mod de legătură a socialului cu psihologicul. Vorbim, în
acest sens, despre subprocesele de rol:
 perceperea
 înţelegerea
 acceptarea si
 interpretarea rolului.
Primele două sunt de factură cognitivă si presupun că, înainte de a interpreta un rol noi
înşine, este posibil să fi văzut pe cel puţin un alt membru al societăţii în aceeaşi postură, astfel încât
adunăm o anumită cantitate de informaţie aptă de a ne ghida în noua noastră sarcină.
Următoarele două subprocese de rol sunt de factură atitudinal-aptitudinală, presupunând o
anumită poziţie pe care o avem faţă de rolul de interpretat si prezenţa unor abilităţi necesare inter -
pretării lui (pentru ca să pot interpreta un rol trebuie ca, mai întâi, să am o atitudine favorabilă faţă
de acesta – si apoi să am aptitudinile necesare pentru a o face).
Închipuiţi-vă ce greu s-ar descurca cineva ca lider dacă nu-i place să domine, îi este teamă
să-si impună părerile, să vorbească în public sau, pur si simplu, nu-I place să interacţioneze cu
ceilalţi oameni. Traversând disponibilităţile acţionale ale persoanei, evident că fiecare rol, dincolo
de
prescripţiile mereu aceleaşi, va primi o notă de interpretare personală de la fiecare individ care-l
adoptă.
Comportamentul de rol. Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere
în cadrul aceluiaşi rol, prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între di-
verse roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol).
Comportamentul de rol este manifestarea concreta a persoanei in rolul respectiv. Se face in
funcţie de respectarea următoarelor condiţii :
- daca percepe statutul
- daca percepe corect rolul
- daca are abilităţile necesare

Relaţia dintre statut, rol si comportamentul persoanei

Statutul = poziţia socială a persoanei.
Rolul = îndeplinirea funcţiilor statutului.
Aşa cum am văzut, statutul exprimă poziţia socială a persoanei. Rolul reprezintă în-
deplinirea statutului, intrarea persoanei într-o activitate prin care se asigură realizarea funcţiilor
statutului.
Desigur, ocupând o anumită poziţie, persoana este influenţată de solicitările, prescripţiile si
obligaţiile asociate poziţiei respective, însă interpretarea rolului decurgând din statut se face în
funcţie de complexul însuşirilor psihice ale persoanei. Ideal este ca persoana, prin calităţile sale, să
coincidă cu cerinţele statutului, să-si realizeze rolul la cel mai înalt nivel de performanţă. De cele

18
mai multe ori, se obţine o variantă intermediară, persoana conformându-se statutului, dar nu în to-
talitate. În acelaşi timp trebuie admis că ea se si abate, într-o oarecare măsură, de la prescripţiile
statutului, dar nu radical, ci oferind un compromis între ceea ce se cere si ceea ce-i permit disponi-
bilităţile sale. Acest compromise se exprimă concret în comportament care, din punctul de vedere al
teoriei status-rolurilor, reprezintă interpretarea rolului.
Capacitatea persoanei de a intra în rol si de a-l adopta valid variază în funcţie de imaginea
pe care o are persoana despre sine, despre eul său în diferite situaţii sociale si în diverse contexte de
aşteptare a rolurilor sociale. Persoanele cu imagine de sine foarte stabilă realizează un coeficient de
adoptare a rolului foarte coborât, nu se pot muta în rolul respectiv. Această flexibilitate personală
este neuniform distribuită la nivelul diverselor persoane datorită experienţei de viaţă diferite, gradu-
lui de antrenament social, implicării diferite în sarcinile de rol.
Comportamentul real al individului ce ocupă o poziţie poate să nu se conformeze decât
parţial prescripţiei sau se poate abate de la ea în chip radical. De cele mai multe ori se obţine o vari-
ant intermediară între prototip si abaterea totală, care reflectă faptul că persoana se adaptează la
prescripţiile de rol într-un mod propriu (un compromis între ceea ce este dezirabil si ceea ce este
posibil).
În general se poate spune că există o regularitate între:
 comportamentul aceluiaşi individ plasat în situaţii diferite (accent pe particularităţile psihice);
 comportamentul unor indivizi diferiţi plasaţi în aceeaşi situaţie (accent pe prescripţiile rolului).
Exemplu: Observăm comportamentele a 3 indivizi diferiţi A, B si C, în cadrul a 4 tipuri de situaţii
sociale (aceleaşi pentru toţi) – sef, gazdă, soţ, partener de golf. Deşi cei trei trec prin aceleaşi situ -
aţii, teoretic rolurile si prescripţiile acestora fiind aceleaşi, felul în care este structurată personali-
tatea fiecăruia va influenţa modul în care vor fi interpretate aceste roluri. Astfel, A este un
individ extrem de vivace, un expansiv, vorbăreţ si optimist. B este un tip rezervat, taciturn, iar C un
individ superficial şi detaşat. Aceste moduri de a fi vor impregna atmosfera celor 4 situaţii prin
care indivizii trec, astfel încât, în ciuda asemănării lor din perspectiva rolurilor, comportamentele
concrete vor fi diferite. Desigur, si reciproca este valabilă, în sensul că diferenţele merg până la un
punct, dincolo de care prescripţiile de rol asemănătoare îşi vor spune cuvântul. Avem astfel deter-
minări personale si determinări poziţionale în interpretarea rolurilor sociale.
Îndeplinirea efectivă a rolului poate evolua de la forme determinate aproape integral de fac-
tori de personalitate, până la forme determinat aproape integral de prescripţiile statutului.
Când avem maxim de determinism situaţional si zero determinism de personalitate vorbim
despre comportament conformist.
Când avem maxim de determinism de personalitate si zero determinism situaţional vorbim
despre comportament deviant.
În general, persoanele se înscriu în prescripţiile de rol pentru că în caz contrar, societatea are
la îndemână si poate folosi diferite sancţiuni.

19
 Problema raporturilor între rol si personalitate ajunge, aproape întotdeauna, la o perspectivă
filosofică, pentru că atinge problema libertăţii; se pot distinge, în acest sens, trei poziţii esenţiale
(cf. Maissoneuve, J. în Neculau, A., coord., 1996, p. 200):
1. una menţine o distincţie fermă între cele două noţiuni: personalitatea (eul) nu se poate confunda
cu rolurile; ea le transcende si nu face decât să se exprime prin intermediul lor.
2. a doua poziţie reduce în mod strict personalitatea la jocul de roluri: nu suntem altceva decât ac-
tori, persoana confundându-se cu personajul.
3. a treia poziţie, mai eclectică3, tinde să facă din personalitate o putere de opţiune între roluri si de
sinteză a lor si a anumitor elemente aparte, ireductibile. Când această dialectică reuşeşte, vorbim de
persoană, noţiune legată, astfel, de o scară de valori; când este vorba de un compromis, vorbim de-
spre personaj.
Interacţiunea rol – statut – persoana este condiţionată de perceperea şi înţelegerea rolului,
acceptarea sau respingerea (parţială /totală) a acestuia, şi de capacităţile, interesele, motivaţiile, care
ar putea facilita interpretarea rolului respectiv.
Între statut şi actul comportamental se surprind o serie de procese ce includ perceperea,
înţelegerea, receptarea şi asumarea sau adoptarea rolului, procese condiţionate de statut, dar care
depind în acelaşi timp de caracteristicile personale ale individului. Aceste caracteristici se referă la
vârstă, sex, cunoştinţe, capacităţi, motivaţii ş.a. Ele amprentează îndeplinirea rolului în concordanţă
sau nu cu statutul.

Conflictele de rol
Raportat la ceilalți, rolul este influențat si de așteptările acestora de la noi. Este posibil ca
nici ceilalți sa nu confirme așteptările noastre, ceea ce duce la stări tensionale in cadrul re-
lațiilor, pana la ruperea lor definitiva.
În cazul conflictului în cadrul aceluiași rol ne referim, de exemplu, la situaţia în care două
sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză –
ca de pildă, necesitatea de a stabili regulii, a pune limite, a sancţiona dar si aceea de a arăta afecţi -
une si a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte ).

I. Surse de conflict la nivel socio-cultura. Conflictele interrol sunt determinate de mai

mulţi factori :
- proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu, necesitatea de a fi, în același
timp femeie de carieră, mamă, soţie, fiică, prietenă, etc.
- inconsistenţa sau echivocul pozițiilor si al modelelor de rol corelative ( în această situaţie se
află toate poziţiile de intersecţie, fie că apar între două culturi, două clase de vârstă, două grupuri
profesionale, etc. )
a) între două culturi – cazul marginalului;

20
b) între două clase de vârstă – adolescentul în societăţile civilizate (în societăţile arhaice există așa-
numitele rituri de trecere sau de pasaj, care fac tranziţia între statutul de copil si cel de adult.
Niciun fel de confuzie de rol nu se mai poate naște aici. În societăţile civilizate statutul adolescentu-
lui este incert, el fiind, pe de o parte considerat copil, așteptându-se de la el să se conformeze reg-
ulilor pe care le impun adulţii. Pe de altă parte, însă, anumite comportamente copilărești îi sunt in-
terzise adolescentului, cerândui- se, în aceste condiţii, să se comporte ca un adult. Aceasta
generează confuzie de rol si conflicte la nivelul individului);
c) între două grupuri profesionale – maistrul
- articularea deficientă a funcţiilor: cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială
aflată în transformare.
- inovaţia – promovarea unui nou tip de rol care ar permite concilierea așteptărilor contrare;
II. Surse de conflict la nivel interacţional
- discordanţă între așteptările si conduitele de rol între două sau mai multe persoane;
- competiţie pentru asumarea simultană a aceluiaşi rol;
III. Surse de conflict la nivel individual
- atunci când individul nu aderă afectiv sau ideologic la rolul său;
- atunci când subiectul este plasat într-o poziţie de intersecţie;
- atunci când individul este contrariat între exigenţele incompatibile ale unui rol mixt (de exemplu,
preot militar) sau care sunt percepute ca incompatibile (de exemplu, în cadrul rolului de mamă, a
împăca autoritatea cu permisivitatea, disciplina pe care trebuie să o impui cu apropierea pe care
copilul trebuie să o simtă permanent).

Modalităţi de rezolvare a conflictelor

Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi :
- opţiunea – a alege un rol si a renunţa la altul ( altele );
- compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii, fie o alternanţă a rolurilor;
Individul aflat în conflict poate alege un rol si renunţa la celălalt, expunându-se eventual
sancţiunilor care rezultă din nerespectarea acestuia din urmă.
Se poate căuta o soluţie de compromis:
- stabilind o ierarhie între prescripţii – astfel încât rolul privilegiat va fi când cel care corespunde
presiunilor colective cele mai intense, când cel care răspunde cel mai bine aspiraţiilor personale.
- stabilind o alternanţă între roluri, acordându-i fiecăruia un spaţiu.
- putem încerca să promovăm un nou tip de rol, care ar permite să răspundem situaţiei si să con-
ciliem așteptările contrare. Este, de exemplu, cazul unei persoane care renunţă la rolul de sef pentru
a-l prelua pe cel de expert. Astfel, el își păstrează influenţa, dar joacă, în același timp, jocul demo-
cratic.
Modurile de ajustare precedente constau în găsirea unei soluţii reale pentru conflictul dat.
Alte moduri de realizare imaginară sunt posibile pe planul subiectiv al perceperii conflictului. Ele

21
constau în acomodarea mai mult sau mai puţin reușită cu contradicţia, fie prin raţionalizare, fie prin
fugă.

Nivelul de aspiraţie si raportul lui cu statutul si rolul persoanei

Nivelul de aspiraţii se referă la scopurile, expectaţiile, revendicările unei persoane privind
realizarea sa viitoare într-o sarcină dată. Aceasta este o definiţie generală. Una mai aproape de
adevăr ar fi că nivelul de aspiraţie este nivelul performanţei viitoare într-o sarcină pe care in-
dividul încearcă să o atingă în mod explicit, cunoscând nivelul performanţei anterioare, legat
de această
sarcină.
Din această definiţie decurg câteva reguli pentru cercetarea nivelului de aspiraţie:
1. subiectul trebuie să exprime verbal, clar, ceea ce speră să facă;
2. subiectul trebuie să fi efectuat deja sarcina (să-şi cunoască performanţele anterioare);
3. în sarcina respectivă, să fie posibilă o ameliorare a performanţei.
În această structură se identifică mai mulţi termeni şi factori:
- scopul acţiunii;
- scopul ideal;
- diferenţa condiţiilor interne;
- nivelul de încredere a persoanei.
Fixându-şi un anume scop, subiectul acţionează conform unor scheme, care se presupun a
conduce către nivele noi de performanţă. Noul nivel de performanţă poarta numele de scor al
reuşitei (performanţei).
Diferenţa dintre nivelul de aspiraţii şi scorul reuşitei alcătuieşte diferenţa de reuşită.
Aceasta poare fi pozitivă când reuşita este mai mare decât nivelul de aspiraţii sau negativă când
reuşita este mai mică decât nivelul de aspiraţii. Sensul şi mărimea diferenţei de reuşită sunt factorii
care condiţionează sentimentul de succes sau de eşec care exprimă (reprezintă) reacţia la diferenţă.
Nivelul de aspiraţie are două surse:
a. Interacţiunea dintre subiect si sarcină (subiectul se compară cu el însuși în diferite situ-
aţii, dinamica nivelului de aspiraţii evoluând în funcţie de lecţia pe care i-au servit-o încercările an-
terioare).
b. Interacţiunea dintre membri grupului (asupra dinamicii aspiraţie își pun amprenta
scalele de referinţă furnizate de valorile culturale si normele de grup).
Având în vedere cea de-a doua sursă din care se alimentează nivelul de aspiraţie si anume,
interacţiunea dintre persoană si grup, vom vedea că asupra aspiraţiei își pun amprenta scările de
referinţă furnizate de valorile culturale si de normele de grup (din acest punct de vedere este foarte
importantă pentru individ, mai ales pentru cel încă în formare, calitatea umană a membrilor grupu-
lui de apartenenţă). La intersecţia acestor fenomene se creează terenul influenţelor reciproce dintre
statut, rol si comportamentul persoanei (Golu, P., 1974, p. 123).
Există, ca atare o suită de dependenţe:

22
Înălţimea aspiraţiei persoanei depinde de statutul său; măsura acestui statut e dată de ceea ce
apare ca normal pentru grupul său sau de comparaţia stimulatoare ori demobilizatoare cu
reușitele unor grupuri recunoscute de subiect ca superioare sau inferioare lui (Golu, P., 1974, p.
124).
Reguli:
 Nivelul de aspiraţie creste dacă subiecţii constată că grupul cu statut inferior reușește mai bine în
realizarea unei sarcini
 Nivelul de aspiraţie scade dacă subiecţii constată că grupul cu statut inferior reușește mai puţin
bine.
Conținutul rolului unei persoane, practic conținutul eului, cuprinde acele roluri pe care o
persoana le-a îndeplinit, le îndeplinește, aspira ca le va îndeplini, sau considera ca le-a îndeplinit in
trecut.
In acest context, acest raport eu – societate, se pune problema cunoașterii. Permanent avem
o
sarcina de rezolvat, adică a-i percepe, judeca, evalua pe ceilalți.

23
 3. CONSTRUCȚIA SOCIALĂ A PERSONALITĂȚII
__________________________________________________________________

3.1. EUL social

In studiul relației reciproce societate – persoana, un rol important îl are conceptul de ‘EU’,
pentru ca principial concepția privind eul mediază relația societate – comportament.
Pentru a se putea comporta in mod organizat si coerent, o persoana trebuie sa definească
 situația
 cine sunt ceilalți in aceasta situație
 cine e el / ea, persoana care analizează aceasta situație

Personalitatea fiecărui individ este o construcţie unică. Pornind de la moștenirea genetică,

individuală si irepetabilă (de reţinut că nici măcar gemenii nu sunt identici), fiecare dintre noi va
parcurge în viaţă un itinerar absolut diferit de al oricărui alt individ, va traversa situaţii, experienţe
de viaţă unice, va întâlni anumite persoane, în anumite contexte, care-l vor influenţa în mod
particular.
O formă a conflictului dintre individ şi societate o constituie problema definiri de sine şi a
identităţii sociale care, conform aprecierii lui Codol (1979) este o preocupare majoră a specialiştilor
în domeniul socio-uman, „este pur şi simplu un conflict între afirmarea şi necesitatea individuală şi
afirmarea şi necesitatea colectivă, între căutarea identităţii personale şi căutarea identităţii
colective” (apud J. Deschamp, 1996, p. 37).
Începând cu preadolescenţa, pe tot parcursul vieţii fiecare din noi „aspiră la cunoaşterea de
sine şi de altul”, dorind să se împlinească în viaţă fiecare caută răspunsul la multe întrebări: cine
este? care este locul şi rolul lui în lume? cum se poate afirma şi trăi printre oameni. La aceste
întrebări psihologii sociali au căutat soluţii formulând ipoteze, testându-le elaborând teorii.
Conceptul de Eu a fost pus în centru edificiului personalităţii ca factor integrator care
asigură interpretarea şi sinteza informaţiilor despre propria persoană şi despre lume într-un
ansamblu de reprezentări, credinţe şi idei ce conduce la formarea imaginii de sine şi a imaginii de
altul, contribuie la generare şi cristalizarea sentimentului identităţii de sine, la înţelegerea
continuităţii şi unităţii propriei existenţe.

24
 Ce este Eul?
Eul este conceptul ce reuneşte ansamblul tuturor credinţelor, opiniilor unei persoane
despre ea însăși, despre însușirile, trăsăturile, atributele personalităţii.
Eul îndeplineşte un rol structurant pentru câmpul existenţial al
persoanei, fiind constelaţia psiho-socială în care se elaborează, se orientează şi se reglează
atitudinile, conduitele şi activităţile prin care subiectul se integrează voluntar şi conştient în mediul
său, relaţionându-se specific cu sine şi cu alţii.

3.2. Dimensiuni ale eului social

Psihologii delimitează trei aspecte, componente ale Eului social (social self):
 concepţia de sine sau latura cognitivă - care include suma credinţelor ţi convingerilor pe care
persoana le are despre sine, inclusiv atribuirile privind propria persoană în sistemul de percepţii,
reprezentări şi aşteptări pe care alţii se presupune că le-ar avea în raport cu aceasta ;
 stima de sine sau latura afectivă incluzând sinteza autoevaluărilor pozitive şi negative trăite
într-un anumit registru emoţional ce alimentează iubirea de sine, autoîncrederea şi calitatea imag-
inii de sine ;
 autoprezentarea sau componenta comportamentală, rezultat direct al procesului prin care oa-
menii încearcă să influențeze asupra a ceea ce gândesc alţii despre ei.

Cum se formează concepţia şi imaginea de sine?

25
 In creaţia culturală, literară, filosofică, ştiinţifică, Eul reprezintă aspectul fundamental sau
nucleul personalităţii. Conceptul de Eu constituie componenta cognitivă a Eului. Începuturile con-
ceptului de Eu le putem identifica in următoarele condiţii:
 recunoaşterea propriei persoane ca entitate separată, distinctă de alte fiinţe umane este primul pas
in dezvoltarea acestui concept;
 recunoaşterea propriei imagini in oglindă este un proces ce există numai la om şi la primatele su-
perioare. Copilul își recunoaşte chipul in oglindă in jurul vârstei de 1.-2 ani (18-24 luni);
 opiniile celorlalţi devin absolut necesare deoarece funcţionează asemenea unei oglinzi in care se
reflectă propria persoană. Ajungem să ne cunoaştem bazându-ne pe ceea ce credem că gândesc de-
spre noi, persoanele semnificative. Imaginile pe care credem că le au alţii sunt incorporate in con-
ceptul de Eu.

3.3. Sinele social: Sursele şi formele cunoaşterii de sine

Formarea conceptului de Eu se bazează pe mai multe surse: introspecţia,

percepţia propriului comportament, influenţa celorlalţi şi memoria autobiografică.

1. Introspecţia
Pentru cei mai multi dintre noi, introspectia – autoobservarea propriilor noastre gânduri,
sentimente si motivatii – reprezinta calea cea mai sigura si cea mai directa spre cunoasterea de sine.
Cine altcineva decât noi însine poate sa stie cu precizie si cu deplina certitudine ce se
petrece în sufletul nostru?
Indiscutabil, introspectia reprezinta un mijloc important de autocunoastere.
Introspecţia contribuie în mod substantial la conturarea Eului, dar numai daca îndeplineste
anumite conditii:
1. Atunci când încearca sa-si explice propriul comportament, oamenii invoca fie motive
rationale, fie sentimente; daca actiunile sunt determinate în primul rând de factori cognitivi (o
investitie, un parteneriat de afaceri etc.) analiza introspective a motivelor rationale poate spori
acuratetea cunoasterii de sine; dar daca un anumit comportament este determinat afectiv (relatii
erotice, placeri estetice etc.), e mai bine sa ne concentram pe autoobservatia propriilor înclinatii si
sentimente.
2. Utilitatea introspectiei depinde si de timpul disponibil pentru autoanaliza, precum si de
resursele cognitive ale subiectului.
Se crede că introspecţia (analiza propriilor stări şi conţinuturi psihice) este cheia cunoaşterii
adevăratului Eu. Numai subiectul are acces la lumea lui interioară, la gânduri, fantezii, dorinţe, in-
tenţii, emoţii. Cercetările arată că introspecţia este o cale puţin eficientă in descoperirea atributelor
reale ale Eului; uneori diminuează precizia autoevaluării şi autodescrierii. Introspecţia nu garan-

26
tează precizia autocunoaşterii. Dacă este excesivă poate perturba procesele mentale, creează con-
fuzii in analize şi predicţii şi poate avea influenţe negative asupra comportamentului adaptativ.
Valoarea introspecţiei depinde de determinanţii comportamentului. Pentru un comportament
dirijat de cogniţii (de exemplu, elaborarea deciziei) inventarierea motivelor şi a argumentelor poate
contribui la creşterea gradului de precizie in autocunoaştere. Pentru un comportament determinat
afectiv acest lucru nu este realizabil. Valoarea introspecţiei depinde şi de timpul alocat, de existenţa
unor sarcini concurente şi de resursele cognitive disponibile pentru autoreflecţie.

Conceptul de Eu (după Rentsch & Heffner)

2. Percepția propriului comportament. Autopercepţia

In teoria autopercepţiei se arată că atunci când apar dificultăţi in interpretarea stărilor in-
terne, oamenii își concentrează atenţia asupra observării şi interpretării propriului comportament şi
a situaţiei in care acesta se desfăşoară. Când sunt preocupaţi de ceea ce fac şi nu dispun de alte
repere pentru stările lor interne, deduc din comportament însușiri consistente cu acesta. Procesul
este împiedicat in situaţii semnificative de tipul recompensă-pedeapsă. Percepţia comportamentului
este relevantă numai dacă situaţia nu apare drept cauză a comportamentului.
Pe baza teoriei autopercepţiei, ipoteza feedback-ului facial arată că expresiile faciale pot
produce nu doar o reflectare adecvată a stărilor interne, ci pot chiar să genereze o stare emoţională
(zâmbetul ii poate face pe oameni să se simtă fericiţi). Schimbarea expresiei faciale are ca efect
schimbări corespunzătoare ale experienţei subiective a emoţiilor.
Nu s-a stabilit relaţia dintre emoţii şi stările fiziologice (dacă expresia facială generează
schimbări fiziologice ce produc răspunsuri emoţionale sau invers).

27
Modificările ţinutei, poziţiei, gesturilor oferă un feed-back senzorial şi influenţează dispoziţia afec-
tivă. Acelaşi efect îl au şi schimbările vocii. Cercetările arată că stilul vorbirii (repede, tare, încet,
moale) amplifică emoţiile.
Pe baza teoriei autopercepţiei se explică de ce adesea oamenii își pierd interesul pentru
activităţile atractive in care au fost anterior recompensaţi. Efectul de suprajustificare reflectă
transformarea motivaţiei activităţii, din intrinsecă in extrinsecă, respectiv, diminuarea motivaţiei
intrinseci in activităţile asociate acestor recompense. Motivaţia intrinsecă este prezentă in
activităţi a căror desfăşurare ii creează subiectului plăcere, satisfacţie. Din aceste activităţi
subiectul nu aşteaptă obţinerea unei recompense exterioare. Motivaţia extrinsecă se găseşte in
activităţi desfăşurate sub impactul unor factori externi – recompensă, evitarea pedepsei. Acelaşi
efect de reducere a motivaţiei intrinseci îl pot avea şi alţi factori externi: competiţia, evaluarea,
termenele limită. Efectul suprajustificării are implicaţii serioase in educaţie, in muncă şi in alte
activităţi sociale. Se poate pune problema oportunităţii recompensei. Cercetările arată că
eficienţa recompenselor depinde de felul in care sunt percepute de subiect. Dacă apar sub formă
verbală sau ca bonusuri pentru performanţe superioare, recompensele pot creşte motivaţia
intrinsecă. Diferenţele individuale in orientarea motivaţională trebuie luate in considerare in
acordarea recompenselor. Astfel, pentru persoanele orientate spre realizări precis determinate,
premiile, recompensele, punctele şi competiţia au efecte pozitive asupra motivaţiei intrinseci.
În 1972, Daryl Bem emite self-perception theory – teoria perceptiei de sine sau, mai scurt,
teoria autoperceptiei, potrivit careia oamenii se cunosc pe ei însisi la fel cum îi cunosc si
observatorii din exterior, adica urmarindu-si propriul comportament.
Atunci (dar numai atunci) când starile launtrice sunt de mica intensitate ori greu de
interpretat, oamenii infera ceea ce gândesc sau ceea ce simt pornind de la observarea propriului
comportament si a situatiei în care se produce acesta.
De exemplu
- câteodata ne dam seama cât suntem de irascibili si de suparati abia dupa ce ne surprindem
certându-ne foarte artagosi cu cineva;
- alteori, abia dupa ce am înfulecat un sandwich sau am sorbit pe nerasuflate un pahar de apa
remarcam cât eram de înfometati sau de însetati etc.
Autoperceptia emotionala : E bine stiut si confirmat experimental ca starile noastre emotionale se
exprima prin mimica, gestica, postura sau prin ritmul si tonalitatea vorbirii. Observarea lor ne poate
ajuta sa ne constientizam anumite stari afective.
Autoperceptia motivatiei
Motivatia actelor noastre ramâne de cele mai multe ori partial misterioasa, fiind greu de
constientizat si de explicat.
- Psihanaliza ofera o cheie universala, dar speculativa de descifrare a motivatiei noastre
inconstiente, prin intermediul conceptelor sale specifice de libido, pulsiune, refulare, cenzura, acte
ratate, simptom nevrotic etc.

28
 - Teoriile behavioriste (B. F. Skinner) sustin, dimpotriva, ca toate actele noastre se bazeaza pe
formarea prin învatare a unor reflexe conditionate de rasplata si pedeapsa.

3. Influenţa celorlalţi.

Teoria comparaţiei sociale elaborată de Festinger susţine că oamenii care

au incertitudini asupra propriilor opinii şi abilităţi, se evaluează prin comparaţie cu persoane simi-
lare. Raportarea la alţii se reflectă in procesul autodescrierii (de exemplu, se precizează genul, etnia,
rasa, ocupaţia). In condiţii instabile, când stările emoţionale sunt neclare oamenii interpretează
starea lor de activare generală (arousal) raportându-se la ceea ce fac alţii in aceleaşi situaţii. Se
consideră că experienţa emoţiilor se bazează pe doi factori: arousalul (nivelul general de activare)
fiziologic şi interpretarea cognitivă a acestui arousal.
Conform teoriei comparatiei sociale experimentele arata ca oamenii au tendinta de a se
descrie întotdeauna în asa fel încât sa se deosebeasca de ceilalti din anturajul foarte apropiat. Eul
este un construct social si ca noi ne definim, cel putin partial, folosindu-i pe ceilalti drept etalon.
-Atunci când oamenii nu sunt siguri de capacitatile si de opiniile lor (pentru ca informatiile
obiective nu le sunt la îndemâna), ei se autoevalueaza prin comparatie cu alti indivizi asemanatori.
Cercetatorii au vrut sa verifice aceasta teorie, concentrându-si atentia asupra urmatoarelor
doua întrebari:
1. Când ne orientam spre ceilalti pentru informatii comparative?
2. Cu cine preferam sa ne comparam?
Răspunzând la întrebarea „când?“, cercetarile arata ca indivizii prefera sa se autodefineasca
prin comparatie cu altii chiar si atunci când le sunt accesibile standarde obiective de evaluare.
La întrebarea „cu cine ne comparăm?“, studiile arata ca de obicei ne comparam cu cei
apropiati noua, evitând sa facem comparatii cu altii mult mai performanti.

1. Amintirile autobiografice – memoria autobiografică

Memoria autobiografică se referă la ceea ce se păstrează ca experienţă emoţională de viaţă.

Amintirile despre părinţi, fraţi, prieteni, locuri, şcoală păstrate in memorie constituie fundamentele
identităţii şi continuităţii individului. Se actualizează mai uşor evenimentele din trecutul mai
apropiat, in timp ce evenimentele mai îndepărtate sunt mai greu de datat şi mai puţine. Există totuşi
două excepţii: (1) perioada adolescenţei şi începutul vârstei adulte sau anii cei mai plini şi (2)

29
datarea evenimentelor mai vechi este facilitată prin raportare la evenimente de mare semnificaţie
personală sau socială. Aceste evenimente ocupă locuri speciale in memoria autobiografică.
Exista mai multe teorii asupra dezvoltării eului. Cei mai mulţi oameni nu-şi amintesc întâm-
plări anterioare vârstei de 3 ani. Fenomenul a fost numit amnezia copilăriei. Cercetările oferă date
contradictorii in acest sens. Unele susţin posibilitatea păstrării întipăririlor mai vechi dacă ele sunt
marcante pentru drumul de viaţă. Altele arată că astfel de amintiri timpurii reprezintă prelucrări ale
povestirilor sau relatărilor de la părinţi sau de la alte persoane semnificative.
Eul ghidează memoria autobiografică prin următoarele procese:
 efectul autoreferenţial: există o mai mare probabilitate ca oamenii să-şi amintească lucrurile sau
evenimentele ce au legătură cu propriul Eu decât să-şi amintească ceea ce are legătură cu alte
condiţii;
 tendinţele egocentrice influenţează memoria autobiografică deoarece oamenii işi supraestimează
rolul in evenimente trecute, se văd in postura de actori;
 reconsiderarea propriei istorii in lumina unor informaţii mai recente. Pe acest model al revizuirii
trecutului se realizează percepţia copiilor de către părinţi prin raportare la „perioada lor de aur”.
Practic, adulţii uită că nu mai sunt la vârsta copilăriei că au trecut demult de adolescenţă, că de fapt
raportează copiii de astăzi la adultul de astăzi, a cărui memorie este marcată de distorsiuni sau con-
strucţii.

Schemele Eului (self-schemas)

Schemele Eului reprezintă convingeri specifice despre propria persoană. Ele ghidează
procesarea informaţiilor. Datorită schemelor se realizează selecţia, interpretarea şi reactualizarea in-
formaţiilor. Schemele se formează timpuriu. In situaţii relevante, prin schemele Eului, oamenii ela-
borează judecăţi rapide despre ei înșiși, își amintesc cu uşurinţă întâmplări trecute sau prevăd acţi-
uni viitoare. Schemele determină respingerea informaţiilor inconsistente. Lumea socială, celelalte
persoane sunt percepute prin schemele Eului.
Din moment ce există mai multe scheme ale Eului, este firesc să existe
mai multe faţete ale Eului. Unele dintre cele mai studiate sunt Eul actual şi Eul posibil
(reprezentând ce ar putea, ce i-ar plăcea sau ce i-ar fi teamă să devină subiectul). Majoritatea
oamenilor își imaginează devenirea intr-o direcţie pozitivă (bogat, fericit, cu succes, sănătos). Pe
baza acestei viziuni asupra devenirii se elaborează scopuri şi planuri.
Este evident ca fara aportul memoriei, Eul nu ar avea consistenta; stim cine suntem în masura
în care ne amintim experientele noastre trecute, din care extragem identitatea noastra personala.
Memoria umana nu este însa o arhiva computerizata, care înregistreaza totul, ci este
selectiva.
De regula, sunt proaspete în memorie evenimentele din trecutul apropiat, întâmplarile din
adolescenta si din tinerete – perioade intens formative si pline de experiente decisive – si
evenimentele inaugurale.

30
 3.4. Componenta afectivă a Eului social- Stima de sine (self – esteem).

Ce este stima de sine?

Stima de sine reprezintă evaluarea pozitivă sau negativă a propriei persoane, ansamblul au-
toevaluărilor, sensul propriei valori, constituie mecanismul afectiv, energizant al eului social.
Cuprinde încrederea în sine şi iubirea de sine.
Încrederea în sine: Sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate de a gândi şi a
acţiona, de a lua decizii pe baza propriilor capacităţi şi însuşiri psihofizice, de a face faţă
evenimentelor şi provocărilor vieţii, de a alege şi lua decizii pe baza propriilor capacităţi şi
însuşiri psihofizice. În timp acest sentiment devine convingere (formă motivaţională) şi chiar
însuşire caracterială ce poate lua formele de încredere în sine de nivel înalt sau de nivel scăzut
(neîncredere în şine). Această componentă a stimei de sine se află sub influenţa educaţiei familiale
şi a balanţei succes-eşec.
Stima de sine: Ea este condiţionată de raporturile intrafamiliale (în familia de origine,
nucleară şi extinsă), cât şi de relaţiile parteneriale şi sociale. Un rol important în autoapreciere îl
are dinamica succes-eşec, în diversele arii ale existenţei persoanei (relaţii afective şi intime,
profesie, performanţă fozică, performanţă intelectuală) Stima de sine ca fenomen psihosocial are o
tonalitate afectivă care însoţeşte imaginea de sine, încrederea în sine şi iubirea de sine, cele trei
aspecte fiind considerate componentele de bază ale stimei de sine.

Tonalitatea afectivă conferă stimei de sine o funcţie dinamogenă si reglatorie a

comportamentului individului în diferite situaţii şi roluri.
Psihologii apreciază că iubirea de sine reprezintă elementul de bază în structurarea stimei de sine.
Iubirea de sine este sentimentul de dragoste de sine necondiţionată, o experienţă intimă ce
evoluează din instinct şi trebuinţele de bază sălăşluind în adâncul fiinţei. Ca sentiment iubirea de
sine o găsim la toţi oamenii, chiar şi la cei năpăstuiţi de viaţă, cu handicap sau la care balanţa este
înclinată în favoarea eşecurilor şi insucceselor. Din iubire de sine apar resurse pentru a rezista şi a
face faţă eşecului. În cadrul stimei de sine iubirea de sine susţine încrederea în sine şi o concepţie
favorabilă de sine, între cele trei existând o relaţie de „simbioză”.
Datorită multiplelor scheme ale Eului, unele componente vor fi evaluate mai favorabil sau
mai precis comparativ cu altele.
Stima de sine are o influenţă profundă asupra modului de a gândi şi de a simţi in legătură cu propria
persoană. Indivizii cu stima de sine mai înaltă experimentează stări afective pozitive şi își propun
standarde ridicate, au încredere in posibilitatea atingerii expectanţelor. Persoanele caracterizate prin
fluctuaţii ale stimei de sine, reacţionează mai puternic la evenimentele de viaţă pozitive sau nega-
tive, comparativ cu persoanele a căror stimă este sigură şi stabilă.
Indivizii cu stima de sine scăzută se pot afla in raport cu propriul comportament (manifestări
de retragere, înfrângere) in situaţia cercului vicios (figura 4.2). Nivelul redus al stimei de sine are ca
efect stabilirea unui nivel redus al expectanţelor, din care rezultă angajare redusă in activitate în-

31
soțită de anxietate ridicată. In consecinţă activitatea se va desfăşura la nivel scăzute cu posibile eşe-
curi. Autoblamarea, consecinţă a acestor eşecuri duce la diminuarea stimei de sine.
Stima de sine este corelată cu modul in care oamenii se raportează la viaţa lor
cotidiană. Cei care se evaluează pozitiv tind să fie eficienţi, fericiţi, au succese şi sunt in general
sănătoşi. Ei fac faţă dificultăţilor de durată şi ii acceptă pe ceilalţi mai uşor, rezistă la stres. Oamenii
cu stimă de sine redusă sunt mai anxioşi, sunt depresivi, pesimişti, înregistrează mai multe eşecuri,
se îmbolnăvesc mai uşor.

Cercul vicios al stimei de sine reduse (după Brehm & Kassin)

Dinamica manifestării stimei de sine l-a condus pe A. Leland (1999) la conturarea a patru
forme ale stimei de sine:
 stimă de sine înaltă şi stabilă;
 stimă de sine înaltă şi instabilă;
 stimă de sine scăzută şi stabilă;
 stimă de sine scăzută şi instabilă.

Cum îşi protejează oamenii stima de sine?

În protejarea stimei de sine s-au reliefat trei metode utilizate mai frecvent de oameni:
a) Autoîntărirea conştiinţei de sine. De exemplu, când unui cercetător i se acceptă un articol spre
publicare, atunci el spune că acceptarea reflectă calităţile lui, dar când este respins cercetătorul
blamează editorul. Atunci când studenţii au succes acesta se datorează lor, dar când nu au succes
profesorul e vinovat. Autoîntărirea conştiinţei de sine se realizează prin valorizarea succeselor,
calităţilor şi se mai numeşte autoglorificare.
b). O altă metodă de protejare a stimei de sine este autohandicaparea sau sabotarea performanţei
proprii. Ea se referă la comportamente desemnate să saboteze propria performanţă în dorinţa de a
determina o scuză pentru eşec. De exemplu –o studentă a luat cofeină şi diazepam înainte de exa-
men deoarece îi era frică, nu se pregătise suficient. Ea s-a prezentat destul de prost dar a motivat că
această situaţie s-a întâmplat din cauza pastilelor. Alt exemplu: generalul Stănculescu şi-a pus pi-
ciorul în ghips la revoluţie.
32
c) Frecvent utilizată este tehnica comparaţiei cu cei mai slabi, adică tendinţa defensivă a unor oa-
meni de a se compara cu alţii care au greşit mai tare ca ei (sunt mai nefericiţi, mai bătuţi de soartă).
Din această comparaţie stima de sine creşte. Cum procedăm când un prieten apreciat are mai mult
succes ca noi?
 fie ne creşte stima de sine asociindu-ne cu cel care are succes (am fost colegi de bancă etc.);
 fie simţim gelozie socială, o stare afectivă negativă ce include furie, resentimente şi scăderea
stimei de sine.

N. Branden (1998, p. 78) în lucrarea „cei şase stâlpi ai respectului de sine” argumentează că
pentru o dinamică pozitivă a stimei de sine sunt necesari „şase stâlpi susţinători”.
a) Practica de a trăi în mod conştient. Ea presupune capacitatea de a fi conştient de propriile acţi-
uni, obiective, scopuri, valori.
b) Practica împăcării cu sine. Aceasta este precondiţia schimbării şi dezvoltării.

Nimeni nu poate să deţină o stimă de sine adecvată dacă nu îşi acceptă propria persoană. Îm-
păcarea cu sine presupune ideea de înţelegere, prietenie faţă de sine, acceptarea şi asumarea
greşelilor pentru a învăţa să nu le repete în viitor.
c) Practica responsabilităţii faţă de sine. Aceasta presupune asumarea de către subiect a respons-
abilităţii alegerilor sale, a comportamentului faţă de semenii săi, a nivelului de conştiinţă pe care îl
exercită în activitatea sa, răspunderea faţă de alegerea valorilor conform cărora trăieşte.
d) Practica autoafirmării. Ea presupune realizarea trebuinţelor şi valorilor proprii. A practica au-
toafirmarea înseamnă a trăi autentic, a vorbi şi acţiona pe baza celor mai adânci sentimente şi
convingeri. Principalul act al autoafirmării, consideră autorul, este afirmarea conştiinţei. Ea este cea
care impune alegerea de a vedea, a gândi, a fi conştient.
e) Practica de a trăi orientat către un anumit scop. Ceastă practică presupune a-ţi propune şi re-
aliza scopuri şi obiective formulate în mod conştient şi asumarea responsabilităţii pentru atingerea
lor. A trăi urmărind un scop înseamnă realizarea obiectivelor, înseamnă a trăi creativ-constructiv.

f) Practica integrităţii persoanei. Ea se referă la integritatea idealurilor, convingerilor, standarde-

lor, credinţelor în ce priveşte comportamentul. Când comportamentul este coerent cu valorile
declarate, când idealurile se potrivesc cu acţiunea, atunci se poate observa existenţa integrităţii.
Dacă subiectul adoptă atitudini care intră în conflict cu propriile convingeri, valori, apare deval-
orizarea propriei imagini de sine şi scăderea nivelului stimei de sine.

După Branden activitatea creativă este actul de susţinere al existenţei ce contribuie la con-
struirea stimei de sine.
Stima de sine ne apare ca vioara întâi în dinamica Eului social. Probabil că de aceea multe tehnici
de manipulare vizează direct nivelul stimei de sine. O serie de metode şi tehnici de întărire a
concepţiei de sine, de creştere a consistenţei de sine prin validarea concepţiei de sine prin scheme şi

33
conduite confirmatorii sau metode şi tehnici de creştere a stimei de sine cum este autoglorificarea,
comparaţia cu cei mai slabi etc. orientează spre cunoaşterea influenţei Eului asupra
comportamentului propriu.

Discrepanţele Eului (self – discrepancies)

Stima de sine este definită prin raportarea Eului real la cel ideal. Intre cele două faţete
pot exista diferenţe de diferite mărimi.

Cauzele şi efectele conştiinţei de sine (după Brehm & Kassin)

Teoria discrepantelor susţine că accentuarea diferenţelor intre Eul actual cel ideal are ca
efect diminuarea stimei de sine şi poate duce la tulburări afective.
Discrepanţele mari intre Eul actual şi cel ideal se asociază cu sentimentul de dezamăgire şi
cu depresia, se asociază cu disconfortul emoţional. Pe de altă parte, stările emoţionale negative ac-
centuează discrepanţele.
Discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce ar trebui să fie in viziunea subiectului sunt legate de
sentimentul de vină, ruşine şi anxietate. Efectele emoţionale depind de mărimea discrepanţelor şi de
gradul de conştientizare.
Conştiinţa de sine ii face pe oameni să acţioneze pentru diminuarea discrepanţelor dintre Eul
real şi cel ideal. Acest lucru se poate realiza prin apropierea comportamentului de standardele
personale sau sociale ori prin renunţare la autoanaliză.

3.5. Conştiinţa de sine (self awareness)

34
 Absorbiţi de muncă, de diferite activităţi sociale, oamenii petrec puţin timp gândindu-se la
ei înșiși. Se gândesc mai ales atunci când au probleme, când sunt nefericiţi.
Există anumite situaţii care accentuează concentrarea asupra propriei persoane (oglinda,
camera video, prezenţa unui auditoriu). In aceste situaţii se intensifică procesul de conştientizare a
propriei existenţe, şi de multe ori individul experimentează stări emoţionale negative.
Conştiinţa de sine ne obligă să observăm discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce dorim şi ar
trebui să fim (se produce astfel o diminuare a stimei de sine), dacă distanţa este percepută ca fiind
prea mare.
Pentru depăşirea situaţiei ne adaptăm comportamentul, astfel încât să întrunească standard-
ele ce menţin stima de sine sau ne retragem din situaţiile care ne determină să ne concentrăm asupra
propriilor însușiri, renunţăm la conştientizarea centrată pe propria persoană (figura 5.3).
Alcoolismul, consumul de substanţe şi suicidul pot apărea ca modalităţi de a scăpa de o
conştiinţă de sine apăsătoare. In acelaşi timp se constată că persoanele preocupate mai mult de ele
însele, absorbite de Eul lor, ajung să sufere mai mult decât alţii de anxietate, depresie, alcoolism şi
alte tulburări clinice. Există ipoteze conform cărora tendinţa de suicid este mai frecventă la indivizii
concentraţi asupra Eului lor.
Suicidul poate apărea ca ultima soluţie de scăpare atunci când:
-își dau seama de prăbuşirea standardelor personale;
-își atribuie vina pentru eşecurile personale;
-își concentrează prea mult atenţia spre ei înșiși;
-experimentează stări negative stabile, de exemplu depresie;
-gândesc rigid, dihotomic (totul sau nimic).

Conştiinţa de sine este intensificată nu doar de situaţii specifice de tipul celor prezentate mai
sus, ci şi de anumite trăsături de personalitate. Am precizat că există persoane mai preocupate de
propriul Eu decât altele. Tendinţa lor de a introspecta gândurile sau trăirile ţine de aspectul privat
sau intim al conştiinţei de sine. Tendinţa de concentrare asupra imaginii publice sau a imaginii in
ochii celorlalţi, ţine de conştiinţa publică. Ele reprezintă trăsături distincte.
Conştiinţa intimă se reflectă in uşurinţa autodescrierii, in receptivitatea acută faţă de
schimbările stărilor interne, in formularea propoziţiilor la persoana I singular. Conştiinţa publică se
deosebeşte prin sensibilitatea individului faţă de felul in care este văzut de alţii. Cele două aspecte
sunt semnificative pentru strategiile de reducere a discrepanţelor Eului, prin apropierea de
standardele personale sau de normele sociale.

3.6. Componenta comportamentală a Eului social. Autoprezentarea sau

Prezentarea Eului
Prezentarea Eului este procesul prin care oamenii încearcă să modeleze gândirea altora de-
spre persoana lor. Ei sunt in acelaşi timp atenţi la comportamentul lor public. Majoritatea oamenilor
sunt interesaţi de imaginea lor in ochii celorlalţi. Preocuparea pentru înfățișarea fizică este ex-

35
ploatată astăzi de o serie de activităţi sociale: industria modei, industria produselor cosmetice, cen-
trele nutriţioniste, centrele de fitness.
Scriitorii au atenţionat asupra faptului că viaţa este o scenă şi oamenii actori. Sociologul
Goffman Erving (1959) a argumentat că viaţa este o scenă de teatru şi fiecare dintre noi acţionăm
după anumite principii. După Goffman fiecare îşi asumă o anumită identitate (faţă) socială pe
scenă, dar este mai relaxat în culise. Inspiraţi de teoria lui Goffman, psihologii sociali studiază auto-
prezentarea ca procesul prin care oamenii încearcă să influenţeze asupra ceea ce gândesc alţii de-
spre ei (Baumeister, 1982, Schlemker 1980, Tedeschi, 1981 etc.).
Autoprezentarea este o formă de a controla informaţia pe care individul o oferă publicului
despre el însuşi control realizat uneori fără intenţie, dar în majoritatea cazurilor intenţionat. Prin
autoprezentare se transmit informaţii în concordanţă cu scopurile pe care indivizii şi le propun,
informaţii ce ar trebui să contribuie la reglarea impresiei despre sine. Din literatura de specialitate
(Arkin, 1981) se cunosc două stiluri de autoprezentare: stilul asertiv şi stilul protectiv. În timp ce
stilul asertiv corelează cu stima de sine înaltă şi stabilă, stilul protectiv corelează cu stima de sine
scăzută şi frica de evaluare negativă.

Autoprezentarea ia forme diferite: conştiente sau inconştiente, autentice sau înşelătoare. Au-
toprezentarea este o strategie utilizată de oameni pentru a forma imaginea a ceea ce vor să gân-
dească alţii despre ei. Ca proces autoprezentarea este mereu întâlnită în relaţiile interumane şi de-
pinde de scopurile individului şi caracteristicile situaţiei.
Strategiile folosite pentru a influenţa percepţia altora asupra Eului nostru urmăresc de fapt
acelaşi lucru: obţinerea aprobării, a respectului, a simpatiei sau dobândirea controlului asupra celor-
lalţi. Metodele folosite sunt diverse şi depind de persoana şi de situaţia in care se află.

Scopurile autoprezentării
S-a constatat că în general scopurile autoprezentării au ca surse trebuinţa de întărire şi con-
firmare a concepţiei de sine şi de creştere a stimei de sine. Psihosociologii afirmă că există două
motive pentru autoprezentare. Unul este autoprezentarea strategică, constând din eforturile indi-
vizilor de a da formă impresiilor lăsate altor oameni cu scopul de a cuceri putere, influenţă, sim-
patie sau aprobare (Jones şi Pittman 1982, Tedeschi 1981).
Strategiile specifice variază de la situaţie la situaţie, două scopuri, însă, par a fi comune:
a) primul ar fi agreabilitatea – un termen utilizat pentru a descrie comportamente ce sunt motivate
de dorinţa de a fi plăcut, agreabil altora;
b) al doilea ar fi autoglorificarea un termen utilizat pentru a descrie comportamentele motivate de
dorinţa de a fi respectat şi promovat pentru propria competenţă (Arkin, 1981). Când oamenii doresc
să fie plăcuţi acţionează în conformitate cu normele grupului, anturajului dorit, recurg la flatare.
Când oamenii doresc puterea sau respect pentru competenţa lor, ei impresionează prin cunoştinţele
lor, status, fapte eroice, isprăvi etc.

36
 Totuşi cele două strategii de autoprezentarea cer tactici foarte abile altfel indivizii riscă să
fie dezaprobaţi, să cadă în dizgraţie (să fie percepuţi drept carierişti).
Al doilea motiv al autoprezentării este de a-i face pe alţii să ne perceapă la fel de perfecţi
cum ne percepem noi înşine. După W. Swann (1987) oameni sunt înalt motivaţi de dorinţa de a-şi
afirma concepţia lor actuală despre sine şi de aceea urmăresc confirmarea concepţiei de sine. Când
ne privim noi înşine favorabil sau nefavorabil noi credem că nimeni nu ne cunoaşte mai bine ca noi
înşine. Swann şi colegii au făcut experimente care au confirmat acest lucru. Într-o serie de
experimente ei au găsit că subiecţii aleg, îşi reamintesc şi acceptă feedback-urile de personalitate
care confirmă propria concepţie despre sine.
Când alţii îşi formează o impresie greşită, chiar dacă este favorabilă, pozitivă, subiecţii tind
să o elimine. Într-un studiu subiecţii au interacţionat cu o persoană – colaborator al experimenta-
torului, care apoi a comentat că ei erau fie dominatori fie supuşi. Când comentariul era în acord cu
schema concepţiei de sine a subiectului, subiectul a acceptat-o. Când nu era în acord cu schema de
sine (imaginea) subiectul încerca să probeze că era o minciună. Astfel, cei văzuţi (apreciaţi) ca
supuşi, dar care gândeau că sunt dominatori, se purtau mai puţin supuşi, cei dominanţi dar care cre-
deau despre ei că sunt supuşi se purtau şi mai docili.
Concluzia a fost că motivul de validare a concepţiei de sine cedă consistenţa de sine, este
foarte important şi de multe ori o povară pentru creşterea imaginii de sine. Din dorinţa de a lăsa o
impresie bună auditorului, publicului, oamenii se automonitorizează.

Strategii de prezentare
Efortul de a modela impresiile celorlalţi pentru ca ei să ne placă şi să ne respecte se exprimă
in controlul comportamentului non-verbal: zâmbet, gesturi de aprobare sau in prezentarea verbală a
calităţilor personale, in demonstrarea competenţelor sau a rezultatelor. Nu de puţine ori aceste
eforturi au efecte contrare expectanţelor subiectului. Uneori efortul de a fi pe placul altora creează
probleme de sănătate (de exemplu, dieta pentru slăbire, comportamentul nesăbuit al adolescenţilor).
Prin procesul de autoverificare, încercăm să-i facem pe ceilalţi să ne privească in felul in
care ne privim noi. Suntem preocupaţi de verificarea Eului aşa cum se prezintă in ochii celorlalţi şi
selectăm in acest sens dovezi care confirmă conceptul de Eu. Cercetările arată că oamenii, se gân-
desc mai mult la însușirile lor pozitive decât la cele negative, doresc să facă o bună impresie şi in
acelaşi timp, ar vrea ca ceilalţi să aibă o imagine cat mai corectă despre ei. O problemă deosebită
apare in cazul unui concept negativ al Eului, a unei stime reduse. Cum se modelează in acest caz
impresia altora?
Automonitorizarea
Oamenii se deosebesc prin tendinţa de a-şi regla comportamentul pentru a se adapta
situaţiilor sociale. Automonitorizarea este o însușire de personalitate ce ghidează comportamentul
in situaţii sociale. Automonitorizarea înaltă semnifică modificarea comportamentului in funcţie de
situaţie, astfel încât, acesta diferă semnificativ de la o situaţie la alta. Persoanele caracterizate prin
automonitorizare redusă au reacţii mai constante indiferent de situaţii sau de timp.

37
 Automonitorizarea are implicaţii asupra comportamentului social. Gradul de adaptabilitate,
şansele de succes social, raportarea la normele şi valorile sociale sunt influenţate de această
caracteristică a personalităţii.

4. Sinele social: Respectul de sine

_______________________________________________________________

4.1. Autoreflexivitatea
Respectul sau stima de sine este o componenta afectiva a Eului, constând în autoevaluarile
pozitive si negative ale unei persoane.
El se mai poate defini prin concordanţă sau dezacord între felul în care omul se vede şi felul
în care ar vrea să se poată vedea pe sine însuşi.
Robert Wicklund propune self -awareness theory – teoria autoreflexivitatii, în caresustine ca
reflectia asupra propriei persoane este dezagreabila, deoarece scoate în evidenta neîmplinirile si
carentele noastre. Din acest motiv, preferam sa evitam intensificarea meditatiei asupra Eului
propriu.
Unii indivizi au un mai mare respect de sine decât altii, iar acest atribut
poate avea un impact profund asupra modului în care gândesc si simt fata de propria persoana.
Sentimentul valorii personale nu este o trasatura permanenta si invarianta, ci
mai degraba o stare de spirit care variaza în urma unor succese si esecuri, a unor întorsaturi ale
norocului, a unor interactiuni sociale si a altor experiente traite.
Daca va revedeti rutina zilnica veti fi surprinsi cât de putin timp acordati
reflectiei asupra propriei persoane.
Efecte paradoxale ale autoreflexivitatii
- Autosupravegherea poate avea efecte ‘perverse’ sau paradoxale, sporind
sansele noastre de a rata comportamentul dorit.
- Daniel Wegner descrie asa-numitele ironic processes: cu cât ne straduim
mai mult sa inhibam un anumit gând, sentiment sau comportament, cu atât sansele de reusita scad.
- Autosupravegherea creeaza teama de esec, de unde efectul ironic sau
paradoxal. Acesta se produce mai ales atunci când suntem cognitiv ocupati, distrati, grabiti sau
stresati.

4.2. Mecanisme de supradimensionare a sinelui

Autoreflexivitatea poate fi inconfortabila si poate diminua respectul de sine, focalizând
atentia asupra discrepantelor dintre aspiratii si performantele reale ale cuiva.
Oamenii evita adesea reflectia asupra sinelui si întorc spatele adevarurilor neplacute, dar nu
o pot face întotdeauna.

38
 Cum ne împacam, atunci, cu propriile noastre greseli, slabiciuni si cu un
viitor nesigur?
Majoritatea oamenilor au, de regula, o foarte buna parere despre ei însisi. - Oamenii îsi
evalueaza trasaturile care îi descriu drept preferabile celor care nu îi caracterizeaza. Nu ne flatam
astfel în mod constient, ci o facem în mod automat.

4.3. Comparaţia socială cu indivizi inferiori

De la început teoriile psihologice ale sinelui au recunoscut importanţa celorlalţi oameni în
influenţarea ideilor dezvoltate de o persoană.
W. James (1890) susţinea ideea conform căreia conceptul de sine se dezvolta din comparaţii
sociale.
El susţinea că oamenii se compară cu "alţii semnificativi" şi folosesc această informaţie
pentru a-şi forma o idee despre "cum sunt".
În problema comparaţiei cu ceilalţi s-au conturat două aspecte principale: când ne orientăm
spre alţii pentru a obţine informaţii comparative şi cu cine ne comparăm.
Referitor la primul aspect – când recurgem la comparaţii sociale – Festinger (1954) a
constatat că atunci când nu au dovezi obiective relevante pentru opiniile sau abilităţile lor, oamenii
se compară cu alţi oameni pentru a putea să-şi determine poziţia într-un anumit domeniu.
Aparent surprinzător, oamenii preferă să se compare cu alţii chiar şia tunci când le sunt
accesibile standarde obiective de evaluare.
Se pare că este mai gratificant, mai avantajos să ne comparăm cu alţii: oamenii îşi pot alege
persoane cu care să se compare şi fac această alegere în avantajul lor, pot distorsiona informaţiile
respective, mai mult sau mai puţin conştient, pot interpreta rezultatele comparaţiilor mai uşor în
folosul propriu etc., lucru mai greu de realizat în cazul unui rezultat negativ obţinut printr- o
raportare la un standard obiectiv.
Referitor la al doilea aspect – cu cine ne comparăm – regula generală ar fi aceea că oamenii
se compară cu cei consideraţi apropiaţi lor ca valoare, cu cei ale căror opinii contează, cu cei
similari lor în multe privinţe etc., evitând deci comparaţiile cu cei mult prea performanţi, mult prea
diferiţi sau cu cei percepuţi mult inferiori, prea puţin dotaţi.
Vom vedea însă că există numeroase excepţii de la regulă.
Impactul comparaţiei sociale asupra conceptului de sine şi asupra stimei de sine a fost
demonstrat într-un experiment realizat de Morse, Gergen (1970. apud Scott, 1998, pp. 435), care a
dus la următoarea concluzie: comparaţia cu o persoană cu un aspect fizic neglijent şi care nu inspiră
încredere, în general căreia i se atribuie anumite trăsături negative are ca efect o creştere a stimei de
sine, pe când comparaţia cu o persoană cu un aspect fizic îngrijit şi care inspiră încredere, căreia i
se atribuie o serie de trăsături pozitive are ca efect o scădere a stimei de sine.
Totuşi au existat şi anumite limite. Subiecţii cu păreri inconsistente despre ei înşişi au fost
puternic influenţaţi de comparaţia cu cealalaltă persoană, în timp ce subiecţii cu concepte de sine

39
consistente au întegistrat puţine modificări între scorurile obţinute la scala de stima de sine înainte
şi după realizarea comparaţiei.
Căutăm deci comparaţiile care ne gratifică şi care ne cresc stima de sine.
Un experiment care demonstrează afirmaţiile noastre de mai sus cu privire la cele două
aspecte menţionate – când şi cu cine ne comparăm – este prezentat mai jos.
Participanţilor – studenţi – li se cere să emită judecăţi despre artă.
Participanţii sunt distribuiţi apoi aleator în patru subgrupuri: A, B, C, D.

• Celor din grupa A li se spune că 40% din răspunsuri sunt corecte şi că performanţa lor se
situează cu 20% peste media eşantionului.
• Celor din grupa B lis e spune că 60% din răspunsuri sunt corecte şi că performanţa lor se
situează cu 20% peste medie.
• Celor din grupa C li se spune că 40% din răspunsuri sunt corecte şi că performanţa lor se
situează cu 20% sub media eşantionului.
• Celor din grupa D li se spune că 60% din răspunsuri sunt corecte şi că performanţa lor se
situează cu 20% sub media eşantionului.
• Li s-a cerut apoi studenţilor să-şi aprecieze singuri performanţa şi să comenteze rezultatele
experimentului. S-a constatat că participanţii au fost influenţaţi în mai mare măsură de comparaţia
cu colegii decât de cifrele absolute. Sigur că studenţii din grupul B au fost cei mai satisfăcuţi de
rezultatele obţinute; cei din grupul D ar fi preferat însă să obţină chiar şi numai 40% răspunsuri
corecte dar să fi fost peste media eşantionului decât să aibă 60% răspunsuri corecte şi să fie sub
medie (!).
• Se pare însă că aceste comparaţii sociale cu alte persoane nu afectează permanent părerea
persoanei despre sine, pentru că în determinarea răspunsului persoanei i nt er vin mai mulţi factori,
cum ar fi apropierea de persoana cu care se realizează comparaţia, mărimea performanţei,
importanţa performanţei pentru persoana respectivă etc.

4.4. Percepţii de sine convenabile

Mai multe studii au aratat ca, de regula, studentii pusi sa-si aminteasca rezultatele lor
scolare din liceu îsi supraestimeaza notele – mai ales cei cu note mici – chiar daca li se spune ca
relatarile lor vor fi verificate.

4.5. Autohandicaparea
Psihosociologii denumesc astfel adoptarea de catre indivizi a unor comportamente menite
sa saboteze reusita propriilor actiuni cu scopul de a oferi o scuza eventuala a esecului anticipat.
Ea se referă la situaţiile în care individul îşi creează singur un handicap, îşi aşează un
obstacol în cale pentru a atenua implicaţiile evaluative ale performanţei sale. Astfel, eventualul eşec
poate fi scuzat dând vina pe obstacol şi nu pe componentele centrale ale identităţii, iar eventualul

40
succes este încă mai răsunător, căci s-a produs în condiţiile în care individul a avut de înfruntat un
obstacol.
Auto-handicaparea poate fi socotită un fel de scuză anticipativă care
protejează identitatea creând impresia că şansele de a eşua sunt foarte mari. Autohandicaparea este
o aranjare a circumstanţelor actuale şi trecute prin care să atribuim eşecurile viitoare unor factori
externi. Indivizii folosesc această strategie atunci când nu sunt siguri de succes într-o sarcină care
are relevanţă pentru concepţia lor de sine.
S-au studiat multe obstacole utilizate ca auto-handicapuri: alcoolul, drogurile, anxietatea,
starea de indispoziţie, boala, lipsa de somn, conflicte recente etc.(Iluţ, 2001).

Pentru a anula sau măcar a micşora urmările neplăcute ale unui comportament, actorul poate:
• să folosească o scuză care să reducă legătura sa cu evenimentul;
• să folosească o justificare, făcând să pară că răul este mai mic sau chiar că urmările
comportamentului nu sunt nocive, ci benefice;
• să-şi exprime regretul (apărarea).
Astfel de explicaţii pentru comportamente sunt recomandabile dacă sunt eficiente (reduc
consecinţele negative) şi dacă sunt credibile (sunt acceptate ca atare de ceilalţi).
- Oamenii recurg la diferite strategii de autohandicapare: consum de droguri si de
medicamente, bautura, lipsa de antrenament, avantaje oferite adversarului într-o competitie (cu
precadere la barbati) – boala, indispozitie, stress (cu precadere la femei).
- Scopurile acestor strategii sunt diferite: la cei cu respect de sine scazut,
autohandicaparea este o scuza a esecului anticipat – la cei cu respect de sine ridicat, un motiv de
amplificare a succesului scontat.
- Autohandicapul, tehnică de scuză psihologică reprezintă procesul prin care
indivizii încearcă să menţină o imagine a sinelui pozitivă în faţa celorlalţi (şi de multe ori pentru ei
înşişi) în situaţiile în care se confruntă cu insuccese sau slabe prestaţii.
- Găsesc scuze, dar nu dând vina pe exterior sau pe alţi indivizi, ci pe stări sau
trăsături ale propriei persoane.
- Invocă aşadar unele handicapuri personale, dar mai puţin importante şi
eventual trecătoare, în vederea protejării trăsăturilor de personalitate şi a sinelui înalt valorizate şi
stabile, acestea din urmă fiind de regulă abilităţi (aptitudini) şi calităţi morale.
- S-a evidenţiat că rezultatele slabe la teste importante au fost interpretate de
subiecţi ca datorate anxietăţii legate de probă, timidităţii, depresiei sau unor evenimente traumatice
din trecutul vieţii personale.
- Precizăm faptul că nu întotdeauna oamenii se prezintă altora ca generoşi,
competenţi, inteligenţi, politicoşi etc.
- Oamenii se pot prezenta şi negativ dacă acest lucru serveşte scopurilo lor.
- Un manager care se conduce după Teoria X poate considera că este util să-şi

41
înfricoşeze subalternii, şi atunci le transmite acestora informaţii negative sau mai puţin
favorabile despre sine: că este dur, rece, intolerant, neiertător etc.
Se poate vorbi de două versiuni ale auto-handicapării (Iluţ, 2001):
- una comportamentală, prin care oamenii invocă motive (handicapări) exterioare şi vremelnice în
raport cu sinele, ca lipsa de punctualitate, oboseala, neatenţia etc.;
- unele mai aproape de personalitate şi sine (anxietatea, ruşinea, boala etc), numite handicapuri
auto-raportate.
- Auto-handicaparea se înscrie în fenomenul mai extins al autoatribuirii,
servind alături de alte mecanisme la apărarea eului şi stimei de sine, protejând nucleul tare al
personalităţii, chiar cu preţul atribuirii unor handicapuri (minore).
- Presiunea prezentării sinelui, dacă nu este la cote foarte înalte, ci cel puţin acceptabile, are
uneori ca efect nedorit practicarea minciunii, invocarea de
cauze inexistente, ceea ce la oamenii cu decenţămorală conduce la tensiunea trăită dramatic între a
face impresie bună celorlalţi şi a fi, totodată, onest.

42
 5. PERCEPȚIA SOCIALĂ
__________________________________________________________

Modul oamenilor de a se raporta la celelalte persoane, la obiectele şi fenomenele lumii

înconjurătoare este determinat de structura sistemelor lor cognitive - cunoştinţe, informaţii,
concepţii despre lume, despre personalitatea umană, despre sine etc. - şi de funcţionalitatea
acestora.
Încă din 1938 Allport arăta că extistă zece factori/variabile care facilitează capacitatea de
evaluare a celorlalţi, perceptivul şi epistemicul acţionând conjugat în procesul pe care îl analizăm:
• experienţa interpersonală;
• asemănarea;
• inteligenţa;
• complexitatea cognitivă;
• cunoaşterea de sine adecvată;
• abilităţi de adaptare socială;
• detaşarea;
• atitudinea estetică;
• pasiunea pentru subiectiv;
• genul (sexul).

5.1. Elementele perceptiei sociale

I. Observatia
Perceptia sociala se refera la procesele prin care oamenii ajung sa se înteleaga unii pe
ceilalti privindu-se ca entităţi distincte faţă de observatori şi unii faţă de ceilalţi.
Întelegerea celorlalti poate fi dificila, dar constituie o parte vitala a vietii de zi cu zi. Cum se
realizeaza? Pe ce fel de indicii ne bazam? Nimeni nu poate ‘vedea’ starile de spirit launtrice ale
altcuiva, gândurile, sentimentele si intentiile sale elementele perceptiei sociale.
Acestea provin din trei surse: persoanele observate, situatiile în care se afla si comportamentul lor.

43
 a. Persoanele observate:
În viata cotidiana suntem influentati de înfatisarea exterioara a diferitelor persoane cu care
avem de -a face; conteaza talia, culoarea tenului, a parului, alura corporala, îmbracamintea
(criminalii în negru sunt considerati mai agresivi decât cei în culori deschise), ba chiar si numele
traditionale
Îndeosebi figura atrage atentia:
- Oamenii ar fi genetic programati sa se comporte protector fata de trasaturile infantile.
- Învatam sa asociem trasaturile infantile cu însusiri precum neaju torare, slabiciune, candoare etc.,
pe care le generalizam apoi si la adulti.
- Poate ca exista o legatura între aparenta si comportament.
În orice caz, încrederea noastra în aparentele chipului omenesc este atât de mare, încât
suntem socati ori de câte ori aparentele sunt contrazise de fapte.

b. Situatiile: scenarii de viata

- Fiecare dintre noi poseda notiuni prestabilite despre anumite tipuri de situatii – adevarate
‘scenarii‘ care ne permit sa anticipam scopurile, comportamentele si rezultatele probabile ale unei
situatii particulare.
- Bazându-se pe experienta lor trecuta, oamenii îsi pot închipui cu usurinta succesiunile de
evenimente care sunt de asteptat sa aiba loc la supermarket sau la o cina.
- Cunoasterea acestor scenarii sociale ne ajuta sa întelegem comportamentul verbal si non-
verbal al celorlalti.
- Aceasta cunoastere ne face sa ne asteptam ca un individ oarecare sa fie politicos la un interviu,
glumet la un picnic si scandalagiu la o betie generala.
Scenariile influenteaza perceptia sociala în doua modalitati:
- Uneori vedem ceea ce ne asteptam sa vedem.
- Oamenii folosesc ceea ce stiu despre situatiile sociale ca sa explice cauzele comportamentului
celorlalti; un comportament atipic ne spune mai multe despre cineva decât un comportament
standard.

c. Indicii comportamentali:
- comportamentul nonverbal
- Un pas esential în perceptia sociala consta în a recunoaste ce face cineva la un moment
dat.
Identificarea actiunilor dupa natura miscarilor efectuate este foarte usoara.
- Limbajul tacut al comportamentului nonverbal.
- Indicii comportamentali sunt utilizati nu numai pentru identificarea actiunilor cuiva, ci si
pentru determinarea starilor sale interioare.

44
 - A cunoaste sentimentele altei persoane poate fi o sarcina dificila, pentru ca oamenii cauta
adeseori sa-si disimuleze adevaratele emotii.
- Câteodata oamenii ne spun de-a dreptul ceea ce simt, alteori nu ne spun, fie pentru ca ei
însisi nu sunt prea siguri, fie pentru ca încearca sa-si ascunda sentimentele.
- Din aceste motive, ne bazam adesea pe limbajul tacut al comportamentului nonverbal.
- Darwin sustine ca expresiile faciale ale emotiilor sunt înnascute si întelese de oamenii din
întreaga lume.
Cele mai revelatoare surse de indici comportamentali sunt:
1. Body language: multe lucruri putem afla observând anumite gesturi, mersul, postura, ritmul si
fluenta diferitelor miscari ale cuiva.
- Exista si gesturi conversationale, care înlocuiesc schimbul de cuvinte prin limbajul corporal:
pumnul ridicat, fluturarea mâinii, degetele aratate în diferite pozitii.
2. Contactul vizual sau privirea – oglinda sufletului.
De regula, socotim ca un ins care evita sa ne priveasca în ochi este evaziv, rece, temator, timid sau
indiferent;
privirea frecventa înseamna intimitate, încredere reciproca, sinceritate, respect; privirea insistenta
denota o stare de tensiune, furie sau ostilitate.
În mod tipic, contactul vizual este interpretat în functie de termenii anteriori ai unei relatii (daca
aceasta este o relatie de prietenie, are o semnificatie pozitiva; daca este o relatie de ostilitate,
semnificatia este negativa).
3. Spaţiul personal – există diferenţe în ceea ce priveşte spaţiul personal, femeile preferând o
apropiere mai mare dacât bărbaţii care suportă mai greu aşezarea faţă în faţă, acceptând mai
degraba sa-i stea alaturi.
4. Atingerea este, la rândul ei, purtatoare de informatii. În toata lumea se raspândeste gestul high
five ca semn de felicitare; de multa vreme, bataia usoara pe spate este un semn de simpatie, cotul
glumet în coaste este un semn de complicitate, îmbratisarea un semn de iubire sau prietenie etc.

d. Transparenta si disimulare
- Perceptia sociala este dificila pentru ca oamenii încearca adeseori sa îsi ascunda ori sa îsi
disimuleze adevaratele sentimente.
- Oamenii gresesc adesea atunci când încearca sa distinga adevarul de minciuna,
supraevaluând finetea capacitatii lor de depistare a minciunii.
- Atunci când suspectam o minciuna nu ne putem încrede numai în vorbele pe care le auzim;
expresia faciala este, de asemenea, controlabila.
- Corpul este mai revelator decât fata (miscari involuntare ale membrelor, postura)
- Cel mai mult ne tradeaza vocea: tonul se ridica, iar numarul ezitarilor în vorbire creste.

e. Scheme, scenarii si prototipuri

45
 Culegerea de informatii despre ceilalti nu este niciodata pasiva si pur receptiva. Subiectul
perceptiei sociale poseda întotdeauna o experienta sociala anterioara, structurata într-un ansamblu
de scheme si categorii ale persoanelor si situatiilor de tot felul, care permit aprecierea rapida pe
baza unui set limitat de informatii.
e1. Schemele:
- Schemele de persoane - sunt structuri cognitive individualizate, referitoare la anumite
categorii de personae. Fiecare dintre noi avem câte o schema de politician, de actor, de
fotbalist etc.
- Schemele de roluri sunt structuri cognitive despre ocupantii unui rol social; de exemplu, un
„pilot de avion“ conduce avionul si nu consumă bauturi alcoolice în timpul zborului.
- Schemele abstracte nu contin informatii despre o categorie specifica, ci anumite reguli de
prelucrare a informatiei; de exemplu, daca îti este simpatic X si lui X îi place de Y, pentru a
pastra echilibrul si o buna relatie cu X ar trebui sa îl placi si tu pe Y.
e2. Scenariile sunt succesiuni de scheme. De exemplu recunoaştrea unui anumit scenariu in
momentul in care intram intr-un restaurant.
e3. Prototipul este un set de scheme legate de o persoană sau un grup de persoană.
- - De exemplu încadrarea în acelaşi set de scheme a unor persoane cu aceeaşi profesie.
- - Schemele, scenariile şi prototipurile sunt forme ale memoriei sau cadre ale memoriei care
ajută la procesarea rapidă a informaţiilor despre ceilalţi.
e4. Caracteristici ale stimulilor observationali.
- Indiscutabil, noi nu remarcam si nu retinem toti stimulii semnificativi; elementele
din care ne formam o impresie globala depind de ceea ce ne atrage atentia în mod deosebit.
Proeminenta este proprietatea stimulului de a iesi în evidenta, de a se face remarcat fata de alti
stimuli din context.
- - Astfel, un singur barbat este proeminent într-un grup format exclusiv din femei, dar nu si
într-un grup echilibrat
Acuitatea - în timp ce proeminenta este o proprietate a unui stimul în raport sau prin
comparative cu alti stimuli, acuitatea este o proprietate intrinseca a stimulului ca atare.
Au o mare acuitate stimulii:
- -emotional socanti (de exemplu, o crima violenta) ;
- -cei a caror concretete stârneste imaginatia (relatarea detaliata si sugestiva a unei crime
violente) ;
- -apropiati de subiect în timp si spatiu (o crima violenta comisa ieri chiar pe strada unde
locuiesti).
Accesibilitatea - ne atrag atentia nu neaparat stimulii cei mai relevanti, ci aceia care sunt mai
usor accesibili (datorita activarii schemelor sociale sau datorita efectului de priming, de care va
fi vorba ulterior).

46
 5.2. Atribuirea . Cadrul conceptual al atriburii

- În relaţiile cotidiene oamenii nu sunt observatori neutri ai comportamentului altora, ci

dimpotrivă, ei încearcă înţelegerea acestor comportamente, explicarea şi evaluarea lor.
- De ce oamenii acţionează aşa cum acţionează?
- Cum pot fi înţelese şi interpretate acţiunile lor?
- Când opiniile despre alţii sunt corecte, când sunt eronate şi cum putem şti acest lucru?
- Încercând să răspundă la aceste întrebări, teoriile atribuirii descriu procesele prin care persoana ce
percepe (observatorul) face inferenţe, raţionamente asupra persoanei ce acţionează, actorul, sau, cu
alte cuvinte, studiază modurile în care o persoană ajunge la explicarea comportamentelor observate.
□ Definiţia atribuirii.
- Studiul atribuirii în psihologia socială a început cu analiza lui Heider (1958) privind
modul în care oamenii percep şi explică acţiunile celor din jur.
- Pentru Heider atribuirea este „modul în care impresiile sunt ancorate în lumea socială"
(1958, p.24), „procesul prin care omul intuieşte realitatea, o poate prezice şi stăpâni" sau,
mai simplu, stabilirea (precizarea) cauzelor comportamentului
- După Kuper şi Kuper, „atribuirea este o explicaţie cauzală ce vizează procesele cognitive şi
consecinţele proceselor prin care oamenii explică, interpretează comportamentele altora şi
pe cele proprii" (1996, p. 21)
- În esenţă deci, atribuirea vizează procesul prin care o persoană, pornind de la
comportamentele observate, avansează o serie de ipoteze explicative referitoare la
acestea.

5.3. Tendinte deformatoare in atribuire (Erori ale atribuirii):

1. Euristici cognitive
De regula, în viata cotidiana, oamenii fac rationamente prescurtate, care prezinta avantajul
rapiditatii, dar si riscurile lipsei de acuratete. Aceste operatii rapide si destul de neglijente de
descifrare a cauzelor comportamentului celorlalti se numesc euristici si prezinta în mod tipic
anumite tendinte deformatoare (bias ante). Biases = erori
În 1973, Daniel Kahneman si Amos Tverski constata ca deseori facem atribuiri si alte tipuri
de judecati sociale pe baza unor euristici cognitive: reguli empirice de prelucrare a informatiei, care
ne fac capabili sa gândim repede si usor, dar foarte adesea eronat.
- Euristica accesibilitatii se manifesta prin tendinta de a estima sansele producerii unui
eveniment în functie de cât de usor ne vin în minte diferite ipostaze ale sale.
- În cadrul unui test, s-a pus participantilor întrebarea: „Care cuvinte englezesti sunt cele
mai frecvente – cele care încep cu litera r sau cele în care r este a treia litera?“
- Desi în realitate sunt mult mai numeroase cuvintele în care r este a treia litera, toti
participantii au ales prima varianta, deoarece le-au venit în minte mai usor cuvinte care
încep cu r.

47
A. Euristica accesibilitatii ne poate deruta în doua feluri:
1. Efectul falsului consens se manifesta prin tendinta oamenilor de a supraevalua masura în
care ceilalti le împartasesc opiniile, atributele si comportamentele.
- Exagerarea este cu atât mai mare cu cât procentul real al celor care au aceleasi preferinte
este mai scazut. Motivul? Avem tendinta de a ne asocia cu alti oameni cu care ne
asemanam în anumite privinte importante, astfel încât ne este mai usor sa remarcam si sa ne
amintim ocazii în care ceilalti judeca la fel ca si noi.
- Acest efect nu se manifesta atunci când oamenilor li se cere parerea despre comportamentul
indivizilor din alte grupuri sociale.

Într-un experiment vizând falsul consens (Ross, 1977) studenţii dintr-o universitate au fost
rugaţi să meargă prin campus purtând pe piept un afiş cu mesajul „Mâncaţi la Joe".
Cei care au acceptat să poarte însemnul au estimat că 62% dintre colegi ar fi fost şi ei de acord;
aceia care au refuzat, au estimat că 67% dintre colegi ar fi refuzat.
Nu întotdeauna însă supraestimăm numărul celor care se comportă într-o manieră similară nouă.
Dacă acţiunea pe care o realizăm nu are consecinţe pozitive sau negative clare, decisive, ca în
experimentul cu însemnul „Mâncaţi la Joe", suntem înclinaţi să credem că majoritatea persoanelor
s-ar comporta la fel.
2. Eroarea statistica se manifesta prin faptul ca oamenii sunt mult mai putin influentati de
informatia statistica, furnizoare de probabilitati obiective, decât de imaginea vie a unui caz singular,
de multe ori atipic. Exemplu:
Ne temem mai mult de un zbor cu avionul decât sa mergem cu masina, desi statisticile arata ca
numarul accidentelor aviatice este mult mai mic.

B. Gândirea contrafactuala se produce frecvent deoarece ne este mai usor sa ne imaginam

„ce-ar fi fost daca...?“, mai ales atunci când evenimetele reale nu ne satisfac pe deplin sau
daca ne-am gasit la un pas de o mare izbânda sau de o catastrofa.
- Daca ceea ce ne închipuim ca ar fi fost posibil, ne ofera o imagine mai buna decât realitatea, ne
simtim dezamagiti, frustrati si furiosi; daca, dimpotriva, închipuirea ne furnizeaza o posibila situatie
mult mai rea decât cea reala, ne simtim usurati.

Eroarea fundamentala de atribuire

Psihosociologia demonstreaza ca oamenii sunt puternic influentati de contextual situational
al comportamentului lor.
Parintii sunt surprinsi de faptul ca acasa copilul lor este obraznic iar la scoala este un înger.
Studentii pot fi surprinsi sa constate ca profesorul lor, atât de elocvent la catedra, îsi gaseste cu greu
cuvintele la o reuniune mai putin formala.

48
- Atunci când încearca sa explice comportamentul cuiva, oamenii au tendinta sa supraestimeze
rolul factorilor personali si sa treaca cu vederea impactul situatiei. Întrucât aceasta tendinta este
foarte raspândita, i s-a spus eroarea fundamentala de atribuire.

- După cum reiese din studiul modelelor atribuirii, oamenii obişnuiţi sunt văzuţi asemenea
unor oameni de ştiinţă naivi care încearcă să identifice cauzele evenimentelor cu care intră
în contact.
- Însă, uneori, oamenii nu au nici timp şi nici resursele necesare pentru a analiza realitatea
într-o maniera ştiinţifică;
- ei adoptă strategii de simplificare a procesării informaţiilor, bazate pe principiul eficienţei
(Drozda-Senkowka, 1998).
- De aceea, activitatea cotidiană de procesare informaţională prezintă frecvent tendinţe
deformatoare / erori.

Oamenii sunt consideraţi responsabili pentru comportamentele pe care le desfăşoară deoarece

se presupune că acestea ar fi rezultatul propriei alegeri şi al dispoziţiilor stabile ale actorului.
Această corespondenţă se realizează chiar şi în acele situaţii în care factorii situaţionali sunt cei
care au determinat comportamentul actorului.
Experiment:
- 2 studenti – sa joace rolul de intervievat si celalalt de intervievator (rolurile sunt distribuire aleator
de colegi, care au rol de observatori si evaluatori – trebuie sa evalueze cultura generala a celor 2)

Integrarea dispozitiilor si impresiilor

Stiind despre cineva ca poseda o anumita trasatura, suntem tentati sa inferam ca poseda si
anumite alte trasaturi.
- De pilda, putem presupune ca un ins imprevizibil este totodata si periculos sau ca un alt individ
care vorbeste rar este si încet la minte.
- Ordinea în care sunt cunoscute diferitele trasaturi ale cuiva poate influenta de asemenea
impactul lor asupra impresiei generale.
- Adesea o informatie are un impact mai puternic daca este cunoscuta mai devreme, înaintea
altora: acesta este asa-numitul primacy effect, sau efectul informatiei primare.
Explicaţii: odata ce observatorul considera ca si-a format o impresie adecvata, nu mai
acorda atentie informatiilor ulterioare. Efectul îsi pierde intensitatea daca observatorul este odihnit,
atent si motivat sa nu se pripeasca.
- O alta explicatie se bazeaza pe ipoteza schimbarii de sens: odata ce oamenii îsi formeaza o
prima impresie, tind sa interpreteze informatiile inconsistente în lumina primei impresii.

49
 - Când se spune ca un ins blând este calm, se infereaza ca este vorba de cineva amabil,
pasnic, linistit si senin; daca se spune ca un ins crud este calm, se interpreteaza ca e vorba
de o persoana rece, vicleana si calculata.
- Mai rar se produce efectul informatiei recente (recency effect), atunci când informatia cea
mai recenta influenteaza decisiv formarea impresiilor.

Tendinte confirmationiste – de la impresii la realitate

Oamenii sunt predispusi sa manifeste tendinte confirmationiste, adica sunt înclinati sa
interpreteze, sa caute si chiar sa nascoceasca informatii de natura sa le sustina convingerile pe care
si le -au format.
Profetia autorealizatoare
În 1948, Robert Merton lanseaza o idee profunda, relatând cazul ipotetic al unei banci care
da faliment din cauza unui simplu zvon, potrivit caruia banca ar fi devenit insolvabila: alertati de
zvon, primii clienti îsi retrag în graba depunerile, ceea ce întareste si raspândeste zvonul, astfel
încât numarul deponentilor care îsi lichideaza conturile sporeste, banca intra în criza de lichiditati si
chiar da faliment. Profetia se îndeplineste.
Procesul profetiei autorealizatoare (self -fulfilling prophecy) parcurge trei etape:
- subiectul perceptiei sociale îsi formeaza o prima impresie despre o persoana tinta, bazându-se pe
interactiunea directa sau pe alte surse de informatii.
- subiectul se comporta în conformitate cu prima impresie.
-persoana tinta adopta un comportament corespunzator actiunilor subiectului, ale carui expectatii
initiale se confirma. (vezi exemple).

Stereotipurile: definire si formare.

Comportamentul oamenilor fata de grupurile din societate se bazeaza în mare masura pe
stereotipurile lor privind grupurile respective.
Un stereotip este o anumita convingere (credinta, opinie) care asociaza un întreg grup de
oameni cu anumite trasaturi.
Exista o multime de asemenea credinte stereotipe: „Toti tiganii sunt smecheri, lenesi si hoti“;
„Toti ungurii sunt sovini, înfumurati si iredentisti“; „Toti rusii sunt betivi, cruzi si
sentimentali“; „Toti englezii sunt flegmatici, snobi si pragmatici“; ”japonezii sunt harnici”,
”sportivii nu prea inteligenti”, ”bibliotecarii tacuti”, ”contabilii plicticosi”, ”toti politicienii sunt
corupti”, etc.
- Odata format, stereotipul determina memorarea si prelucrarea selectiva a informatiei, astfel încât
ea sa îl sustina cu probe.
- Cine crede ca toti politicienii sunt corupti, va avea tendinta sa supraestimeze numarul
scandalurilor de coruptie din viata politica în comparatie cu actele de coruptie din alte sfere de
activitate.

50
 6. PERCEPȚIA INTERPERSONALĂ
_____________________________________________________

6.1. Empiric şi ştiinţific în cunoaşterea personalităţii

După cum este cunoscut, prin cunoaştere se înţelege procesul complex de dezvăluire a
esenţei obiectelor şi fenomenelor, de însuşire, reproducere mintală (modelare) a realităţii
obiective de către subiectul cunoscător, individual şi/sau colectiv. În teoria cunoaşterii se face
distincţie între cunoaşterea comună, cotidiană – numită şi cunoaştere empirică – şi cunoaşterea
ştiinţifică.
Primul tip de cunoaştere este foarte mult marcat de „bunul simţ”, de intuiţie, stereotipuri
şi prejudecăţi, de etaloane şi criterii de apreciere aleator însuşite, de caracteristicile sistemului
cognitiv ale celui care întreprinde cunoaşterea, de sistemul său de valori etc. Ca atare,
obiectivitatea cunoaşterii comune se relativizează foarte mult, în funcţie de factorii enumeraţi, de
nivelul de instruire al subiectului cunoscător, de alte componente ale structurii sale de
personalitate, de statutele şi rolurile sociale deţinute, astfel încât rezultatele cunoaşterii aceluiaşi
obiect, fenomen, proces sunt foarte diferite de la un individ la altul. Aceasta nu înseamnă că în
cunoaşterea empirică – şi ne referim, în special, la domeniul cunoaşterii oamenilor – nu se
poate ajunge la rezultate satisfăcătoare, pe baza cărora indivizii pot acţiona, coacţiona şi
interacţiona cu o anumită eficienţă, aspect asupra căruia ne-am oprit şi în paragraful anterior.
Cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte să elimine imperfecţiunile menţionate, obiectiv care se
realizează prin satisfacerea de către aceasta a trei cerinţe fundamentale:

51
 • să explice;
• să îngăduie elaborarea de predicţii ;
• să ofere posibilitatea de a fi verificată.
Referitor 1a prima cerinţă, cea explicativă, cunoaşterea ştiinţifică aspiră să arate, să
explice de ce s-a produs un fapt, un comportament, un eveniment şi nu altul. Aşadar, prin
explicaţie reducem necunoscutul la cunoscut, dăm un răspuns la întrebările de ce sau din ce cauză,
pentru care motiv etc., adică la întrebări de forma de ce x, unde x este descrierea producerii sau
existenţei a ceea ce vrem să înţelegem. Pe scurt, a explica ceva înseamnă a-i cunoaşte cauza.
Posibilitatea ca pe baza unor cunoştinţe ştiinţifice să elaborăm predicţii este, de asemenea,
deosebit de importantă, constituind un criteriu major de demarcaţie între cunoaşterea ştiinţifică şi
cea empirică. De fapt, explicaţia şi predicţia sunt foarte strâns conexate : cunoscând de ce s-a
produs un eveniment, un comportament, condițiile în care acesta a apărut, putem prevedea
relativ ușor producerea evenimentului sau comportamentului respectiv în funcţie de existenţa
condiţiilor specifice.
În fine, cunoaşterea ştiinţifică – exprimată în noţiuni, concepte, legi – poate fi verificată.
Prin observaţii şi experimente repetate, prin supunerea la proba verificării putem controla
corectitudinea cunoaşterii respective.

Cunoaşterea empirică poate ajunge şi ea la satisfacerea acestor condiţii, dar într-o măsură
extrem de limitată: explică adecvat un număr mic de evenimente şi fenomene, iar predicţiile cu
grad mare de probabilitate sunt puţin numeroase etc.
Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice prezentate mai sus, se referă atât la ansamblul
legilor, noţiunilor, conceptelor acumulate în obiectul teoretic al psihologiei, cât şi la procesul
individual de cunoaştere a personalităţii desfăşurat ele cei interesaţi – lideri, manageri,
instructori, educatori etc. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că se impune ca toţi aceştia să-şi
însuşească un minimum de cuno- ştinţe teoretice ele psihologie, fără de care personalitatea nu
poate fi înţeleasă în parametrii săi esenţiali, iar pe ele altă parte că atributele cunoaşterii ştiinţifice
trebuie realizate în fiecare acţiune individuală de cunoaştere. Legile generale ale funcţionării
psihicului sunt valabile, la nivel statistic, pentru un număr mare de indivizi. Pentru fiecare
individ în parte intervine o multitudine de factori specifici, care ponderează şi particularizează
legităţile generale, iar cunoaşterea acestor factori specifici, a modului lor de acţiune semnifică, de
fapt, cunoaşterea individualităţii, a personalităţii celui în cauză.

6.2. Specificul cunoaşterii personalităţii

Paragraful anterior, deşi finalizat prin definiţia cunoaşterii personalităţii, nu surprinde decât
parţial specificul acesteia, comparativ cu cunoaşterea din domeniul ştiinţelor fundamentale —
fizica, matematica, chimia etc. sau al ştiinţelor tehnice. În domeniul psihologiei personalităţii,

52
cunoaşterea capătă particularităţi distincte, având în vedere că atât subiectul cunoscător cât şi
obiectul cunoaşterii au acelaşi statut existenţial – sunt fiinţe umane.
Aceste particularităţi – de ordin obiectiv, adică independente de caracteristicile psihologice şi
psihosociale ale subiectului cunoscător, de contextul situaţional în care se desfăşoară procesul
de cunoaştere etc. – se prezintă astfel:
1. obiectul cunoaşterii este înzestrat cu caracteristici psihologice, este o fiinţă umană, adică un
centru de acţiune cu o dinamică proprie şi care nu se va „oferi" pasiv subiectului cunoscător, ci
va interacţiona cu acesta. Conceperea simplistă, unilaterală a procesului de cunoaştere de la
un subiect activ la un obiect imobil, pasiv, este urmată de cele mai multe ori, de efecte negative
în planul autenticităţii, cunoaşterii şi al interacţiunii consecutive dintre, subiectul cunoscător şi
persoana ce face obiectul cunoaşterii ;
b. fiinţa umană – care dispune deci ele intenţii, motive, aspiraţii, scopuri, voinţă etc. – are şi
capacitatea de a observa că este observată, studiată, fapt care o poate duce la intenţia de
modificare sau chiar la modificarea efectivă a comportamentului, în funcţie ele motivele şi
scopurile sale :
- să creeze o imagine favorabilă despre sine, care să-i aducă avantaje, avînd în vedere că cel
ce încearcă să o cunoască este,în cazul nostru, persoana investită cu autoritate ;
- uneori, deşi acest lucru poate părea surprinzător, obiectul cunoaşterii poate da naştere unor
comportamente care corespund mai puţin aşteptărilor subiectului cunoscător. Marea majoritate a
celor pe care educatorul militar urmăreşte să-i cunoască se află la vîrsta de 19-22 de ani, vîrsta la
care dorinţa de a epata, de a brava, de a impresiona nu este pusă în balanţă cu eventualele riscuri
ce ar putea decurge clin folosirea unor mijloace de a impresiona – aici comportamente – de
multe ori, ostentative.
Astfel, spre deosebire de cunoaşterea obiectelor fizice, cunoaşterea fiinţei umane poate
genera, din motivele expuse, şi anumite stări tensionale ;
c. evident, persoana supusă cunoaşterii va desfăşura şi ea, la rînclul său, un proces de
cunoaştere a subiectului cunoscător şi, în funcţie ele datele obţinute, îşi va modifica sau nu
comportamentul într-un sens sau altul şi se va implica într-un anumit tip de relaţie
interpersonală cu acesta clin urmă. Particularitatea enunţată poate influenţa decisiv şi acţiunea
educaţională, avînd în vedere valoarea ele model a subiectului cunoscător, a comandantului. Ori, se
ştie că tinerii, militarii în termen în speţă, imită cu predilecţie persoanele investite cu autoritate,
aclică pe comandanţii lor
d. structura de personalitate se dezvăluie, se etalează în timp; capacitatea omului de a
emite informaţii despre sine – spontan sau conştient – de a-şi manifesta personalitatea se
realizează treptat, în interacţiune cu ceilalţi şi cu situaţiile prin care trece. Subiectul cunoscător
trebuie să urmărească permanent situaţiile şi interacţiunile celui pe care vrea să-l cunoască, pentru a
vedea ce atitudini, ce comportamente se confirmă, prin repetiţie – şi îi sunt, deci, caracteristice –
care sunt accidentale, nespecifice şi să le interpreteze adecvat atât pe unele, cât şi-pe altele. Este
posibil ca interacţiunile şi situaţiile sociale cotidiene în care este implicată persoana obiect al
cunoaşterii să-i solicite, să-i activeze acesteia doar anumite trăsături ele personalitate, uneori,
aceleaşi. Educatorul, ca subiect cunoscător, trebuie să urmărească atent apariţia acelor situaţii care
o solicită diferenţiat sau a aşa-numitelor „experienţe cruciale" – care sunt evenimente-cheie sau
experienţe importante trăite de către o anumită persoană, în care aceasta din urmă îşi manifestă
structura de personalitate infinit mai semnificativ decât în situaţiile cotidiene.
e. în. fine, oamenii diferă foarte mult din perspectiva gradului de a se exterioriza sau

53
accesibilitatea, la cunoaştere, adică în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie pe care o
dezvăluie de bună voie despre ei înşişi, caracteristică ce se dispune pe un continuum : de la
transparenţă (accesibilitate foarte mare pentru ceilalţi) la opacitate (accesibilitate foarte redusă).
Indivizii transparenţi sunt deschişi, spun foarte mult despre ei înşişi, pe când cei opaci sunt
enigmatici, foarte rezervaţi şi reticenţi cînd este vorba despre propria persoană. Este o
caracteristică strict individuală, deşi, după cum s-a constatat, tinerii sunt mai deschişi, mai
transparenţi decât maturii, iar femeile – în contradicţie cu ceea ce se crede în psihologia naivă –
sunt mai puţin opace, decât bărbaţii.

În plus, acelaşi individ nu este egal accesibil pentru toţi ceilalţi, nu se dezvăluie
tuturor în aceeaşi măsură – poate fi transparent pentru mulţi din cei cu care vine în contact,
pentru mai puţini sau numai pentru o singură persoană.
Atunci când persoana ce urmează să fie cunoscută devine obiect de studiu sistematic,
ştiinţific – aşa cum trebuie să fie procesul de cunoaştere desfăşurat ele orice comandant, de orice
instructor şi educator – accesibilitatea va fi ponderată şi de felul în care aceasta percepe şi
evaluează obiectivele şi rezultatele studierii sale de către o altă persoană ; această accesibilitate
controlată, care a primit numele de permisivitate la cunoaştere uneori facilitează, alteori
îngreuiază procesul cunoaşterii ştiinţifice a personalităţii.
Analiza succintă a acestor caracteristici – care nu se întâlnesc în cunoaşterea obiectelor
fizice – relevă în mod clar necesitatea cunoaşterii personalităţii pe baze riguros ştiinţifice. Şi totuşi,
oamenii îşi dezvoltă din necesităţile interacţiunii cu ceilalţi, numeroase strategii, metode şi
proceduri empirice de cunoaştere a personalităţii, fără a recurge întotdeauna ia suporturile ştiinţifice
ale acestui, proces. Studierea prealabilă a nivelului empiric în cunoaşterea personalităţii, a limitelor
şi erorilor sale a modului în care acestea pot fi evitate constituie un prim pas necesar in
formarea unei autentice competenţe ştiinţifice în cunoaşterea celorlalţi.

6.3. Conceptul de percepţie interpersonală

În toate domeniile cunoaşterii, inclusiv în cunoaşterea psihologică, există, aşa cum

arătam în capitolul anterior, un nivel al cunoaşterii empirice - realizat în contextul vieţii
cotidiene, cu mijloacele observaţiei curente şi ale limbajului comun - şi un nivel al cunoaşterii
ştiinţifice, sistematic desfăşurată, care pune în acţiune mijloace obiective de studiu, explică şi face
predicţii, iar rezultatele - care condensează informaţiile în limbajul ştiinţei psihologice - pot fi
verificate (vezi în acest sens: Radu, 1988, p. 26).
Analiza nivelului empiric al cunoaşterii personalităţii - care a primit denumiri relativ
diferite: percepţia semenului, percepţia celuilalt, percepţia persoanei, percepţia socială, percepţia
interpersonală (Tucicov, 1978, p. 220; Golu, 1974, p. 138-144; Popescu Neveanu, 1978, p. 25;
Dicţionar enciclopedic de psihologie, 1979, p. 44; Chelcea, Chelcea, 1983, p. 223; Allport, 1981,
p. 483;
Tagiuri, Petrullo 1958; Krech, Crutchfield, Ballachey, 1962, p. 56; Freedman, Carlsmith, Sears,
1974, p. 30; Gergen, Gergen, 1985, p.
73) etc. - constituie o etapă necesară in demersul metodologic de formare a competenţei
autentice de cunoaştere a personalităţii umane. Analiza este utilă atât pentru a prelua şi utiliza în
cunoaşterea celor cu care interacţionăm achiziţiile sale certe, valide, cât şi, mai ales, pentru a evita
54
numeroasele erori posibile în cadrul acestui nivel.
Optăm pentru conceptul de percepţie interpersonală tocmai pentru a accentua
reciprocitatea acţiunii de cunoaştere dintre persoane. Atunci când analiza noastră va fi
focalizată pe procesele şi particularităţile unuia dintre partenerii de interacţiune vom folosi,
după caz, şi celelalte denumiri utilizate de literatura de specialitate.

6.4. Complexitatea procesului de percepţie interpersonală

Modul oamenilor de a se raporta la celelalte persoane, la obiectele şi fenomenele lumii

înconjurătoare este determinat de structura sistemelor lor cognitive - cunoştinţe, informaţii,
concepţii despre lume, despre personalitatea umană, despre sine etc. - şi de funcţionalitatea
acestora. Vom prezenta succint efectele derivate din aceste două proprietăţi - structura şi
funcţionalitatea sistemului cognitiv -, efecte a căror cunoaştere facilitează înţelegerea proceselor
de percepţie interpersonală. Şi aceasta pentru că, întotdeauna, comportamentul unei persoane -
în raport cu ambianţa sa fizică, dar mai ales psihosocială, deci în raport cu cei din jur - va fi
guvernat de faptele percepute şi nu de faptele obiective, aşa cum sunt ele în realitate. Astfel:
a. cunoştinţele unei persoane sunt selectiv organizate, deoarece dintre obiectele aflate în
ambianţă numai unele intră în cunoaşterea sa, iar dintre caracteristicile acestora, numai unele sunt
percepute. Elementele de cunoaştere ale unui om nu constituie o reprezentare fotografică a
lumii, ci o construcţie personală, în care anumite obiecte, fenomene, procese, comportamente,
selecţionate perceptiv de individ pentru scopurile sale, sunt văzute într-o manieră proprie.
Această organizare cognitivă are două serii de determinanţi:
□ factorii stimulului (obiectului) - frecvenţa, intensitatea, dinamica sa de manifestare etc. ;
□ factorii persoanei care percepe, între care, anticipăm, stările psihice de moment,
cunoştinţele anterioare şi atitudinile fundamentale joacă un rol important. Aceşti factori
personali limitează numărul obiectelor care poate fi perceput în orice moment. De asemenea,
factorii personali coboară pragurile de recunoaştere la anumiţi stimuli, persoana recunoscând,
identificând mai uşor ceea ce-l interesează, ceea ce corelează cu cunoştinţele sale anterioare, ceea
ce corespunde sistemului său de valori şi atitudini. În acest sens, o deosebită importanţă o are
atitudinea pregătitoare (montajul) faţă de apariţia eventuală a unui anumit stimul, atitudine care
duce, uneori, la o identificare foarte rapidă şi foarte corectă, după cum poate duce - aşa cum s-a
demonstrat experimental - şi la concluzii sau false identificări. În fine, factorii personali pot
distorsiona cunoaşterea obiectelor relevante nu numai în unele cazuri de identificare, ci într-un plan
mult mai larg, acela al interpretării acestora, al acordării de semnificaţii etc.; distorsiunea este
determinată de emoţiile, dorinţele, cerinţele şi motivaţiile persoanei, astfel încât semnificaţiile
obiectului să fie concordante cu acestea;
b. un al doilea efect derivat din structura şi funcţionalitatea sistemelor cognitive constă în
faptul că acestea sunt caracterizate, în majoritatea cazurilor, de armonie, de consonanţă sau
coerenţă
cognitivă. Tocmai de aceea unele fapte percepute sunt distorsionate, reinterpretate pentru a se
potrivi cu cunoştinţele noastre anterioare.
Ce se întâmplă însă când percepem fapte net contradictorii şi cât de mare este rezistenţa
la o eventuală schimbare a sistemului nostru cognitiv - opinii, concepţii etc. ?

55
 Atunci când suntem obligaţi să acordăm atenţie unor noi fapte, unor informaţii care par a
nu se potrivi cu cogniţiile noastre preexistente sau care le contrazic (disonanţă cognitivă), se
ajunge la o schimbare radicală a întregului eşafodaj, se formează un nou sistem consonant.
Această restructurare nu este atât de simplă pe cât s-ar părea, se realizează în timp şi cu
anumite trăiri emoţionale negative ale persoanei respective. Pe de altă parte, însă, uneori, în ciuda
acestor fapte contradictorii, nu se produce decât o schimbare cognitivă relativ uşoară, pentru a
acomoda noile cunoştinţe cu cele vechi, menţinând convingerile noastre anterioare chiar în pofida
evidenţei. Şi, de obicei, această schimbare se aplică noilor cunoştinţe - reinterpretarea lor, chiar
distorsionarea puternică.
Schimbările cognitive sunt produse de schimbările în informaţiile individului, dar sunt
determinate de schimbările motivaţiei sale - interese, trebuinţe, aspiraţii etc.
Analiza, chiar şi sumară, a percepţiei umane şi a sistemului cognitiv permite formularea
unor principii de funcţionare a acestuia din urmă:
• individul are un rol activ în organizarea cunoştinţelor;
• individul are tendinţa de a forma raporturi echilibrate între elementele cognitive şi de a
restructura aceste raporturi pentru a ajunge la o stare de echilibru;
• există o serie de reguli ce stau la baza constituirii raporturilor dintre cunoştinţe.
Cunoaşterea acestor principii este utilă pentru că facilitează explicarea şi înţelegerea
procesului de percepţie interpersonală, a rolului factorilor personali în percepţia celuilalt, cât şi,
mai ales, a modului de structurare a imaginii despre celălalt, aspecte ce vor fi tratate în
paragrafele următoare.
Este evident că în procesul percepţiei interpersonale acţionează atât legile generale ale
percepţiei, enunţate mai sus, cât şi caracteristicile specifice, datorită faptului că obiectul
cunoaşterii îl constituie fiinţa umană, centru de acţiune dotat cu proprietăţi psihologice. Mai
mult decât atât, în percepţia celorlalţi, omul se poate implica motivaţional mult mai puternic, având
în vedere că percepţia constituie primul pas în stabilirea şi funcţionarea relaţiei interpersonale.
Dacă la informaţiile cu privire la persoana-stimul - valoarea diagnostică a acestora (cât
spun despre personalitatea celui în cauză şi în ce măsură ceea ce spun este autentic, valid), modul
de recoltare al informaţiilor etc. - ne vom referi în paragrafele şi capitolele următoare, în
continuare vom opri mai pe larg la felul în care factorii personali influenţează percepţia celuilalt şi
la modul de structurare a imaginii despre el.

6.5. Factori personali în percepţia celuilalt

Încă din 1938 Allport arăta că extistă zece factori/variabile care facilitează capacitatea de
evaluare a celorlalţi, perceptivul şi epistemicul acţionând conjugat în procesul pe care îl analizăm:
□ experienţa interpersonală;
□ asemănarea;
□ inteligenţa;
□ complexitatea cognitivă;
□ cunoaşterea de sine adecvată;
□ abilităţi de adaptare socială;
□ detaşarea;
□ atitudinea estetică;
56
 □ pasiunea pentru subiectiv;
□ genul (sexul).

Cercetările ulterioare au nuanţat şi îmbogăţit schema lui Allport.

a. Motivaţia. În percepţia interpersonală - caz particular, dar mai complex al percepţiei -
fiecare individ vine cu „zestrea” sa psihologică - trebuinţe, motive, preferinţe, atitudini etc. Ori, nu
există considerente de ordin logic şi nici experimental pentru a limita influenţa factorilor
motivaţionali doar asupra percepţiei ambianţei fizice, ci deopotrivă; studiul acestor influențe și a
consecințelor lor în acurateţea percepţiei interpersonale constituie fondul teoriei percepţiei
motivate (Gergen, Gergen, 1985, p. 88). Motivaţia exercită asupra percepţiei interpersonale
influenţe puternice şi numeroase, astfel:
• imprimă percepţiei o desfăşurare orientată şi selectivă;
obiectul - aici persoana umană - este perceput ca purtător al unei semnificaţii şi utilităţi
concrete. În conformitate cu motivele sale, persoana care percepe se va orienta către anumite
aspecte ale celor din jur, pe care va încerca să le cunoască în mod preponderent; ea va căuta să
recunoască anumite particularităţi, anumite comportamente, care să constituie mijloace de
satisfacere a motivaţiei sale;
• cu cât cealaltă persoană prezintă o importanţă, o valoare mai mare pentru subiect, cu atât
acesta din urmă tinde să supraestimeze
anumite aspecte şi invers; efectul se amplifică dacă subiectul întrevede o satisfacere apropiată a
motivelor sale. Fenomenele de supraestimare şi subestimare se referă atât la cunoaşterea celorlalţi
cât şi la aprecierea modului în care suntem cunoscuţi de ei.

Concluziile unei cercetări (în lucrarea de faţă nu vom reproduce experimentele şi

cercetările laborioase, ci vom prezenta doar concluziile cu valoare deosebită de argumentare)
sunt edificatoare în acest sens:
Subiecţii - elevi - au trebuit să aprecieze care dintre persoanele din ambianţa şcolară îi
cunoaşte mai bine. Elevii cu rezultate şcolare bune au apreciat că profesorii sunt aceia care-i
cunosc mai bine, în timp ce elevii mai slabi la învăţătură au apreciat că sunt mai bine
cunoscuţi de către prieteni sau colegii de clasă, nu de cadrele didactice (Radu, 1988, p. 25).
Fiecare din cele două categorii de elevi a indicat, deci, că este mai bine cunoscută de către
sursa sa de satisfacţie - cadrele didactice pentru elevii buni, având în vedere satisfacţia pe care
o realizează nota bună; pentru elevii slabi la învăţătură - apreciaţi cu note mici - cadrele
didactice nu reprezintă o sursă de satisfacţie interpersonală, aceasta fiind căutată în rândul
colegilor, prietenilor etc.

• în perceperea celorlalţi, motivaţia acţionează şi printr-un mecanism de generalizare a

valorilor personale: persoana care
percepe atribuie tuturor celor percepuţi şi faţă de care are sentimente pozitive valorile sale
importante. De exemplu, considerând că pentru observator o valoare foarte importantă este
punctualitatea, el va atribui această calitate şi acelora cu care se află în relaţii interpersonale
amicale. De remarcat că nu întotdeauna generalizarea valorilor personale duce la erori de
apreciere. Aceasta pentru faptul că o relaţie preferenţială pozitivă se instaurează şi se dezvoltă pe
baza unor valori mutual împărtăşite; eroarea se produce atunci când generalizarea se refera la

57
 alte valori decât acelea pe baza cărora s-a instaurat relaţia interpersonală, iar cel care percepe nu
ştie nimic despre poziţia celuilalt faţă de aceste valori;
• persoana care percepe va căuta să identifice la ceilalţi valorile de care este ataşată ea
însăşi; atunci când primeşte sau culege
informaţii conform cărora celălalt aderă la aceleaşi valori, impresia (imaginea) sa despre celălalt
va fi mult mai puternic influenţată de aceste informaţii. Când informaţiile primite nu au
relevanţă pentru sistemul propriu de valori, impresia va fi vagă;
• tendinţa de a-i percepe celuilalt sistemul de valori reprezentative,
corelată cu tendinţa spre consonanţă, spre echilibru a sistemului cognitiv alcătuieşte modelul
explicativ al balanţei cognitive (Heider, 1958). Acesta este deosebit de important, având în vedere
că permite elaborarea de predicţii privind evoluţia relaţiilor interpersonale dintre cel care
percepe şi cel perceput. Deşi modelul este cognitiv, explicaţia sa şi implicaţiile cele mai
puternice sunt de ordin motivaţional, aşa cum se va vedea mai jos. Modelul balanţei cognitive
poate fi simplu explicat : notând cu P persoana care percepe, cu O persoana percepută şi cu X o
valoare, un lucru faţă de care fiecare din cei doi poate să se afle într-o relaţie preferenţială
pozitivă sau negativă, se poate spune că în măsura în care O este văzut de P ca având o relaţie
pozitivă (preferinţă, aderenţă, identificare) cu acele valori X, cu care şi P are relaţii pozitive, O
având şi alte atribute pe care P le percepe favorabil, atunci este mai probabil ca P să intre în re-
iaţii mai profunde cu O, inclusiv să-i supraestimeze o serie de calităţi. Practic, modelul balanţei
explică faptul că ne împrietenim cu cei cărora le plac lucrurile care ne plac şi nouă, cu cei care
au, majoritar, opinii similare cu ale noastre etc.

Cercetările au demonstrat că nici cei foarte sociabili - sau hipersociabilii - nu sunt buni
cunoscători ai altora (Newcomb, Turner, Converse, 1970, p. 198-200). Una din explicaţii rezidă în
faptul că număr foarte mare de contacte interpersonale atrage după sine, adesea, superficialitatea
acestora, lipsa lor de profunzime cu efecte similare în planul cunoaşterii reciproce.
Individul care percepe este deci influenţat în acest proces de o multitudine de variabile
personale:
• scopurile şi motivele pentru care percepe, de fapt întregul său sistem motivaţional;
• stările sale afective;
• calitatea de membru al grupului şi poziţia sa în grup;
• relaţiile interpersonale în care se află angrenat;
• caracteristicile sistemului său cognitiv;
• cunoştinţele mai mult sau mai puţin sistematizate, riguroase de psihologie;
• trăsăturile de personalitate etc.
Chiar şi analiza sumară a rolului acestor variabile demonstrează elocvent, că percepţia
interpersonală este în cel mai înalt grad personalizată.
Având în vedere factorii enumeraţi, care influenţează percepţia interpersonală şi
relativizează foarte mult corectitudinea acesteia, se poate ridica, în mod firesc, întrebarea: în cazul
nivelului empiric al cunoaşterii personalităţii nu se pot obţine rezultate autentice, corecte?
Cercetările au demonstrat că aptitudinea de a percepe corect pe alţii este general umană, însă nu
este uniform distribuită, nu o au toţi dezvoltată în egală măsură ; capacitatea de cunoaştere
adecvată a ambientului psihosocial este puternic stratificată. După cum s-a văzut, corectitudinea

58
percepţiei interpersonale variază chiar la acelaşi individ, în funcţie de situaţie, stările sale
afective, relaţia dintre el şi cel perceput etc.
Totuşi, experienţa noastră relevă faptul că marea majoritate a oamenilor consideră că
posedă abilităţi superioare în cunoaşterea şi aprecierea corectă a celorlalţi chiar şi fără o pregătire
corespunzătoare în acest sens “iluzia competenţei psihosociale”. Această convingere se pare că se
bazează pe unele reuşite din experienţa personală, pe o cultură psihologică naivă, accidental
validată (confirmată), pe faptul - deja menţionat - al familiarităţii obiectului cunoaşterii pentru
subiectul cunoscător. Este adevărat că unele persoane pot ajunge, destul de repede, la o
cunoaştere foarte bună a celorlalţi, altele, după numeroase încercări şi erori, după cum alte
peroane nu pot ajunge, aleator, la formarea unor capacităţi superioare de cunoaştere
interpersonală.
Tot atât de adevărat este însă şi faptul că deplasarea unui individ de la nivelul empiric
la nivelul ştiinţific al cunoaşterii personalităţii este perfect posibilă printr-un program de formare
psihosocială (lideri, manageri, educatori etc.).

6.6. Structurarea imaginii despre celălalt

Prima fază în reacţia faţă de o persoană constă în formarea unei imagini despre aceasta,
imagine care influenţează, apoi, cursul relaţiei interpersonale. În conturarea unei imagini despre
altul, cel care percepe îi observa acţiunile şi mişcările, urmăreşte ceea ce face şi spune faţă de
observator sau faţă de alţii. Pe baza acestor informaţii - sau indicii - se fac apoi evaluări
(raţionamente) despre caracteristicile persoanei percepute: despre cunoştinţele, nivelul de cultură,
inteligenţa, dorinţele şi sentimentele sale, despre motivele, scopurile şi trăsăturile de personalitate
etc. La rândul lor, şi acţiunile observatorului faţă de persoana percepută vor fi ghidate de
aceste raţionamente ; în acelaşi timp, persoana percepută face raţionamente despre observator,
raţionamente care-i direcţionează apoi acţiunile faţă de acesta. Dacă raţionamentele (evaluările)
celor doi sunt corecte, între ei se stabileşte o comunicare naturală şi coacţiunea este posibilă. Dacă
evaluările sunt incorecte, acţiunile reciproce sunt inadecvate şi dificultăţile care apar vor duce la
relaţii interpersonale disfuncţionale sau ineficiente. Practica relaţiilor interpersonale sancţionează
negativ erorile făcute în relaţiile sociale, chiar dacă acestea se datorează doar necunoaşterii
(Mamali, 1974).
Desigur, avem nevoie de a fi şi suntem destul de precişi în a prevedea ceea ce vor face cei cu care
intrăm în contact, dar mare parte din aceste previziuni se situează la nivelul rolurilor şi nu al
personalităţii. Când intrăm într-un birou pentru a rezolva o problemă
59
 ne interesează ce funcţii îndeplinesc persoanele respective (ce roluri au) şi mai puţin ce însuşiri
de personalitate posedă. Pentru anumit tipuri de activităţi însă - instruire, educare, cooperare pe
termen lung etc. - se impune să depăşim cunoaşterea comportamentului de rol şi sa ajungem la
factorii de personalitate care susţin comportamentul de rol.
Informaţiile despre ceilalţi, despre personalitatea lor sunt destul de greu de obţinut, lucru
pe care deja l-am analizat. La acest aspect se adaugă şi influenţa pe care exercită factorii
persoanei care percepe, astfel că evaluările despre personalitatea celorlalţi nu sunt întotdeauna
corecte. De aceea, nu este surprinzător că studiul proceselor prin care oamenii ajung să se
cunoască şi să se înţeleagă unul pe celălalt constituie o preocupare importantă a psihologiei
sociale.
Cercetările în domeniul percepţiei interpersonale s-au îndreptat, în ultimii ani, spre studiul
proceselor cognitive ajungându-se la concluzia că, alături de motivaţie, obstacolele în calea
percepţiei corecte apar şi din lipsa unei pregătiri necesare pentru a evalua în mod raţional
(Gergen, Gergen, 1985). Aş cum am văzut, activităţile sociale îi obligă pe oameni să facă
permanent evaluări unii asupra altora şi să ia decizii privind modul de a-i caracteriza pe ceilalţi
în ceea ce priveşte personalitatea.
Vom analiza, în continuare, această strategie simplificatoare prin caracteristicile şi
procesele sale componente, care afectează structurarea imaginii despre celălalt, noţiune prin care
înţelegem maniera în care persoanele percep, combină şi organizează informaţiile (indicii) despre
celălalt într-o imagine unitară şi consistentă.
A. Obţinerea indiciilor (informaţiilor) despre ceilalţi se face prin mai multe procedee:
• perceperea ca atare a unor indicii semnificativi, a unor comportamente; dacă o persoană
este văzută într-una sau mai multe situaţii colaborând uşor şi eficient cu ceilalţi, atunci este
evident că aceasta are o capacitate ridicată de cooperare;
• informaţiile asupra personalităţii unui individ pot fi furnizate de alte persoane şi, în funcţie
de prestigiul acestora din urmă, pot fi considerate mai mult sau mai puţin autentice;
• printr-un proces, destul de frecvent, mai mult sau mai puţin conştientizat, de realizare a
unor analogii şi similarităţi ale persoanei percepute cu structura psihologică a celui care percepe;
• prin raţionamentul lărgit şi atribuirea unor trăsături după un algoritm ca următorul
(Marcus, Catina, 1980):
a. experienţa anterioară permite existenţa unor premise tacite sau explicite cu privire la
anumite aspecte ale realităţii sociale: sportul presupune cooperarea;
b. derivarea unor premise silogistice majore: cei ce fac sport sunt cooperativi;
c. căutarea/identificarea în comportamentul celui ce trebuie cunoscut a unor aspecte
relevante : X joacă fotbal;
d. exemplificarea clasei generale: fotbalul este un sport de echipă;
e. inferarea (deducerea) trăsăturii: X este un om cooperative;
f. predicţia: X are prieteni.

Multe din astfel de inferenţe sunt inconştiente, extraordinar de rapide şi, deseori, incomplete;
de aceea, unele sunt corecte, altele nu. De asemenea, aşa cum vom mai vedea, conţinutul
regulilor de asociere - care trăsătură se asociază cu alta - variază de la persoană la persoană.
Originea acestor reguli de inferenţă - componente ale teoriei implicite asupra personalităţii
- rezidă în una sau mai multe surse, astfel:
□ experienţa anterioară - dacă persoana care percepe, a întîlnit, invariabil, că o trăsătură se
60
 asociază cu alta, atunci a scos regula din experienţă, iar dacă observaţiile sale sunt precise şi
bazate pe un număr suficient de cazuri, raţionamentele sunt corecte;
□ construcţia - reguli inventate de cel care percepe;
□ analogia - aşa cum un individ reacţionează într-o anumită situaţie, oricare altul din
aceeaşi categorie sau cu care are ceva în comun va reacţiona la fel;
□ autoritatea - regulile sunt împrumutate de la surse “autorizate“ (părinţi, educatori etc.) şi
interiorizate de persoana care percepe etc.

B. O tendinţă importantă şi aparent universală constă în faptul că oamenii îşi formează

impresii (imagini) despre ceilalţi foarte rapid şi pe baza unei informaţii limitate. Este de ajuns ca
oamenii să aibă o întâlnire de câteva minute sau o scurtă conversaţie cu o altă persoană pentru ca,
pe baza chipului, a aspectului fizic, a ţinutei, a mişcărilor etc, aceştia să încerce să facă evaluări
asupra unui mare număr de caracteristici: trăsături de personalitate, inteligenţă, motive, nivel
educaţional ş.a., trecând astfel mult dincolo de datele oferite de interacţiunea respectivă.
Oamenii au o puternică nevoie de control al ambianţei sociale, control care, printre altele, le
permite să facă predicţii asupra comportamentelor celor din jur, să se adapteze acestora etc.
Nevoia de control rapid intră însă în conflict cu dificultăţile cunoaşterii celorlalţi, cu faptul că
personalitatea acestora se dezvăluie, se etalează în timp (« trebuie să mănânci un car de sare
pentru a-l cunoaşte pe cel de lângă tine »). Şi atunci, cum rezolvă oamenii această situaţie
conflictuală? De regulă prin concesii făcute corectitudinii cunoaşterii.
Lipsa de consistenţă – disonanţa cognitivă (Festinger, 1957) – motivează persoana în
direcţia reducerii disonanţei şi creşterii consonanţei.
Pentru a se ajunge la o imagine necontradictorie despre ceilalţi, oamenii recurg,
neconştientizat, la o serie întreagă de procedee:
• cei care percep deformează uşor, rearanjează informaţiile pentru a elimina sau reduce
contradicţia;
• nu întotdeauna se pot forma uşor imagini armonioase despre personalitatea altora, având
în vedere că informaţiile pot fi, uneori, atât de contradictorii, încât ele nu se pot integra într-un
ansamblu coerent. Ce se întâmplă în astfel de situaţii ?
- oamenii încearcă să scoată din informaţie, să perceapă mai mult decât oferă în mod real
informaţia respectivă;
- cei care percep adaugă la informaţie tot ce li se pare adecvat, logic, pentru a închide
sistemul şi a-l face de înţeles;
- alte informaţii - aspecte ale persoanei percepute - sunt supraevaluate, după cum altele
sunt ignorate sau minimalizate ca importanţă, relevanţă sau semnificaţie.
Are loc, astfel, un complex şi subtil proces - nu întotdeauna conştientizat - de combinare
şi prelucrare a indiciilor (informaţiilor) de care dispune observatorul referitor la persoana
percepută, proces ce trebuie să ducă la un rezultat final necontradictoriu.

6.7. Erorile percepţiei interpersonale

După cum am văzut, procesul percepţiei interpersonale, deosebit de complex, este

influenţat de numeroşi factori; în plus, în structurarea imaginii despre celălalt observatorul
61
utilizează procedee care, mai mult sau mai puţin conştient, deformează indicii perceptivi. Nu
înseamnă însă că forma empirică a cunoaşterii persoanei este întotdeauna o falsă cunoaştere,
concluzie care a mai fost enunţată în cursul acestui capitol. Procesul cunoaşterii empirice este
îndelung, mai puţin obiectiv şi mai greu de sistematizat; fiecare individ abordează şi descifrează pe
cei din jur cu un sistem propriu de criterii şi concepte, format prin experienţa sa şi conform
structurii propriei sale personalităţi. El îşi va testa continuu ipotezele şi concluziile cu privire la
obiectul cunoaşterii, la celălalt, până ce părerea sa va fi cel mai aproape de adevăr.
Este necesar ca acest proces de căutare, de „încercare şi eroare” să fie cât mai scurt şi, ceea ce
este mai important, să fie evitate acele erori cu urmări deosebite în domeniul instructiv-educativ.
În psihologie, în general, atunci când este vorba despre oameni, relaţii, comportamente
etc., predicţia asupra unui fenomen tinde să influenţeze desfăşurarea fenomenului respectiv
(tendinţa este cunoscută şi sub numele de efectul Oedip: o predicţie făcută la naşterea lui Oedip
arăta că acesta îşi va ucide tatăl; acest lucru s-a şi întâmplat. Datorită faptului că nu s-a dorit
confirmarea predicţiei, Oedip a fost crescut separat, departe de tatăl său, fără a-l cunoaşte. Dacă
l-ar fi cunoscut ar mai fi avut loc tragicul sfârşit predictat?); ori, imaginea noastră despre altul,
opinia noastră despre el, ce este altceva decât o predicţie, aşteptându-ne ca el să acţioneze ca atare
şi tratându-l noi, în primul rând, ca atare, adică pe baza imaginii sau predicţiei făcute?
Înainte de a prezenta analitic erorile percepţiei interpersonale (lucrările de specialitate ce
analizează procesul percepţiei interpersonale - şi pe care le-am citat deja - se referă, în principiu, şi
la erorile consecutive acestuia, astfel încât nu mai este necesară nominalizarea lor) facem
următoarele precizări:
□ erorile sunt neintenţionate, fiind vorba de aprecieri sincere şi de buna credinţă ale celor
care le comit; erorile apar deci numai din necunoaştere, din ignorarea complexităţii psihologiei
oamenilor. În acest sens, subliniem că prin eroare nu trebuie înţeles, în acest pa- ragraf,
evenimentul aleator cu semnificaţie aproape fizică (o transcriere greşită, o însumare greşită a
rezultatelor etc., în limba engleză error), ci o tendinţă psihologică, cvasi-permanentă ce măreşte
sau reduce în mod sistematic valorile cantitative ale unor trăsături şi caracteristici psihice
percepute şi care rezidă în sistemul motivaţional- afectiv şi în structura de personalitate ale celui
care percepe (în limba engleză bias). Cum în literatura de specialitate termenul consacrat este cel de
eroare, îl vom folosi şi noi ca atare;
□ în general, aceste erori au o frecvenţă variabilă, de la situaţie la situaţie şi de la persoană la
persoană; cert este, însă, că erorile se întâlnesc în activitatea cotidiană.
Erorile - strâns legate între ele - pot apărea atât în cazul perceperii şi aprecierii unor
trăsături de personalitate sau a personalităţii în ansamblu, cât şi în acela al aprecierii activităţii
sau randamentului profesional, nici între aceste două serii de evenimente neputându-se face o
demarcaţie strictă. Şi aceasta pentru că ,,în per- cepţia socială actul este de multe ori asimilat
originii. Actele sau produsele - aici cele profesionale (n. a.) - sunt colorate de calităţile
persoanei cărora le sunt atribuite” (Heider, în Tagiuri, Petrullo, 1958 , p.9).
Cu alte cuvinte, din activitatea profesională se deduc rapid calităţile şi trăsăturile
personalităţii celui în cauză, aspect absolut normal dacă avem în vedere că orice activitate are,
printre determinanţii săi, cunoştinţele, deprinderile, priceperile, aptitudinile, motivaţia, trăsăturile
de personalitate ale celui care desfăşoară res- pectiva activitate.

1. Efectul hallo constă în exagerarea personalităţii unui individ atunci când se emit aprecieri
asupra acesteia. Oamenii tind să facă o evaluare globală despre o persoană: dacă au o primă

62
 impresie favorabilă despre ea, vor exagera trăsăturile sale pozitive şi le vor minimaliza pe
cele negative şi invers. Sau, dintr-o primă trăsătură evaluată, le vor deduce pe celelalte,
astfel încât aprecierile asupra celorlalţi sunt făcute în termeni globali : bun sau rău. Pe
scurt, valoarea unei trăsături este extinsă şi asupra celorlalte. În realitate, „băiatul bun” este
bun, valoros în raport cu unul sau mai multe criterii (una sau mai multe trăsături de
personalitate) şi nu la toate, şi invers - cel apreciat poate avea una sau mai multe trăsături
negative,- dar nu pe toate.
2. Eroarea prin valori semnificative este generată de trăsăturile şi calităţile personalităţii, care,
având o mare importanţă sau semnificaţie pentru cineva (trăsături sau valori centrale), îi
deformează acestuia imaginea despre cealaltă persoană.
Persoana ce percepe va căuta să identifice la celălalt tocmai acele trăsături sau calităţi
puternic semnificative şi, în funcţie de prezenţa sau absenţa acestora, îşi va forma despre cel
perceput o imagine globală, pozitivă sau negativă.
De exemplu, dacă o astfel de valoare semnificativă este punctualitatea, toţi cei care
sunt punctuali vor fi percepuţi global favorabil, iar cei care sunt, în general, nepunctuali, global
nefavorabil.
3. Analogia cu propria persoană este o eroare ce decurge din tendinţa spre similaritatea
presupusă. Cel care percepe consideră pur şi simplu că ceilalţi sunt la fel ea el. Această
eroare este cu atât mai frecventă, mai persistentă în timp şi mai rezistentă la încercările de
modificare a imaginii despre celălalt, cu cât cel care percepe poate identifica unele aspecte
comune ale personalităţii sale cu personalitatea celui perceput, fenomen foarte posibil. Se
produce apoi, printr-un mecanism de generalizare pripită - pe care-l vom analiza mai jos -
extinderea similarităţii la întreg ansamblul personalităţii celuilalt.
4. Eroarea prin generalizarea de la persoana semnificativă. Când cel perceput seamănă,
printr-o trăsătură oarecare, cu o persoană cunoscută şi importantă, semnificativă pentru cel
care percepe, atunci acesta îi va atribui primului o serie de calităţi importante ale persoanei
semnificative. Precizăm că celuilalt i se atribuie atât aspectele pozitive, cât şi negative din
personalitatea persoanei semnificative.

5. Proiecţia. În acest tip de eroare cel care percepe atribuie, proiectează asupra celuilalt o serie
de caracteristici pe care, evident, acesta din urmă nu le are.

Dintre tipurile cunoscute de proiecţie amintim:

- proiecţia clasică (negativă): celuilalt îi sunt atribuite numai trăsături negative
(indezirabile), pe care persoana ce percepe nu şi le atribuie şi sieşi, deşi, în mod real, numai ea le
are („paiul şi bârna”).
Explicaţia constă în faptul că, indiscutabil, este mai uşor să se considere că defectul - de
exemplu, într-o relaţie conflictuală - stă în altul şi nu în propria persoană. Este un mecanism foarte
răspândit de protecţie a imaginii despre propria persoană, aproape întotdeauna mai favorabilă decât
imaginea despre altul;
- proiecţia similarităţii: cel care percepe presupune că cel perceput i se aseamănă şi, în
consecinţă, îi atribuie o mare parte dintre calităţile şi defectele proprii.
6. Eroarea de situaţie. După cum am văzut în analiza mecanismelor de structurare a imaginii

63
 despre celălalt, cel care percepe, uneori, se concentrează cu precădere asupra determinanţilor
situaţionali ai comportamentului celui perceput. Astfel, situaţia pare a iradia, a contamina ceilalţi
determinanţi, împrumutându-le din caracteristicile sale şi dând naştere la erori:
- un subiect perceput într-o ambianţă fizică sau socială plăcută este, în general, caracterizat
mai favorabil decât unul perceput într-o ambianţă sau situaţie dezagreabilă;
- contrastul dintre comportamentul celui perceput şi caracteristicile situaţiei duce la
aprecieri defavorabile: o persoană care surâde într-o atmosferă sobră este, de regulă, caracterizată
ca neserioasă; când o persoană surâde doar într-o atmosferă foarte veselă este caracterizată drept
ursuză, deşi - referindu-ne doar la ultimul exemplu - persoana în cauză poate avea probleme
personale deosebite, poate fi îngrijorată sau mai greu adaptabilă la situaţie etc.
7. Prejudecata constă într-o reprezentare fixă, imagine schematică despre o persoană - despre
manifestările comportamentale sau calităţile sale personale - ori despre grupuri
socioprofesionale, căreia îi sunt proprii un înalt grad de generalizare neverificată şi
neverificabilă, precum şi o mare rigiditate, rezistenţă faţă de realitate şi cunoaştere, fiind în
afara acestora şi neţinând cont de ele.
Prejudecata are trei componente:
□ componenta cognitivă - percepţiile despre o persoană sau grupul respectiv, mai mult sau mai puţin
eronate;
□ componenta afectivă - sentimentele faţă de persoană sau grup;
□ componenta conativă sau acţională - orientarea acţiunii individului faţă de persoana sau
grupul respectiv.
Ţinând cont de aceste trei componente, prejudecata a fost definită şi ca instrument de observare
şi interpretare a altora şi de comportament faţă de ei.

8. Stereotipia cognitivă se aseamănă, într-o anumită măsură, cu prejudecata, deosebindu-se

însă de aceasta prin detaşarea de factorii emoţionali. Din punct de vedere cognitiv, deşi
există o oarecare corespondenţă cu realitatea, stereotipia se menţine la nivelul unor
generalizări prea puţin fondate, subestimându-se sau supraestimându-se anumite aspecte
ale unor persoane sau grupuri, operând cu date neprecise.
Stereotipul cognitiv se formează printr-o experienţă personală generalizată abuziv, pe baza
teoriei implicite asupra personalităţii etc. O categorie cognitivă devine deci stereotip când
membrii unui (sub)grup consideră, în mod indiscutabil, că un concept particular ar caracteriza pe
toţi membrii unui alt grup sau grupul propriu; la rândul său, stereotipizarea referitoare la un alt
grup poate constitui un mecanism în apariţia prejudecăţilor.
Oamenii pot avea stereotipuri asupra lor înşişi şi asupra altora. Totuşi, rezultatele
stereotipizării sunt diferite în cele două cazuri:
stereotipul asupra propriei persoane (propriului grup) este, de obicei, complex şi puternic
diferenţiat de stereotipul faţă de alţii.
Stereotipul are consecinţe deosebite asupra corectitudinii percepţiei interpersonale:
• hipergeneralizarea (reprezintă şi un mecanism constitutiv al stereotipului) - în tratarea unui
alt grup decât cel propriu, grup faţă de care există deja un stereotip, lumea tinde să generalizeze
comportamentul unui singur membru, extinzând semnificaţiile la întregul grup. De exemplu, dacă
un tânăr acţionează într-o manieră mai puţin politicoasă, grupul adulţilor poate considera că
„tinerii din ziua de azi sunt libertini, nepoliticoşi” (se pare că acesta este unul din cele mai vechi
stereotipuri cunoscute), deşi dacă acelaşi comportament ar fi manifestat de un adult, foarte

64
 probabil că nu s-ar trage concluzii aşa de generale;
• memoria negativă - stereotipiile asupra unui alt grup/individ pot crea distorsiuni negative
ale memoriei. Cercetările arată că, adesea, lumea îşi aminteşte, în principal, faptele care confirmă
propriul stereotip. Mai mult decât atât, oamenii tind să-şi amintească mai uşor faptele care
discreditează celălalt grup decât pe cele care îl favorizează;
• polarizarea evaluărilor - evaluarea membrilor unui alt grup poate varia puternic de la caz
la caz, astfel încât, în funcţie de ceea ce ştim despre ei, îi evaluăm fie exagerat pozitiv, fie exagerat
negativ.

Exemplele de stereotipii pot fi numeroase:

- cel care nu te priveşte în ochi când îi vorbeşti este un om rău;
- persoanele cu fruntea lată au o inteligenţă superioară;
- persoanele cu riduri la colţul ochilor sunt agreabile, prietenoase;
- buzele subţiri semnifică viclenie;
- părerea elevilor slabi despre cei buni ca fiind tocilari;
- stereotipul profesorilor despre elevii aşa-zişi „cuminţi” etc.

9. Erorile de vârstă. Am văzut că printre factorii personali ce influenţează corectitudinea

percepţiei interpersonale vârsta ocupă un loc important, aceasta dând naştere însă şi unor erori:
• cu cât diferenţa de vârstă dintre cei ce se apreciază este mai mare - bătrânii despre tineri
şi invers - cu atât se pare că aprecierile sunt mai subiective;
• în domeniul activităţii profesionale (Pitariu, 1983) vârstnicii sunt notaţi mai favorabil decât
tinerii;
• atunci când distribuţia tinerilor şi adulţilor se face pe un interval mai mare de vârstă, cei
până la 30 de ani sunt notaţi mai slab, între 30 şi 35 de ani sunt notaţi mai bine, iar peste 35 de
ani din nou mai slab.

10. Inerţia percepţiei sociale constă în perceperea şi aprecierea comportamentului actual al

unui individ sau grup prin prisma comportamentului său anterior şi nu în funcţie de valoarea
prezentă, actuală a acestuia (Mamali, 1973). Cu alte cuvinte, cel care a fost în trecut apreciat
pozitiv (negativ) este predispus şi acum să fie apreciat ca atare, deşi, în realitate, valoarea lui s-a
schimbat.
În afară de consistenţa percepţiei interpersonale, la baza acestei erori se află şi valoarea
mai puternică - pentru o anumită perioadă - a primelor impresii; acordând un credit mare
acestora, oamenii nu mai trebuie să-şi modifice unele elemente din sistemul cognitiv, modificări
pe care, după cum am văzut, le acceptă destul de greu.
Ca urmare, datorită inerţiei percepţiei sociale, presupunând că un individ a fost iniţial evaluat
negativ sau că are un statut coborât în cadrul unui microgrup, se manifestă rezistenţă în admiterea,
acceptarea unor acte (comportamente) valoroase ale individului în cauză. Când actele sunt
reţinute (considerate valoroase), se preia în primul rând, soluţia şi abia apoi autorul, existând şi
destule situaţii în care acesta din urmă este neglijat sau depreciat.

65
 7. STIMA DE SINE
______________________

7.1. Problematica generală a stimei de sine

Problematica stimei de sine este de dată relativ recentă, deşi preocupări în domeniul
cunoaşterii de sine există de foarte mult timp.
Întrebări de tipul:
66
 "Cine suntem? De unde venim?
Ce valoare are fiecare dintre noi?
Încotro de îndreptăm?"

au constituit o preocupare de milenii nu numai a marilor artişti, scriitori şi gânditori ai lumii, ci şi a

oamenilor obişnuiţi.

Explicaţiile oferite s-au dovedit extrem de complexe, fiecare aducând elemente noi care
aveau apoi să întregească cadrul teoretic şi practic al stimei de sine, una din dimensiunile
fundamentale ale personalităţii, un fenomen discret, de care nu suntem întotdeauna conştienţi, dar
care este un reglator extrem de important al relaţiilor cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Astăzi, datorită lumii in care trăim, dominată de schimbări rapide şi multiple, în plan
psihologic, social, economic, politic sau axiologic, studierea stimei de sine devine imperios
necesară.

Conceptul de sine
Definibil ca "o colecţie organizată de convingeri şi sentimente despre noi înşine”, conceptul
de sine poate fi considerat modul în care sunt categorizate conduitele exterioare dar şi stările interne
ale oamenilor.
În plus, conceptul de sine influenţează procesarea, stocarea şi utilizarea datelor
informaţionale care se referă în mod direct la persoană.
Conţinutul specific a ceea ce se ştie şi se crede despre propria fiinţă este diferit de la individ
la individ - conţinutul conceptului de sine înglobează nu doar ceea ce sunt oamenii în prezent,ci şi
experienţele trecute şi, mai ales pentru adolescenţi, tineri şi adulţi, proiectele a ceea ce speră să
devină în viitor.

Formarea şi dezvoltarea conceptului de sine

- În urma studiilor realizate s-au identificat o serie de factori care influenţează determinarea
conţinutului părerii de sine a unei persoane: evenimentele majore ale vieţii, cultura, poziţia
socială, comparaţiile sociale, feedback-ul social, experienţele importante de succes-eşec
(ascensiunea profesională sau pierderea locului de muncă) etc., la unii dintre aceştia referindu-
ne pe scurt în cele ce urmează:

Statutul social

67
 Rezultatele obţinute au arătat că bărbaţii şi femeile, oamenii de diferite vârste şi etnii sau
oamenii din diferite clase sociale nu diferă semnificativ din punctul de vedere al nivelului stimei de
sine

Comparaţiile sociale
De la început teoriile psihologice ale sinelui au recunoscut importanţa celorlalţi oameni în
influenţarea ideilor dezvoltate de o persoană.
- conceptul de sine se dezvolta din comparaţii sociale.
- oamenii se compară cu "alţii semnificativi" şi folosesc această informaţie pentru a-şi forma
o idee despre "cum sunt".
În problema comparaţiei cu ceilalţi s-au conturat două aspecte principale: când ne orientăm
spre alţii pentru a obţine informaţii comparative şi cu cine ne comparăm.

Oamenii au nevoie de o imagine de sine distinctă şi consistentă şi o de stimă de sine

pozitivă, ambele dimensiuni ale sinelui contribuind la dezvoltarea armonioasă a unei personalităţi
mature psihologic şi social

1. Imaginea de sine sau "identitatea eului" se referă la modul cum o persoană se percepe pe sine
conştient. Ea reprezintă un autoportret factual ce include informaţii despre corp (înălţime,
greutate, conformaţie), despre simpatiile şi antipatiile persoanei) – este prima dimensiune a
sinelui.
- la originea imaginii de sine de află trei categorii de elemente: reacţiile celorlalţi, comparaţiile
sociale, rolurile jucate.
- Prima categorie este reprezentată de reacţiile celorlalţi oameni. După cum se ştie, este destul de
dificil de a obţine un feedback direct pentru propriul comportament. Totuşi, începând din copilărie,
persoana devine conştientă de modul cum ceilalţi o percep şi acest lucru devine o parte a imaginii
de sine. În sensul că, pentru a se vedea pe sine. persoana caută să vadă cum se reflectă în reacţiile
celorlalţi. Avem de-a face cu un proces de interiorizare, prin care copii adoptă percepţiile,
atitudinile şi reacţiile părinţilor sau ale altor persoane faţă de ei

• A doua sursă a imaginii de sine este compararea propriei persoane cu fraţii, surorile,
prietenii sau alte persoane care sunt prezente constant şi sunt suficient de asemănătoare
pentru a susţine comparaţia.
- De exemplu, dacă o persoană face parte dintr-un grup şi nu se abate mult de la normele
grupului, ea se va percepe ca membru a grupului respectiv, deţinând caracteristicile grupului
şi se va compara cu acestea.
- În schimb, dacă persoana nu face parte dintr-un grup, se va simţi înstrăinată, în sensul că nu
aparţine nimănui şi nu are norme pe care sa le respecte şi la care să se raporteze.

68
A treia sursă a imaginii de sine este reprezentată de rolurile pe care persoana 1e-a deţinut în trecut
sau pe care le deţine în prezent.
- Copilul joacă multe roluri şi criza de identitate a adolescentului apare ca urmare a nevoii de
a alege dintre aceste roluri unul pe care să pună mai mult accent.
- Rolurile furnizează o rezolvare simplă la problema imaginii de sine, în sensul că există în
mod sigur o identitate publică şi care poate fi adoptată.
- Totuşi, poate exista riscul ca aceste roluri să fie resimţite ca obositoare, din moment ce o
mare parte a sinelui nu poate corespunde în totalitate unui rol specific.
- Soluţia este de a menţine o oarecare distanţă de rol pentru a arăta că o persoană reprezintă
mai mult decât este ea văzută doar prin prisma a rolului respectiv

Sinele ideal
- este dat de tipul de persoană care ne-ar plăcea cel mai mult să fim.
- Poate pleca de la anumite persoane care sunt luate drept modele de admirat şi care pot fi
părinţii, profesorii, starurile de cinema, personaje literare etc. sau poate consta dintr-o fuziune
de caracteristici dorite extrase din surse variate.
- Interesant este însă gradul de discrepanţă dintre sinele autoperceput şi sinele ideal, în sensul că
un conflict puternic dintre sinele actual şi sinele ideal contribuie la scăderea stimei de sine.
De asemenea, persoana poate depune eforturi pentru a atinge sinele ideal; când într-adevăr există
progrese în acest sens se vorbeşte de autorealizare

Eforturile depuse pot lua două direcţii:

• pentru a proiecta în exterior, în faţa celorlalţi o anumită imagine de sine;
- dacă aparenţa se află în conflict cu realitatea, această strategie va reprezenta o sursă de stres şi
conflict interior;
• pentru atingerea reală a anumitor standarde, idealuri sau rezultate.
- Acest lucru ar putea fi nesatisfăcător pentru acele persoane care depind în mare măsură de o
confirmare publică.

• Stima de sine
Stima de sine reprezintă a doua dimensiune a sinelui, considerată, în general, drept o componentă
evaluativă şi afectivă a conceptului de sine sau o reprezentare mai largă a sinelui ce include atât
aspecte cognitive şi comportamentale cât şi aspecte evaluative şi afective.
- se referă în sens larg la sentimentul valorii autopercepute a unei persoane, la măsura în care
o persoană se valorizează, se aprobă, se apreciază, se laudă sau se place pe ea însăşi
- Branden (1998) defineşte stima de sine ca fiind dispoziţia de a te cunoaşte pe tine ca fiind
capabil de a face faţă provocărilor de bază ale vieţii şi de a merita fericirea.

69
O altă definiţie a stimei de sine îi aparţine lui Coopersmith (1990, apud Corsini, 1994, pp. 369), în
viziunea căruia aceasta reprezintă "evaluarea pe care individul o face şi în mod obişnuit o menţine
cu privire la sine.
- Ea exprimă o atitudine de aprobare sau dezaprobare şi indică măsura în care individul se
consideră capabil, semnificativ, merituos şi cu succese semnificative" sau, cu alte cuvinte,
valoarea pe care un individ o atribuie propriei persoane.
- Pe scurt, stima de sine a unei persoane este o judecată de valoare exprimată de atitudinea pe
care persoana o are faţă de sine.
- Este o experienţă subiectivă transmisă celorlalţi prin relatări verbale şi alte comportamente
expresive (autoprezentare).

O clasificare a stimei de sine în patru categorii, la fiecare identificându-se manifestările şi

cauzele/ factorii determinanţi, cu referire la perioada de început a constituirii stimei de sine:
1. Stimă de sine înaltă şi stabilă: circumstanţele externe şi evenimentele normale de viaţă au
o mică influenţă asupra stimei de sine a persoanei.
Factori determinanţi:
- modele parentale care prezintă în sine caracteristicile unei stime de sine înalte şi stabile, oferind
copilului ocazii frecvente de a învăţa cum să răspundă calm la o critică sau cum să fie apreciat fără
a se pune mereu/ ostentativ în valoare;
- părinţi preocupaţi de o valorizare realistă a copilului, adecvată la competenţele şi posibilităţile sale
reale;
- părinţi apropiaţi şi disponibili, care nu îl constrâng pe copil să facă tot timpul ceva pentru a
le atrage atenţia.

2. Stimă de sine înaltă şi instabilă: chiar dacă este ridicată stima de sine a acestor persoane
poate suferi şocuri majore, în special dacă se află într-un context competitiv sau
destabilizator. Ele reacţionează energic la critică şi la eşec, pe care le percep ca pe un
pericol şi încearcă să se pună în valoare afişând excesiv succesele sau calităţile lor.

Factori determinanti:
• o distanţă prea mare între valorizarea copilului de către părinţi şi competenţele reale ale
acestuia, vizibile în rezultatele obţinute în situaţii de competiţie socială;
• părinţi idealizaţi şi distanţi, care se ocupă mai mult de ei înşişi decât de copil, de unde şi
necesitatea copilului de a atrage atenţia, de a se pune în valoare, de a le arăta meritele
proprii, pentru a fi în cele din urmă demn de interesul lor;
• părinţi care prezintă ei înşişi o stimă de sine înaltă şi instabilă, model parental ce se
transmite copilului prin imitaţie;

70
 • părinţi care nu se interesează de copilul lor decât în funcţie de competenţele acestuia.

3. Stimă de sine scăzută şi instabilă: stima de sine a acestor persoane este, în ansamblu, sensibilă
şi reactivă la evenimentele exterioare, pozitive şi negative. Ea poate creşte ca urmare a succeselor
sau satisfacţiilor, dar nivelul sau se reduve imediat ce apar noi dificultăţi. Subiecţii ce intră în
această categorie fac eforturi pentru a oferi, lor şi celorlalţi, o imagine mai bună. Factori
determinanţi:
• un deficit de susţinere şi încurajare din partea părinţilor, în ciuda unei afecţiuni reale;
• competenţele limitate ale copilului sau o nepopularitate printre ceilalţi copii;
• supraprotecţie parentala cu valorizarea redusă a copilului.

4. Stimă de sine scăzută şi stabilă: stime de sine este mai puţin mobilizată de evenimentele
exterioare, chiar şi favorabile.
Persoana pare a depune puţin efort pentru promovarea imaginii şi stimei sale de sine, al cărei nivel
scăzut îl acceptă.
Factori determinanţi:
- evenimentele vieţii au provocat la copil un sentiment de lipsa de control asupra mediului;
- carenţe afective majore. 

Stima de sine şi siguranţa de sine

- Se crede că oamenilor le place să fie admiraţi, în principal, pentru a li se confirma
sentimentele de stimă de sine.
- De aceea, le pasă dacă sunt admiraţi de anumite persoane sau grupuri pentru lucruri pe care
le-au realizat deja sau le pot realiza şi care sunt importante pentru ei, după cum şi insuccesele
în faţa celorlalţi semnificativi au impact asupra stimei de sine.
- Oamenii care nu sunt siguri pe ei au o nevoie neobişnuit de puternică de a primi confirmarea
celorlalţi.
Ne-am aştepta să existe o tendinţă generală a oamenilor siguri pe ei de a avea o stimă de sine
ridicată, dar există multe excepţii aşa cum a arătat Maslow (1970):
• persoanele cu stimă de sine ridicată dar cu siguranţă de sine scăzută au nevoie continuu de
admiraţia celorlalţi, se simt ostile şi dependente de ceilalţi şi se pot comporta într-o manieră
foarte nemiloasă/crudă;
• persoanele cu stima de sine scăzută şi cu o siguranţă de sine ridicată sunt tăcute, dependente
şi nu pretind nimic din partea celorlalţi;
• persoanele cu stima de sine scăzută şi cu o siguranţă de sine scăzută doresc ca inferioritatea
lor să fie confirmată într-un mod masochist.

Oamenii folosesc anumite tehnici pentru a proteja stima de sine şi siguranţa de sine:
ascunderea:

71
 - cei în cauză au grijă să nu dezvăluie aspecte personale care ar aduce dezaprobarea.
- Oamenii se dezvăluie cel mai mult persoanelor în care pot avea încredere că nu îi vor
respinge-mame, prieteni apropiaţi, oameni similari, psihologi;
comportamentul prudent, ritualizat şi convenţional pe care oamenii îl adoptă când întâlnesc
persoane străine (similar ascunderii).

Stima de sine versus narcisism

- Se poate remarca uşor faptul că există numeroase persoane care se caracterizează printr-o
stimă de sine exagerat de înaltă şi de manifestă, fenomen cunoscut ca narcisism.
- Persoanele narcisiste se caracterizează în general printr-o părere foarte bună despre ele însele,
subevaluarea celorlalţi, credinţa că aproape totul li se cuvine, lipsa exerciţiului şi abilităţilor
empatice.
- Nu sunt realiste cu privire la felul cum sunt percepute de alţii, evită dezaprecierile, iar când se
confruntă inevitabil cu dezaprobări devin adesea furioase, uneori ruşinate şi posibil depresive.
- Potrivit lui Lowen (1985), narcisismul se referă la un sindrom caracterizat prin investirea
exagerată în propria imagine (versus propriul sine adevărat) şi în felul în care persoana apare
(versus ceea ce ea simte cu adevărat).
- Wink (1991) sugerează că narcisismul poate lua cel puţin două forme mari. Forma clasică este
indicată de nevoia excesivă de admiraţie, exhibiţionism frecvent, vanitate şi o tendinţă către
exprimarea directă a grandorii.
- Wink numeşte a doua formă "narcisism convertit", în care indivizii par a fi hipersensibili,
anxioşi, timizi şi nesiguri dar, la un contact apropiat, îi surprind pe ceilalţi cu fanteziile lor
grandioase.
- Ei au tendinţa de a exploata şi de a suprainterpreta comportamentul celorlalţi ca fiind cauzat de
sau adresat lor mai degrabă decât altora.
- Stima de sine sănătoasă se referă la aprecieri pozitive realiste şi precise ale sinelui pe criterii
semnificative de-a lungul unei multitudini de relaţii interpersonale.
- De asemenea, include abilitatea de a face faţă unor fedback-uri negative.
- În contrast, stima de sine nesănătoasă, ca în cazul narcisismului, se referă la insensibilitatea
faţă de ceilalţi, cu o preocupare excesivă pentru sinele şi pentru imaginea percepută de
ceilalţi.

Luarea deciziei şi implicarea în acţiune.

- Cercetările efectuate arată următoarele: cu cât o persoană se stimează mai mult, cu atât ea
acţionează mai bine, ia anumite decizii pe care le respectă
- În ceea ce priveşte rapiditatea deciziei, persoanele cu stima de sine scăzută iau cu greu
decizii, ezită, amână implicarea în acţiune – ceea ce poate produce stres – fiind de multe ori
neliniştite de consecinţele posibile ale acţiunii lor.

72
Reacţia la succes.
- În general, la persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine succesul şi/sau recunoaşterea
socială concordă cu ceea ce ele gândesc despre sine însele.
- la persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine succesul şi/sau recunoaşterea socială
concordă cu ceea ce ele gândesc despre sine însele.
- persoanele cu o stimă de sine scăzută manifestă în cazul primirii unui compliment sau a
obţinerii unui succes o oarecare jenă. Şi aceasta pentru că ele sunt incomodate de succes şi
de consecinţele lui sociale, întrucât acestea le activează o disonanţă cognitivă, adică o
contradicţie interioară între părerea pe care o au despre ele însele, limitată sau negativă, şi
întâmplările pe care le trăiesc, succese sau complimente.
Rezultate semnificative în studiile asupra stimei de sine arată că:
• întotdeauna gândim mai bine despre propria noastră persoană decât gândesc ceilalţi; în acest
sens self-ul din oglindă este puţin distorsionat în favoarea noastră;
• stima de sine înaltă se dovedeşte a fi foarte stabilă; chiar lovituri în identitatea de rol, cum ar
fi pierderea unei slujbe cu un statut ridicat, nu au ca rezultat o pierdere semnificativă a
stimei de sine;
• oamenii cu stima de sine înaltă sunt mai încrezători în sine şi mai deschişi la idei şi relaţii
noi; cei cu stima de sine joasă sunt defensivi şi anxioşi, se tem să se provoace pe ei înşişi
sau pe alţii.
Avantajele stimei de sine scăzute
- A fi acceptat de ceilalţi este unul din obiectivele prioritare ale persoanelor cu un nivel scăzut
al stimei de sine, ele folosind în acest scop mai multe mijloace.
- Studiile arată că,în primul rând, aceste persoane sunt pregătite pentru a face mai multe
concesii şi renunţări pentru a fi apreciate, evitând în acest fel să lezeze prea mult interesele
altora.
- De asemenea, atenţia pe care o acordă criticilor le permite de multe ori să sesizeze mai bine
intenţiile celorlalţi. Dacă o astfel de persoană îşi propune să reuşească într-un mediu
competitiv, nivelul scăzut al stimei sale de sine o poate ajuta să fie acceptată, apreciată şi
susţinută de cei care o înconjoară.
- Persoanele cu stima de sine scăzută ţin cont mai mult de sfaturile care le sunt date şi astfel
ele îşi pot îmbunătăţi performanţele
Dezavantajele stimei de sine înalte
- În general, o stimă de sine ridicată poate fi închisă, nereceptivă în faţa unor informaţii
importante; se ştie că persoanele cu stima de sine ridicată suportă mai bine eşecurile, în
parte pentru că ele au tendinţa de a le externaliza, adică de a atribui motivaţiile unor cauze
străine de ele însele.
- Dar, procedând astfel în mod sistematic, ele evită unele reconsiderări, câteodată salutare.
- Rezultatele cercetărilor au arătat că subiecţii cu stima de sine înaltă persistă uneori în
eforturile lor, chiar dacă acestea nu sunt eficiente şi în ciuda sfaturilor care li se oferă

73
 - Se pare că o stimă de sine înaltă se asociază frecvent cu conduitele riscante, numeroase
studii arătând că unele dintre persoanele cu stimă de sine ridicată au mai multe accidente
auto, conduc mai frecvent sub influenţa alcoolului sau sunt mai des amendaţi pentru exces
de viteză (Baumeister, 1993).

8. GRUPUL – mijloc de formare și afirmare a individului

_______________________________________________________________________

8.1. Definiţie, caracterizare generală, modele

Grupurile ocupă o poziţie centrală în schema vieţii sociale, dar trăind cea mai mare parte din
viaţa noastră în grup, încercând să intrăm, să ieşim dintr-un grup, să convieţuim într-un grup, ne

74
obişnuim cu grupul într-atât încât influenţa lui asupra comportamentului nostru devine imposibil de
măsurat şi identificat.
Atât psihologia socială, cât şi politologia şi antropologia se preocupă de identificarea şi
cercetarea componentelor societăţii umane şi a relaţiilor dintre acestea.
Societatea globală se compune dintr-un ansamblu de formaţiuni sociale, înţelese ca reţele de
indivizi care au în comun modele culturale sau subculturale, pe baza cărora se dezvoltă procese de
relativă uniformizare, de distribuire de statute, roluri şi funcţii, precum şi orientarea selectivă în
raport cu problemele generale ale societăţii.
Principalele tipuri de formaţiuni sociale sunt: grupurile, colectivităţile şi organizaţiile.
Grupurile – formaţiuni sociale în care indivizii interacţionează direct, pe baza unor reguli
acceptate şi se recunosc ca membri ai unor entităţi distincte, într-un anumit moment şi loc.
Colectivităţile – au la bază, de asemenea, recunoaşterea unor norme şi principii comune,
dar nu presupun interacţiuni directe între membri (ex.: etniile, rit-urile religioase).
Organizaţiile – formaţiuni deliberat constituite în vederea atingerii unui anumit scop, prin
folosirea explicită a unor strategii de decizie şi control.
În calitatea lor de cadre naturale ale formării şi manifestării fiinţei umane, grupurile
constituie verigile esenţiale ale sistemului social global, realizând legătura necesară între individual
şi social, adică dintre planul existenţei psihoindividuale şi cel al existenţei macrosociale.
Accentuând asupra importanţei sociale, a interacţiunii dintre oameni, noi putem defini
grupul ca „doi sau mai mulţi indivizi care se influenţează unul pe altul în timpul interacţiunii” (D.
Forsyth, 1989).
Homans aprecia în 1950 „noi înţelegem prin grup un număr de persoane care comunică unii
cu alţii în spaţiu şi timp, în poziţia faţă în faţă”. Zander (1968) dădea următoarea definiţie „grupul
este o colecţie de indivizi care au relaţii unul cu altul care îi fac interdependenţi într-un anume grad
de semnificaţie”.

Există multe tipuri de grup şi mulţi autori au elaborat definiţii pentru grup. Aceste definiţii
au în comun câteva elemente esenţiale pentru grup. Grupul apare definit ca fiind o formaţiune
socială constând în doi sau mai mulţi membri percepuţi a avea caracteristicile următoare (măcar
una):
 interacţiune directă unul cu altul;
 scop comun al interacţiunii;
 întâlnirea membrilor dintr-o categorie socială bazată pe atribute ca: vârstă, rasă, aceiaşi orig-
ine (loc naştere), o soartă, un destin comun într-o perioadă.

75
 Utilizând aceste categorii o familie este percepută ca un grup în timp ce un aeroport plin de
oameni sau o piaţă niciodată nu va fi perceput ca grup. (Un aspect interesant: unele persoane
pot forma un grup numai în ochii altora).
Un grup poate fi definit ca un sistem de relaţii între oameni care acţionează după anumite
norme şi valori, pentru atingerea unor scopuri sau sarcini comune. Fie că este natural sau formal
orice grup are câteva caracteristici:
a) un scop comun de care depind mărimea, structura, compoziţia, sarcinile, rolurile, pro-
cesele şi spaţiul de viaţă;
b) grupul se confruntă simultan cu sarcini ce orientează spre realizarea scopului şi cu sar-
cini ce orientează spre menţinerea grupului în acţiune;
c) între membrii grupului există procese de interacţiune;
d) membrii grupului au diferite poziţii, status-uri în grup;
e) fiecare membru are un rol esenţial pentru menţinerea echilibrului grupului şi pentru
realizarea sarcinii;
f) fiecare grup dezvoltă propriile valori şi norme în relaţie cu scopul său;
g) fiecare grup manifestă atât tendinţa de a-şi menţine starea atinsă şi totodată de a
creşte, a se dezvolta şi schimba;
h) membrii manifestă aspiraţia de a obţine un anumit nivel al eficienţei la nivelul grupului.
Performanţa colectivă dată de nivelul cantitativ şi calitativ la care se rezolvă sarcinile
grupului şi sunt atinse obiectivele nu este o simplă însumare a resurselor şi potenţialelor individuale
ale membrilor ci rezultanta proceselor de grup. Factorii care influenţează realizarea performanţei la
nivelul grupului pot fi consideraţi variabile independente în raport cu care performanţa (eficienţa
maximă a grupului) este o variabilă dependentă.
Când se aduce în discuţie grupul, specialiştii au în vedere structura, funcţiile, rolurile şi
statutele membrilor, conducerea (liderul), procesele de grup, puterea, etc.
Discutarea vastei problematici abordate în literatura de specialitate cu privire la grup este o
întreprindere dificilă. dar incitantă în acelaşi timp. Să punem în evidenţă alături de M. Zlate (1982)
diferite expresii şi moduri de înţelegere a grupurilor sociale:
 Grupul ca mediu existenţial al indivizilor – ca spaţiu în care ei trăiesc şi îşi desfăşoară ac-
tivitatea, întreţin relaţii şi cooperează, se ajută sau se ciocnesc, se confruntă, se centrează pe
realizarea scopurilor comune sau împiedică realizarea lor, sunt satisfăcuţi, sau dimpotrivă,
nemulţumiţi, frustraţi, stresaţi.
 Grupul înţeles ca nivel specific de organizare a realităţii sociale – care nu se reduce la
suma membrilor săi, nu este echivalent cu indivizii luaţi separat, al cărui specific derivă din
interacţiunea pregnantă, puternică şi autentică dintre toţi membrii săi în virtutea căreia se re-
alizează orientarea acestora spre îndeplinirea scopurilor, ca şi ierarhizarea şi structurarea
statutelor şi rolurilor sociale. Accentul cade nu pe adunarea spontană sau întâmplătoare a
unor persoane la un loc, ci pe sistemul de interacţiuni, pe structura relativ stabilă a acestuia,
pe durabilitatea mai mult sau mai puţin îndelungată a normelor comportamentale.

76
  Grupul înţeles ca mijloc de socializare, formare şi dezvoltare a personalităţii umane –
ca mediu educativ şi educogen, ca laborator în care se plămădeşte nu numai personalitatea
fiecăruia dintre membrii componenţi, ci şi relaţiile dintre aceştia, în care are loc clarificarea
progresivă a concepţiilor şi atitudinilor despre sine, despre alţii şi despre grup, în care se
cristalizează conştiinţa de grup a participanţilor, în care omul se formează ca om şi ca perso-
nalitate.
 Grupul înţeles ca factor determinant al comportamentului şi acţiunii umane – cu in-
fluenţe pozitive şi negative asupra acestora, ca facilitator al inserţiei sociale al individului
sau ca accelerator al maturizării sociale a acestuia.
 Grupul înţeles ca centru activ, dinamic – evolutiv nu doar al devenirii umane, ci şi al au-
todevenirii, al schimbării şi transformării sale permanente. Grupul evoluează, se transformă,
dispare, moare, are o istorie proprie în funcţie de care se configurează atât prezentul cât şi
viitorul lui.
 Grupul înţeles ca produs al istoriei şi al împrejurărilor – dar şi ca generator de istorie,
de împrejurări, de reacţie şi evenimente sociale, fapte care evidenţiază rolul său atât la nivel
macrosocial (clasă socială, popor, naţiune) sau microsocial având mare însemnătate pentru
viaţa cotidiană a individului.
Toate aceste laturi sub care poate fi privit şi interpretat grupul, ne evidenţiază două aspecte
importante:
 mai întâi apare clar conturată relaţia de interacţiune şi interdependenţă care există
între grup şi personalitate; pe de o parte personalitatea este oglinda grupurilor prin care a
trecut individul de-a lungul existenţei sale, pe de altă parte ea este cauza generatoare a unor
fenomene de grup, a interacţiunii sociale ce duce atât la constituirea grupului, la generarea
unor climate diferite de grup, cât şi la trecerea grupului de la un stadiu de dezvoltare la altul;
 în al doilea rând formele sub care apare grupul sugerează necesitatea organizării unor
acţiuni speciale de cunoaştere a personalităţii în vederea ameliorării structurii, organizării,
funcţionării şi sporirii eficienţei grupurilor în care ea intervine.
Această pluralitate de moduri şi înţelegere a grupului evidenţiază pluralitatea funcţiilor sale.

Pentru explicarea proprietăţilor fundamentale ale microgrupului s-au creat modele teoretice
care stau la baza dinamicii de grup:
1. Modelul cvasimecanic – consideră că grupul este ca o maşină generatoare de inter-
acţiuni,
clasificate în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc. Interacţiunile ar urma legi stabile şi
universale, o acţiune producând întotdeauna acelaşi efect, ceea ce face posibilă predicţia
77
comportamentului de grup în situaţii tipice, indiferent de determinările sociale, de personalitatea
membrilor şi de tipul particular al sarcinii grupului. Această concepţie relevă caracterul legic şi
regularităţile proceselor interacţionale în grupurile sociale, omiţând însă factori ce ţin de
subiectivitatea membrilor grupului şi de mediul socio-cultural intern şi extern în care ei
interacţionează. De aceea modelul este apt să explice dinamica grupului în condiţii de variabilitate a
mediului.
2. Modelul organic – grupul este considerat un organism biologic, care parcurge în evoluţia
sa o serie de etape specifice: formare, creştere, maturizare, dezintegrare, care marchează diferenţe
calitative la nivelul proceselor şi fenomenelor subiacente ca şi al mecanismelor de adaptare la
mediul extern.
Dubla orientare a grupului spre interior şi exterior implică existenţa a două categorii de
scopuri, legate de autorealizare şi autoconservare. Modelul este mai complex decât cel
cvasimecanic, permiţând înţelegerea factorilor care determină schimbarea şi dezvoltarea grupului.
3. Modelul conflictual – prezintă grupul ca sistem în care coordonarea părţilor implică o
limitare reciprocă a gradelor de libertate, fapt care determină apariţia sistematică şi necesară a unor
conflicte interpoziţionale. Aşadar, conflictul este experienţa esenţială a grupului, iar răspunsul la
conflict determină o nouă stare a sistemului. Grupurile se raportează conflictual la ele însele şi la
mediul exterior, rezolvarea disensiunilor interne constituind premisele esenţiale ale dezvoltării.
Supravieţuirea grupului este condiţionată de echilibrul realizat între membrii grupului aflaţi pe
trepte diferite ale structurii puterii şi ale structurilor socio-afective. Schimbarea este rezultatul acor-
dului între interesele şi dorinţele aflate în joc, acord obţinut în urma unei confruntări active între
membrii grupului. Modelul omite posibilitatea realizării schimbării prin consens, ca şi prevalenţa
factorilor de coeziune grupală asupra celor divergenţi.
4. Modelul „de echilibru” – interpretează grupul ca un sistem aflat în echilibru, în care
orice factor perturbator intern sau extern va fi contracarat de forţe opuse, care vor asigura
menţinerea stării anterioare perturbării. Pe această bază se poate interpreta o serie de fenomene psi-
hosociale din cadrul microgrupului: echilibrul cognitiv, echivalenţa schimburilor interpersonale,
disonanţa cognitivă etc. Modelul este util numai în anumite subsisteme ale grupurilor şi pe perioade
limitate, ignorând contradicţiile dialectice care presupun dinamica grupului.
5. Modelul psihanalitic – accentuează relaţiile afective dintre membrii grupului din per-
spectiva psihanalizei, uneori reducând chiar mecanismele psihosociale ale grupului la modelele
freudiene ale familiei, în care rolul determinant îl au relaţiile părinţi-copii şi relaţiile între fraţi.
Modelul are valoarea sa în descifrarea mecanismelor inconştiente prin care se structurează relaţiile
afective în cadrul grupului, dar ignoră determinanţa de ordin funcţional şi cultural.
6. Modelul interacţist (Bales) – are o preponderenţă empiristă şi artificială, plecând de la
înregistrarea tuturor tipurilor de interacţiuni care au loc între membrii unui grup în contextul unei
activităţi determinante, continuând apoi cu o analiză de conţinut cu baze teoretice. Acest model
simplifică mult problematica afectivă şi motivaţională a funcţionării grupurilor, impunând o corob-
orare cu alte modele teoretice.

78
 7. Modelul structural-funcţional – concepe grupul ca pe un sistem cu graniţe bine defi-
nite, urmărind atingerea unui scop şi a cărui supravieţuire are, în general, un caracter dificil. Mem-
brii îndeplinesc funcţii diferenţiate, legate de asigurarea supravieţuirii grupului şi de realizarea
sarcinii, ceea ce explică distribuirea statutelor şi rolurilor în grup. Unele funcţii ale membrilor se
condiţionează reciproc, realizând echilibrul necesar menţinerii sistemului şi realizării sarcinii. Când
echilibrul nu se realizează, grupul are dificultăţi în desfăşurarea activităţilor şi uneori nu
supravieţuieşte. Modelul este important pentru că demonstrează rolul învăţării în structurarea şi
evoluţia sistemului şi evidenţiază legătura dintre motivaţia individuală şi menţinerea grupului ca
sistem. Dezintegrarea grupului apare consecinţă firească, obiectivă, a neechilibrului intern al aces-
tuia. Totuşi, accentuând necesitatea supravieţuirii şi omiţând condiţiile dezvoltării, modelul are o
tentă conservatoare.
8. Modelul creşterii cibernetice – consideră grupul ca sistem de prelucrare a informaţiei,
cu posibilităţi potenţiale de autoreglare şi autodezvoltare. Urmărind atât supravieţuirea cât şi dez-
voltarea, modelul vizează şi strategii implicite de dezvoltare pe baza a trei categorii de feed-back-
uri:
 feed-back-ul urmăririi şi realizării scopurilor (reorientarea activităţii membrilor în funcţie
de scopuri şi rezultatele acestora)
 feed-back-ul organizării şi restructurării interne (se realizează în raport cu
compatibilitatea între normele şi valorile grupului şi cele ale spaţiului socio-cultural)
 feed-back-ul realizat de conştiinţa de sine a grupului ca sistem, la acest nivel membrii
acţionând ca agenţi ai conştiinţei de grup. Datorită acestor mecanisme, membrii grupului îşi
formează un sistem de reprezentări şi simboluri prin care se raportează la relaţiile interpersonale din
grup, iar procesele psihosociale dezvoltate în acest context generează reglări continue în planurile
vieţii de grup, asigurând atât echilibrul cât şi evoluţia sistemului.
Modelul este foarte complex, dar are şi minusuri: accentuează autoreglarea, învăţarea şi
dezvoltarea, ignorând parţial aspectul psihologic al constituirii raporturilor intra- şi intergrupale, în
favoarea aspectelor formale, organizaţionale.
Sintetizând informaţiile, putem spune că microgrupurile reprezintă sisteme
interacţionale dinamice, bazate pe autoreglare, dezvoltare şi adaptare la mediu.

8.2. Clasificarea grupurilor sociale

1. După criteriul numărului de indivizi care le compun:

- Grupuri mici (primare) – 2-30 membri
- Grupuri mari (secundare) – 30 în sus

79
Grupurile mici au fost numite si grupuri de tipul face to face întrucât dimensiunile microgrupului
oferă posibilitatea fiecărui membru de a avea o percepție individuală asupra oricărui alt membru al
grupului.

2. După criteriul gradului de instituționalizare:

Există grupuri formale – grupul de muncă, de ex., cu un set de
norme instituționale, comportamente prescrise si o rețea prestabilită de status – roluri si grupurile
informale – grupul de prieteni, de exemplu.

3. După criteriul gradului de participare efectivă si afectivă:

– grupul de apartenență – cel căruia individul îi este integrat cu adevărat si grupul de referință –
la standardele căruia se raportează, pe care îl ia ca reper si etalon, al cărui membru speră să devină
(factor motivațional foarte important, astfel un grup poate avea influență asupra unui individ chiar
dacă acesta nu este membru al său).

4. După criteriul scopului activității:

– grupuri de muncă, de joacă, de suport (terapie) etc.

8.3. Funcţiile grupului

Precizăm că în discuţia noastră ne vom referi la grupurile mici.

Când analizăm natura funcţională a grupului trebuie să nu pierdem din vedere două reguli
de prudenţă elementare avertizează specialiştii:
a. nevoile apărute sau mărturisite ale membrilor grupului – acestea nu sunt întotdeauna
nevoile reale şi, în consecinţă, funcţiile aparente sau mărturisite ale grupului pot să nu fie
funcţiile reale;
b. nevoile pe care le satisface în prezent un grup – pot să nu mai fie acelea pe care grupul le-a
satisfăcut iniţial.
Analiza funcţiilor grupului trebuie să încerce să pătrundă şi viaţa invizibilă a grupului.
Asupra funcţiilor principale pe care grupul le îndeplineşte există un consens la cei mai mulţi autori.
Aceste funcţii sunt îndeosebi funcţii psihologice:
1. Funcţia de satisfacere diferenţiată – a nevoilor membrilor grupului, datorită faptului că grupul
presupune o organizare ierarhică graţie căreia unii membri au o mai mare autoritate, un mai mare
aport în luarea deciziilor comune, ele nu pot satisface egal toate dorinţele şi nevoile membrilor.
Aceasta deoarece aceste nevoi şi dorinţe sunt foarte diverse şi , de multe ori, în contradicţie şi
pentru că grupul solicită uneori renunţări din partea membrilor.
2. Funcţia de integrare socială şi de dominare – orice grup distribuie roluri şi permite afirmarea
capacităţilor membrilor săi. Grupul satisface unora dintre membri trebuinţa de a-şi exercita influ-
80
 enţa şi puterea de a conduce. În timp ce nevoia de dominare se găseşte doar la unii din indivizi,
nevoia de a participa la activităţi comune se întâlneşte la toţi membrii. Individul simte nevoia să
fie acceptat, să fie admis între ceilalţi. Această trebuinţă se regăseşte la originea înfiinţării unor
asociaţii, cluburi, grupuri. Pentru iniţiere şi securitatea colectivă unele grupuri folosesc o serie de
ceremonii, tradiţii, ritualuri.
3. Forţa de creare a noilor trebuinţe – aderând la un grup nevoile individului se schimbă potrivit
noilor cerinţe şi aspiraţii. Cu cât nevoile grupului sunt mai numeroase şi corespund scopului gru-
pului, cu atât grupul are şansa de a fi mai puternic, mai durabil. Noile nevoi sunt acelea care
contribuie cel mai mult la permanentizarea coeziunii şi moralului şi care dau durabilitate grupu-
lui.
4. Funcţia de securitate, de a fi apărat – de a găsi un cadru afectiv social care să ofere protecţie
5. Funcţia de reglare a relaţiilor dintre membri – exprimată de necesitatea unei coeziuni inter-
ioare a grupului, nevoia oamenilor de a le fi apreciate rezultatele, de a se simţi bine în grup.
Între structura grupului şi funcţiile grupului există o relaţie de determinare: funcţiile
grupului determină alegerea unei anumite structuri şi la rândul său, o structură deja adoptată
orientează grupul spre anumite funcţii.
Există o mare varietate de grupuri. Fiecare tip de grup poate satisface o gamă întinsă de
nevoi individuale şi colective.
Structura grupului, (formal sau nonformal), va trebui să se modifice după funcţia dominantă
pe care o îndeplineşte grupul în situaţia dată.
Grupul poate prezenta, după funcţia pe care o îndeplineşte la un moment dat, structuri
diferite, modele diverse de relaţii între membrii săi.
Lumea a fost si, din nefericire, continua sa fie tulburata de fenomene
inumane precum rasismul, sexismul si multe alte forme de discriminare – etnica, reli-gioasa,
sexuala, politica etc.
- Se întelege prin discriminare orice comportament îndreptat împotriva unor persoane datorita
apartenentei lor la un anumit grup.
- Dar ce se întelege prin ‘grup’?
- Exista tot felul de grupuri: familii, partide politice, natiuni, state, religii, subculturi etnice.
- În psihologia sociala întelegem prin grup doua sau mai multe persoane, percepute ca
formând o unitate, ce se bazeaza pe interactiuni constante si stabile între ele, pe apartenenta
la aceeasi categorie sociala sau pe un destin comun.
Ce Nu este un grup?
- Simpla alăturare a unor indivizi care nu întreprind nimic unul în raport cu altul reprezintă o
grupare, dar nu un grup în sens psihosocial.
- Si gruparea se face pe baza unor similitudini, dar câtă vreme acesti indivizi sunt pasivi,
avem de-a face cu un grup potețial.
- Grupul potențial se transformă în grup prin fenomenul de INTERACȚIUNE.

81
 - Realitatea socială se prezintă ca un sistem complex de grupuri (mai mari sau mai mici,
formale sau informale) care construiesc norme şi valori, distribuie poziţii şi exercită
influenţe.

Grupul:
- joacă un rol crucial în evoluţia persoanei, constituie cel mai important mijloc de socializare şi
integrare socială, contribuie decisiv la transmiterea valorilor unei societăţi;
- oferă individului securitate, dar şi mijloace de afirmare;
- Răspunde nevoilor asociative şi de apartenenţă ale fiinţei umane.
- prin dimensiunea sa interactivă, grupul se prezintă ca un mediu şi mijloc de învăţare a unor
roluri sociale, formează competenţe de evaluare a altora şi poate contribui la dezvoltarea
conştiinţei de sine a membrilor săi.

Termenul grup vine din italiană (groppo sau gruppo) desemnând mai mulţi indivizi, pictaţi sau
sculptaţi, formând un subiect.
- În secolul XVIII acest termen desemna deja o reuniune de persoane. La acest sens el a ajuns
după ce, la început, a însemnat “nod”, “legătură”, “reuniune”, “ansamblu”, semnificând
“coeziune între membri”, “comunicare”.
- În sociologie, grupul social are un sens mai larg, deşi nu se confundă cu cel de categorie
socială, semnificând o relaţie socială sau interindividuală, o unitate socială, o legătură, o
clasă de indivizi care au caracteristici comparabile şi întreţin unele relaţii.
- Psihologia socială este preocupată îndeosebi de grupul de dimensiuni reduse, numit adesea
grup mic sau grup restrâns. Aceste grupuri au fost descrise pentru prima dată de Charles
Cooley, în lucrarea “Social Organization” (1909) care le-a numit grupuri primare.
- Caracteristica lor – scria sociologul american – este asociaţia intimă a membrilor,
cooperarea şi interacţiunea directă, faţă în faţă.

Patru tipuri de grupuri primare pe care le-a numit “universale” pentru că au aparţinut tuturor
timpurilor şi stadiilor de dezvoltare ale omenirii:
1) familia – primul “grup primar” pe care-l cunoaşte civilizaţia umană;
2) grupul de joc al copiilor, caracterizat prin spontaneitate şi cooperare, prin promovarea
ambiţiei şi onoarei;
3) grupul de vecinătate, exprimând viaţa socială şi afectivă a ruralului (caracteristicile sale
sunt autoguvernarea, generozitatea, veneraţia eroilor şi un acut sentiment de dreptate);
4) comunitatea de bătrâni, formată de indivizi care se cunosc din copilărie şi adolescenţă,
luând adesea forma cluburilor sau societăţilor în care liantul este afecţiunea reciprocă.

- Caracteristicile principale ale grupului primar, aşa cum au fost descrise în psihologia socială, sunt:
scop comun, urmărit într-un mod activ, relaţii afective între membri; interdependenţă, solidaritate,

82
uniune morală; constituirea de norme, credinţe, coduri, ritualuri; echilibru intern şi un sistem
constant de relaţii cu exteriorul.

1. Prima funcţie este cea de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale.
Orice membru al grupului năzuieşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se articuleze normelor pe
care acesta le propune.
- El parcurge un proces adaptativ, realizând un dublu efort: de “învăţare” a semnificaţiilor şi
regulilor grupului şi de transformare a acestui mediu, pentru a-l apropia de scala sa de
valori.
- Procesul este dificil, el implică adesea divergenţe, conflicte, rupturi, evoluţii normale pe
traseul adaptării dintre dinamica individuală şi cea socială.
- Individul este supus unui proces de socializare până la dobândirea statutului de „sociabil”.
- El suportă întâi influenţele normative şi referenţiale ale sistemului grup, începând cu grupul
familial, apoi cu cel educativ. În aceste medii el învaţă valori, i se dezvoltă potenţele
intelectuale, afective, morale, aici exersează roluri şi deprinderi de a interacţiona.

2. Funcţia de diferenţiere se manifestă prin oportunitatea ce-o oferă grupul membrilor de a

beneficia de “imaginea sa de marcă”, dar şi de a se afirma personal.
- Fiecare membru al grupului are tendinţa de a se compara cu ceilalţi, de a pretinde recunoaştere.
- Diferenţierea socială este modalitatea de a căuta identitatea, ocazia de a se valoriza, de a dezvolta
strategii inovatoare.
- trategia creerii unei stări de confruntare (chiar a conflictului) oferă posibilitatea unor minoritari
din grup să propună noi norme şi să se afirme prin comparaţie cu majoritarii.

Stereotipurile: definire si formare.

Comportamentul oamenilor fata de grupurile din societate se bazeaza în mare masura pe
stereotipurile lor privind grupurile respective.
Un stereotip este o anumita convingere (credinta, opinie) care asociaza un întreg grup de
oameni cu anumite trasaturi.
Exista o multime de asemenea credinte stereotipe: „Toti tiganii sunt smecheri, lenesi si hoti“;
„Toti ungurii sunt sovini, înfumurati si iredentisti“; „Toti rusii sunt betivi, cruzi si
sentimentali“; „Toti englezii sunt flegmatici, snobi si pragmatici“; ”japonezii sunt harnici”,
”sportivii nu prea inteligenti”, ”bibliotecarii tacuti”, ”contabilii plicticosi”, ”toti politicienii sunt
corupti”, etc.

- Modul în care îi vedem pe ceilalti se schimba radical daca îi percepem ca formând un grup
compact si nu ca pe un simplu agregat de indivizi.
- Cum se petrece aceasta modificare de perceptie si de ce se produce ea?

83
 - În ce fel sunt afectate ideile, sentimentele si comportamentele oamenilor de perceptia
diferitelor grupuri sociale?
Iata întrebarile la care încearca sa raspunda acest curs.

Stereotipurile
- sunt credinte, conceptii, convingeri ce asociaza grupurile de oameni cu anumite tipuri de
insusiri; fiecarui grup ii corespund insusiri specifice.
- De exemplu, adolescentei ii corespund: nechibzuinta, cautarea pericolului,
nonconformismul.
- Batranetea este asociata cu boala, declinul fizic si mental, apropierea mortii.
- Profesorilor li se asociaza tendinta de a da sfaturi, de a explica, de a repeta, de a face
evaluari subiective. 
- Odata format, stereotipul determina memorarea si prelucrarea selectiva a informatiei, astfel încât
ea sa îl sustina cu probe.
- Cine crede ca toti politicienii sunt corupti, va avea tendinta sa supraestimeze numarul
scandalurilor de coruptie din viata politica în comparatie cu actele de coruptie din alte sfere de
activitate.

Formarea stereotipurilor se poate explica din perspective diferite:

- istoric: sunt vazute ca mijloace utilizate de cei aflati la putere pentru justificarea
dominatiei, a inegalitatii, a razboiului.
de exemplu - sclavia explica inferioritatea atribuita de catre albi negrilor (sau tiganilor); anul 1042.
- politic: stereotipurile sunt folosite de grupurile dominante pentru a se justifica razboaiele,
opresiunea politica, intoleranta religioasa;
- cultural: diferentele reale dintre comunitatile spirituale stau la baza deosebirilor percepute dintre
ele;
- psihosociologic:  stereotipurile se formeaza datorita tendintei oamenilor de a se grupa pe ei
insisi si pe altii in categorii sociale. 
- indiferent cum apar stereotipurile într-un context cultural, cum se dezvolta si opereaza ele
în mintile indivizilor?

- Stereotipurile se mentin în pofida inadecvarii lor: desi ne putem da seama cu destula

usurinta de inadecvarea stereotipurilor, nu ne putem împiedica, totusi, sa continuam a-i privi
pe indivizii din cadrul diferitelor outgrupuri cu care interactionam prin prisma deformatoare
a stereotipurilor.
- Odata format, stereotipul determina memorarea si prelucrarea selectiva a informatiei, astfel
încât ea sa îl sustina cu probe.

84
- Cine crede ca toti politicienii sunt corupti, va avea tendinta sa supraestimeze numarul
scandalurilor de coruptie din viata politica în comparatie cu actele de coruptie din alte sfere
de activitate.
- Indivizii atipici ne determina totusi sa ne revizuim opiniile stereotipe despre un grup:
- - Indivizii care contrazic stereotipul ne silesc sa ne revizuim opiniile daca sunt niste membri
reprezentativi ai grupului din care fac parte.
- - Probabilitatea modificarii stereotipului este mai mare daca exceptiile sunt dispersate în mai
multi indivizi decât daca ele se concentreaza în doar câtiva indivizi remarcabili.
- - Exceptiile atenuate sunt mai influente decât exceptiile extreme. Acestea din urma chiar
întaresc stereotipul, printr-un efect de bumerang: subiectii perceptiei sociale pot fi atât de
surprinsi, încât socul exceptiei extreme le readuce în minte cazurile care confirma
stereotipul.

Cum distorsioneaza stereotipurile perceptia indivizilor

- Stereotipurile privind grupul distorsioneaza perceptia si interpretarea comporta-mentului
indivizilor care fac parte din grup.
- Sa ne imaginam, mai întâi, ca o mama îsi brutalizeaza copilul, ca un avocat se poarta
agresiv cu clientul sau ori ca un student la teologie îmbrânceste o ba trânica pe strada.
- Sa ne imaginam apoi aceleasi situatii cu alti actori: un ins fara adapost tipa la un copil; un
ins cu cazier este agresiv; un ins îmbrânceste o batrânica.
- Perceptiile se schimba radical. Primele cazuri sunt atipice, în vreme ce a doua lista de
situatii este conforma unor stereotipuri frecvente.
- Stereotipurile ne fac de asemenea sa ne reamintim mai bine informatiile conforme
stereotipului decât cele care se abat de la acesta.
- În acest sens, merita mentionat experimentul clasic realizat în 1947 de Gordon Allport si
Leo Postman.
- Unui lot de participanti albi li se arata o fotografie, reprezentând urmatoarea scena: în
metrou, un alb prost îmbracat ameninta cu un brici un negru bine îmbracat.
- Cei care au privit fotografia relateaza apoi verbal scena altor participanti, acestia transmit la
rândul lor informatia altor participanti s. a. m. d.
- Dupa sase relatari, în ultima versiune un negru ataca violent cu briciul un alb.

Prejudecatile
- Stereotipurile rezulta ca urmare a categorizarii si a împartirii oamenilor în ingrupuri si
outgrupuri.
- Acestea sunt procese cognitive, care tin de modul în care ne formam o viziune, mai mult
sau mai putin rationala, despre realitatea sociala.
- Daca discriminarea ar fi exclusiv urmarea unei gândiri stereotipe, ea ar putea fi combatuta
numai prin revizuirea modului nostru de a-i judeca mental pe ceilalti.

85
 - Dar nu e numai atât. Pe lânga felul în care gândesc despre ceilalti, trebuie sa ne intereseze
si sentimentele lor fata de diferitele grupuri sociale.
- O a doua cale ce duce la discriminare este pavata cu prejudecati: sentimente negative fata
de anumite persoane, bazate pe apartenenta lor la anumite grupuri.

Discriminarea sexuala
- Primele cuvinte rostite la nasterea un copil sunt: ‘E baiat!’ (botosei bleu) sau ‘E fata!’
(botosei roz).
- În primii ani de viata, baietelul tipic primeste în dar masinute, mingi, jocuri de constructii,
pusti si truse de scule;
- fetita primeste papusi, animale de plus, truse de machiaj, masinute de cusut si ustensile de
bucatarie în miniatura.
- Dupa ce copiii merg la scoala, multi se asteapta ca baietilor sa le placa matematica si
computerele, iar fetelor literatura, muzica si lucrul manual.
- Astfel de disocieri persista si în anii de facultate: studentii sunt majoritari la politehnica si
la stiintele naturale, studentele abunda la filologie si la stiintele umaniste.
- În structura fortei de munca, sunt mai multi barbati ingineri, medici, constructori, mecanici auto,
piloti de  avioane, bancheri sau militari. În schimb, femeile monopolizeaza alte profesii: secretare,
profesoare, asistente medicale, însotitoare de zbor, casierite sau pur si simplu gospodine.

- Traditionala împartire în bleu si roz nu mai este astazi atât de rigida pe cât era altadata.
- Multe din barierele ce îngradeau odinioara libertatea celor doua sexe au cazut, iar cele doua
nuante s-au amestecat întrucâtva.
- Cu toate acestea, sexismul – prejudecatile si discriminarile bazate pe sexul unei persoane –
înca mai exista.
- El se manifesta prin simplul fapt ca sexul este categoria sociala cel mai frecvent utili-zata
pentru a ne identifica pe noi si pe ceilalti.

Stereotipuri sexuale
- Ce spun oamenii atunci când li se cere sa descrie barbatul tipic si femeia tipica?
- Spun ca barbatii sunt mai aventurosi, asertivi, agresivi, independenti si ambitiosi; femeile
sunt socotite a fi mai sensibile, blânde, supuse, afectuoase si întelegatoare.
- Stereotipurile despre barbati si femei sunt atât de adânc înradacinate, încât influenteaza
comportamentul adultilor fata de copii chiar din clipa nasterii lor.

Stereotipuri sexuale
- Ce spun oamenii atunci când li se cere sa descrie barbatul tipic si femeia tipica?
- Spun ca barbatii sunt mai aventurosi, asertivi, agresivi, independenti si ambitiosi; femeile
sunt socotite a fi mai sensibile, blânde, supuse, afectuoase si întelegatoare.

86
 - Stereotipurile despre barbati si femei sunt atât de adânc înradacinate, încât influenteaza
comportamentul adultilor fata de copii chiar din clipa nasterii lor.

Într-un alt studiu, realizat de sotii Condry în 1976, femei si barbati au vizionat o caseta
video, pe care putea fi vazut un copil de noua luni.
- Participantilor din prima grupa li s-a spus ca e vorba de un baiat; celor din grupa a doua li s-a
spus ca este o fata.
- Toti participantii au privit aceeasi caseta, dar per-ceptiile lor au fost deformate de
stereotipurile sexuale.
- De exemplu, la un moment dat copilul începe sa plânga atunci când i se arata un Hopa -
Mitica.
- Cum au inter-pretat participantii aceasta reactie?
- El s-a înfuriat, ea s-a speriat!

Discriminarea rasiala
- Rasismul – discriminarea bazata pe criterii etnice si rasiale – este un fenomen de larga
raspândire în lumea contemporana.
- EX. Discriminarea tiganilor este o realitate de necontestat – ca si prezenta unor conflicte
interetnice, câteodata extrem de violente, între români si tigani.
- Alte minoritati etnice, precum maghiarii si secuii, se plâng de faptul ca sunt excluse din
structurile administratiei locale, din armata, politie si serviciile de informatii.
- oamenii îi favorizeaza pe membrii ingrupului lor si îi discrimineaza pe cei ce fac parte din
outgrupuri.

8.4. Efecte ale sterotipurilor si prejudecatilor asupra persoanelor ‘stigmatizate’

- Cu totii suntem tintele stereotipurilor si prejudecatilor celorlalti. Suntem stereotipizati si

tratati diferit în functie de cum aratam, cum vorbim si de unde provenim.
- Oamenii infera multe lucruri despre noi bazându-se pe faptul ca ne trezim dimineata
devreme sau ca ne culcam seara foarte târziu, pe echipa de fotbal ai carei fani suntem, pe
partidul cu care votam sau pe genul de muzica pe care îl preferam.
Dar tintele anumitor stereotipuri si prejudecati sunt profund si constant afectate, deoarece
gasesc cu mare greutate refugiu în contexte sociale în care sa nu le suporte consecintele.
Psihosociologii denumesc aceste tinte persoane stigmatizate
– indivizi care, în virtutea faptului ca apartin unui grup socia l specific sau pentru ca poseda
anumite trasaturi particulare, sunt tintele stereotipurilor negative, oricând expusi riscului de a fi
etichetati ca devianti si de a fi dezavuati în societate.
Care sunt efectele stigmatizarii datorita stereotipurilor si a prejudecatilor?

87
 9. DINAMICA GRUPURILOR
________________________________________________________________________________

9.1. Dinamica grupului si impactul asupra participantilor

Dinamica grupului. Concept şi caracteristici

Adeseori oamenii îşi arată cele mai alese calităţi, dar şi cele mai urâte defecte, atunci când
acţionează în grup. În cadrul unor grupuri indivizii formează comunităţi, acumulează resurse şi
obţin succese. Dar tot în grupuri stereotipurile dau naştere opresiunii, frustrările se manifestă prin
violenţa gloatei, iar conflictele degenerează în războaie.
Cele mai importante decizii umane sunt luate de grupuri. Guvernele, corporaţiile şi alte organi-
zaţii iau decizii şi declanşează acţiuni pe care cu greu ni le putem imagina lăsate în seama unei sin-
gure persoane. Indivizii se bizuie pe grupuri în toate formele de activitate, începând cu cele practice
(precum construcţia unui hambar sau a unei case), continuând cu cele politice (susţinerea militantă
a unei cauze de interes comun, prin marşuri şi proteste) şi până la cele de natură personală
(dobândirea unui statut mai înalt, prin acceptarea de către un grup respectat şi influent).
Este important să înţelegem cum funcţionează grupurile şi felul în care indivizii influenţează
grupurile ori sunt influenţaţi de către ele. Cercetările menţionate în acest capitol scot în evidenţă un
aspect fascinant: grupurile sunt foarte diferite de suma indivizilor care intră în alcătuirea lor.
Cercetările de psihologie socială consacrate grupului de-a lungul secolului XX, fie că au răs-
puns la întrebări cum ar fi: Ce este un grup? Cum funcţionează un grup? De ce se întâlnesc oamenii
în grup? Ce avantaje oferă grupul sau ce prejudicii aduce el individului? fie au delimitat raţiuni şi
condiţii ale activităţii în grup urmărind în principal un scop - cum să facă grupurile mai eficiente,
cum să crească performanţa lor în activitate. Studiile au dus la descrierea şi descoperirea principale-
lor caracteristici, fenomene şi procese de grup, dar şi la evidenţierea faptului că “grupul apare a fi
într-o stare de continuă schimbare”(Seamen D.F.,1981, p.103).
Studiul ştiinţific al grupului a impus ca termen pentru a desemna evoluţia fenomenelor şi
proceselor de grup, conceptul de dinamica grupului, care desemna într-o transpunere exactă
forţele care acţionează în interiorul unui grup (A.Neculau, 1974, p.59).
Kurt Lewin este creditat de oamenii de ştiinţă ca fiind cel care a delimitat şi a făcut cunoscut
termenul, pentru a se referi la ceea ce se întâmplă în situaţii de grup, iar D.Cartwright şi Zander A.
au continuat utilizarea termenului, numind dinamica grupului “câmpul cercetării dedicate pentru a
strânge cunoştinţe despre natura grupurilor, legilor dezvoltării lor, a interrelaţiilor lor cu indivizii,
cu alte grupuri şi instituţii mai mari” (D.Forsyth, 1983, p.11).
În timp, în sfera dinamicii de grup au intrat mai multe aspecte ale grupului: de la analiza
ştiinţifică a grupurilor la construcţia teoriilor cu privire la grup şi riguroasa testare a adecvării
acestor teorii, prin cercetările empirice; de la studiul metodelor ce permit acţiunea asupra
membrilor grupului la impactul proceselor de grup şi a efectului lor asupra organizaţiilor sociale.
Ca urmare, domeniul dinamicii grupului cuprinde, după opinia autorilor R.Mucchielli,
(1971, p. 15) şi A.Neculau, (1977, p.59) două subdomenii distincte:
1) ansamblul de fenomene psihosociale care se produc în grupurile mici ca şi legile naturale ce fac
să interacţioneze aceste fenomene;

88
2) ansamblul, constelaţia metodelor ce permit acţionarea asupra personalităţii prin intermediul
grupului şi a celor ce permit grupurilor mici să acţioneze asupra organizaţiilor sociale.
Cercetarea dinamicii grupului a conturat trăsături ale acesteia cum este caracterul său
holistic care, cere ca grupul să fie privit ca un tot, ca un sistem în care comportamentul membrilor
este determinat de interacţiunea dintre caracteristicile personale şi factorii de mediu (care includ
însuşiri ale grupului, ale membrilor grupului şi ale situaţiei) sau grupul primeşte informaţii din
mediu, procesează aceste informaţii prin comunicarea internă şi elaborează produse. Prin dinamica
de grup se ajunge la formularea scopurilor şi împlinirea lor prin acţiuni, iar membrii sunt
răspunzători de eficienţa acţiunilor sale. D. Forsyth,(1983,p.14) argumentează caracterul
interdisciplinar al dinamicii grupului prin faptul că studiul şi influenţa grupurilor este larg
răspândită. Teoria şi cercetarea grupurilor sunt relevante pentru marea majoritate a disciplinelor
sociale “chiar dacă scopurile principale ale acestor discipline diferă”; studiul dinamicii de grup este
prezent şi în disciplinele aplicative ca afaceri, administraţie, managementul resurselor umane,
justiţie etc.
Adeseori oamenii îşi arată cele mai alese calităţi, dar şi cele mai urâte defecte, atunci când
acţionează în grup.
- În cadrul unor grupuri indivizii formează comunităţi, acumulează resurse şi obţin succese.
- Cele mai importante decizii umane sunt luate de grupuri.
- Indivizii se bizuie pe grupuri în toate formele de activitate, începând cu cele practice (pre-
cum construcţia unui hambar sau a unei case), continuând cu cele politice (susţinerea
militantă a unei cauze de interes comun, prin marşuri şi proteste) şi până la cele de natură
personală (dobândirea unui statut mai înalt, prin acceptarea de către un grup respectat şi
influent).
- Este important să înţelegem cum funcţionează grupurile şi felul în care indivizii
influenţează grupurile ori sunt influenţaţi de către ele.

În intervalul 1944 – 1947, Kurt Lewin a publicat mai multe studii în care apare pentru prima
dată sintagma dinamica grupurilor.
- Inițial, acest termen desemna abordarea experimentală de laborator a schimbărilor din
structura grupului, a sistemului de forțe ce acționează în cadrul acestuia (de altfel, termenul
dinamică provine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forță).

Dinamica grupurilor se compune din două mari părți:

A. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile primare si legile care le
reglementează, de ex.- influența exercitată de un grup asupra membrilor săi, viața afectivă a
grupului si evoluția sa în anumite circumstanțe, factorii coeziunii si disocierii etc.
B. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile primare si legile care le
reglementează – studiul proceselor de schimbare, utilizarea metodelor de grup pentru tratarea
tulburărilor de personalitate etc. (Neculau, A., coord., 2006).

- Oricât ar fi de influente, colectivităţile sunt sociale în cel mai redus grad.

- Oamenii se găsesc în acelaşi loc şi în acelaşi timp, îndeplinind o sarcină comună sau reacţionând
la acelaşi eveniment, dar nu interacţionează intens unii cu ceilalţi, nu au conştiinţa apartenenţei la o
entitate supraindividuală prin valorile şi normele căreia se definesc şi nici sentimentul participării

89
solidare la un destin comun, în care existenţa fiecărui individ se împleteşte cu a celorlalţi membri ai
grupului.

Aderarea la un grup
- Grupurile sunt de diferite forme şi dimensiuni: mari sau mici, riguros organizate sau cu totul
informale, de scurtă sau de lungă durată.
- Uneori, apartenenţa individului la un anumit grup este involuntară.
- De exemplu, nu îţi poţi alege familia.
- Dar de cele mai multe ori, apartenenţa la un grup este voluntară.
- Individul decide să se alăture unui grup ori să se asocieze cu alţii pentru formarea unui grup
nou.

De ce indivizii se asociază în grupuri?

Cum se dezvoltă grupurile de-a lungul timpului?

Vom încerca să răspundem acestor două întrebări.

De ce se alătură indivizii unor grupuri?

- Există mai multe motive de aderare la un grup.
- La un nivel foarte profund, s-ar putea ca oamenii să posede o nevoie înnăscută de apar-
tenenţă la un grup, izvorâtă din presiunea procesului de evoluţie, în care grupul oferea şanse
sporite de supravieţuire şi reproducere decât traiul în izolare.
- Apoi, oamenii se alătură unor grupuri ca să poată realiza lucruri ce nu pot fi obţinute pe cont
propriu.
- Nu se pot interpreta simfonii şi nici juca partide de fotbal de unul singur; multe alte
ocupaţii şi activităţi presupun un efort colectiv şi lucrul în echipă. - În al treilea rând,
oamenii mai doresc apartenenţa la diferite grupuri datorită statutului şi identităţii sociale pe
care le conferă acestea.

Oricare ar fi motivele care îi determină să adere la grupuri, indivizii care se pregătesc să o

facă privesc, de regulă, cu optimism experienţa lor viitoare în cadrul grupului, aşteptându-se ca
aceasta să le ofere prilejuri de satisfacţii.
- Din contra, respingerea de către un grup este una din cele mai dureroase experienţe de viaţă.

Evoluţia grupurilor
- Odată ce un individ a aderat la un grup, are loc un proces de adaptare.
- Individul se lasă asimilat de către grup, suferind anumite schimbări, necesare pentru
integrarea sa.
- În acelaşi timp, grupul se acomodează cu noul venit, suferind, la rândul său, modificările
necesare pentru includerea lui.
- Nu e surprinzător faptul că grupurile sunt cu atât mai dispuse să se acomodeze cu noii
veniţi cu cât este mai mare nevoia lor de a coopta noi membri.

90
 - Socializarea unui nou membru într-un grup se bazează adesea într-o măsură considerabilă
pe natura relaţiilor dintre noii veniţi şi membrii cu vechime şi statut consolidat în cadrul
grupului.
- Socializarea membrilor grupului este una dintre modalităţile în care se dezvoltă şi se
conservă grupurile.
- Evoluţia grupurilor poate parcurge mai multe etape.
- În primul rând, membrii grupului se evaluează unii pe ceilalţi şi grupul în ansamblu.
- În măsura în care ei se acceptă reciproc şi grupul ca atare, devotamentul lor faţă de grup se
accentuează.
- Mai devreme sau mai târziu, însă, unii indivizii încep să aibă divergenţe faţă de grup, iar
acesta încearcă să îi resocializeze.
- Dacă resocializarea dă greş, aceşti indivizi pot părăsi grupul sau grupul se poate destrăma.

În 1965, Bruce Tuckman propune un memorabil scenariu al procesului de evoluţie a unui grup,
în care se succed următoarele cinci etape: „formarea“, „tulburarea“, „normarea“, „performarea“ şi
„plecarea“ (forming, storming, norming, performing, adjourning).

1. Formare: Membrii încearcă să se orienteze către grup. Se comportă, cel mai adesea,
politicos unii faţă de ceilalţi, tatonându-se reciproc.
2. Tulburare: Membrii încearcă să influenţeze grupul, astfel încât acesta să corespundă cât
mai fidel nevoilor lor. Ei devin mai asertivi faţă de orientarea grupului şi în ceea ce priveşte
rolurile pe care ar dori să le joace în cadrul său. Se pot ivi conflicte deschise şi multă
ostilitate, odată cu surescitarea produsă de miza pusă în joc şi de câştigurile posibile ale
unor poziţii superioare în ierarhia grupului.
3. Normare: Membrii încearcă să aplaneze conflictele din etapa precedentă, definind şi
adoptând o serie de ţeluri comune. Ei stabilesc norme şi roluri şi încep să fie devotaţi
grupului.
4. Performare: Membrii încearcă să-şi îndeplinească sarcinile şi să maximalizeze
performanţele grupului. Ei îşi exercită rolurile în cadrul grupului şi se străduiesc să
soluţioneze problemele apărute, spre a-şi vedea realizate ţelurile comune.
5. Plecare: Membrii se detaşează de grup, se distanţează de ceilalţi membri şi îşi reduc
activitatea în cadrul grupului. Acest fapt se produce întrucât membrii apreciază că
beneficiile rămânerii lor în cadrul grupului nu mai depăşesc sensibil costurile.

Potrivit acestui model, grupurile progresează treptat de la o perioadă iniţială de tatonare şi

orientare, urmată de perioade de conflict, de compromis şi de acţiune, care se încheie cu retragerea
membrilor, pe măsură ce grupul le satisface nevoile în tot mai mică măsură.
Roluri, norme şi coeziune
- În pofida diversităţii lor în numeroase privinţe, toate grupurile posedă trei componente
esenţiale: roluri, norme şi coeziune.
- Rolurile indivivizilor în cadrul grupului constau într-un set de comportamente care se
aşteaptă din partea lor.

91
 - Rolurile formale sunt desemnate prin anumite titluri: profesor sau student la facultate, vice-
preşedinte sau şef contabil într-o firmă, general sau caporal, antrenor, impresar sau sportiv
etc.
- Rolurile informale sunt mai puţin evidente, însă destul de puternice.
- În 1958, Robert Bales afirmă că, indiferent de titlurile indivizilor, în grupurile de lungă
durată iau fiinţă două tipuri fundamentale de roluri: cele instrumentale permit grupului să îşi
atingă scopurile, pe când rolurile expresive oferă suport emoţional şi menţin moralul
grupului.
- Aceeaşi persoană poate juca ambele tipuri de roluri, însă de regulă fiecare tip este asumat
de indivizi diferiţi.

O alta caracteristică a grupurilor, coeziunea, se referă la „forţele“ care îi fac pe membrii lor
să se simtă legaţi unii de alţii şi să rămână împreună.
Astfel de forţe pot fi pozitive (recompense obţinute în cadrul grupului) sau negative (costuri
presupuse de părăsirea grupului).
La întărirea coeziunii grupului contribuie diferiţi factori, printre care devotamentul faţă de
scopurile comune, atracţia dintre membri, mândria de grup, frecvenţa şi intensitatea interacţiunilor
dintre membrii grupului.
Există şi forţe exterioare care afectează coeziunea; grupurile aflate în primejdie sau într-un
mediu neobişnuit, ca şi cele ameninţate de alte grupuri devin de obicei mai coezive, dacă membrii
lor consideră că se pot adapta mai bine acestor condiţii nefavorabile acţionând uniţi.
Coeziunea şi performanţele grupului sunt legate cauzal, însă relaţia dintre ele nu este
întotdeauna simplă şi directă.
În primul rând, cauzalitatea este reciprocă. Performanţa grupului poate influenţa coeziunea
lui şi invers.

Polarizarea grupului

Odată format, definindu-şi rolurile, normele şi căpătând un oarecare grad de coeziune, un grup
începe să ia decizii şi să acţioneze.
Problemele grupului pot fi câteodată extrem de banale („Unde serbăm Anul Nou?“, „Unde ne
petrecem concediul?“), alteori sunt de importanţă capitală („Intrăm în război sau facem pace?“,
„Participăm la grevă sau continuăm negocierile cu patronatul?“).
Oricare ar fi însă problema, atitudinile membrilor grupului le influenţează în mod semnificativ
modul de acţiune.
Acesta este un adevăr banal. Mai dificil este de răspuns la între barea: Cum influenţează
apartenenţa la un grup opiniile oamenilor?

- Cheia răspunsului la această întrebare este sesizarea faptului că majoritatea grupurilor sunt
alcătuite din indivizi care împărtăşesc, în linii mari, aceleaşi vederi.
- Oamenii sunt atraşi de grupurile în care îşi regăsesc propriile atitudini, iar aceia care sunt în
dezacord cu grupul fie îl părăsesc de bună voie, fie sunt respinşi de către ceilalţi.
- Dar asemănarea nu e totuna cu identitatea opiniilor şi atitudinilor.
- Chiar dacă varietatea opiniilor este relativ limitată, anumite diferenţe persistă.

92
 • Brainstorming
• După 1950, Alex Osborn (expert în publicitate) a elaborat o tehnică numită de el
brainstorming, („furtuna creierelor“) menită să amplifice productivitatea grupurilor întrunite
pentru soluţionarea unor probleme. Regulile de bază ale acestei tehnici solicită o abordare
creativă şi liberă:
• Exprimaţi toate ideile care vă vin în minte, oricât de trăznite şi de absurde vi s-ar părea.
• Cu cât mai multe idei, cu atât mai bine.
• Să nu vă pese dacă ideile sunt bune sau rele şi nu criticaţi ideile nimănui; toate pot fi
evaluate mai târziu.
• Toate ideile aparţin grupului, astfel încât membrii lui să se simtă liberi a construi mai
departe, pe cele spuse anterior de către oricine altcineva.

O meta-analiză întreprinsă de Mullen în 1991 a dovedit că grupurile de brainstorming realizează o

productivitate ideatică reprezentând o jumătate din ceea ce pot realiza aceiaşi indivizi lucrând
independent.
În loc să se inspire unii pe ceilalţi şi să valorifice unii ideile altora, oamenii angajaţi în
brainstorming obţin performanţe sub posibilităţile lor.
S-au propus mai multe explicaţii posibile ale ineficienţei acestei tehnici.

O primă explicaţie ar fi blocarea producţiei de idei.

- Lucrând independent, fiecare individ produce idei în ritmul său propriu, fără să i se distragă
atenţia.
- În grup, indivizii trebuie să asculte ceea ce spun ceilalţi, aşteptând să le vină rândul să vorbească.
- Atenţi la ceea ce spun ceilalţi, oamenii îşi uită o parte din ideile proprii.

93
Un alt factor inhibitor este free riding: gândurile sunt lăsate să o ia razna, să zboare la întâmplare,
deviind de la tema pusă în discuţie.
- Aceasta este o formă de lenevire socială.
- Membrii grupului îi lasă pe ceilalţi să facă toată treaba, având sentimentul că eforturile lor
proprii nu sunt prea importante.
Un al treilea factor care inhibă brainstorming în grup este teama de evaluare critică.
- În pofida faptului că sunt încurajaţi să îşi exprime toate ideile care le vin în minte, oricât ar
fi de trăznite, oamenii se tem că vor fi apreciaţi negativ de către ceilalţi şi, din acest motiv,
sunt mai puţin creativi şi mai inhibaţi.
Al patrulea factor este adaptarea nivelului de performanţă.
- Când lucrează independent, fiecare individ îşi fixează un anumit standard.
- În grup, standardul individului poate fi influenţat de performanţele celorlalţi participanţi.

- Brainstorming poate fi într-adevăr benefic pentru grup în modalităţi indirecte – de exemplu, poate
fi o experienţă distractivă, care promovează bunăvoinţa şi coeziunea – dar, după cum am văzut,
efectele sale asupra născocirii de idei noi şi valoroase sunt mult mai slabe decât îşi pot da seama
membrii grupului.
- Utilizarea tot mai intensă a computerelor şi a comunicării prin Internet oferă soluţii foarte
promiţătoare de îmbunătăţire a tehnicii de brainstorming în grup, datorită introducerii unor factori
favorizanţi.
- Brainstorming-ul electronic combină libertatea lucrului independent la un computer cu
stimularea receptării ideilor celorlalţi pe monitor.
Iată câteva dintre avantajele cooperării prin intermediul comunicării electronice:
- Blocarea producţiei de idei se reduce pentru că participanţii pot să îşi noteze ideile pe tastatură de
îndată ce le vin în minte.
- Free riding se poate reduce întrucât computerul ţine evidenţa tuturor intrărilor fiecărui membru.

• Teama de evaluare critică se diminuează deoarece membrii grupului îşi formulează ideile
sub protecţia anonimatului.
• Adaptarea nivelului de performanţă este temperată deoarece participanţii consumă mai puţin
timp concentrându-se asupra performanţei celorlalţi, în timp ce scriu pe tastatură propriile
idei. În plus, fenomenul pune mai puţine probleme, deoarece performanţa iniţială a grupului
în brainstorming-ul electronic tinde să fie una ridicată.
• Membrii grupului pot beneficia de afişarea pe monitor a ideilor propuse de ceilalţi, fapt de
natură să le sugereze idei noi, la care nu s-ar fi gândit dacă nu ar fi fost inspiraţi de
colaboratori.

94
 9.2. Procese colective: prezenţa celorlalţi

Grupurile sunt extrem de diferite în ceea ce priveşte dimensiunile, formele de organizare şi

ţelurile pe care le urmăresc. Iată de ce definirea conceptului de grup nu este facilă – până acum s-au
propus zeci de definiţii.
Indivizii percep diferit grupurile.
În acest context, am caracterizat grupul drept o mulţime de indivizi, având cel puţin una dintre
următoarele caracteristici:
(1) interacţiuni directe de-a lungul unei perioade de timp mai îndelungate;
(2) apartenenţa comună la o categorie socială, bazată pe gen, rasă ori alte atribute;
(3) un destin comun, conştiinţa identităţii şi a unor ţeluri împărtăşite de toţi membrii grupului.
Acest capitol se concentrează asupra grupurilor ca atare, nu asupra perceperii lor de către indivizi –
fie aceştia nişte outsideri sau membri ai grupului. În acest context, accentul se pune pe prima şi pe
cea de-a treia caracteristică din definiţia propusă: interacţiuni directe între membrii grupului de-a
lungul timpului, precum şi un destin, o identitate şi un set de ţeluri comune.

Facilitarea socială

Norman Triplett, şi-a început cercetările studiind recordurile oficiale omologate de Liga
americană de ciclism în anul 1897. El a remarcat faptul că sportivii care concurau unii cu alţii
înregistrau rezultate mai bune decât cicliştii care înregistrau timpi contra-cronometru. Considerând
că teoriile din acel moment sunt inadecvate, el a propus o nouă ipoteză: prezenţa unui alt ciclist
activează instinctul de competiţie, care sporeşte energia nervoasă şi măreşte performanţa. Spre a-şi
testa ipoteza, Triplett a pus 40 de copii să înfăşoare nişte mulinete, alternând activitatea fiecărui
copil de unul singur cu întrecerea dintre ei. În medie, timpii înregistraţi au fost mai buni atunci când
copiii lucrau împreună decât atunci când lucrau independent.
Cercetările ulterioare au dat rezultate dezamăgitoare. Câteodată prezenţa altor indivizi
(acţionând împreună sau în faţa unei asistenţe) sporea performanţa; alteori, performanţele erau infe-
rioare. Se părea că promiţătoarea cale deschisă de Triplett ducea într-o fundătură, astfel încât psi-
hosociologii au abandonat această pistă până la cel de-al Doilea Război Mondial. După o vreme, în
1965 Robert Zajonc a întrezărit un mod de reconciliere a rezultatelor experimentale contradictorii,
oferind o soluţie elegantă: prezenţa celorlalţi stimulează activitatea psihică, ceea ce poate să
afecteze performanţele în diferite modalităţi, în funcţie de sarcina de îndeplinit. Să privim această
teorie mai îndeaproape.

Teoria lui Zajonc

Zajonc susţine că prezenţa celorlalţi influenţează performanţa la capătul unui proces în trei
etape.
 Prezenţa celorlalţi reprezintă o excitaţie fiziologică, de natură să energizeze comportamentul.
Bazându-se pe principii şi cercetări experimentale de fiziologie, Zajonc demonstrează că toate
animalele, inclusiv oamenii, sunt stimulate de prezenţa unor indivizi de aceeaşi specie.
 O excitaţie sporită amplifică tendinţa indivizilor de a da, prin comportamentul lor, răspunsul
dominant – reacţia cea mai rapidă şi cel mai uşor de efectuat la un anumit stimul. Şi de această

95
 dată, Zajonc se sprijină pe datele experimentale ale cercetărilor din domeniul fiziologiei, mai
ales cele referitoare la procesul de învăţare.
 Calitatea performanţei unui individ variază în funcţie de natura sarcinii de îndeplinit. Atunci
când sarcina este uşoară (întrucât presupune operaţii simple şi bine învăţate), răspunsul domin-
ant este, de regulă, îndeplinirea sarcinii cu succes. Dar dacă sarcina este dificilă (deoarece im-
plică operaţii complexe, cu care subiectul nu este pe deplin familiarizat), răspunsul dominant
este, cel mai adesea, incorect, ducând la un eşec parţial sau total.

Considerând aceste trei etape, se pot imagina următorele scenarii. Închipuiţi-vă că interpretaţi o
piesă muzicală pentru vioară. Dacă sunteţi un violonist de calibru şi aveţi de interpretat o compoz-
iţie bine exersată, prezenţa publicului ar trebui să vă îmbunătăţească performanţa, făcându-vă să
reuşiţi o interpretare de bună calitate – întrucât prezenţa celorlalţi vă stimulează, accentuând
răspunsul dominant. Dat fiind faptul că piesa vă este bine cunoscută, răspunsul dominant va fi o in-
terpretare excelentă. Dacă sunteţi însă începători, iar piesa pe care o cântaţi nu vă este prea famil-
iară, prezenţa celorlalţi este ultimul lucru din lume pe care vi l-aţi putea dori. Superstimularea va
atrage după sine răspunsul dominant care, în acest caz, va fi o interpretare nereuşită.
Intuiţia nu este contrariată de aceste scenarii. Când cineva abia învaţă să execute nişte operaţii
complicate, cum ar fi să cânte la vioară ori să meargă pe bicicletă, e bine să nu fie surescitat. Dar
dacă, dimpotrivă, cineva trebuie să execute nişte operaţii cu care este bine familiarizat, rutina şi
plictiseala pot să îi plafoneze execuţia, pe când prezenţa celorlalţi este un stimul de natură să îm-
bunătăţească performanţa. Amatorii de sport ştiu bine că marii performeri strălucesc sub presiunea
marilor competiţii, în faţa unui public entuziast şi dornic de victorie, pe când sportivi de mâna a
doua „clachează“ de multe ori în astfel de condiţii de maximă solicitare. Şi nu numai performanţele
fizice sunt astfel influenţate; aceleaşi efecte se manifestă şi în cazul unor sarcini cognitive, cum ar
fi, de exemplu, memorarea unei liste de cuvinte.
Împreună, aceste două efecte ale prezenţei celorlalţi – favorizarea performanţei în cazul
sarcinilor uşoare şi, respectiv, împiedicarea performanţei în cazul celor dificile – poartă numele de
facilitare socială. Din păcate, această denumire constituie o primă sursă de confuzie pentru foarte
mulţi studenţi. Important de reţinut este faptul că prezenţa celorlalţi facilitează răspunsul dominant,
nu îndeplinirea sarcinii ca atare. Facilitarea răspunsului dominant uşurează îndeplinirea sarcinilor
uşoare, dar face ca sarcinile dificile să fie şi mai dificile.
Zajonc afirmă că facilitarea socială este un fenomen universal, ce are loc nu numai în activi-
tatea umană, ci şi în comportamentul altor animale, chiar şi la insecte. De exemplu, gândacii de
bucătărie. Cât de repede aleargă aceştia? Într-un studiu efectuat de Zajonc în 1969, gândacii „com-
petitori“ au fost aşezaţi la „start“ într-o cutie puternic luminată, având de parcurs o anumită distanţă
până la „sosire“ – o cutie întunecoasă. Atunci când traseul era simplu, ducând în linie dreaptă de la
start până la sosire, gândacii puşi să alerge câte doi s-au mişcat mai repede decât cei puşi să alerge
singuri. Dar într-un labirint ceva mai complex, în care trebuia efectuată o cotire la dreapta pentru a
ajunge în cutia întunecoasă, gândacii solitari au fost mai rapizi decât perechile de „alergători“.
Într-un experiment ulterior, deosebit de ingenios, Zajonc şi colectivul său de cercetători au constatat
că gândacii au parcurs traseul uşor mai repede şi traseul dificil mai încet atunci când au alergat în
prezenţa unui „public“ de gândaci, comparativ cu efectuarea aceloraşi sarcini fără audienţă. Vă
puteţi întreba, pe bună dreptate, cum au reuşit cercetătorii să-i facă pe ceilalţi gândaci să participe la
curse în calitate de „spectatori“? Ei bine, i-au pus pe gândaci în nişte cutii de plexiglas, de-o parte şi
de cealaltă a traseului, iar „publicul“ a produs efectul de facilitare socială.
96
 Teoria lui Zajonc a reînviat interesul faţă de cercetările de mult uitate ale lui Triplett; dintr-o
dată, rezultatele contradictorii ale studiilor experimentale au căpătat sens. Cu toate acestea, inter-
pretarea lui Zajonc nu a fost primită cu o aprobare unanimă. El a considerat că simpla prezenţă a
celorlalţi este suficientă pentru producerea facilitării sociale. Într-adevăr, un experiment de dată re-
centă sugerează ideea că şi un computer poate juca rolul „celuilalt“, cauzând facilitarea socială,
dacă interfaţa computerului este proiectată să înfăţişeze o altă persoană. Unii au susţinut însă că
prezenţa celorlalţi va produce facilitarea socială numai dacă ceilalţi au anumite caracteristici ori
dacă exercită anumite efecte asupra individului care desfăşoară o activitate în prezenţa lor. De aici
s-au născut o serie de explicaţii alternative ale facilitării sociale.

Teoria distragerii conflictuale a atenţiei

O altă abordare a fenomenului de facilitare socială, teoria distragerii conflictuale a atenţiei
(distraction-conflict theory), se bazează pe ideea că atunci când desfăşurăm o anumită activitate şi
ni se distrage atenţia, trăim experienţa unui conflict între concentrarea asupra sarcinii de îndeplinit
şi examinarea stimulilor care ne perturbă. Acest conflict este de natură să amplifice starea de
agitaţie. Această teorie susţine că facilitarea nu este un fenomen exclusiv „social“. Ceilalţi ne pot
distrage atenţia, fără îndoială, dar acelaşi efect poate fi produs şi de căderea unor obiecte care se
sparg, de către un fond muzical enervant sau de sclipirea intermitentă a unor luminiţe. Şi efectul
simplei prezenţe a celorlalţi este pus în discuţie. Nu întotdeauna ceilalţi ne distrag atenţia; de regulă,
prezenţa unor persoane care ne sunt familiare nu ne afectează performanţele.
Nici una dintre cele trei teorii prezentate nu este lipsită de suport şi nici una nu este atât de
„tare“ încât să le elimine cu totul pe celelalte două concurente. După cât se pare, toate cele trei ele-
mente de bază, descrise de aceste teorii (simpla prezenţă, evaluarea critică şi distragerea atenţiei),
contribuie la impactul pe care ceilalţi îl au asupra performanţelor noastre.

Lenevirea socială

Sarcinile îndeplinite în cercetarea facilitării sociale produc rezultate individual identificabile.

Cu alte cuvinte, comportamentul fiecărui individ poate fi identificat şi evaluat. Există însă şi sarcini
a căror îndeplinire presupune însumarea eforturilor, astfel încât performanţa specifică a fiecărui
individ nu poate fi determinată. Celălalt fondator al psihosociologiei, agronomul francez Max
Ringelmann, a cercetat performanţele de grup în cazul acestui tip de realizări colective. În studiile
sale din 1880, el a constatat că, în comparaţie cu ceea ce realizează lucrând fiecare pe cont propriu,
indivizii îşi diminuează eforturile atunci când lucrează laolaltă, pentru îndeplinirea unor sarcini
simple, cum ar fi tragerea de frânghie sau împingerea uni vagon.
De ce scade efortul individual în asemenea condiţii? O explicaţie ar fi aceea că indivizii depun
mai puţină râvnă atunci când acţionează în grup. O altă explicaţie ar putea fi lipsa de coordonare a
eforturilor individuale: unii trag (împing), în vreme ce alţii se relaxează. Cum putem distinge între
lipsa de străduinţă şi lipsa de coordonare? La un secol după Ringelmann, în 1974, Alan Ingham a
răspuns la această întrebare, folosind o instalaţie de tras frânghia, care permitea măsurarea efortului,
şi participanţi legaţi la ochi. În prima condiţie, li s-a spus participanţilor că trag de frânghie împre-
ună cu alţii; în cealaltă condiţie, participanţilor li s-a spus că acţionează individual (ceea ce, de fapt,
s-a întâmplat în ambele situaţii). Participanţilor li s-a cerut, de fiecare dată, să tragă de frânghie cât

97
pot de tare. Prin măsurători precise, Ingham a constatat că participanţii au depus un efort cu 20%
mai mare atunci când credeau că acţionează independent faţă de situaţia în care au crezut că
acţionează împreună cu alţii.
În 1993, Steven Karau şi Kipling Williams au întreprins o meta-analiză a câtorva zeci de studii
şi au ajuns la concluzia că lenevirea socială este un fenomen răspândit în multe forme de activitate,
în toate ţările lumii. Dar au constatat şi că fenomenul nu este inevitabil. O serie de factori pot
diminua fenomenul de chiul în colectiv. Lenevirea socială e mai puţin probabilă în următoarele
condiţii:
 Oamenii cred că performanţele lor individuale pot fi identificate şi evaluate, fie de către ei
înşişi, fie de către alţii.
 Sarcina este importantă pentru cei care încearcă să o ducă la îndeplinire.
 Oamenii consideră că eforturile proprii sunt necesare pentru reuşita acţiunii colective la care
participă.
 Grupul se aşteaptă să fie sancţionat pentru o performanţă slabă.
 Grupul este restrâns.
 Grupul are o coeziune ridicată – cu alte cuvinte, apartenenţa la grup este importantă şi preţuită
de către membrii lui, care se simpatizează reciproc.
 În plus, deşi bărbaţii şi femeile dintr-o mare varietate de populaţii manifestă fenomenul de
lenevire socială, „chiulul“ este mai rar întâlnit la femei decât la bărbaţi, precum şi în culturile
colectiviste din Orient (China, Japonia, Taiwan), comparativ cu cele individualiste occidentale
(Canada şi Statele Unite).
În 1993, Karau şi Williams încearcă să explice fenomenul de lenevire socială prin modelul
efortului colectiv. Acesta susţine că indivizii se străduiesc serios în desfăşurarea unei activităţi
colective atunci când ei cred că eforturile lor vor contribui la obţinerea unor rezultate cărora le
atribuie o valoare personală. Dacă rezultatul nu este important pentru el sau dacă individul crede că
efortul său personal nu influenţează semnificativ acest rezultat, atunci este probabil să chiulească.

Deindividualizarea

Unii dintre pionierii psihosociologiei au considerat că prezenţa celorlalţi are efecte mult mai
profunde şi mai dramatice. Gabriel Tarde (1890) şi Gustave Le Bon (1895) au conceput influenţa
colectivă ca pe o forţă literalmente magnetică sau hipnotică. În viziunea lor, târâţi de torentul
mulţimii, oamenii se transformă în automate fără chip şi individualitate sau, mai rău, în gloate
incontrolabile.
Capacitatea distructivă a colectivităţilor a lăsat o dâră însângerată de-a lungul istoriei, în toate
părţile lumii: pogromuri împotriva evreilor în Europa de Est şi în Rusia; linşarea negrilor din
S.U.A.; uciderea şi violurile în masă ale chinezilor din Nanking, cucerit de trupele japoneze în
1937; atacuri neo-naziste împotriva imigranţilor africani şi asiatici din Germania zilelor noastre;
măcelărirea a circa 500.000 de Tutsi de către rivalii lor Hutu din Rwanda etc. Lista ar fi, din neferi-
cire, tragic de lungă.
Ce anume face ca o mulţime dezordonată să se transforme într-o gloată violentă? O serie de
factori stimulează în egală măsură atât agresivitatea individuală, cât şi pe cea colectivă: imitaţia
unor modele agresive, o intensă frustrare, temperaturi înalte, consumul de alcool, prezenţa vizibilă
sau accesibilitatea armelor, care declanşează gânduri şi acţiuni agresive. Mai există însă un
98
fenomen – deindividualizarea: pierderea de către o persoană a individualităţii şi a inhibiţiilor nor-
mative fireşti ale comportametului deviant. Majoritatea cercetătorilor apreciază că depersonalizarea
este un fenomen colectiv, ce se produce numai în prezenţa celorlalţi. În 1969, Philip Zimbardo con-
sideră că surescitarea, anonimatul şi slăbirea responsabilităţii individuale sunt factorii care, conju-
gaţi, duc la depersonalizare.

Procese de grup: interacţiunea cu ceilalţi

Oricât ar fi de influente, colectivităţile sunt sociale în cel mai redus grad. Oamenii se găsesc în
acelaşi loc şi în acelaşi timp, îndeplinind o sarcină comună sau reacţionând la acelaşi eveniment,
dar nu interacţionează intens unii cu ceilalţi, nu au conştiinţa apartenenţei la o entitate
supraindividuală prin valorile şi normele căreia se definesc şi nici sentimentul participării solidare
la un destin comun, în care existenţa fiecărui individ se împleteşte cu a celorlalţi membri ai
grupului.
În această secţiune vom examina influenţa socială şi alte procese de grup, în cadrul cărora inter-
acţiunea dintre membrii grupului este mai directă, mai intensă şi mai substanţială.

Aderarea la un grup

Grupurile sunt de diferite forme şi dimensiuni: mari sau mici, riguros organizate sau cu totul
informale, de scurtă sau de lungă durată. Câteodată, apartenenţa individului la un anumit grup este
involuntară. De exemplu, nu îţi poţi alege familia. Dar de cele mai multe ori, apartenenţa la un grup
este voluntară. Individul decide să se alăture unui grup ori să se asocieze cu alţii pentru formarea
unui grup nou. De ce indivizii se asociază în grupuri? Cum se dezvoltă grupurile de-a lungul tim-
pului? Vom încerca să răspundem acestor două întrebări.

De ce se alătură indivizii unor grupuri?

Există mai multe motive de aderare la un grup. La un nivel foarte profund, s-ar putea ca
oamenii să posede o nevoie înnăscută de apartenenţă la un grup, izvorâtă din presiunea procesului
de evoluţie, în care grupul oferea şanse sporite de supravieţuire şi reproducere decât traiul în
izolare.
Apoi, oamenii se alătură unor grupuri ca să poată realiza lucruri ce nu pot fi obţinute pe cont
propriu. Nu se pot interpreta simfonii şi nici juca partide de fotbal de unul singur; multe alte ocu-
paţii şi activităţi presupun un efort colectiv şi lucrul în echipă. În al treilea rând, oamenii mai doresc
apartenenţa la diferite grupuri datorită statutului şi identităţii sociale pe care le conferă acestea.
Potrivit teoriei identităţii sociale, la care ne-am referit în Capitolul 4 (percepţia grupurilor), con-
ştiinţa valorii proprii a indivizilor se bazează în mare măsură pe identificarea lor cu anumite grupuri.
Chiar şi un grup de prestigiu scăzut în societate poate fi o sursă de mândrie pentru indivizii care se
bucură de respect în cadrul grupului; a fi un peşte mare într-un banc de peşti mici îi poate face pe
oameni să fie încântaţi de propria persoană, mai ales în culturile individualiste. În sfârşit, oamenii
pot să adere la grupuri pur şi simplu fiindcă le plac membrii lor şi doresc să aibă ocazia să inter-
acţioneze cu ei.
Oricare ar fi motivele care îi determină să adere la grupuri, indivizii care se pregătesc să o facă
privesc, de regulă, cu optimism experienţa lor viitoare în cadrul grupului, aşteptându-se ca aceasta

99
să le ofere prilejuri de satisfacţii. Din contra, respingerea de către un grup este una din cele mai
dureroase experienţe de viaţă.

Evoluţia grupurilor
Odată ce un individ a aderat la un grup, are loc un proces de adaptare. Individul se lasă asimilat de
către grup, suferind anumite schimbări, necesare pentru integrarea sa. În acelaşi timp, grupul se
acomodează cu noul venit, suferind, la rândul său, modificările necesare pentru includerea lui. Nu e
surprinzător faptul că grupurile sunt cu atât mai dispuse să se acomodeze cu noii veniţi cu cât este
mai mare nevoia lor de a coopta noi membri.
Socializarea unui nou membru într-un grup se bazează adesea într-o măsură considerabilă pe
natura relaţiilor dintre noii veniţi şi membrii cu vechime şi statut consolidat în cadrul grupului. Ne-
ofiţii îşi modelează comportamentul imitându-i pe „veterani“; aceştia pot chiar să le impună ne-
ofiţilor un program de antrenament şi instrucţie. În calitate de mentori, seniorii grupului pot stabili
relaţii apropiate cu neofiţii, ajutându-i să se integreze lin şi armonios în cadrul grupului. A avea un
mentor este în avantajul oricărui neofit, dar poate fi de mare ajutor acelora care, precum femeile sau
oamenii de culoare, aderă la anumite grupuri din care anterior fuseseră excluşi.
Socializarea membrilor grupului este una dintre modalităţile în care se dezvoltă şi se conservă
grupurile. Evoluţia grupurilor poate parcurge mai multe etape. În primul rând, membrii grupului se
evaluează unii pe ceilalţi şi grupul în ansamblu. În măsura în care ei se acceptă reciproc şi grupul ca
atare, devotamentul lor faţă de grup se accentuează. Mai devreme sau mai târziu, însă, unii indivizii
încep să aibă divergenţe faţă de grup, iar acesta încearcă să îi resocializeze. Dacă resocializarea dă
greş, aceşti indivizi pot părăsi grupul sau grupul se poate destrăma.

100
 10. RELATIILE INTERPERSONALE
___________________________________________________________________________

10.1. Relatiile interpersonale - forma principala a relatiilor sociale

Omul trebuie privit ca organism integral şi ca individ social, deci ca persoană care per-
cepe, gândeşte, simte şi acţionează, precum şi ca ansamblu de relaţii sociale.
El poate fi tratat simultan dintr-un punct de vedere substanţial care înseamnă ce este omul
şi care sunt componentele sale structurale şi, în acelaşi timp, dintr-un punct de vedere situaţional,
ceea ce înseamnă modul în care se comportă într-o situaţie sau alta. Aspectul situaţional se con-
cretizează în relaţia dintre statut, rol, aspiraţii şi comportament, care exprimă dinamismul situ-
aţional al persoanei.
Cercetarea persoanei sub acest aspect implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii care o
exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă din partea altora, ceea ce reprezintă perspec-
tiva interacţiunii. În forma ei primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţi-
ilor interpersonale.
După cum se ştie, reflectarea psihică se produce în cadrul interacţiunii subiectului cu lumea
externă şi îndeplineşte funcţia de orientare şi relaţionare a fiinţei umane cu mediul ambiant. În
mediu, persoana vine în contact cu obiectele, procesele şi fenomenele de ordin fizic, dar şi cu alte
persoane, cu instituţii şi cu valorisociale.
Comportamentul social reglat psihic se desfăşoară într-un câmp social în care individul ia ca
obiect al reflectării şi acţiunilor sale alte persoane, iar aceste persoane devin interlocutori şi
parteneri ai individului, răspunzând activ la acţiunile acestuia.
Procesul de interrelaţionare între doi indivizi se reia încontinuu şi capătă în acelaşi timp o
anumită continuitate şi întindere. Se creează astfel o structură bivalentă, care exprimă interacţiunea
între un individ şi altul. Această interacţiune nu este concepută ca o reciprocitate statică, ci ca una
dinamică, care implică ideea de feedback, de cuplaj retroactiv sau retroacţiune.
Ceea ce au comun toate fenomenele de interacţiune care se pot observa este suita de com-
portamente a două sau mai multe persoane. Simplul fapt de a adresa o întrebare cuiva sau un salut,
înseamnă a acţiona asupra acestuia şi a-l determina să răspundă printr-un comportament.
Fiecare dintre cele două persoane afectează şi este afectată de cealaltă în comportament.

101
 În procesul interacţiunii fiecare se adaptează la celălalt şi provoacă o ajustare a propriu-
lui
comportament, dar şi a comportamentului celuilalt. Această adaptare începe cu simplul fapt de
a-i remarca pe ceilalţi şi de a fi remarcat de ei, de a le percepe comportamentul şi de a se expune
comportamentul percepţiei celorlalţi.
Relaţiile sociale desemnează toate tipurile de interacţiuni dintre componentele unui sistem
social: persoane, grupuri, organizaţii, instituţii, precum şi . dintre acestea şi formele obiectivate ale
activităţii (bunuri materiale şi spirituale, norme, modele, ideologii, credinţe, teorii etc.). Relaţiile so-
ciale exprimă una dintre caracteristicile de bază ale fiinţei umane, aceea de a se forma şi manifesta
printr-un ansamblu de legături cu ceilalţi membri ai comunităţii: părinţi, fraţi, prieteni, colegi ,
grupuri, organizaţii etc. Aceste legături au o mare diversitate, clasificarea lor impunând folosirea
unei game largi de criterii:
 Natura conţinutului : relaţii sociale (r.s.) materiale; spirituale; mixte.
 Efectele pe care le generează: r.s. de diferenţiere (selecţie, stratificare, dominaţie, individu-
alizare);
de integrare (stabilizare, uniformizare, socializare); de modificare şi construcţie socială (profesion-
alizarea, organizarea, instituţionalizarea ş.a.); de destrucţie socială (favoritismul, corupţia, ex-
ploatarea, radicalizarea).
 Numărul verigilor interpuse în relaţie: r.s. directe ; indirecte.
 Desfăşurarea în timp: r.s. simultane ; succesive.
 Direcţia de manifestare a influenţei: unilaterale; bilaterale; multilaterale.
 Natura elementelor şi forma raportului dintre acestea: r.s. impersonale; interpersonale.
 Cadrul instituţional de desfăşurare: r.s. formale; informale; mixte.
În categoria largă a relaţiilor sociale, relaţiile interpersonale ocupă o poziţie cu totul aparte,
acestea având o funcţie constitutivă pentru toate celelalte forme de relaţii, structuri, procese şi
fenomene sociale.
Grupurile, organizaţiile sau instituţiile sociale nu pot fi concepute în afara unei succesiuni
complexe de relaţii interpersonale, care la rândul lor sunt condiţionate şi modelate în timp de proce-
sele care au loc în cadrul acestor structuri; deci, între cele două dimensiuni există raporturi dinam-
ice de cauzalitate structural şi condiţionare reciprocă.
t r.i. se structurează ca expresie directă a unor factori psihici, prin
intermediul cărora se structurează şi se desfăşoară interacţiunea partenerilor (factori cognitivi, afec-
tivi, motivaţionali, caracteriali etc.). Sistemul de r.i. poate constitui: 1) fie un mediu patogen pentru
dezvoltarea psihologică a individului, atunci când r.i. sunt dominate de inhibiţii, manipulare, ex-
ploatare, agresivitate, concurenţă, neîncredere, instrumentalizarea celuilalt; 2) fie un mediu pozitiv,
de susţinere şi stimulare a manifestărilor creatoare ale personalităţii, atunci când r.i. sunt preponder-
ent deschise, stimulative, sincere, tolerante şi valorizante pentru celălalt. Numeroase cercetări evi-
denţiază relaţia dintre echilibrul psihic, componenta axiologică a conduitelor şi performanţa indi-

102
viduală, pe de o parte, şi calitatea sistemului relaţional al subiectului, pe de altă parte (58; 81; 150;
157; 169; 196 ş.a.).
(b) La nivel psihosocial r.i, reprezintă însuşi cadrul indispensabil al proceselor şi
fenomenelor
interacţionale care dau conţinut problematicii psihologiei sociale. Influenţele structurante ale sis-
temului sociocultural asupra personalităţii, mai ales în ontogeneză, cât şi influenţele individuale
asupra structurilor sociale (grupuri, organizaţii, instituţii) nu pot avea loc de cât pe fondul unui sis-
tem complex de relaţii interpersonale, ale cărui caracteristici vor influenţa atât procesele psihoindi-
viduale, cât şi pe cele socioculturale, desfăşurate la nivelul organizaţiilor şi instituţiilor sociale. Dis-
funcţiile majore din cadr ul unui sistem relaţional conduc la apariţia alienării interpersonale, stare
nocivă atât în plan individual cât şi social. Strategiile de optimizare a performanţelor grupurilor şi
organizaţiilor sociale trebuie să pornească totdeauna de la identificarea şi corectarea disfuncţiilor
apărute în planul relaţiilor interpersonale.
(c) La nivel sociocultural r.i. apar ca o infrastructură funcţională de care depinde în mod es-
sential dezvoltarea şi performanţa diferitelor subsisteme: economic, politic, educaţional, religios,
juridic etc. Un mediu pozitiv al r.i. asigură implicit o funcţionalitate superioară a organizaţiilor şi
instituţiilor sociale, după cum un mediu negativ reduce apreciabil performanţa, creativitatea şi
adaptabilitatea acestora. În general, se apreciază că nu poate fi concepută dezvoltarea socială fără
cultivarea unui sistem de relaţii interpersonale pozitive şi adecvate unor modele culturale care să
valorizeze personalitatea umană.
Identificarea caracteristicilor relaţiilor interpersonale este utilă atunci când cercetăm
fenomenologia specifică diferitelor categorii de legături sociale. Caracterul nemijlocit al relaţiei
este şi condiţia unei implicării psihologic emoţionale cu un profil aparte fală de alte categorii de
legături sociale. Astfel, există mai multe categorii de relaţii între persoane, care deşi în mod evi-
dent sunt relaţii sociale, nu pot fi considerate relaţii interpersonale: relaţiile indirecte, mijlocite de
alte persoane sau structuri sociale (relaţia dintre producătorul unui obiect şi cumpărătorul acestuia,
de exemplu); relaţiile unilaterale, când numai una dintre persoane este implicată psihologic, cealaltă
fie că nu are cunoştinţă, fie că ignoră situaţia creată; raporturile conjuncturale, strict formale şi im-
personale, în sensul inexistenţei implicării psihologice (faptul că eşti rugat de cineva să-i faci loc să
treacă, de pildă).
Deci, relaţia interpersonală este în primul rând o relaţie interpsihologică, directă, conştientă
şi reciprocă, fără să fie însă şi simetrică, sub aspectul factorilor psihologici implicaţi, al intensităţii
şi semnificaţiei acestora pentru fiecare subiect etc.
Relatiile interpersonale sunt legaturi psihologice, constiente si directe intre oameni
Relatiile interpersonale se realizeaza intre persoane din aceeasi categorie sociala sau
diferite.
Exemple:
- Persoane de aceeasi varsta/ de varste diferite
- Parinti – copii

103
 - Medic – pacient
- Sef - subordonat

Studiul relatiilor interpersonale poate fi abordat din 2 perspective:

1. Teoria armoniei cognitive
- Sustine ca oamenii incearca sa-si mentina o oarecare armonie cu ceilalti datorita fricii ca, in lipsa
acesteia, s-ar instaura o stare de indispozitie, inconfort, rau…
2. Teoriile intaririi
- Isi extrag substanta din studiul perceptiei reciproce a partenerilor, intarirea poate veni din exterior,
din partea mediului social sau a celorlalti cu care venim in contact.
• Dupa criterial nevoilor si a trebuintelor psihologice (relatiile interpersona;le apartin nevoii a
treia din piramida lui Maslow) relatiile interpersonale se clasifica in:
- Relatii de intercunoastere – deriva din nevoia psihologica de a dispune de unele informatii
cu privire la celalalt, la felul lui de a fi, la personalitatea acestui
- Relatii de intercomunicare – apar ca o rezultanta a ceea ce resimt oamenii, copii, atunci
cand intra in interactiune, nevoia de a se informa reciproc, de a face schimb de informatii,
de a comunica
- Relatii socio-affective – sunt rezultatul interventiei unei nevoi de tip interpersonal, care are
in vedere schimbul de emotii, sentimente si structure de tip afectiv-simpatic

104
 10.2. Relatiile interpersonale in mediul scolar

In acest mediu relatiile interpersonale se clasifica in:

- Relatii de acomodare – partenerii se obisnuiesc, se ajusteaza unii dupa ceilalti
- Relatii de asimilare – partenerii desfasoara un transfer reciproc de mentalisti si puncta de
vedere, atitudini si comportamente, pana la un nivel la care subiectii pot gandi sau actiona
identic
- Relatii de stratificare – partenerii se pot structura dupa o ierarhie ce exploateaza statudele
detinute de elevi
- Relatii de alienare – partenerii, in imposibilitatea de a desfasura interactiuni reciproce,
parasesc unoversul clasei, provocand anumite scheme intergrupale
De ce suntem pe “aceeasi lungime de unda” cu o persoana, dar ne este indiferenta alta?
Ce se afla in spatele atractiei irezistibile dintre el si ea?
Ce ne face pe noi sa ne indragostim?
- Chiar daca multe dintre legile care determina atractia fata de ceilalti sunt inconstiente, unul
dintre modurile prin care putem sa ne descoperim propriile mecanisme de “indragostire”
este devenind constienti de motivele pentru care facem anumite alegeri cand vine vorba de
relatiile din viata noastra.
- Atunci cand suntem bine informati, facem alegeri mai potrivite.
- Legile atractiei interpersonale duc atat la formarea prieteniilor, cat si a relatiilor romantice. 
- Atractia interpersonala nu descrie doar atractia dintre persoane de sex diferit, ci explica si
motivele pentru care anumiti oameni devin prieteni.
- Descoperind legile atractiei interpersonale vom putea intelege de ce avem anumiti prieteni si
de ce nu ii agreem pe altii, si de ce suntem atrasi de anumiti oameni si nu de altii.
- Atat caracteristicile personale, cat si mediul din jurul nostru joaca un rol important
in atractia interpersonala.

Proximitatea spatiala
- Un prim factor al atractiei interpersonale este proximitatea, referindu-se aici la apropierea
fizica dintre doua persoane.
- Deci, fie ca suntemcolegi de birou, fie ca obisnuim sa cumparam alimente de la acelasi
magazin, fie ca mergem in fiecare dimineata cu acelasi tramvai, autobuz sau metrou la locul
de munca, proximitatea este cea care defineste toate aceste actiuni.
105
 Explicatii pentru efectele proximitatii:
- frecventa interactiunilor (atractia rezulta din frecventa interactiunilor prelungite),
- anticiparea interactiunilor (simpla anticipare a interactiunilor conducela atractie)
- simpla expunere (expunerea genereaza atractie).
- Proximitatea poate provoca si agresivitate.
- Se pot amplifica atitudini negative daca daca subiectul investeste de la inceput afecte
negative. 
- Impactul distantei de interactiune asupra atractiei trebuie judecat tinandu-se cont de
calitatea interactiunii.
- In interactiunile pozitive, subiectii prefera proximitatea, pe cand in interactiunile negative,
subiectii prefera distanta
- Un factor determinant in atractie este proximitatea fizica. 
- Oamenii care intra in contact in mod regulat si nu au avut initial sentimente negative unul
fata de celalalt (nu l-au evaluat pe celalalt ca fiind o persoana antipatica), devin din ce in
ce mai atrasi unul de celalalt. 
- Datorita intalnirilor repetate, familiaritatea si confortul cresc, si odata cu acestea se dezvolta
si atractia interpersonala.
Un alt factor foarte important este mediul in care cei doi se intalnesc. 
Este mai probabil sa se dezvolte o atractie atunci cand persoanele se intalnesc intr-un mediu
placut, care le produce o stare de bine, de confort.
- Proximitatea poate fi divizata la randul ei in mai multi subfactori, si anume: accesibilitatea,
anticiparea actiunii, precum si simpla expunere.
- In ceea ce priveste accesibilitatea, aceasta consta in frecventa cu care aceste asa-zise
intalniri au loc.
- Daca interactionam in mod constant cu o persoana, si asta nu in mod voit, inevitabil exista
sanse sa se dezvolte o relatie mai profunda intre noi, fie ea de prietenie, sau chiar dragoste.
- Potrivit sociologilor care au studiat acest fenomen, anticiparea actiunii consta in faptul ca
atunci cand intervine obisnuita si astfel ne asteptam sa regasim aceeasi figura placuta in
tramvaiul de dimineata, este mult mai usor sa o priviti cu simpatie si chiar cu o oarecare
familiaritate.
Nevoia de afectiune - implica reciprocitatea.
 
 - In conduita interpersonala, aceste nevoi se pot manifesta la nivel moderat, in exces  sau in deficit.
- Excesul se manifesta astfel:
- la nevoia de incluziune - persoana suporta greu singuratatea;
- la nevoia de control - sunt persoane care vor sa domine;
- la trebuinta de afectiune- persoana are nevoie exagerata de afectiune si intimitate.
- Deficitul se manifesta astfel:
- persoane cu dificultati de integrare,

106
 - persoane care au mereu nevoie de directive,
- persoane nereceptive la tandrete.

In relatiile interpersonale este firesc sa apara dezacorduri, interese opuse. - Disonantele

actioneaza diferit in relatiile predominant de cooperare fata de relatiile predominant de
competitie.
- Comunicarea in relatiile de cooperare:
- este deschisa, onesta,
- fiecare este interesat sa informeze si sa fie informat de celalalt,
- se manifesta incredere, receptivitate fata de cerintele si sugestiile celuilalt;
- privesc dezacordul si interesele conflictuale ca fiind o problema comuna care se poate
rezolva in mod deschis, recunoscand nevoile celeilalte parti aflate in disputa.
- In relatiile de competitie:
- este lipsa de comunicare,
- se comunica informatii false, sau comunicarea prudenta, incarcata de suspiciune si
indiferenta fata de nevoile celuilalt.

10.3. Factori relaţionali ai atracţiei interpersonale

Similaritatea

Similaritatea poate fi sau nu, un factor definitoriu in evolutia unei relatii.

Daca pana acum,in proximitate exista doar jocul de priviri, zambetele discrete aruncate
intamplator, recunoasterea instantanee si cresterea gradului de familiarizare numai prin intermediul
prezentei fizice, acum similaritatea reprezinta un nivel mai profund.
Asadar, dupa cateva saptamani in care proximitatea isi incepe jocul, intervine acest al doilea
factor, ce explica faptul ca vom incepe sa urmarim reactiile, comportamentul celeilalte persoane
pentru a observa daca avem atitudini similare.
Cu cat ne vom recunoaste propriile gesturi in comportamentul celeilalte persoane, cu atat
este
mai posibil ca relatia sa evolueze. Este exact cum spune proverbul din batrani “Cine se aseamana,
se aduna!”.
Problema acestei evaluari este data de evaluarile pozitive sau negative facute de
individ asupra celuilat.
Stima de sine este o variabila foarte importanta, intrucat ea afecteaza in mod semnificativ
estimarile indivizilor asupra evaluarilor celorlati (cei cu o stima de sine scazuta vor crede ca ceilalti
ii apreciaza negativ si invers).
Unele dimensiuni ale similaritatii interpesonale sunt mai importante decat altele.
Cu cat acordam mai multa importanta atitudinii similare cu celalalt, cu atat atractia fata de el
107
creste.
Acelasi individ este perceput mai similar sau mai putin similar in functie de expunerea
anterioara a subiectului la o persoana cu un anumit grad de similaritate.
Invidia ne poate face sa-l simpatizam mai putin pe celalat din cauza unor comparatii sociale
care ne afecteaza stima de sine.
Atractia reciproca se explica prin aceea ca similaritatea structurilor psihice faciliteaza
comunicarea.
Astfel, similaritatea opiniilor stimuleaza schimburi verbale, iar acestea au un aport insemnat
la amplificarea pozitivitatii atitudinilor interpesonale.
Atractia poate sa apara si din pricina trasaturilor pozitive si nu a similaritatii in sine.
Opusa similaritatii este nevoia de complementaritate, ce sustine ca atractia interpersonala
se bazeaza pe diferentele dintre doua persoane, urmand zicala “extremele se atrag”.
Teoria nevoii de complementaritate in relatiile interpesonale este opusa teoriei similaritatii
si
sustine ca atractia poate rezulta din combinarea complementara a nevoilor membrilor.
Doua persoane sunt complementare atunci cand:
- sunt de tip diferit dar au aceeasi intensitate
- sau nevoile sunt de acelasi tip dar intensitatile difera. – oamenii cauta sa gaseasca
la ceilalti ceea ce ei nu au.

Exemplu:
- Este adevarat ca daca sunteti o femeie independenta va doriti un barbat ce va poate oferi libertatea
necesara, in detrimentul unuia posesiv, gelos, precum si a unuia submisiv (slugarnic, supus, umil),
insa totusi, aceasta nevoie de complementaritate se imbina armonic cu similaritatea, deoarece in
orice relatie trebuie sa exista atitudini, pasiuni, obiceiuri comune ale persoanelor implicate, insa
este absolut necesar sa exista si anumite diferente pentru ca relatia sa poata evolua, pentru ca
partenerii sa detina ocazia de a invata unul de la celalalt.

Reciprocitatea

Un alt factor important al atractiei interpersonale este reciprocitatea.

Astfel, probabil ca ati simtit cu totii asta la un moment dat pe pielea vostra, ca in cazul in
care
o persoana oarecare va antipatizeaza, inevitabil sentimentele dumneavostra vis-à-vis de acesta vor fi
identice si viceversa.
Dar aceasta reciprocitate depinde insa de situatia in care se intampla interactiunea, precum
si
stima de sine a fiecaruia dintre participantii la respectiva interactiune.

108
 In acest sens, spre exemplificare, poate ca nu ne simtim tocmai in largul nostru atunci
cand
circulam cu un mijloc de transport in comun, pentru ca aglomeratia, mai ales la ora de varf marcata
de dimineata, ne ofera senzatia ca ne sunt violate intimitatea, fapt ce desigur, se va imbiba pe
expresia noastra, atat cea faciala cat si corporala.
Aceasta expresie, la randul ei, le poate induce celorlati calatori sentimentul de
inaccesibilitate,
transmis de dumneavostra.
Unul dintre secretele atractiei interpersonale este insasi Atractia fizica.
- Oamenii sunt in general atrasi unul de celalalt atunci cand considera ca au caracteristici
similare. Cu cat mai multe atitudini si opinii doi oameni impartasesc, cu atat exista o
probabilitate mai mare sa se placa unul pe celalalt.
Una dintre cele mai importante pareri este cea cu privire la preferinta fata de unele persoane.
Impartasirea aceleiasi pareri in aceasta privinta, duce la crearea unei legaturi puternice intre cei doi
indivizi.
De asemenea, legatura dintre similaritati si atractie este mai complexa, sau bidirectionala,
deoarece atunci cand doi oameni devin prieteni incep sa se se influenteze unul pe celalalt in pareri
si atitudini. S-a mai aratat, de asemenea, ca neintelegerile in privinta unor chestiuni importante duce
la descresterea atractiei.
Fiecare cultura are anumite standarde in legatura cu caracteristicile fizice, care sunt
indicatori
pentru noi si in perceperea caracterului celuilalt.
Bunatatea, inteligenta, modestia si sociabilitatea sunt atribuite in general celor care au un
aspect fizic placut.
Unele studii arata ca este foarte important aspectul fizic chiar si in cazul interviurilor pentru
un job.
În timp ce barbatii apreciaza calitatile fizice ale unei femei in primul rand, pentru acestea
sunt
importante si alte aspecte precum statutul social, respectiv cel economic, personalitatea, ce reiese
deseori din vestimentatie si modul in care sunt ingrijite unghiile, mainile, parul, etc.
Studiile din acest domeniu au aratat faptul ca barbatii, desi aparent apreciaza femeile
atragatoare, acestia nu ar opta pentru o femeie cu un grad mult mai ridicat de atractivitate fata de al
lor, pentru ca simt ca nu ii pot acoperi toate nevoile.

Un alt factor al atractiei interpersonale este  Competenta 

- Oamenii graviteaza in jurul celor care sunt asemanatori lor in aceasta privinta. 
- Mai exact, tindem sa fim atrasi de persoane care au aceleasi calitati pe care le posedam si
noi, cum ar fi inteligenta, putere, abilitati sociale, acelasi nivel al educatiei.

109
 - Pe de alta parte, oamenii care par "prea competenti”, ar putea sa exercite o atractivitate
scazuta deoarece cei din jurul lor se vor simti inferiori in comparatie cu ei si nu vor
“indrazni” sa-i abordeze.

Tipul de personalitate  - este un alt determinant in atractia interpersonala. 

- In arii ca si controlul, cum ar fi dominanta si stima de sine, oamenii tind sa se alature celor
care sunt opusi lor.
Exemplu: perechile complementare dintre o persoana supusa si una
dominanta.
- De asemenea, multi dintre noi suntem atrasi de o persoana care se apropie de self-ul nostru
ideal. 
- Daca ne-am dori sa fim mai rabdatori, mai binevoitori si mai sociabili, aceste calitati fiind
foarte importante pentru noi, exista o mare probabilitate sa fim atrasi de cineva care este
caracterizat de aceste trasaturi.
- De asemenea, unii dintre noi mai suntem atrasi de persoane care detin unele caracteristici
foarte asemanatoare cu cele ale parintilor nostri.

10.4. Structurarea imaginii despre celălalt

- Prima fază în reacţia faţă de o persoană constă în formarea unei imagini despre aceasta,
imagine care influenţează, apoi, cursul relaţiei interpersonale.
- În conturarea unei imagini despre altul, cel care percepe îi observa acţiunile şi mişcările,
urmăreşte ceea ce face şi spune faţă de observator sau faţă de alţii.
- Pe baza acestor informaţii - sau indicii - se fac apoi evaluări (raţionamente) despre
caracteristicile persoanei percepute: despre cunoştinţele, nivelul de cultură, inteligenţa,
dorinţele şi sentimentele sale, despre motivele, scopurile şi trăsăturile de personalitate etc.
- La rândul lor, şi acţiunile observatorului faţă de persoana percepută vor fi ghidate de aceste
raţionamente;
- în acelaşi timp, persoana percepută face raţionamente despre observator, raţionamente care-i
direcţionează apoi acţiunile faţă de acesta.
- Dacă raţionamentele (evaluările) celor doi sunt corecte, între ei se stabileşte o comunicare
naturală şi coacţiunea este posibilă.
- Dacă evaluările sunt incorecte, acţiunile reciproce sunt inadecvate şi dificultăţile care apar
vor duce la relaţii interpersonale disfuncţionale sau ineficiente.
- O tendinţă importantă şi aparent universală constă în faptul că oamenii îşi formează impresii
(imagini) despre ceilalţi foarte rapid şi pe baza unei informaţii limitate.
- Este de ajuns ca oamenii să aibă o întâlnire de câteva minute sau o scurtă conversaţie cu o
altă persoană pentru ca, pe baza chipului, a aspectului fizic, a ţinutei, a mişcărilor etc,
110
 aceştia să încerce să facă evaluări asupra unui mare număr de caracteristici: trăsături de
personalitate, inteligenţă, motive, nivel educaţional ş.a., trecând astfel mult dincolo de datele
oferite de interacţiunea respectivă.

Obţinerea indiciilor (informaţiilor) despre ceilalţi se face prin mai multe procedee:
- perceperea ca atare a unor indicii semnificativi, a unor comportamente; dacă o persoană
este văzută într-una sau mai multe situaţii colaborând uşor şi eficient cu ceilalţi, atunci este evident
că aceasta are o capacitate ridicată de cooperare;
- căutarea/identificarea în comportamentul celui ce trebuie cunoscut a unor aspecte relevante:
X joacă fotbal;
-exemplificarea clasei generale: fotbalul este un sport de echipă;
- inferarea (deducerea) trăsăturii: X este un om cooperative;
predicţia:
- X are prieteni.

10.5. Clasificarea relațiilor interpersonale

a) După durată: f) După relaţia dintre scopurile partenerilor:

a. temporare; a. amicale;
b. permanente. b. competitive;
sau c. conflictuale;
a. de scurtă durată; d. de colaborare.
b. medii; sau
c. de lungă durată. a. convergente;
b) După intenţionalitate: b. divergente.
a. intenţionate; g) După poziţia sau ascendenţa unui
b. neintenţionate. partener
c) După existenţa sau inexistenţa cadrului faţă de celălalt:
instituţional: a. de ascendenţă;
a. formale; b. de dependenţă;
b. informale. c. de echivalenţă.
d) După gradul de implicare a partenerilor: h) După domeniul de manifestare:
a. unilaterale (simetrice); a. profesionale;
b. bilaterale (asimetrice). b. extraprofesionale
e) După cadrul social în care se manifestă: i. conjuncturale;
a. familiale; ii. de convieţuire.
b. grupale; i) După natura subsistemelor sociale
c. instituţionale, organizaţionale. generatoare:
111
a. economice; a. superficiale;
b. juridice; b. profunde.
c. educaţionale; k) După conţinutul dominant al relaţiei:
d. ideologice; a. socioafective;
e. religioase; b. de comunicare;
f. culturale etc. c. de influenţă;
j) După intensitatea manifestărilor în re- d. coacţionale.
laţie:

10.6. Structura şi dinamica relaţiilor interpersonale

Procesele interacţionale prin care se structurează relaţiile interpersonale implică o multitu-

dine de factori condiţionali sau determinanţi, care pot fi grupaţi în patru categorii principale:
 Caracteristicile psihofizice ale partenerilor.
a) Bioconstituţionale: trăsături temperamentale; caracteristici somatice (aspect fizic, sex, vârstă,
starea de sănătate).
b) Cognitiv-intelectuale: nivel şi tip de inteligenţă; stil Cognitiv; capacitate de comunicare interper-
sonală; experienţa socială şi relaţională.
c) Afective: fondul afectiv general şi specific (centrat pe situaţie); capacitatea de implicare afectivă;
eventuale complexe personale (de inferioritate, superioritate, de abandon etc.).
d) Motivaţionale: configuraţia câmpului motivaţional individual (trebuinţe, motive, interese, aspi-
raţii); ierarhia şi intensitatea diferiţilor factori; capacitatea de mobilizare motivaţională ş.a.
e) Relaţionale: configuraţia nucleului relaţional primar (modelul interiorizat al relaţiilor primare
dintre părinţi-copil-fraţi); trăsături caracteriale dominante (în special cele derivate din situaţia de
copil răsfăţat, neglijat, abandonat sau complexat); aptitudini relaţionale (sociabilitate, deschidere,
creativitate interpersonală, spontaneitate, toleranţă, capacitate empatică, comunicabilitate); stil re-
laţional.

Caracteristicile grupului:
a) Tipul grupului de apartenenţă (grup formal sau informal; de muncă, educaţional, militar, religios
etc.); natura sarcinii grupului; ; climatul psihosocial de grup; tradiţia, compoziţia şi coeziunea
grupului; gradul de structurare a normelor şi modelelor comportamentale şi relaţionale de grup;
b) Raporturile cu grupuri conexe: grupuri de colaborare, de presiune sau prestigiu ş.a.

112
c) Statutul individual în cadrul grupului: nivelul ierarhic, responsabilităţi, normele şi modelele de
statut promovate în grup, tipul de relaţii formale şi informale cu alte statute.

 Caracteristicile mediului sociocultural.

a) Tipul general al societăţii şi structurilor sale: industrială, agrară; democrată, autoritară, totalitară;
laică, religioasă; Structura păturilor, castelor şi claselor sociale.
b) Normele şi modelele culturale care reglează raporturile sociale în funcţie de sex, vârstă, statut so-
cial, profesie, religie, nivel de instrucţie ş.a.
c) Caracteristici generale ale mediului sociocultural: tradiţionalism, conformism, flexibilitate, cre-
ativitate socială.
 Caracteristicile situaţiei conjuncturale.
a) Natura situaţiei în care se desfăşoară relaţia: amicală, conflictuală, competitivă; intenţionată,
spontană; cadru formal sau informal.
b) Locul şi ambianţa fizică: caracteristici ambientale naturale sau artificiale.
c) Ambianţa umană: prezenţa altor persoane sau grupuri, statutul şi atitudinea acestora; natura re-
laţiilor anterioare cu persoanele sau grupurile prezente.
d) Factori contextuali, fizici sau psihosociali.
După cum rezultă din enumerarea de mai sus, relaţiile interpersonale se structurează sub in-
cidenţa a numeroşi factori, cu ponderi foarte diferite de la o situaţie la alta şi de la un spaţiu cultural
la altul.
De exemplu, în spaţiul cultural nipon, relaţiile interpersonale sunt puternic ritualizate, mod-
elele culturale tradiţionale de relaţionare interpersonală în diferite situaţii având un rol considerabil.
În acest context, factorii psihoindividuali, spontaneitatea şi creativitatea personală au o ponde re
foarte redusă, în special la nivelul comportamentului interpersonal (deci, la nivelul componentei
„vizibile“ a relaţiei). În societăţile occidentale puternic industrializate şi informatizate, pe fondul
unei mari mobilităţi sociale şi profesionale, modelele culturale au o pondere extrem de redusă, în
comparaţie cu factorii psihoindividuali, psihosociali şi situaţionali; în acest caz, interacţiunile sunt
reglate prioritar pe criterii pragmatice, de „eficacitate interpersonală“.
Aceste diferenţe devin şi mai vizibile în cazul relaţiilor dintre sexe. În spaţiul cultural is-
lamic, relaţiile dintre sexe, atât în cadrul familiei „extinse “ cât şi în afara acesteia, sunt strict regle-
mentate de norme cultural-religioase, încălcarea acestora aducând sancţiuni dintre cele mai grave,
în special pentru femei. În spaţiul occidental, aceste relaţii sunt extrem de libere, pe fondul respec-
tării a două principii fundamentale: egalitatea în drepturi şi libertatea opţiunilor consensuale dintre
parteneri.

Dinamica constituirii relaţiilor interpersonale.

O relaţie interpersonală poate fi interpretată ca un construct psihosocial rezultat în urma in-
teracţiunii dinamice dintre două universuri subiective, pe de o parte, dintre un câmp sociocultural
de fond şi un set de factori situaţ ionali, pe de altă parte. În consecinţă, procesul formării şi mani-

113
festării unei relaţii interpersonale parcurge mai multe faze: prefigurare, amorsare, cristalizare,
evoluţie, stabilizare dinamică, declin sau destructurare. În cursul fiecărei faze intervin o serie de
procese psihoindividuale şi psihosociale, care determină un profil specific şi o anumită dinamică re-
laţiei.
Dintre acestea, cele mai importante sunt:
- Procesele cognitive, ţinând de percepţia socială (interpersonală), evaluarea situaţiei sociale şi in-
terpersonale, pe măsură ce aceasta se structurează, stabilirea unor criterii de „eficacitate interper-
sonală“ şi alegerea strategiilor de dezvoltare şi menţinere a relaţiei.
- Procesele afective, de atracţie, respingere sau indiferenţă faţă de partener, sau de reacţie emoţion-
ală faţă de situaţia interpersonală creată. Astfel, rezultă un fond emoţional şi energetic indispensabil
menţinerii şi particularizării relaţiei, mai ales prin nenumăratele nuanţări ale reacţiilor afective care
pot apare în acest context.
- Procesele de comunicalie interpersonală, în diferitele sale forme (verbală / nonverbală, explicită /
implicită, cognitivă / afectivă / de consum ş.a.) care reprezintă una dintre dimensiunile esenţiale şi
indispensabile atât formării cât şi manifestări i în timp a relaţiei.
- Procesele psihice interpersonale, implicând numeroase şi complexe raporturi psihice între
parteneri: comparaţia, identificarea, proiecţia, empatia, rezistenţa la influenţă, respingerea, conflic-
tul ş.a.
În fiecare dintre fazele desfăşurării unei relaţii interpersonale, ponderea şi particularităţile
funcţionale ale acestor procese variază de la caz la caz, de unde şi difi cultăţile întâlnite în
cunoaşterea, cercetarea şi explicarea acestora. Fiecare relaţie interpersonală prezintă o ireductibilă
originalitate, derivată în principal din trăsăturile personalităţii celor implicaţi.
Procesul constituirii relaţiilor interpersonale, în diferitele lor faze, îmbracă următoarea
formă general:
Procesul constituirii relaţiilor îmbracă o formă generală ce include schematic mai multe
etape:
1. prefigurarea câmpului relaţional:
a. contextul social;
b. caracteristicile grupurilor din care fac parte cei doi;
c. statutul social, economic, cultural şi profesional al persoanelor;
d. experienţa de viaţă a fiecăruia.
2. întâlnirea sau alegerea partenerilor:
a. cerinţele formale;
b. motivaţia individuală;
c. factorii cognitivi şi afectivi;
d. factorii conjuncturali.
3. interacţiunea între stilurile de relaţionare ale celor doi parrteneri. Din interacţiune rezultă
comportamentul interpersonal care duce, desigur, la cristalizarea, dezvoltarea şi desfăşurarea re-
laţiei.

114
 Teoria schimbului în cadrul relaţiilor interpersonale
Noţiunea de interacţiune presupune o reciprocitate în sensul că orice persoană are aşteptări
de la partener, oferind la rândul său o conduită considerată echivalentă. Deci fiecare dă şi primeşte
ceva în cadrul unui schimb, ce trebuie să respecte anumite reguli de oportunitate, de echivalenţă şi
echitate.
Termenul de “schimb” este de natură economică, dar noţiunile de “cost”, “profit”,
“echivalenţă´sau “echitate” capătă valenţe psihosociale exacte.

Principiile de bază ale teoriei schimbului sunt:

1) în cadrul oricărei relaţii, interacţiunea reală presupune un schimb în care fiecare dă şi primeşte
resurse astfel încât să realizeze un echilibru convenabil ambelor părţi. Dacă echilibrul nu se real-
izează relaţia devine disfuncţională şi tinde să se destrame.
2) resursele se împart în mai multe categorii: dragoste, bani, servicii, bunuri, informaţie, protecţie
psihologică, considerare pozitivă sau valorizare. Resursele pot fi materiale şi particulare sau nu. Cu
cât două acţiuni sunt mai asemănătoare în materialitate şi particularitate, cu atât schimbul este
perceput mai echitabil.
Banii şi bunurile au un gard mare de materialitate, pe când celelalte resurse (dragoste, pro-
tecţie), au un grad mai mare de particularitate.
3) în orice relaţie se manifestă un conflict între dorinţa de cooperare cu celălalt apărută din nece-
sităţi psihosociale şi dorinţa de profit derivată din necesităţi egocentrice. Acest conflict generează
strategii de echilibrare precum cooperarea, presiunea, rezistenţa sau adecvarea reciprocă.
4) echitatea este o normă de reciprocitate percepută ca factor esenţial al schimbului şi este un
parametru în special subiectiv, care din afara relaţiei nu poate fi apreciat corect şi care depinde:
- de valoarea subiectivă a resurselor puse în joc;
- de gardul de materialitate şi particularitate a acestora;
- de gradul de satisfacere a motivaţiilor individuale;
- de normele culturale ce reglează relaţiile;
- de contextul psihoindividual şi psihosocial în care se petrece schimbul.
Când unul dintre parteneri consideră că investeşte mai mult decât primeşte, apare sentimen-
tul profund de insatisfacţie, care duce la o stare de conflictualitate latentă.
5) perceperea subiectivă a echităţii schimbului depinde de procesul socializării, respectiv de ceea
ce înseamnă corect, drept, moral, de imaginea de sine şi de anumite trăsături caracteriale (egoism-
altruism, egocentrism, spirit autocritic, respect pentru ceilalţi). Principiile morale şi juridice re-
glează foarte bine interacţiunile sociale, asigurând rezolvarea inechităţilor şi anulând ambiguitatea
din relaţii.

115
6) când persoanele consideră schimbul inechitabil, se produc disfuncţionalităţi în relaţie, care pot
avea drept consecinţe redefinirea relaţiei prin fixarea unor noi reguli şi criterii de schimb, resem-
nificarea spontană a resurselor date sau primite ori ruperea sau distorsionarea spontană sau defini-
tivă a relaţiei.
Complexitatea şi multitudinea factorilor ce intervin în structurarea relaţiilor interpersonale,
precum şi varietatea conjuncturilor în care se produc, fac aceste explicaţii insuficiente pentru a
acoperi toate situaţiile întâlnite în practica socială.
Teoria schimbului are numeroase convergenţe cu teoria acţiunii şi teoria reglării sistemelor
sociale, precum şi cu unele teze ale psihanalizei, ceea ce îi conferă un grad superior de validitate.

10.7. Relaţiile preferenţiale

Relaţiile preferenţiale reprezintă o categorie principală de raporturi interpersonale în care

componenta afectiv-evolutivă deţine rolul determinant în raport cu celălalte componente, respectiv
de comunicare, influenţă
şi coacţiune. Relaţiile profesionale au caracter de trăire nemijlocită şi constituie elementele de fond
ale vieţii personale, dar şi elementele funcţionale, bazale ale oricărui sistem social. Relaţiile profe-
sionale se apreciază printr-o serie de indicatori operaţionali:
1. Sensul orientării afective desemnează orinetarea pozitivă sau negativă a sentimentelor unuia
dintre parteneri în raport cu celălalt. De aici relaţiiile interpersonale se definesc într-un spaţiu bipo-
lar al atracţiei, respingerii, simpatie-antipatie, dragoste-ură, implicând şi o stare neutră: indiferenţa.
2. Profunzimea - în limite largi, de la zero la superficială, intensă, profundă şi respectiv lipsă de
contact afectiv, atracţie difuză, simpatie, prietenie, dragoste, pasiune.
3. Persistenţa – durata în timp a relaţiei putând varia între ore şi foarte mulţi ani, cu nivele de in-
tensitate şi simetrie variabile.
4. Fundamentarea – factorii de context individual şi psihosocial care au avut rol determinant în in-
iţierea şi structurarea relaţiei la început, devenind apoi elemente de fond.
Factori:
- factori individuali-cognitivi;
- factori afectivi;
- factori motivaţionali;
- factori atitudinali;
- factori de climat social.
5. Simetria – modalităţi diferenţiate ale partenerilor de a se implica în relaţie sub aspectul sensului
preferinţei, intensităţii sentimentelor, motivaţiei, satisfacţiilor şi dinamicii relaţiei sub aspectul
preferinţei, relaţiile pot fi perfect simetrice, dar sub aspectul celorlalţi indicatori, se dovedesc prin
cercetări în proporţie de 85% asimetrice.

116
 Nota centrală prin care se explică preferinţele interpersonale este cea de afinitate, prin care
se înţelege predispoziţia spontană de apropiere şi dezvoltare a unor relaţii afective pozitive şi priv-
ilegiate cu o anumită
persoană. Preferinţele interpersonale nu se constituie exclusiv pe factori afectivi, ci şi pe factori
cognitivevaluativi, motivaţionali şi axiologici. Şi aceştia vor căpăta conotaţie afectivă urmând să
dea relaţiei o accentuate dimensiune emoţională.
În ce priveşte interpsihologia afinităţilor se subliniază nişte aspecte experimentale impor-
tante:
1) dificultăţile şi incertitudinile comunicării dintre oameni au efecte directe asupra relaţiilor af-
fective dintre aceştia;
2) procesele dominante în dinamica aşteptărilor şi alegerilor au un caracter net autist şi narcisist
în sensul că prezumţiile de reciprocitate şi similitudine sunt o simplă iluzie în mai mult de 60% din
cazuri;
3) există tendinţa de a idealiza pe cei ce îi preferăm în raport cu cei ce ne sunt indiferenţi. Evalu-
area diferită a celorlalţi în funcţie de simpatii şi antipatii, afectează climatul de grup şi funcţionali-
tatea grupurilor;
4) componenta emoţională specifică relaţiilor preferenţiale afectează profund toate celelalte tipuri
de relaţii interpersonale.
Fenomenologia aferentă relaţiilor personale se poate analiza în trei planuri distincte:
 palierul stărilor preferenţiale care vizează procesele interpsihice prin care se structurează afini-
tatea faţă de o persoană, ca şi trăirile subiective ale unei persoane faţă de partener, în lipsa acestuia.
La acest nivel se studiază procesele cognitive, afective, motivaţionale, prin care se structurează
preferinţele pozitive sau negative ca şi dimensiunea virtuală a relaţiei sub aspectul aşteptărilor ce le
generează;
 palierul relaţiilor preferenţiale diodice implică procesele interpsihice vizând geneza, dinamica
şi manifestarea acţiunii, comunicării şi influenţei interpersonale, ca şi fenomenele care se manifestă
în contextual desfăşurării relaţiei;
 palierul structurii preferenţiale, mod în care se organizează relaţiei preferenţiale în grupul so-
cial, integrând relaţiei diodice dintre membrii.

10.8. Teorii privind natura relaţiei afective

Mecanismele psihologice subadiacente formării şi manifestării relaţiei afective se pot anal-

iza prin prisma mai multor teorii psihologice, fiecare evidenţiind o anumită faţetă a fenomenului,
între acestea existând un raport
de complementaritate.
Psihanaliza oferă o primă bază teoretică în înţelegerea relaţiei simpatetice, pornind de la un
set de noţiuni specifice: libidou, identificare, sublimare, proiecţie, transfer ş.a.
117
 Libidou este considerat o energie umană primară de natură sexuală, ce asigură substratul di-
namic al tuturor sentimentelor, comportamentelor şi relaţiilor subiecţilor cu ei înşişi şi cu alţii. For-
marea şi dezvoltarea sistemelor relaţionale, presupun o succesiune de etape care în ordine ontoge-
netică corespund stadiilor de decentrare afectivă a copilului, ca urmare a metamorfozării libidoului
pe fondul apariţiei mecanismelor psihologice legate de identificare şi sublimare.
Identificarea este un mecanism psihologic primar cu rol constitutiv pentru om, constând în
asimilarea unui aspect, unei caracteristici sau atribut al altui om, ce determină transformarea de sine
pe baza modelului astfel interiorizat. În ontogeneză, procesul se diferenţiază calitativ în mod pro-
gresiv, trecând prin mai multe etape:
1. în prima fază a copilăriei (ontogenetic): egocentrismul primar, identificarea cu cei
apropiaţi se realizează pe criterii strict narcisiste, obiectul fiind ales după modelul propriei per-
soane. O investire a obiectului cu însuşirile subiectului mai degrabă decât o identificare propriu-
zisă.
2. odată cu constituirea complexului Oedip şi cu formarea eu-lui, are loc o primă decentrare
afectivă a copilului. Identificările vor forma o structură complexă, tata şi mama fiind pe rând şi în
proporţii diferite obiecte de iubire şi rivalitate. Ambivalenţa şi polimorfismul faţă de obiectul
identificării vor deveni o caracteristică a acestui proces, regăsindu-se ulterior, în forme diferite, în
aproape toate relaţiile afective ale subiectului.
3. prin rezolvarea complexului Oedip are loc o sublimare a unei părţi dintre sentimentele
faţă de obiectele libiduale ale identificărilor succesive, rezultând sentimentele de tandreţe, priete-
nie şi afecţiune, lipsite de conotaţie sexuală, neglijabilă. Se produce acum a doua decentrare afec-
tivă ce diversifică apreciabil universul afectiv, prin identificări cu obiectele alese şi pe criterii de
similitudine sau complementaritate cu eul ideal al subiectului.
4. în ultima fază a decentrării afective, când normele şi modelele culturale încep să aibă o
pondere din ce în ce mai mare, criteriile axiologice vor prevala în alegerea obiectului identificării
fără ca celalalte criterii să fie eliminate.
Concluzie: psihanaliza clasică consideră diferitele forme de preferinţe interpersonale ca
rezultat al identificării subiectului cu un obiect ales după anumite criterii. Astfel, Freud distingea
două forme principale de alegeri interpersonale:
- alegerea narcisică – subiecţii îşi iubesc propria imagine proiectată în alţii, imagine trecută, actu-
ală sau numai dorită, dar generatoare de afinitate.
- alegerea analitică – se orientează către persoane capabile să reactualizeze o persoană cu valoare
pentru experienţa sa psihosocială. Este cazul căutării inconştiente a modelului parental în alegerile
intersexuale sau cazul căutării continue a modelului oferit de o persoană ce a jucat un rol major în
existenţa subiectului.

118
 11. INFLUENȚA SOCIALĂ
___________________________________________________________________

Influenţa este factorul major al integrării şi organizării sociale, al schimbării şi progresului

social. Ea se corelează cu desfăşurarea coordonată a oricărei activităţi sociale, dar şi cu socializarea,
integrarea şi adaptarea interpersonală şi psihosocială.

11.1. Definirea şi caracteristicile relaţiei de influenţă

Influenţa este fenomenul psihosocial care constă în modificarea sistemelor cognitivint-

electuale, orientativ-atitudinale sau comportamental-acţionale, care se produce ca rezultat al
interacţiunii dintre persoane, grupuri, organizaţii şi situaţii sociale.
În perimetrul teoriei generale a sistemelor, orice interacţiune socială presupune implicit şi o
componentă de influenţă reciprocă, nu neapărat sistematică, a elementelor aflate în relaţie.
Caracteristicile raportului acţiunii (influenţa) şi reacţiunii (răspunsul la influenţă) determină
dinamica şi evoluţia oricărui sistem psihosocial.
În sens restrâns, influenţa reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup,
organizaţie, instituţie) determină modificarea atitudinilor şi comportamentelor altor persoane
sau grupuri. În acest caz, influenţa are caracter predominant unilateral, deşi există şi reacţii de tip
feedback specifice contextului interacţional.
Analiza influenţei psihosociale presupune următoarele aspecte:
1. identificarea şi caracterizarea elementelor aflate în relaţie de influenţă: determinarea rolului
de agent de influenţă şi de obiect al influenţei. Aceste elemente pot fi persoane, grupuri, organizaţii,
instituţii sau situaţii sociale;
2. analiza naturii acţiunii efectuate de agentul de influenţă pentru a obţine efectul droit asupra
obiectului influenţei: mijloacele de comunicare, tipul de comunicare, formele de presiune şi control,
mijloacele tehnice;
3. precizarea scopului explicit al agentului de influenţă în raport cu interesele subiectului influ-
enţei;
4. evidenţierea condiţiilor de interacţiune, deci situaţia de influenţă: contextul interpersonal, de
grup sau de masă, climatul fizic, social al întâlnirii şi factorii situaţionali;

119
5. precizarea efectelor influenţei: elementele care se modifică în urma interacţiunii, intensitatea şi
persistenţa modificărilor informaţionale, afective, motivaţionale, atitudinale sau comportamentale;
6. identificarea tipului de reacţii primare şi secundare ale persoanei supuse influenţei: confor-
mare, supunere, rezistenţă, devianţă.
Efectele influenţei se pot înregistra mai eficient la nivel de atitudine şi mai puţin eficient la
nivel de cogniţie, afectivitate sau motivaţie, unde sunt mai greu de evaluat. De aici rezultă că pentru
a obţine anumite efecte în plan comportamental şi acţional trebuie să se opereze asupra sistemului
atitudinal, care direcţionează şi susţine o anumită categorie de reacţii. Legătura nemijlocită între in-
fluenţă, atitudine şi compoprtament în eficienţa influenţei, se vede cel mai bine în modificările ati-
tudinale. Dar nu orice atitudine sau modificare de atitudine de obiectivează în acţiunea explicită da-
torată unor factori intermediari dintre care cel mai important este intenţia.
Intenţiile sunt acţiuni potenţiale, mai mult decât simple predispoziţii de a acţiona într-un
anume sens. În structurarea lor intră atitudinile şi presiunea socială, a căror conjugare determină
formularea intenţiei.
Capacitatea atitudinilor de a suscita intenţia de implicare în acţiune este condiţionată de
trei factori:
- dimensiunea proiectivă care denotă aşteptările faţă de rezultatul acţiunii ce urmează a fi în-
treprinsă;
- dimensiunea axiologică – valoarea acordată rezultatelor ce se aşteaptă a fi obţinute;
- dimensiunea praxiologică – capacitatea de implicare în acţiune.
Presiunea socială exercită la rândul ei o serie de influenţe legate de declanşarea, intensificarea,
ponderarea, blocarea, orientarea sau reorientarea acţiunii factorilor expuşi. Presiunea socială este
supusă unei duble condiţionări:
- credinţa normativă = adeziunea la opinia celorlalţi privind ceea ce trebuie făcut într-o situaţie
dată;
- motivaţia de conformare la opinia celorlalţi, condiţionată la rândul ei de statutul social, interese
personale, imagine de sine etc.

11.2. Clasificarea formelor de influenţă

1. În funcţie de statutul psihosocial al părţilor implicate în actul de influenţă, aceasta are două
forme:
- interpersonal – atât influenţatorul cât şi influenţatul sunt persoane fizice aflate în relaţie directă
şi reciprocă, influenţa fiind de la om la om;
- impersonal – agentul de influenţă este o organizaţie sau o instituţie socială, ce vizează o influ-
enţă directă asupra unei categorii virtuale de persoane, prin intermediul mass-media.
2. Din punct de vedere al persoanelor care o exercită, în funcţie de intenţionalitate, avem:

120
- influenţă intenţionată, realizată conştient de o persoană asupra alteia, pentru un anumit scop, cu
o anumită strategie şi cu mijloace specifice (sugestie, persuasiune, ordin, manipulare);
- influenţă neintenţionată, produsă spontan, fără conştientizare clară a celor implicaţi prin imi-
taţie, contagiune, comparaţie socială, disonanţă cognitivă, presiune spontană spre conformism so-
cionormativ. Mass-media realizează frecvent acest tip de influenţă, având ca scop real informarea.
3. Din perspectiva obiectului vizat în mod conştient sau atins spontan:
- formativă prin învăţare şi integrare socială, ce conduce la modelarea personalităţii în concor-
danţă cu normele şi modelele socioculturale
- de adecvare directă, prin care se produce armonizarea reciprocă a conduitelor
interpersonale şi de grup;
- manipulativă, vizând explicit ascendenţa şi controlul social în concordanţă cu scopurile strict par-
ticulare ale agentului de influenţă. Această formă foloseşte tehnici speciale de care obiectul influ-
enţei nu este conştient şi care, la limită, încalcă regulile morale şi de fair-play social, aşa cum este
influenţa subliminală (audio, video), de regulă interzisă prin lege.
Eficienţa influenţei depinde de specificul tipului de comunicare socială: verbală-paraver-
balănonverbală, vocală-scrisă, directă-prin mass-media.

11.3. Mecanismele psihosociale de realizare a influenţei

1. Imitaţia = reproducerea activă a unor modele atitudinale şi comportamentale oferite de o

persoană care posedă contextual o relevanţă sau ascendenţă socială. Imitaţia are character di-
namic şi selectiv, implicând elemente de reelaborare şi creaţie pentru adecvarea modelului preluat
la specificul personalităţii imitatorului. Procesul oferă o adaptare eficientă şi învăţare socială. Imi-
taţia este favorizată de:
- ascendenţa socială sau afectivă a persoanei-model;
- eficienţa recunoscută a modelului;
- satisfacerea unor motivaţii personale (recunoaştere sau protecţie socială);
- presiunea socială spre conformism;
- criza de identitate a imitatorului ş.a.

2. Contagiunea = tendinţa de imitare inconştientă a unui model dominant de

comportament, tendinţă propagată de la o persoană la alta într-un context favorizant. În
fenomenul contagiunii sunt implicaţi în special factorii afectivi şi vectori motivaţionali primari
legaţi
de nevoia de integrare şi protecţie.

2. Comparaţia socială = elaborarea imaginii de sine prin comparare continuă cu cei din
jur, pe fondul incertitudinilor legate de opiniile, comportamentul, performanţele per-
121
 sonale.

4. Presiunea normativă este rezultatul conjugării a două categorii de factori:

 existenţa unui sistem de norme şi modele culturale, organizaţionale sau grupale,
recunoscute de membrii unei colectivităţi;
 manifestarea unor puternice nevoi individuale de afiliere, integrare şi protecţie psihosocială.
Cu cât grupul social este mai bine structurat şi mai coeziv, cu atât nevoile de afiliere sunt
mai mari. Cu cât sancţiunile colective formale şi informale sunt mai aspre în raport cu devianţa, cu
atât presiunea normativă este mai mare, determinând modificarea atitudinilor şi comportamentului
persoanei, în conformitate cu cadrul normativ.
5. Sugestia = procesul de inducere a unei reacţii produs fără voia celui sugestionat.
Sugestia are trei forme:
 sugestia spontană;
 sugestia provocată (include sugestia hipnotică);
 sugestia reflectată (autosugestia).
Având o aplicabilitate largă atât în medicină, cât şi în psihologie, sugestia este un fenomen
curent al vieţii cotidiene plecând de la formele spontane şi inconştiente de interinfluenţare în grup,
continuând cu formele de autosugestie cu rol major în automodelarea personalităţii şi terminând cu
foarte cunoscutul efect placebo utilizat ca formă de tratament medical neconvenţional.
În sens restrâns, sugestia reprezintă o influenţare conştientă ce recurge la facilitatea cogni-
tivă şi decizională. Astfel: Indirect şi fără o presiune vizibilă, se prezintă în context privilegiat o
opinie, o atitudine sau un comportament astfel încât, pe fondul de distragere a persoanei vizate, i se
inoculează această idee dorită.
În acest proces, între inductor şi indus se realizează o relaţie specială, pe baza ascendenţei
psihice a inductorului şi pe fondul diminuării funcţiilor critice, a capacităţilor de rezistenţă şi auto-
control a persoanei induse.
Eficacitatea sugestiei depinde de:
a) sugestibilitatea persoanei ţintă;
b) situaţia dintre aceste două persoane (dependenţă, inferioritate sau conflict);
c) nivelul de consens grupal referitor la obiectul sugestiei.

6. Ordinul = modalitatea curentă de influenţă a persoanelor integrate în sistemele sociale or-

ganizate ierarhic în care există o autoritate recunoscută.
Capacitatea unor persoane sau a unor instituţii de a influenţa comportamentul celor aflaţi în
situaţia de dependenţă sau de subalternitate, depinde de următorii factori:
a. natura instituţiei sau grupului: civilă / militară, economică, juridică, educaţională, formală / in-
formală;

122
b. nivelul ierarhic şi autoritatea instanţei care emite ordinul;
c. raţionalitatea şi rezonabilitatea ordinului;
d. caracteristicile personale ale celui care emite şi a celor care primesc ordinul;
e. concordanţa între ordin şi structura motivaţională a executantului: scopurile, interesele, aspiraţi-
ile acestuia;
f. presiunea socială spre conformare;
g. împrejurările care impun emiterea ordinului;
h. consecinţele nerespectării ordinului;
i. tipul de societate şi natura sistemului politic în care se întâmplă (autoritar sau democrat).
Emiterea şi îndeplinirea ordinelor se poate realiza numai pe fondul unei atitudini de ac-
ceptare a raporturilor ierarhice. În lipsa acestei acceptări, ordinele generează efecte contrare de
respingere şi opoziţie.

7. Persuasiunea = modalitate organizată şi dirijată conştientă de influenţare a unei persoane

sau grup, apelând la o argumentaţie logică, susţinută afectiv şi motivaţional, în scopul im-
punerii unor idei, opinii, atitudini sau a unui comportament care iniţial nu erau acceptate sau
agreate de cei vizaţi.
Persuasiunea este una dintre principalele forme de exercitare a influenţei sociale ce permite
compararea raţională a opiniilor şi adoptarea de concepţii noi, superioare, pe fondul respectării
dreptului interlocutorului la opinie.

8. Manipularea = determinarea unui actor social de a gândi sau a acţiona în

conformitate cu dorinţele şi interesele agentului de influenţă, uneori chiar împotriva intere-
selor proprii ale persoanelor vizate. Se folosesc tehnici speciale de persuasiune: distorsionarea
adevărului, utilizarea unor argumentaţii şi filosofii voit falsificate pe fondul unor elemente ner-
aţionale, de ordin emoţional care să susţină atitudinile dorite de manipulator. În acest caz, relaţiile
sociale sunt alterate de dorinţa factorului de influenţă de a-şi impune propriile interese despre care
manipulatul nu este conştient.

9. Influenţa minorităţilor = mecanismul psihosocial prin care se condiţionează

şi se modifică comportamentul unei majorităţi, pornind de la raporturile sale cu o minoritate,
care are comportamentul structurat după reguli specifice şi se desfăşoară în contextul social
şi instituţional favorizant. Însă, în orice situaţie de acest fel, minoritatea suportă la rândul ei o in-
fluenţă din partea majorităţii, chiar dacă influenţa nu este de aceeaşi mărime sau calitate.

123
 11.4. Formele principale ale influenţei sociale

1. Persuasiunea şi comunicarea
Persuasiunea, ca orice formă de influenţă socială, implică un proces de comunicare în urma
căruia se obţine o schimbare comportamentală şi atitudinală.
Aşadar, factorii eficienţei relaţiei de persuasiune sunt nemijlocit legaţi de cei ai comunicării,
respectiv de comunicator, mesaj, canal de comunicare, auditoriu şi mediul comunicării.
Comunicatorul (sursa influenţei) se caracterizează prin:
- profilul personalităţii;
- încrederea în sine;
- vivacitate intelectuală;
- stil relaţional;
- nivel de instrucţie;
- farmec personal;
- experienţă de viaţă;
- statut social şi profesional, prestigiu.
Mesajul se particularizează în funcţie de:
- conţinut;
- forma de structurare a conţinutului (verbală, paraverbală, non-verbală);
- ponderea diferitelor elemente informaţionale motivaţionale şi emoţionale;
- gradul de redundanţă a mesajului;
- coerenţă, completitudine şi adecvare la situaţie a acestuia.
Canalul de comunicare este definit de:
- natura mijloacelor de comunicare (orală directă sau prin presă, radio, televiziune, afişe, manifeste,
proclamaţii etc.);
- particularităţile funcţionale ale mijloacelor de comunicare (capacitate, viteză de transmitere, fia-
bilitate, rezistenţă la perturbaţii).
Auditoriul (destinatarul persuasiunii) este caracterizat prin trăsăturile personalităţii (sug-
estibilitate, imagine de sine, nivel intelectual, câmp motivaţional şi statut social).
Mediul comunicării este alcătuit din:
- mediul fizic (locul, estetica, confortul, temperamentul şi cromatica acestuia);
- mediul social (climatul psihosocial, numărul de participanţi, evenimentele sociale conexe).
Fiecare din factorii influenţează în mod sensibil eficienţa persuasiunii, iar structura lor re-
laţională are o valoare în raport cu valoarea fiecărui factor considerat izolat, fapt care determină
apariţia unor fenomene psihosociale specifice.
124
 Astfel:
1) La nivelul Comunicatorului: credibilitatea sursei, intenţia prezumată şi farmecul personal.
Credibilitatea sursei afectează sensibilitatea capacităţii comunicatorului de a influenţa au-
ditoriul în sensul dorit. Întotdeauna, când se primeşte un mesaj persuasiv, cei care-l primesc se în-
treabă despre statutul moral şi profesional, despre credibilitate, gradul de informare şi buna credinţă
a celui care prezintă sau interpretează o anumită situaţie. Schimbarea atitudinii auditoriului a fi di-
rect condiţionată de aceşti factori aşa cum sunt ei percepuţi în mod subiectiv.
Privitor la credibilitatea sursei s-a efectuat o cercetare în care două grupe de studenţi au au-
diat teme care aveau surse diferite: una de înaltă credibilitate (un fizician recunoscut) şi una de
credibilitate redusă (presa sovietică). Atitudinea studenţilor a fost evaluată prin chestionare de
opinie. La sursa înalt credibilă 97% din ei au acceptat concluziile. La sursa cu credibilitate redusă
numai 69% au acceptat concluziile. Reevaluându-se atitudinile studenţilor după patru săptămâni s-a
constatat că atitudinile medii ale celor două grupuri s-au apropiat foarte mult prin scăderea pro-
porţiei la primul grup şi creşterea la al doilea grup. Anularea diferenţelor se datorează disocierii în
timp a sursei mesajului.
Aşadar ambele mesaje au acţionat în virtutea propriilor calităţi argumentative, independent
de sursa invocată iniţial. Acest aspect de pierdere a importanţei sursei în timp a fost numit efectul
de nepăsare în raport cu sursa, efect care dispare dacă sursa este readusă în discuţie.

Intenţia prezumată a comunicatorului

Forţa persuasivă a unui mesaj creşte dacă auditoriul află că mesajul îl dezavantajează pe cel care
îl transmite sau că mesajul nu exprimă atitudinea care ar părea firească în raport cu statutul comuni-
cat.
Dacă mesajul concordă cu interesele sau cu poziţia oficială a comunicatorului, forţa persuasivă
scade
pe măsură ce interesele prezumate se dovedesc a fi mai puternice. Mai există şi alte modalităţi de
scădere a forţei persuasive a mesajului:
- opunerea unui punct de vedere printr-un comunicator de calibru cel puţin egal;
- prin manifestarea intenţiei comunicatorului de a modifica opinia auditoriului;
- dezacordul declarat faţă de opinia auditoriului.
Farmecul personal este important în determinarea forţei persuasive a mesajului prin dor-
inţa inconştientă a auditoriului de a se identifica cu o persoană care posedă calităţi deosebite.
Influenţa este în concordanţă cu motivaţia auditoriului în sensul că o persoană care nu este
sigură pe sine şi pe poziţia sa este mai susceptibilă de a fi influenţată de un comunicator plin de
farmec care-I acordă o atenţie deosebită. Influenţa poate varia funcţie de natura mesajului. Dacă
acesta este în concordanţă cu motivaţia auditoriului, ponderea influenţei este neglijabilă. Dacă însă
mesajul este unul nepopular, farmecul comunicatorului poate avea un rol apreciabil.

125
3) La nivelul Mesajului: modul de prezentare a punctelor de vedere conexe, inducerea fricii, im-
plicarea auditoriului şi efectul de întâietate şi recenţă.

Prezenţa punctului de vedere asupra unei probleme.

Din această perspectivă se pune întrebarea: E bine să fie prezentat un singur punct de
vedere sau mai multe şi divergente, din compararea cărora să se extragă o concluzie convenabilă?
Cercetările experimentale arată că nici una din aceste modalităţi nu este superioară în sine,
fiecare depinzând de caracteristicile auditoriului şi de natura problemei. Astfel, se dovedeşte că
prezenţa unei singure perspective asupra unei teme este mai convenabilă în faţa unui auditoriu cu
pregătire medie sau informat, ori atunci când problema are un grad mare de complexitate. Când
auditoriul are pregătire peste medie este indicate prezenţa mai multor aspecte ale problemei, con-
cluzia apărând ca o consecinţă logică a prezentării.
Această formă răspunde unei mari nevoi de informare a auditoriului şi de consideraţie faţă
de acesta şi îl implică intelectual şi afectiv în adoptarea unei decizii. În caz contrar, pot apare suspi-
ciuni asupra bunei credinţe a comunicatorului, ceea ce conduce la manifestări de opoziţie, ori la
rezistenţă tacită faţă de concluziile avansate de comunicator.

Implicarea fricii ca argument implicit.

Cercetările arată că frica poate constitui un factor motivaţional important în adoptarea şi
manifestarea unor atitudini. Cu cât frica este mai puternică, cu atât tendinţa adoptării unei atitudini,
care să elimine pericolul invocat, este mai mare. Pe această cale au fost vizate schimbările de atitu-
dine privind fumatul, armele sau centralele nucleare, folosirea centurilor de siguranţă, rasismul, re-
nunţarea la droguri ş.a., dar se remarcă faptul că efectele fricii au fost vizibile numai atunci când s-
au oferit şi soluţii privind evitarea pericolului. În caz contrar, se adoptă o atitudine de evitare de-
fensivă, rezistenţa la persuasiune crescând în paralel cu creşterea fricii. În aceste cazuri, apare un
adevărat efect de boomerang ce fortifică atitudinea de rezistenţă faţă de mesajul care nu oferă şi
strategii de evitare a pericolului invocat.
Implicarea auditoriului se realizează prin întrebări retorice, prin preluarea unui argument
sau punct de vedere, prin invocarea şi valorizarea unor caracteristici specifice persoanei colocu-
toare, prin apelarea la sentimentele acesteia, ceea ce sporeşte eficienţa persuasivă a mesajului.
Şcoala dinamistă iniţiată de Lewin spune că adoptarea în grup a unei decizii creşte evident
capacitatea de a induce schimbări comportamentale şi atitudinale durabile la membrii care au par-
ticipat la dezbateri.
Efectul de întâietate şi recenţă determină o influenţă mai mare a informaţiei prezentate la
începutul unui mesaj, mai ales dacă această informaţie este reluată la sfârşitul mesajului.
Se prodce astfel un fenomen de selectivitate faţă de informaţia psihică (locul ocupat de
acesta într-un mesaj), respectiv dacă este prezentată la început sau la sfârşit.

126
 3) La nivelul Canalului de comunicare
Canalul de comunicare afectează eficienţa mesajelor persuasive. Comunicarea verbală direct
este eficientă datorită implicării personale a interlocutorilor, ce permite corecţii dinamice ale
mesajului, în funcţie de reacţia auditoriului.
Dintre mijloacele indirecte, cele mai eficiente sunt televiziunea, radioul, presa scrisă. În
funcţie de mesaj şi caracteristicile auditoriului, imaginile vizuale sunt mai facile în comparaţie cu
mesajele
scrise, care implică o studiere mai atentă.
Mesajele audio-vizuale au o forţă persuasivă deosebită care ţine de puterea de sugestie a
imaginii, de dependenţa populaţiei de televizor, de atenuarea capacităţilor critice în faţa realismului
transmisiilor şi de comoditatea intelectuală presupusă de preluarea informaţiilor sub formă de spec-
tacol imagistic.

4) La nivelul Auditoriului acţionează o altă serie de factori care condiţionează eficienţa ac-
tului persuasiv şi anume: tipul de personalitate, permeabilitatea conjuncturală la argumentaţia per-
suasivă, predispoziţia pozitivă sau negativă, motivaţia auditoriului în raport cu mesajul transmis, re-
laţiile dintre participanţi ş.a.
Tipul de personalitate se referă în special la tendinţele dominatoare ori de dependenţă, la
sugestibilitatea generală, flexibilitatea intelectuală, imaginea de sine şi încrederea în sine şi spiritul
de competiţie. De regulă, persoanele dominatoare, nesugestibile, rigide în concepţii, cu imaginea
de sine hipertrofiată şi cu un accentuat spirit de competiţie sunt extrem de greu de convins, mai ales
dacă există şi alţi factori care acţionează în acelaşi sens.
Persoanele submisive, sugestibile, flexibile intelectual, vulnerabile afectiv şi necompetitive
se află la polul opus. Imaginea de sine este foarte importantă în acest sens; persoanele cu foarte
slabă încredere în sine sunt uşor de influenţat datorită nevoii de aprobare şi acceptare din partea al-
tora. Ideile celorlalţi le par valoroase, iar însuşirea acestora reprezintă o modalitate implicită de a fi
recunoscuţi şi acceptaţi de către cei care le promovează.
Predispoziţia pozitivă sau negativă este un factor care influenţează la nivelul auditoriului
eficienţa actului persuasiv. Există cercetări care demonstrează faptul că există persoane sau chiar et-
nii care nu suportă controversa ori dezbaterea, manifestând tendinţa spontană de a accepta orice
mesaj persuasiv. Astfel, s-a constatat predispoziţia pozitivă superioară a americanilor faţă de ger-
mani sau italieni, aceştia din urmă dovedindu-se mult mai critici în evaluările asupra mesajelor per-
suasive. La nivelul persoanelor, predispoziţia pozitivă poate fi rezultatul educaţiei care nu pro-
movează dezbaterile şi controversele şi de asemenea, rezultatul pragului redus de toleranţă la stres,
atrofierii imaginii de sine şi stimei faţă de sine, eventualelor eşecuri existenţiale şi uneori chiar pro-
fesiei.

127
 Reacţia simetrică înseamnă rezistenţa spontană faţă de orice mesaj persuasiv datorită fie
unor trăsături de personalitate (rigiditate mentală, intoleranţă faţă de părerile altora, egocentrismul
intelectual), fie datorită vizării valorilor culturale, politice, ideologice, religioase sau de grup, valori
faţă de care persoana manifestă o adeziune profundă. În aceste situaţii rezistenţa la persuasiune este
mult mai mare.

5) La nivelul Mediului comunicării

Mediul comunicării, atât fizic cât şi psihosocial, influenţează eficienţa actului de persuasi-
uneprin următorii factori: confortul fizic, climatul psihosocial, capacitatea sugestivă a ambianţei şi
perturbaţiile accidentale.
Confortul fizic se referă la spectrul unor factori legaţi de temperatură, umiditate, iluminat,
cromatică, ergonomie, dar şi rafinament şi estetică. Aceşti factori creează premise favorabile pentru
o mai mare permeabilitate la persuasiune şi, invers, orice element de disconfort induce implicit o
stare tensională care, în anumite condiţii, se traduce prin rezistenţă la argumentaţie sau chiar nega-
tivism.
Climatul psihosocial are rol decisiv, confortul psihosocial fiind la fel de important ca şi cel
fizic în crearea unei comunicări de bună calitate. Factorii perturbatori (accidentali) pot afecta efi-
cienţa mesajului persuasiv. Dacă perturbaţiile depăşesc o anumită limită de intensitate, influenţa lor
este întotdeauna negativă, reducând capacitatea auditoriului de a recepta corect mesajul. Însă, dacă
perturbaţiile sunt discrete şi intermitente, acestea pot determina o mai mare concentrare a auditoriu-
lui în receptarea mesajului, fapt ce poate creşte influenţa persuasivă în condiţiile existenţei unei mo-
tivaţii adecvate.

Influența socială
- modalităţile prin care oamenii sunt afectaţi de presiunea
reală sau imaginară pe care ceilalţi o exercită asupra lor
- o persoană, un grup sau o instituţie
- Comportamentul obţinut din partea celui influenţat poate fi : constructiv, distructiv sau
neutru
Dar, individul nu este niciodată complet lipsit de apărare şi obligat să cedeze
Cedarea, se manifestă prin:
- conformare
- complianţă
- obedienţă.

Rezistenţa la influenţă se manifestă prin independenţă, asertivitate sau nesupunere

Conformarea

128
- tendinţa oamenilor de a-şi modifica percepţiile, opiniile şi comportamentul astfel încât acestea să
nu contravină normelor şi modelelor grupului
- un anume grad de conformare este absolut necesar pentru coexistenţa paşnică a indivizilor
Exemplu:
- atunci când fiecare îşi păstrează locul la rând, în faţa unei case de bilete.
- atunci când indivizii beau peste măsură la petreceri ori spun bancuri jignitoare la adresa unor
comunităţi etnice numai pentru că ceilalţi fac la fel

Influenta majoritatii

- cu cât majoritatea este mai numeroasă, cu atât impactul ei este mai puternic sau
- pe măsură ce tot mai mulţi oameni exprimă aceeaşi opinie, individul ar putea să intre la
bănuiala că aceştia sunt înţeleşi să comploteze împotriva lui
Atunci când suntem confruntaţi cu o opinie majoritară, nu ne rezumăm la numărarea capetelor care
ne înconjoară, ci urmărim să identificăm numărul minţilor independente care gândesc altfel decât
noi.

Diferenţe de vârstă şi gen

- că unii indivizi sunt mai conformişti decât alţii
Există şi deosebiri de gen în ceea ce priveşte conformarea?
- femeile sunt mai conformiste decât bărbaţii

Influenţe culturale
- Unele culturi preţuiesc individualismul şi virtuţi precum: independenţa, autonomia sau
încrederea de sine
- Alte culturi preţuiesc colectivismul şi virtuţi precum: interdependenţa, cooperarea şi armonia
socială

Ce anume face ca o cultură să devină tendenţial individualistă sau colectivistă?

În 1995, Harry Triandis sugerează trei factori decisivi:

1. complexitatea unei societăţi.
- Pe măsură ce oamenii ajung să trăiască în societăţi industriale tot mai complexe, există tot
mai multe grupuri cu care se identifică individul - mai puţină loialitate faţă de oricare din ele şi o
mereu sporită concentrare asupra ţelurilor personale, în detrimentul celor colective.
2. bogăţia societăţii.
- Pe măsură ce oamenii prosperă, ei dobândesc independenţă financiară unii faţă de ceilalţi,
ceea ce promovează atât independenţa, cât şi mobilitatea socială, factori care, de asemenea, îi
orientează pe indivizi mai mult asupra intereselor personale decât asupra celor colective.

129
 3. eterogeneitatea.
- Societăţile omogene tind să fie rigide şi intolerante faţă de cei care se abat de la norme.
Societăţile caracterizate prin diversitate culturală sunt mai permisive faţă de dizidenţă, îngăduind o
mai accentuată exprimare a individualităţii.

2. Complianța = consimţire sau asentiment

Alegerea unei strategii de complianţă depinde de mai mulţi factori:
- cât de bine cunoaştem o anumită persoană
- statutul nostru în cadrul unei relaţii
- personalitatea şi cultura noastră
natura cererii pe care o formulăm.

Oamenii pot fi dezarmaţi şi de formularea unei cereri.

Cum cerem ceva poate fi mai important decât ceea ce se cere

Obediența
Situațiile de obediență sunt situații în care schimbarea în comportamentul țintei survine ca urmare a
unui ordin venit din partea unei surse de influență înzestrate cu autoritate legitimă

Exemplu:
simpla prezenţă a însemnelor autorităţii – titluri, uniforme, insigne sau doar o aparenţă de figură
importantă, chiar şi lipsită de atestările unei funcţii oficiale – îi pot transforma uneori pe oameni în
servitori

Efectele influenţei sociale

Principalele efecte de influenţă socială pozitive sunt: uniformitatea, conformarea şi

supunerea.
În mod complementar, efectele negative derivate din influenţa de rezistenţă sunt reprezen-
tate de anomie, reactanţă, devianţă şi delicvenţă.
a) Uniformitatea este rezultatul influenţei acceptate de subiect din dorinţa acestuia de a fi
asemănător cu ceilalţi. Realizarea uniformităţii presupune o relaţie dinamică şi contradictorie între
presiunea spre similaritate şi tendinţa spre individualizare.
Rezultatul acestei tendinţe opuse este determinat de natura şi intensitatea factorilor moti-
vaţionali implicaţi de unele particularităţi ale personalităţii ţintelor şi de unele particularităţi ale sis-

130
temelor socioculturale. Între motivaţiile tendinţei spre uniformitate socială se numără spiritul de
imitaţie şi presiunea normativă, modelarea socială sau comparaţia socială.
Deci, imitaţia este o componentă importantă a comportamentului uman. Explicaţia sa a fost
greu de găsit, recunoscându-se într-un final determinarea complexă, derivată din ascendenţa mod-
elului care capătă asupra subiecţilor aflaţi într-un câmp cultural un aspect de prioritate pentru ţinte.
Totodată,
în imitaţie intervin şi factori care ţin de economia proceselor psihice, în sensul că este mai economi-
cos să imiţi decât să creezi. De asemenea, eficienţa comportamentală într-un anumit spaţiu cultural
este mai mare în cazul imitaţiei decât în cazul originalităţii. Nevoia de recunoaştere şi de protecţie
prin integrare în grup sau colectivitate, reprezintă de asemenea o motivaţie pentru imitaţie.
Presiunea normativă este un factor principal generator de uniformitate ca rezultat direct al
regulilor şi normelor în cadrul vieţii sociale. Acestea reglează raporturile sociale pe criterii de con-
sens şi evidenă, ceea ce facilitează desfăşurarea relaţiilor umane. Respectarea regulilor apare ca o
normalitate, iar încălcarea lor aducând obligaţia la sancţiuni publice sub formă de dezaprobare,
oprobiu, izolare, marginalizare, excludere. Într-o situaţie de normalitate, vis-à-vis de o situaţie gen-
eratoare de conflicte şi sancţiuni, tendinţa spontană este de a alege normalitatea, comportamentul
deviant fiind întotdeauna considerat expresie a disfuncţionalităţii psihoindividuale sau psihosociale.
Comparaţia socială constituie o altă sursă generatoare de uniformitate, datorită necesităţii
de a avea criterii care să permită evaluarea propriilor atitudini şi comportamente prin comparaţie cu
cei din jur, fapt care duce la evitarea incertitudinilor şi a penibilului în conduite. Rezultatul procesu-
lui de comparare este tendinţa spre uniformizare, modelul acceptat tinzând spre valorile medii ale
comportamentelor manifestate în cadrul grupului.
b) Conformismul este rezultatul unei influenţe în care subiectul cedează presiunii ce
vizează impunerea unor sisteme de valori, norme şi modele proprii unui grup, organizaţie sau in-
stituţie socială. Prin control social şi opinie majoritară se exercită o presiune spre conformare
condiţionată de mai mulţi factori: natura şi coeziunea grupului, importanţa care se dă normelor, im-
portanţa sarcinilor pe care le are grupul de rezolvat şi relaţiile grupului cu mediul exterior. De reg-
ulă,
presiunea spre conformism este mai mare în cazul grupurilor cu o puternică structurare ierarhică a
celor care au de rezolvat sarcini extrem de dificile sau a celor care se află în conflict cu alte grupuri
sau
instituţii.
În general, gradul de conformism manifestat de o persoană este rezultatul acţiunii a patru
categorii de factori:
- presiunea spre conformism în cadrul grupului;
- particularităţile psihologice ale personalităţii subiectului;
- permisivitatea şi toleranţa spaţiului sociocultural căruia îi aparţine subiectul sau grupul;
- factorii de circumstanţă, care ţin de persoană, de grup, mediul social imediat.

131
 Presiunea grupului se consideră principalul factor care determină adoptarea de atitudini şi
comportamente conformiste. Se disting trei tipuri de procese psihosociale implicate în apariţia con-
formismului ca urmare a presiunii de grup:
1) acceptarea = cedarea în faţa presiunii grupului pentru a evita sancţiunile datorate necon-
formării. Acceptarea nu implică schimbarea convingerilor intime ale subiectului, deci este doar un
conformism formal derivat din nevoia de a nu fi respins de grup.
2) integrarea = acceptarea opiniilor şi comportamentelor promovate de grup datorită
convingerii intime a subiectului că grupul are dreptate. Astfel, valorile grupului devin valori person-
ale şi repere ale existenţei individului. Acest fapt determină coerenţă comportamentală în viaţa pub-
lică şi în cea particulară pe fondul armoniei relaţiilor de grup.
3) identificarea = cedarea în faţa presiunii grupului datorită faptului că grupul posedă cal-
ităţi pe care subiectul le admiră şi doreşte să le adopte. Aici nu acţionează nici teama de represalii,
nici credinţa în adevărurile promovate de grup, ci dorinţa de a fi precum grupul. Pentru acest motiv,
efectele identificării sunt mai puţin profunde decât ale integrării.
Pe lângă presiunea grupului, personalitatea subiectului reprezintă un factor la fel de im-
portant în determinarea comportamentului conformist. Anumite trăsături de personalitate fa-
vorizează predispoziţia spre conformism, în timp ce alte trăsături împing individul către non-con-
formism.
Există cercetări care spun că persoanele foarte conformiste sunt mai puţin originale, mai
puţin perspicace şi abile, mai puţin spontante şi inteligente. Dar personalitatea conformistă are mul-
tiple condiţionări, motiv pentru care aceste trăsături trebuie judecate şi interpretate în context pentru
fiecare persoană.
Există alte cercetări care spun că persoanele independente sunt mai puţin conformiste, ac-
ceptarea necondiţionată a convenţiilor fiind percepută ca o limitare a libertăţii. Persoanele cu o
mare capacitate de asumare a responsabilităţilor sunt mai puţin conformiste, chiar până la limita
devianţei.
Educaţia joacă un rol important în structurarea personalităţii conformiste, relaţiile cu părinţii
şi cu prietenii din copilărie având rol esenţial. Este important de asemenea spaţiul cultural, pentru
că există zone în care femeile, de exemplu, au tendinţe accentuate spre conformism, datorită poz-
iţiei subalterne, dependenţei de bărbaţi, a activităţilor strict casnice, a educaţiei şi statutului social.

c) Supunerea este cea mai accentuată formă de acceptare a influenţelor exercitate de o au-
toritate formală sau informală, reală sau invocată. Ea presupune o relaţie specială între sursă şi ţintă.
Sursa este investită în mod real sau este numai percepută ca autoritate, dar indiferent, ea are
o ascendenţă asupra ţintei. Aceasta, la rândul ei, acceptă explicit sau implicit ascendenţa sursei
asupra sa şi are tendinţa de a respecta şi executa sugestiile sau ordinele primite. Supunerea este o
formă de
comportament care fundamentează funcţionarea multor instituţii sociale, fiind de cele mai multe ori
o relaţie dinamică şi firească între diferite compartimente funcţionale, dar putând degenera uneori

132
în forme nocive cu efecte negative, atât pentru instituţie, cât şi pentru persoanele implicate.
Supunerea distructivă este o formă degradantă a relaţiei dintre autoritate şi ţinte, relaţie
care conduce la forme de agresiune, brutalitate, distrugeri de bunuri sau de vieţi. În aceste cazuri,
între autoritate şi ţinte se dezvoltă raporturi înstrăinate, cu efecte grave asupra climatului social gen-
eral şi asupra structurii morale a grupurilor, instituţiilor şi persoanelor. Supunerea distructivă este
complexă şi interesantă din punct de vedere social, în măsura în care numeroase persoane cu com-
portament normal pot fi integrate în acţiuni de agresiune comandată, invocându-se respectarea dis-
poziţiilor primite din partea unor autorităţi mai mult sau mai puţin legitime.
Pentru a explica acest fenomen, cercetătorii invocă convergenţa mai multor factori:
1. condiţiile socializării (statutul de dependenţă şi ascultare la care este supus copilul,
adolescentul şi apoi tânărul);
2. fragilitatea rezistenţei umane în faţa autorităţii pe fondul renunţării la responsabilitate, a
cărei asumare ar necesita efort şi consum de energie psihică;
3. factorii afectivi în care intră apropierea sursei care favorizează supunerea distructivă;
4. factorii psihoindividuali – dependenţă excesivă de autoritate, pe fondul neîncrederii în
sine şi a insecurităţii sociale şi personale;
5. persistenţa modelelor culturale care promovează modelul autoritar ierarhic de organizare
a vieţii sociale ca fiind o valoare incontestabilă.

11.5. Afiliere, atracţie, iubire

Nevoia de afiliere.

Atât observaţiile bazate pe experienţa vieţii cotidiene, cât şi un volum considerabil de cercetări
psihosociologice atestă faptul că, în calitate de fiinţe sociale, oamenii sunt atraşi unii de către alţii.
Muncim împreună cu colegii noştri, ne distrăm laolaltă cu prietenii, convieţuim cu vecinii şi mulţi
dintre noi ne dorim şi ne angajăm formal să îmbătrânim alături de membrii cei mai apropiaţi ai
familiei noastre.
Această motivaţie socială începe cu nevoia de afiliere: dorinţa de a stabili contacte sociale
cu ceilalţi. Indivizii diferă în ceea ce priveşte intensitatea nevoii lor de afiliere, dar se pare că
fiecare este motivat să stabilească şi să păstreze un nivel optim de interacţiune socială – alternând
clipele şi situaţiile în care doresc prezenţa celorlalţi şi momentele în care doresc să fie singuri.
Oamenii pot să difere în ceea ce priveşte nevoile lor de afiliere, dar există momente în care cu
toţii doresc compania semenilor. Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensă euforie colectivă, fie
momentele de pericol şi restrişte. Mulţi îşi mai aduc aminte de năvala oamenilor pe străzi imediat
după căderea dictaturii ceauşiste sau după victoriile echipei naţionale de fotbal la campionatele
mondiale, când necunoscuţi se îmbrăţişau cu frenezie, contopiţi într-un sentiment general de
bucurie copleşitoare; din ce în ce mai mulţi oameni, îndeosebi tineri, se adună, după modelul
occidental, în pieţele publice pentru a sărbători, pierduţi într-o mulţime fremătând de optimism şi
veselie, sosirea Anului Nou. Pe de altă parte, după calamităţi naturale – inundaţii, cutremure,

133
furtuni devastatoare – sau în momente de criză politică, război, atentate teroriste etc. oamenii simt,
cel puţin în egală măsură, dorinţa de a înfrunta primejdia sau de a compătimi victimele împreună.
Aşa s-a întâmplat la noi după marele cutremur din 1977 – când oamenii au dovedit o solidaritate
impresionantă – sau după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în
august 1968 – când o mulţime imensă s-a adunat spontan în centrul Bucureştiului pentru a-şi
exprima îngrijorarea şi revolta. Mulţimi impresionante din lumea întreagă s-au format de asemenea
spontan spre a trăi împreună durerea stârnită de moartea Prinţesei Diana sau de atentatele teroriste
din 11 septembrie 2001, care au făcut mii de victime absolut nevinovate.

Mecanisme cauzale ale nevoii de afiliere

1.Teama, îngrijorarea, condiţiile stresante de orice fel constituie factori de natură să provoace
şi să amplifice nevoia de afiliere. Conform teoriei emise de către Schachter, un pericol extern stâr-
neşte frica, ceea ce motivează subiectul să caute şi să agreeze compania altor oameni, ameninţaţi de
acelaşi pericol. S-au emis două ipoteze:
- prezenţa altcuiva ar distrage atenţia persoanei speriate de la stimulul provocator de an-
xietate, aşadar oricine ar fi o companie dezirabilă;
- nevoia de comparaţie socială – se caută în cealaltă persoană o sursă de informaţii şi un
etalon cu care să îşi evalueze propriile reacţii, şi în acest caz ar fi dezirabilă numai compania unei
alte persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Rezultatele cercetării arată că preferinţa pentru a fi în compania cuiva în situaţii de teamă nu se
explică prin dorinţa de distragere a atenţiei, ci prin nevoia de comparaţie socială, demonstrând că nu
orice companie poate fi de folos în astfel de situaţii. Se pare că atunci când ne temem sau ne îngri-
jorează ceva, am prefera să fim alături de alte persoane apăsate de aceleaşi temeri şi de aceleaşi gri-
ji. Experimente ulterioare au probat validitatea acestei interpretări în contexte diferite.

2. Jena - nu orice stare de tensiune şi nu orice situaţie stresantă stimulează nevoia de afiliere:
când stressul se manifestă ca jenă şi nu ca frică, dorinţa subiecţilor de a-şi împărtăşi starea de
stânjeneală cu alţii a înregistrat frecvenţe minime; deci, stressul amplifică dorinţa de afiliere numai
atunci când compania altcuiva este de natură să atenueze impactul situaţiei stresante.

3. Situaţii care provoacă emoţii negative foarte puternice; în astfel de cazuri, oamenii preferă
singurătatea. S-ar putea ca atunci când sunt profund nenorociţi, oamenii să simtă că nefericirea lor
va fi sporită de prezenţa altora ori să le fie jenă de exprimarea necenzurată a stării lor afective.
Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectată de stări şi situaţii temporare, când nu ne dorim să
fim alături de oricine, ci numai de anumiţi indivizi, aflaţi în aceeaşi situaţie; alteori, ne dorim mai
degrabă singurătatea. Atenuarea anxietăţii este doar una din condiţiile care invocă procesul de
comparaţie socială.

134
 11.6. Singurătatea - particularitate a interacţiunii sociale

Deşi aproape fără excepţie oamenii au nevoie de ceilalţi, un număr apreciabil de indivizi sunt
dureros de timizi, inhibaţi, stângaci în societate şi ezitanţi în a se apropia de alte persoane.
Timiditatea este un fenomen mai des întâlnit decât s-ar putea crede. În 1977, Zimbardo a constatat
că aproximativ 40% dintre americani se auto-descriu ca fiind timizi; coeficienţ ridicaţ s-a înregistrat
şi în alte ţări: 31% în Israel, 40% în Germania, 55% în Taiwan sau 60% în Japonia. Persoanelor
timide le este greu să facă noi cunoştinţe, să converseze lejer, să sune pe cineva pentru a fixa o
întâlnire ori să se amuze la petreceri. Şi mai rău e faptul că îi resping pe ceilalţi – poate fiindcă le
este lor înşile teamă să nu fie respinşi. Rezultă de aici instalarea unui model de comportament de
evitare a riscurilor, care îi face pe timizi să se aştepte aproape întotdeauna la momente penibile în
cadrul interacţiunilor sociale.
Timiditatea poate fi o caracteristică înnăscută sau una dobândită în urma unor relaţii
interpersonale eşuate, generatoare de anxietăţi faţă de posibila lor repetiţie. Indiferent de cauze,
timiditatea are consecinţe dureroase:
- persoanele timide se autoevaluează negativ,
- se aşteaptă să dea greş în relaţiile lor sociale,
- se consideră vinovate ori de câte ori se întâmplă acest lucru
- sunt conformiste din cauza fricii de a nu fi respinse de către ceilalţi.
- mulţi timizi ajung să se izoleze, suferind de singurătate.

Singurătatea este însoţită de tristeţe şi durere, fiind considerată una din cele mai neplăcute ex-
perienţe. Unii cercetători simplifică lucrurile, definind singurătatea în termeni obiectivi şi cuantifi-
cabili, drept o discrepanţă între nivelul contactelor sociale pe care le realizează o persoană şi
nivelul celor dorite; altfel spus, cu cât cineva are mai puţine contacte sociale, cu atât se simte mai
apăsat de singurătate. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci când vorbim de singurătate ne
referim la o stare subiectivă. Un ins poate fi lipsit de prezenţa altora, fără să aibă sentimentul de
singurătate; numai atunci când lipsa contactelor sociale este resimţită negativ avem de-a face cu
solitudinea.

În plus, există cel puţin două forme de singurătate:

- izolarea emoţională, caracterizată prin lipsa ataşamentului afectiv profund faţă de alte per-
soane,
- izolarea socială, care constă în lipsa prietenilor, asociaţilor sau rudelor.
De multe ori, aceste două forme de singurătate nu stau laolaltă. De exemplu, se pot întâlni per-
soane care au o mulţime de cunoştinţe, nelipsite de la petreceri şi alte ocazii mondene, frecventând
numeroase cercuri şi care, totuşi, nu sunt ataşate cu adevărat de nimeni. În astfel de cazuri, indivi -
dul poate suferi de o adâncă solitudine în pofida aparenţelor contrare.
Cine suferă cel mai mult de solitudine? Cercetările psihosociologice infirmă stereotipul
conform căruia persoanele vârstnice sunt şi cele mai singuratice; numeroase studii atestă faptul că
în societatea occidentală cei mai afectaţi de singurătate sunt adolescenţii şi tinerii, cu vârste între
18 şi 30 de ani. În realitate, singurătatea pare să descrească în anii de maturitate, cel puţin până în
momentul în care problemele de sănătate ale senectuţii încep să limiteze contactele sociale.
135
 Diminuarea efectelor singurătăţii.

Strategiile comportamentale împotriva singurătăţii:

- oamenii se străduiesc să fie mai prietenoşi faţă de ceilalţi;
- ignoră problema citind sau privind la televizor;
- depun eforturi sporite pentru a reuşi în alte aspecte din vieţile lor;
- încearcă să îşi ocupe timpul alergând, mergând la cumpărături, spălând maşina ori cu alte
ocupaţii de acest gen.
- încearcă să descopere noi modalităţi de a-şi face cunoştinţe,
- s-au străduit să îşi amelioreze înfăţişarea fizică;
- au purtat discuţii despre problemele lor cu un prieten, cu o rudă sau cu un psiholog.
- mai puţin numeroşi, au mărturisit că se simt atât de disperaţi, încât beau sau consumă
droguri pentru a-şi alunga din suflet sentimentul de singurătate.

11.7. Influenţe situaţionale asupra atracţiei interpersonale

Deşi teoriile care demonstrează existenţa unor nevoi fundamentale de interacţiune socială ne
ajută să înţelegem de ce prezenţa celorlalţi reprezintă ca atare un câştig sau un beneficiu, ele nu ne
oferă nişte răspunsuri explicite la acele întrebări legate de caracteristicile specifice ale oamenilor
care ne atrag şi nu clarifică suficient o problemă esenţială: de ce nu toţi oamenii ne atrag în egală
măsură, ci numai pe unii dintre ei îi dorim ca prieteni, asociaţi sau iubiţi, în vreme ce restul ne lasă
indiferenţi sau chiar ne displac?
Spre a răspunde mai exact şi mai concret acestor întrebări, se cer analizate câteva aspecte cu rol
important în manifestarea de facto a atracţiei interpersonale:
- anumite circumstanţe sau situaţii care favorizează apropierea dintre oameni, avantajându-i pe
unii dintre ei mai mult decât pe alţii;
- caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii să fie, indiferent de împrejurări,
mai atrăgători decât alţii – frumuseţea fizică jucând, sub acest aspect, un rol esenţial;
- factorii relaţionali de natură să amplifice ori să diminueze compatibilitatea dintre anumiţi
indivizi, explicând de ce anumite tipuri de personalitate se atrag reciproc.

Influenţe situaţionale - proximitatea

Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizăm faptul că accidentele „geografice“ stabilesc
cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gândiţi-vă, de pildă, la cei mai dragi prieteni din
copilărie: în marea majoritate a cazurilor, aceştia erau probabil băieţi şi fete care locuiau foarte
aproape de voi. Acest fenomen se produce şi în căminele studenţeşti sau în dormitoarele din armată;
suntem înclinaţi să fim mai apropiaţi sufleteşte de cei care se află în imediata noastră vecinătate. La
fel stau lucrurile şi în relaţiile maritale. Analizând 5000 de certificate de căsătorie, un studiu din
1932 a constatat că 33% dintre cuplurile americane investigate erau formate din persoane care,
înainte de căsătorie, locuiau la distanţă de cel mult cinci străzi una de cealaltă, procentul scăzând o
dată cu creşterea distanţei geografice.

136
 Una dintre primele demonstraţii ale importanţei proximităţii în determinarea atracţiei
interpersonale aparţine lui Festinger şi colaboratorilor săi. În 1950, ei au studiat dezvoltarea
relaţiilor de prietenie în căminele pentru studenţi căsătoriţi de la MIT şi au făcut câteva constatări
interesante şi semnificative. De exemplu, exista o strânsă asociere între alegerea prietenilor şi proxi-
mitatea apartamentelor. Cuplurile ce locuiau în garsoniere cu uşi alăturate erau mai frecvent priete-
ni decât acelea despărţite de două uşi şi aşa mai departe. De asemenea, studenţii care locuiau în
apropierea cutiilor poştale sau a scărilor aveau mai mulţi prieteni în clădire decât aceia care locuiau
mai departe de aceste facilităţi. Cei care locuiau în apropierea unor puncte de trafic mai intens se
bucurau de cea mai mare popularitate.
Proximitatea nu duce invariabil la atracţie interpersonală. În 1978, Berscheid şi Walster au
evidenţiat, bazându-se pe rapoartele poliţiei, că de multe ori spargerile şi agresiunile fizice au drept
victime cunoştinţe sau rude ale infractorilor, iar circa o treime din numărul crimelor se produc în
urma unor certuri în familie. Prin urmare, în anumite condiţii, proximitatea duce la ostilitate.
Cu toate acestea, în mod obişnuit, proximitatea favorizează atracţia interpersonală. O explicaţie
a acestui fapt ar putea fi aceea că oamenii pot obţine beneficii (companie, aprobare socială, ajutor
etc.) din partea celor aflaţi în apropiere cu costuri relativ mai scăzute decât în cazul altora a căror
prezenţă s-ar putea dobândi cu eforturi sporite din cauza depărtării. În plus, avem mai multe
informaţii despre cei aflaţi în imediata vecinătate. Newcomb sugerează că volumul de informaţii
plăcute tinde să fie mai mare decât cantitatea de informaţii neplăcute; dacă ipoteza lui este corectă,
atunci creşte probabilitatea de a ne simţi atraşi de către aceia despre care deţinem mai multe
informaţii.

Influenţe situaţionale - efectul simplei expuneri

Simpla expunere la orice stimul, indiferent de modul în care ne-ar afecta şi de informaţia pe
care o furnizează, este de natură să amplifice atractivitatea stimulului respectiv.
Experimentul clasic de la care porneşte studiul acestui fenomen a fost realizat de către Rick
Crandell în 1972, care a demonstrat existenţa a ceea ce se cunoaşte sub denumirea de fenomenul
sau efectul simplei expuneri. În esenţă, e vorba de faptul că expunerea repetată la orice fel de
stimul este suficientă pentru a intensifica reacţia pozitivă faţă de stimul. Fenomenul a fost verificat
şi confirmat experimental în domenii variate, printre care evaluarea unor cuvinte, a unor piese
muzicale sau imagini plastice şi, nu în ultimul rând, a unor persoane.
Dovezi mai concludente că simpla expunere determină aprecierea favorabilă se obţin atunci
când frecvenţa expunerii este manipulată experimental. Cu cât un stimul este prezentat mai
frecvent, cu atât el place mai mult şi mai multor participanţi – chiar dacă nici unul dintre ei nu îşi
aminteşte să fi avut vreodată percepţia lui anterioară. Aceste rezultate demonstrează că efectul
simplei prezenţe ne poate influenţa chiar şi inconştient; de fapt, efectul este mai puternic în atari
condiţii.
Nu e de loc surprinzător însă faptul că efectul simplei expuneri se produce şi în cazul atracţiei
interpersonale: ceilalţi factori fiind de valori egale, cu cât o persoană este întâlnită mai frecvent de
către cineva, cu atât acea persoană este mai atrăgătoare.
Familiaritatea poate să influenţeze până şi auto-evaluările noastre. Imaginaţi-vă că aveţi o
fotografie care vă reprezintă în două ipostaze: aşa cum apăreţi în faţa obiectivului şi imaginea
simetrică în oglindă. Pe care dintre cele două ipostaze o preferaţi? Theodore Mita a făcut acest

137
experiment cu un grup de studente şi a constatat că majoritatea au preferat imaginea în oglindă, în
vreme ce colegele lor au preferat fotografiile normale. În ambele cazuri, a fost preferată imaginea
cea mai familiară.
Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite:
- atunci când ceva sau cineva îţi displace de la început, repetiţia expunerii poate înrăutăţi
lucrurile, generând dezgust în loc de atracţie;
- frecvenţa expunerii: un stimul frecvent prezentat îşi pierde impactul dacă este „supraexpus“ –
mai ales în cazul indivizilor care se plictisesc repede.

Influenţe situaţionale - atractivitatea fizică

Pe când eram copii, ni se spunea că aparenţele înşeală şi că nu tot ce zboară se mănâncă, iar
anglo-americanii au o vorbă foarte înţeleaptă: „beauty is only skin deep“ – frumuseţea nu e mai
adâncă decât grosimea pielii. Cu toate astea, adulţi fiind, reacţionăm mult mai favorabil faţă de
indivizii cu fizic atrăgător decât faţă de cei mai puţin arătoşi.
Slăbiciunea faţă de frumuseţe se manifestă în cele mai variate situaţii, după cum o dovedesc o
mulţime de studii experimentale.
Economiştii ştiu prea bine din experienţă – confirmată de cercetările psihosociologilor – că
persoanele fizic atrăgătoare sunt angajate mai uşor, câştigă mai bine şi promovează mai repede
decât alte persoane, cu nimic inferioare în alte privinţe, exceptând aspectul mai puţin cuceritor.
În general, se consideră că atractivitatea fizică este mai uşor de identificat şi mai importantă la
femei decât la bărbaţi. În folclorul nostru se spune că un bărbat acceptabil trebuie să nu fie mai urât
decât Dracul. Aproape peste tot în lume, calitatea cea mai proeminentă a bărbaţilor este statura.
Într-un experiment cu absolvenţii de sex masculin ai Universităţii din Pittsburg, s-a constatat că
studenţii cei mai înalţi, adică de peste 1,80 m, au primit, în medie, salarii de stagiari cu cel puţin
12% mai mari decât cei având o înălţime mai mică.
În ceea ce priveşte criteriile frumuseţii feminine, gusturile bărbaţilor sunt ceva mai
diversificate. Jerry Wiggins propune o clasificare a bărbaţilor în funcţie de ceea ce apreciază mai
mult la reprezentantele sexului opus şi distinge următoarele trei categorii: bărbaţi-sâni, bărbaţi-fund
şi bărbaţi-picioare. Cercetătorul le-a prezentat subiecţilor diferite siluete de nuduri feminine, cu
diverse forme şi dimensiuni, descoperind că, în ansamblu, sânii mari, picioarele lungi şi fesele mici
întruneau cele mai multe sufragii. Pentru sânii mari se declarau îndeosebi cititorii revistei Playboy,
pe când în favoarea protuberanţelor mai puţin impozante s-au declarat bărbaţii cu convingeri
religioase fundamentaliste şi, eventual, cu uşoare depresii psihice.
Totuşi, frumuseţea ambelor sexe este legată în primul rând de trăsăturile faciale. Unii
cercetători consideră că anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atrăgătoare decât altele. Iată câteva
dintre argumentele lor. În primul rând, atunci când oameni foarte diverşi, chiar din culturi sau de
rase diferite, sunt puşi să clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scală de la 1 la 10, se
constată un consens ridicat. Oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a frumuseţii
faciale. Alte cercetări conduc la rezultate asemănătoare în ceea ce priveşte criteriile frumuseţii
corporale.
În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trăsături faciale ce sunt constant
asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai atrăgătoare sunt acelea
cu ochii mari, pomeţii proeminenţi, nasul mic şi un zâmbet larg, în vreme ce bărbaţii arătoşi au o

138
bărbie proeminentă. Intrigă faptul că oamenii sunt atraşi de acele chipuri în care ochii, nasul, buzele
şi celelalte trăsături faciale nu se abat prea mult de la medie.
Pare bizar faptul că figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi toţi avem
convingerea că persoanele pe care le considerăm cele mai atrăgătoare nu au câtuşi de puţin o
înfăţişare comună. Langlois crede că figurile fără trăsături stridente plac deoarece par mai familiare.
Alţi cercetători subliniază faptul că prin tehnicile computerizate de suprapunere a figurilor se obţin
chipuri simetrice şi tocmai simetria accentuată le face să fie atrăgătoare. Psihologii evoluţionişti au
emis speculaţia potrivit căreia simetria facială este asociată cu sănătatea, robusteţea şi fertilitatea –
calităţi dezirabile la un partener sexual.
Un alt argument în favoarea ideii că frumuseţea este o calitate obiectivă îl constituie faptul că
bebeluşii – mult prea mici pentru a-şi fi însuşit anumite modele culturale de frumuseţe – manifestă
o clară preferinţă nonverbală faţă de figurile pe care şi adulţii le consideră printre cele mai
atrăgătoare.
În opoziţie cu această interpretare obiectivă, alţi cercetători susţin că frumuseţea este relativă şi
apreciată după criterii subiective, influenţate de specificul cultural, de epoca istorică şi de condiţiile
particulare ale percepţiei noastre. Un prim argument este varietatea modalităţilor în care oamenii
din culturi diferite îşi subliniază frumuseţea: pictarea sau tatuarea feţei; machiaj; chirurgie plastică;
brăzdarea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafură; deformarea oaselor faciale; pilirea dinţilor;
găurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. Într-adevăr, ceea ce în unele părţi ale lumii trece
drept frumos, este respingător pentru oamenii de prin alte părţi. Şi idealurile de frumuseţe corporală
sunt diferite. Judith Andrews şi colegii săi au constatat că femeile corpolente sunt considerate mai
atrăgătoare decât cele slabe în acele zone sărace ale lumii unde hrana se procură cu mare dificultate.
Corpolenţa poate fi dezirabilă întrucât semnalează o mai mare capacitate de supravieţuire.
Criteriile de frumuseţe se schimbă şi odată cu trecerea timpului, chiar de la o generaţie la alta.
Dacă, la începutul secolului XX, în lumea occidentală erau încă apreciate femeile plinuţe, pe la
mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenţă între circumferinţa
bustului exploziv, a taliei de viespe şi a şoldurilor generoase), pentru ca la sfîrşit de secol şi în clipa
de faţă să se impună idealul femeii descărnate, numai piele şi os.
Cercetări de laborator au evidenţiat faptul că aprecierile noastre asupra frumuseţii cuiva pot fi
amplificate sau diminuate de felurite împrejurări. De exemplu, s-a constatat că unii indivizi ni se
par mai atrăgători după ce am ajuns să-i cunoaştem mai bine şi ne-au devenit simpatici. Cu cât iu-
bim mai intens pe cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni se par mai puţin atrăgătoare. Pe de
altă parte, după ce au contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, băr-
baţii acordă calificative mai puţin generoase femeilor cu înfăţişare comună, inclusiv propriilor ne-
veste – nefericită consecinţă a efectului de contrast. Şi autoevaluările noastre sunt maleabile. Deşi
există excepţii, de regulă oamenii se simt mai puţin atrăgători după ce s-au aflat în prezenţa unor
persoane de acelaşi sex deosebit de arătoase şi de bine făcute. În 1993, Douglas Kenrick şi colegii
săi au constatat că, după ce-au admirat persoane de sex opus foarte atrăgătoare, oamenii se simt cât
se poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelaşi sex are exact efectul opus.
Indiferent cum am defini frumuseţea, e limpede că indivizii consideraţi atrăgători dispun de un
avantaj social. S-ar putea ca prezenţa oamenilor frumoşi să ne ofere o satisfacţie estetică intrinsecă,
aşa cum ne place să admirăm un peisaj natural magnific sau o superbă operă de artă. Sau poate că
avantajele noastre sunt mai degrabă extrinseci. Este posibil, de exemplu, să ne aşteptăm ca
strălucirea frumuseţii altora să se răsfrângă şi asupra noastră. Atunci când sunt văzuţi în compania

139
unor persoane arătoase de acelaşi sex, oamenii cu înfăţişare comună sunt apreciaţi ca fiind mai
atrăgători decât atunci când apar alături de alte persoane mai puţin arătoase.
Atracţia faţă de frumuseţe s-ar putea explica şi prin aceea că oamenii asociază atractivitatea
fizică cu alte calităţi dezirabile – fenomen denumit de psihosociologi stereotipul „ce-i-frumos-este-
şi-bun“. În poveşti, Albă-ca-Zăpada şi Cenuşăreasa sunt frumoase şi bune, pe când vrăjitoarea şi
surorile vitrege sunt deopotrivă slute şi rele. Studiile arată că persoanele atrăgătoare sunt apreciate
ca fiind totodată şi inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forţe
şi succes în viaţă – dar, ce-i drept, destul de înfumurate şi arogante, pe de altă parte.
Acest stereotip este conform realităţii doar în mică măsură. Cercetările arată că oamenii arătoşi
au într-adevăr mai mulţi prieteni, ştiu să se descurce mai bine în relaţiile sociale şi se bucură de o
viaţă sexuală mai activă. Dar frumuseţea nu este corelată cu măsurătorile obiective ale inteligenţei,
personalităţii, adaptabilităţii sau ale respectului de sine. Din acest punct de vedere, se pare că per-
cepţia populară tinde să exagereze. Totodată, se pare că natura specifică a stereotipului depinde şi
de modelele culturale ale bunătăţii. Ce e frumos e bun; dar ce e bun se defineşte, cel puţin în parte,
din perspectiva unui model cultural specific.Stereotipul atractivităţii fizice rezistă pentru că fiecare
dintre noi îl întărim prin mecanismul profeţiei care se autorealizează.
Fără îndoială, persoanele fizic atrăgătoare deţin un avantaj social important. Totuşi, frumuseţea
ca atare nu garantează succesul în viaţă, sănătatea, fericirea şi un solid respect de sine.
O problemă cu care se confruntă persoanele atrăgătoare este aceea că nu-şi pot da întotdeauna
seama dacă atenţia şi aprecierea de care se bucură din partea celorlalţi se datorează talentului şi
abilităţii lor sau numai faptului că arată bine. În 1984, Brenda Major şi colegii săi au realizat un
experiment care ilustrează acest aspect. Participanţi de ambele sexe, care se considerau ei înşişi ca
fiind atrăgători sau neatrăgători, au scris nişte eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de către o
persoană necunoscută de sex opus. Participanţilor din prima grupă li s-a spus că evaluatorul sau
evaluatoarea îi va urmări printr-o oglindă transparentă în timp ce scriu, pe când celorlalţi li s-a spus
că persoana care le dă nota nu va şti nimic despre aspectul lor. În realitate, nu a existat nici un
evaluator; toţi participanţii au primit aceeaşi apreciere, extrem de pozitivă. Ulterior, subiecţii au fost
întrebaţi cum îşi explică faptul că eseurile lor au fost atât de bine apreciate. Rezultat: participanţii
care se considerau neatrăgători şi care credeau că au fost urmăriţi în timp ce scriau, au pus succesul
înregistrat pe seama calităţii deosebite a eseului lor, pe când cei care se considerau atrăgători,
crezând, de asemenea, că au fost observaţi, au pus succesul mai degrabă pe seama faptului că arătau
bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atrăgătoare, feedback-ul pozitiv din partea celorlalţi
poate fi uneori greu de interpretat.
Un alt neajuns al atractivităţii fizice ca avantaj social este grija celor arătoşi de a-şi păstra as-
pectul plăcut. În lumea de astăzi, preocuparea faţă de forma corporală a devenit o componentă ma-
joră a vieţii multor oameni – cu unele efecte benefice, dacă ne gândim la exerciţiul fizic şi la ali-
mentaţia sănătoasă. În unele cazuri, însă, grija devine obsesie, cu efecte maladive – dacă ne gândim
la bărbaţii care se îndoapă cu steroizi că să-şi umfle monstruos musculatura sau le femeile care îşi
autoimpun un regim de înfometare ca să scadă în greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie (deprin-
derea de a mânca în exces, urmată de vomă) sau, şi mai grav, la anorexia nervosa (înfometare au-
toimpusă, ce poate fi chiar fatală). Femeile sunt mai predispuse să sufere de mania hiperponderali-
tăţii, mai ales în condiţiile în care mass media şi spoturile publicitare promovează extrem de agresiv
super modele, plătite cu milioane de dolari ca să difuzeze un ideal de frumuseţe feminină al cărei
atribut esenţial este slăbiciunea famelică.

140
 În concluzie, frumuseţea aduce cu sine şi bune şi rele: indubitabile avantaje, dar şi anumite cos-
turi. Este interesant de ştiut cum se echilibrează acestea pe termen lung. Bazându-se pe albumul de
fotografii al unei serii de studenţi, Ellen Berscheid a comparat gradele de atractivitate fizică a mai
multor studente cu reuşita lor în viaţă la vârsta maturităţii. A descoperit slabe legături între înfăţişa-
rea lor la tinereţe şi fericirea de care au avut parte mai târziu. Cele mai drăguţe în anii de facultate
au avut cele mai mari şanse de măritiş, dar nu erau mai mulţumite în căsătorie sau în viaţă decât ce-
lelalte. Frumuseţea poate fi un avantaj, dar nu un destin.

141
 12. COGNIȚIA SOCIALĂ. REPREZENTĂRILE SOCIALE

12.1. Reprezentări şi atitudini sociale

Toţi autorii remarcă polisemia termenului de reprezentări sociale (RS); acestea ţin mai întâi de
"mentalul colectiv", de ceea ce se numeşte cu un termen mai răspândit, mentalitatea colectivităţii.
În primă aproximaţie, RS pot fi definite ca imagini mentale ale realităţii sociale care întrunesc con-
sensul unui grup.
Individul trăieşte într-o lume de obiecte, persoane, evenimente, idei, etc., şi îşi împarte această lume
cu ceilalţi semeni, se sprijină pe ei - uneori în convergenţă, alteori în conflict - pentru a o înţelege, a
o organiza, sau a o înfrunta (Jodelet, 1997). Fiecare dobândeşte biţi de informaţie din experienţă di-
rectă şi este gata să-şi însuşească versiunea grupului pentru datele ce ies din perimetrul percepţiei
proprii.
Individul nu trăieşte într-un vid social, ci mai degrabă într-un plin social (Moscovici), ceea
ce influenţează în mod esenţial colecţia de imagini pe care le poartă în memorie, ca şi gesturile coti-
diene. Concilierea continuă cu grupul şi eliminarea disonanţelor duce la consens.
Solidare reprezentărilor, atitudinile constituie predispoziţii psihice sau propensiuni de a
acţiona într-un chip caracteristic faţă de datele realităţii. Atitudinea este o variabilă latentă, dar şi un
comportament manifest.
Cum observa R. Mieli (1961), atitudinea se reflectă în postură, mişcări, privire, voce, dar
"propriu atitudinii nu este mişcarea în sine, ci raportul dintre subiect şi obiect care se dezvăluie în
reacţia corporală". Reprezentările sociale şi atitudinile transpar în opinii, sentimente, moduri de
comportare faţă de situaţii, evenimente, persoane, idei, valori, etc. (I. Radu, 1994).
Majoritatea psihologilor dezvoltă o optică unitară asupra atitudinii, asimilând-o - ca desfăşu-
rare procesuală - cu ceea ce numim comportament în sens larg. M. J. Rosenberg şi C. I. Hovland au
schiţat prima dată această optică despre trei componente ale atitudinii: (1) componenta afectivă, for-
mată din stări emoţionale şi preferinţe evaluative; (2) componenta cognitivă (opinii şi convingeri) şi
(3) componenta comportamentală, luată mai curând ca intenţie comportamentală.
Aceste faţete sunt aproximate în figura 1., în care datele nemijlocit observate sunt cuprinse
în casete cu linii continue iar variabila latentă apare în linii punctate.

142
Abordarea atitudinii în termeni de trei componente (reprodus după Eiser, 1996)

Reprezentările sociale apar aici drept componente cognitive ale atitudinilor şi se dezvăluie
în moduri de percepţie şi în mărturii verbale despre opinii, credinţe, convingeri. O serie de teste de
atitudini, ca şi alte mijloace de anchetă, ordonează pe un continuum enunţuri de opinie colectate de
la omul de pe stradă, şi grade de adeziune la ele, sondând nemijlocit - sub titlul de atitudini - de fapt
reprezentări colective. Acestea antrenează deopotrivă atât conceptele, cât şi valorile.

12.2. Introducere in domeniul studiului ştiinţific al reprezentărilor sociale

O data cu introducerea conceptului de "reprezentare socială" de către Moscovici (1961) in

cartea "Psihanaliza, imaginea si publicul sau", multi autori au reluat acest concept si l-au situat in
centrul studiilor teoretice si empirice.
Reprezentarea socială este văzută de către Moscovici (1961) ca un mod particular de
cunoaştere, o formă intermediara intre concept si imagine (intre reproducerea realului si abstract).
Reprezentarile sociale nu constituie doar o reproducere a realitatii concrete la nivel mental,
ci mai degraba o reconstructie a acestei realitati. Obiectul unei reprezentari sociale este asimilat sis-
temului de valori si norme ale individului sau grupului din care acesta face parte. Cu alte cuvinte,
obiectul RS nu are o semnificatie in sine, ci reprezinta relatia subiect-obiect. O reprezentare restruc-
tureaza realitatea, reduce nefamiliarul la familiar pentru a permite integrarea in acelasi timp a carac-
teristicilor obiective ale obiectului, a experientelor anterioare ale subiectului si a sistemului sau de
atitudini si norme. Aceasta permite sa se defineasca reprezentarea ca o viziune asupra unui segment

143
al lumii, care ii da individului posibilitatea de a conferi un sens conduitelor sale, si de a intelege re-
alitatea prin propriu-i sisteme de referinte, de a se adapta.

Definitii ale RS
Jodelet (1989) - "RS este o forma de cunoastere elaborata si impartasita social, avand un
scop practice si concurand la construirea unei realitati comune unui ansamblu social" Flament
(1995) - "RS este un ansamblu organizat de cognitii relative la un obiect, impartasite de membrii
unuei populatii omogene in raport cu acest obiect" Abric (1987) – “RS este produsul si procesul
unei activitati mentale, prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat
si-i atribuie o semnificatie specifica"

Reprezentarea ca sistem socio-cognitiv

Omul de rând, nu percepe realitatea in maniera normativa. El nu se supune modelelor logice
sau statistice de analiza a informatiei. El ignora anumite informatii, exagereaza altele, suprageneral-
izeaza. Aceste "erori" (cum au fost ades numite) in procesarea informatiei au la baza atat cauze de
natura cognitiva (capacitatea limitata de procesarea informatiei) cat si sociale ( norme, reguli so-
ciale) si motivationale (dorinta de stima de sine ridicata). Perceptia realitatii se supune atat unei
logici si unor reguli cognitive, cat si unor reguli sociale.
Reprezentarile sociale se supun atat regulilor cognitive cat si celor sociale. de aceea putem
spune ca sunt sisteme duble, cu o componenta cognitiva si una sociala. Componenta cognitiva (sau
sistemul operator) – mecanismele cognitive care guverneaza procesarea informatiei (asociatii, in-
cluziuni, disocieri).
Componenta sociala
(metasistemul) - pune in functiune aceste mecanisme cognitive, controleaza, verifica, selectioneaza
informatia si mecanismele care o prelucreaza in functie de normele si regulile sociale, percum si de
sistemul de valori individual.
Reprezentarile sociale au deci aceasta caracteristica de a se supune atat unei logici cogni-
tive, cat si unei logici sociale. Ele pot fi astfel definite in termeni de constructii socio-cognitive gu-
vernate de reguli proprii; integreaza atat rationalul cat si irationalul. Tolereaza si integreaza contra-
dictii aparente.

Cogniţii şi reprezentări sociale

Trecând în revistă cercetările mai recente, să menţionăm un studiu de metaanaliză calitativă,

în care S. de Rosa (1997) face sinteza investigaţiilor întreprinse în ultimele două decenii în prob-
lematica RS. Autoarea face distincţie între două direcţii de cercetări: una care extinde modelele psi-
hologiei cognitive la domeniul social şi vorbeşte despre cogniţia socială şi a doua direcţie a
reprezentărilor sociale - care operează în paradigma clasică, tradiţională.
Paradigma cogniţiei sociale construieşte - în prelungirea psihologiei cognitive, care oferă
cadrul unificator - pe conceptele de schemă, scenariu, prototip, etc. Conceptul de scenariu, derivat
144
din cel de "schemă socială", este definit de S. de Rosa - ca "reprezentare conceptuală a secvenţelor
stereotipe ale evenimentelor, aplicabile la situaţii frecvente şi convenţionale, nivelul său de gener-
alizare fiind relative limitat….Înţelegerea şi interpretarea unui eveniment (social sau non-social)
sunt considerate un rezultat al activării unei structuri organizate sub forma unei "scheme" sau a unui
"scenariu", adică o structură ce presupune conexiuni temporale şi cauzale între evenimente, încor-
porând şi elemente în raport cu intenţiile, scopurile, regulile, etc." (p. 207). Scenariul cognitiv com-
portă un "nucleu tare", format din macro-acţiuni sau scene relative invariabile în raport cu situaţiile
particulare şi, în acelaşi timp, terminale formate din variabile nespecificate, care iau valori în
funcţie de context. Comportamentele umane de rutină sunt generate de asemenea scenarii: " alua
masa la restaurant", "a da un telefon de la un post public", " a împrumuta o carte de la bibliotecă",
etc.
Toate acestea şi fiecare în parte comportă o succesiune cvasiinvariantă de paşi (conduite),
precum şi interacţiuni - într-o ordine socialmente stabilită - pe care individul le execută graţie unui
proces de învăţare socială (Miclea,1994, p. 283-384).
La rândul său, prototipul este exemplarul tip al unei categorii de fenomene sau evenimente.
De pildă, când vorbim de revoluţie ne gândim imediat la un exemplu caracteristic (Revoluţia
Franceză din 1789). Acestexemplu tipic pe care îl asociam imediat unui termen, constituie pro-
totipul şi, adesea, el precede formarea
conceptului propriu-zis. Noţiunea se întruchipează de regulă într-un prototip care este exemplarul
tip (real sau ideal) al unei clase de evenimente-fenomene. Asociem deci unui cuvânt o imagine, op-
erăm practic cu un concept figural (Radu, 1994).
Conceptele de "schemă cognitivă", "scenariu", "prototip", preconizate de psihologia cogni-
tivă, rezumă modul de apropiere a lumii externe de către individ graţie funcţionării spontane a sis-
temului cognitiv. Psihologia cognitivă abordează aceste procese ca o secvenţă cognitivă de prelu-
crare a informaţiei, în timp ce psihologia socială plasează procesare a informaţiei în contextul ei
real, care cuprinde medierea relaţiei de către grupul social. Din această perspectivă se poate face -
în mod convenţional - distincţie între cogniţia socială şi reprezentările sociale, aşa cum încearcă
diferiţi autori. Prima ar rezulta din funcţionarea spontană, autonomă a sistemului cognitiv uman, în
timp ce în cazul reprezentărilor colective aportul social devine semnificativ. S. de Rosa (1997) sin-
tetizează grosso modo cele două abordări sub formă tabelară (tabelul 1. )

145
 O data cu Lewin, psihologii sociali au ajuns la concluzia ca, comportamentul social este mai
bine inteles daca este privit in functie de perceptia pe care o are individul asupra contextului obiec-
tiv, decat in functie de context in sine. O recompensa sau o pedeapsa, vor determina o reactie din
partea individului in functie de felul in care este perceputa de catre acesta.
informatiei reale. In acelasi context, Langer, Blank & Chanowitz (1978) arata ca omul se comporta
Comportamentul individului poate fi influentat de catre altii, fara ca acestia sa fie prezenti. (“Ce ar
zice mama, daca as face lucrul
asta?”).
Cognitia sociala abordeaza nu numai cauzele, ci si rezultatele perceptiei si interactiunii so-
ciale in termeni cognitivi. Principala reactie masurata de cognitivistii sociali este cognitia, nu com-
portamentul sau
emotiile – “Ce crezi despre…?”, sau chiar cognitiile despre emotii si comportamente “Ce ai de
gand sa faci?”.
Intre cauze si raspunsuri, individul este vazut ca un “organism ganditor”, ca un “ganditor so-
cial” (social cognizer) care poate fi caracterizat din punct de vedere al cognitiei si al motivatiei:
1. Individul cauta consistenta. motivat fiind de perceptia discrepantelor intre cognitiile sale,
sau intre cognitii si comportament (Festinger, 1957; Heider, 1958). Daca ne consideram o persoana
cinstita, dar tocmai ne-am urcatfara bilet in autobuz, trebuie sa facem ceva pentru a elimina aceasta
inconsistenta. Inconsistenta obiectiva nu e importanta, ci inconsistenta subiectiva; inconsistenta ac-
tuala, daca nu este perceputa si interpretata ca atare de catre subiect, nu poate fi considerata incon-
sistenta psihologica. Astfel ca, daca ma urc in autobuz fara bilet, dar ma gandesc ca “o data, se in-
tampla, n-am avut timp”, sau “costul biletului e oricum prea mare, asa ca daca ma urca fara bilet de
cateva ori, abia ajung sa platesc un pret real”, e foarte probabil sa nu percep vreo inconsistenta intre
ceea ce gandesc despre mine (ca sunt o persoana cinstita) si comportamentul meu efectiv.
2. Omul este un “om de stiinta naiv”. Este modelul care a dominat studiul atribuirilor
cauzale. Atribuirea cauzala reprezinta inferenta pe care o face subiectul referitor la cauzele care au
determinat comportamentul propriu sau al celorlalti sau anumite evenimente. Modelele clasice ale
atribuirii se bazau pe supozitia ca analiza cauzala este logica, rationala, luand in considerare toate
informatiile pertinente. Astfel, daca suntem martorii unui accident cauzat de o masina condusa de o
146
femeie, ne gandim la toate cauzele posibile ale accidentului – soseaua umeda, neatentie, lumina
slaba, etc., apoi facem o atribuire “accidentul s-a produs din cauza conditiilor meteo defavorabile”.
Cercetarile ulterioare, arata ca in analiza cauzala din viata de zi cu zi, omul nu proceseaza
informatia in maniera normativa, conform principiilor logici si rationalitatii. Datorita resurselor
limitate (cognitive, timp,
etc.), oamenii recurg mai degarba la procedee simple de inferenta, la strategii euristice; ei ignora
anumite informatii, se bazeaza pe stereotipuri si suprageneralizari, pe informatiile cele mai accesi-
bile. In exemplul de mai sus, este putin probabil ca omul va analiza toate cauzele posibile ale acci-
dentului, atribuirea sa va fi mai degraba “accidentul s-a produs pentru ca era o femeie la volan”. In
felul acesta analiza cauzala se realizeaza rapid, cu minim de efort si resurse cognitive, in baza unui
stereotip “femeile nu sunt bune conducatoare auto”.
3. In urma constatarii ca oamenii nu recurg la strategii statistice de analiza a informatiilor, ci
mai degraba la euristici care sa permita o procesare rapida si eficienta, cognitia sociala a elaborat
modelul omului care funcţionează cu maxim de economie cognitivă (cognitive miser). Spre deose-
bire de abordarea anterioara a “omului de stiinta naiv” care incearca sa puna in evidenta cum ar tre-
bui sa proceseze actorul social informatia, abordarea “avarului cognitiv” arata cum se proceseaza
informatia in realitate.
Datorita capacitatii limitate de procesare a informatiei, oamenii adopta strategii care sa sim-
plifice problemele complexe. Aceste strategii nu urmaresc raspunsuri corecte, ci mai degraba efi-
ciente. Omul nu cauta solutii corecte, ci rapide si eficiente, ceea ce atrage dupa sine o serie de
“erori” si distorsiuni in procesarea informatiei. Aceasta abordare este predominant cognitiiva, rolul
motivatiei fiind foarte redus.
4. O alta abordare care porneste de la ideea ca omul, ca actor social proceseaza numai par-
tial informatia, este abordarea omului ca “novice” in procesarea informatiei. Aceasta abordare
porneste de la experimentele lui Asch (1982) asupra formarii impresiei care arata ca impresia
asupra unei persoane se formeaza in baza unor trasaturi (primele de pe lista experimentala) care pot
fi mai mult sau mai putin relevante.
Omul se focalizeaza pe primele informatii accesibile (“primacy effect”) si le ignora pe cele
ulterioare, indifferent daca acestea sunt sau nu cele relevante. Anderson explica acest efect prin fap-
tul ca individul isi focalizeaza atentia pe primele informatii si, nemaiavand resurse pentru proce-
sarea celor ulterioare. In consecinta, judecata se bazeaza pe aceste prime informatii accesibile, ceea
ce atrage distorsiuni in reprezentarea in mod automat, conform scenariilor, fara a mai procesa in-
treaga informatie existenta intr-o anumita situatie, chiar daca aceasta informatie difera de scenariile
detinute. Cu cat o activitate este mai frecventa, realizarea ei se transforma intr-un scenariu; omul ra-
mane sensibil la structura acestui scenariu si nu mai acorda atentie la continutul semantic al situ-
atiei. Daca structura situatie noi nu corespunde scenariului anterior, omul acorda atentie continutu-
lui semantic. Experimentul realizat de Langer & colab. este cat se poate de relevant pentru acest tip
de situatie. Un complice al experimentatorilor vine la biblioteca si intrerupe o persoana care foto-
copia o serie de documente.

147
 Cererea sa are mai mult succes cand se adreseaza astfel “Scuzati-ma, Am 5 pagini de xe-
roxat. Pot sa utilizez xeroxul, pentru ca trebuie sa fac copiile?”, decat daca se adreseaza cu “scuzati-
ma, am cinci copii de facut. Pot sa folosesc xeroxul?”. Desi continutul semantic este identic in cele
doua situatii, cererea are mai mult succes in prima situatie deoarece se mentine structura scenariu-
lui, spre deosebire de prima situatie. abordare porneste de la ipoteza ca omul poate dispune de mai
multe solutii la o problema, dar alegerea solutiei finale va fi in functie de intentiile, scopurile indi-
vidului si finalitatea situatiei in care se afla. Uneori, alegerea se face in interesul corectitudinii si
acuratetei; alteori omul alege in maniera defensiva, in interesul protejarii imaginii si stimei de sine.
Une exemplu anecdotic ilustreaza utilizarea strategiile care permit adaptarea cea mai eficienta a ac-
torului social ca tactician motivat. Un pacient la psihiatrie se poarta cu periuta sa de dinti ca si cum
ar fi fost caine. Dupa mai multe incercari nereusite de a-l convinge ca periuta nu e caine, doctorii il
mai intreaba o data, aratandu-i periuta “ce e acest obiect?”, “Cum ce este, periuta mea de dinti”,
raspunde pacientul mirat de o asemenea intrebare. “Bine, te-ai convins ca e periuta de dinti si nu
altceva, poti pleca acasa” ii spun doctorii intinzandu-i periuta. Pacientul ia periuta si iese pe usa zi-
cand “Hai Rex sa mergem acasa”. Desi convins ca periuta e caine, pacientu isi da seama de ceea ce
se asteapta de la el pentru a i se da drumul acasa.
Astfel, el raspunde asa cum i se pretinde pana ajunge sa-si atinga scopul. Exemplele de acest
fel sunt numeroase in viata de zi cu zi, de la simple si nevinovate strategii de “manipulare”
pana la oportunism, astfel incat sa fim
de acord ca omul este intr-adevar un tactician motivat. El se comporta in acesta maniera, indiferent
daca informatia pe care o are, sau atitudinile si credintele sale vin in contradictie cu acest comporta-
ment.

12.3. Caracteristicile RS

Ancorarea - proces prin care se integreaza un obiect sau fenomen nefamiliar intr-o retea de
categorii cunoscute; reduce nefamiliarul la familiar. Jodelet arata ca pacientii cu tulburari psihice
plasati in mijlocul unor sateni, sunt judecati imediat de catre acestia ca fiind idioti, vagabonzi sau
"pungasi". Obiectul "primeste"
caracteristicile categoriei in care a fost integrat, si este reajustat pentru a se potrivi acesteia. Chiar
daca exista constiinta unei anumite discrepante intre obiectul si categoria in care a fost integrat,
aceste discrepante sunt diminuate pentru a mentine cooerenta si consonanta. Oamenii au tendinta de
a selecta si observa trasaturile reprezentative ale obiectului; aceste trasaturi sunt accentuate, chiar
exagerate, in defavoarea altor trasaturi care pot fi ignorate. Satenii lui Jodelet categorizeaza pacien-
tii cu tulburari mentale in functie de "ciudateniile" verbale si comportamentale ale acestora, fara a
lua in calcul si umanismul, firea placuta sau rabdarea acestora.
A ancora inseamna a numi si a clasifica ceva. O data realizata insertia obiectului intr-un
cadru de referinta cunoscut, are loc instrumentalizarea sociala a obiectului respectiv. RS furnizeaza
148
instrumente de comunicare si intelegere comuna. fenomenul ancorarii permite ordonarea mediului
in unitati semnificative si sisteme comprehensibile.
Obiectivarea - concretizeaza ceea ce este abstract, transforma un concept intr-o imagine.
Obiectivarea inteligentei se realizeaza printr-un IQ, cea a psihanalizei prin imaginea unui cazan din
care aburii dau pe dinafara.
Banii sunt RS a valorii si puterii. Prin acest proces omul transforma o reprezentare in ceva concret
pe care il poate "manipula" cu mai multa usurinta.
Imaginea RS este strans legata de cultura existenta la un moment dat.
Lewin arata ca fiecare reprezentare realizeaza un nivel diferit al realitatii. Aceste niveluri
sunt create si mentinute de o anumita colectivitate si dispar o
data cu ea. Nivelul supranatural, candva complet difuz, a devenit practic inexistent. Un alt exemplu,
psihanaliza, în reprezentarea populară, se reduce la un nucleu figurative comun poiectat spaţial:
Conştient Refulare
Inconştient Complexe
Cele două paliere - conştient/inconştient - sunt localizate în spaţiu unul deasupra celuilalt.
Palierul superior presează asupra celui inferior (refulare) iar această "represiune" produce complex-
ele. Interesantă este absenţa - din acest nucleu figurativ - a libidoului prezent în concepţia psi-
hanalitică dar aflată social sub regim de "tabu".

12.4. Organizarea RS

Reprezentarea sociala ca ansamblu de informatii, credinte, opinii referitoare la un obiect sau

fenoment dat, este organizata si structurata. Analiza unei reprezentari presupune atat analiza contin-
utului cat si a structurii sale. Elementele unei reprezentari sunt ierarhizate, au anumite ponderi si in-
tretin intre ele anumite relatii care le determina semnificatia si locul in sistemul reprezentational.
Putem distinge doua elemente in structura unei reprezentari: nucleul central si elementele periferice.
Abric (1976) elaboreaza o teorie de organizare a RS, numita ipoteza "nodului central". RS
este organizata in jurul unui nod central, constituit din unul sau mai multe elemente ce ii confera o
semnificatieproprie. Acest nod este elementul fundamental al reprezentarii, el determina semnifica-
tia si orgnizarea reprezentarii. Nodul sau nucleul central este consensual, stabil, coerent si putin
sensibil la contextul imediat.
Are doua functii esentiale:
1. functia generativa: nucleul central creeaza sau modifica semnificatia celorlalte elemente
constitutive ale RS; prin aceasta functie, elementele capata un sens si o valoare.
2. functia organizatorica - se determina legaturile dintre celelate elemente ale RS; nucleul
central este elementul unificator si stabilizator al RS.
Nucleul central este elementul care rezista cel mai mult schimbarii. O data cu modificarea
nucleului central, se modifica intreaga semnificatie a RS. Pentru ca doua RS sa fie diferite, trebuie
149
sa aiba nuclee centrale diferite. Centralitatea unui element nu este data de frecventa sa, ci faptul ca
el confera semnificatie RS (ceea ce il deosebeste de prototipul lui Rosch (1967)). Elementele nodu-
lui central reflecta caracteristicile obiectului reprezentat si relatia pe care subiectul sau grupul o are
cu acest obiect.
Nodul central are dimensiuni diferite:
- o dimensiune functionala (ca in reprezentarile unor profesii). In aceste situatii, elementele
supravalorizate in reprezentare sunt cele referitoare la eficienta maxima; Ochaine (1981) arata ca in
situatiile de acest fel, "imaginile operative" care ghideaza comportamentul sunt functional defor-
mate si accentuate.
- o dimensiune normativa in situatiile in care intervin dimensiuni socio-afective, sociologice sau
ideologice ( ex: reprezentarea femeii). In aceste situatii, nucleul central este format din norme,
stereotipuri, atitudini puternice.
Elementele periferice ale reprezentarii - organizate in jurul nodului central; constituie con-
tinutul efectiv al reprezentarii, partea cea mai accesibila, cea mai "vie" si mai concreta. Presupun
informatii selectionate, retinute si interpretate referitoare la un obiect, judecati formulate referitor la
acesta si mediul sau, stereotipuri si credinte. Aceste elemente sunt ierarhizate, putand fi mai
aproape sau mai departe de nucleul central. Joaca un rol important in concretizarea semnificatiei RS
si reprezinta interfata intre nucleul central care poarta semnificatia RS si realitatea concreta.
Functiile elementelor periferice:
- functia de concretizare: reflecta caracteristicile imediate ale situatiei in care se produce RS in re-
latie cu experienta subiectului.
- functia de reglare: adaptarea RS la evolutia contextului, prin integrarea informatiilor noi; acestea
vor putea fi evaluate pe parcurs si le se va acorda un rol minor sau vor fi integrate in semnificatia
RS. elementelor periferice: schimbare de pondere, interpretari noi, deformatii functionale defensive,
integrarea contradictiilor. Aceste modificari au loc mai intai la nivelul elementelor periferice.
In cazul in care informatiile noi manifesta stabilitate in timp, sunt constante si nu sunt con-
tradictorii, pot sa duca la reinterpretarea semnificatie RS prin integrarea lor in nucleul central.
Elementele periferice asigura functionarea RS ca "grila descriptiva a unei situatii" (Flament,
1989).
Sunt prescriptive pentru comportament si pentru pozitiile subiectului; indica comportamen-
tul "normal" si dezirabil in functie de semnificatia si finalitatea situatiei respective. In acest fel
ghideaza in mod automat comportamentul subiectului. Moliner (1992) sustine ca "nodul central este
normativ in sensul ca explica normalitatea, dar nu si certitudinea, pe cand schemele periferice con-
ditionale exprima ceea ce este frecvent, uneori exceptional, dar cateodata anormal". Organizarea RS
a artizanului (Abric, 1984)
Nucleul central: creator constiincios, produs scump, munca manuala
Elemente periferice: locuri turistice, taxe, calificat, personalizat, finisat, durabil, etc.

150
 12.5. Functiile RS

1. Functia de cunostere - RS permit interpretarea si intelegerea realitatii. Moscovici

numeste acesta cunostere, "cunoastere practica, tinand de bunul simt". RS permit dobandirea de
cunostinte si integrarea lor intron cadru inteligibil, in concordanta cu functionarea cognitiva a
subiectului si cu sistemul sau de valori.
- RS faciliteaza comunicarea - definesc cadrul de referinata comun care permite transmiterea si di-
fuzarea cunoasterii "naive".
2. Functia identitara - definesc identitatea si permit apararea specificitatii grupului; RS
situeaza individul si grupul in campul social; permit elaborarea unei identitati sociale si personale
gratifiante; permit controlul social de catre comunitate asupra membrilor sai (ex - casatoria).
3. Functia de orientare - RS ghideaza comportamentele si practicile. RS intervine in
definirea finalitatii situatiei determinand a priori tipul de relatii pertinente si tipul de demers cogni-
tiv in rezolvarea unei sarcini cognitive. RS produce un sistem de anticipari si expectante ( ex - ace-
lasi comportament poate fi
interpretat diferit, cooperativ sau competitiv, in functie de RS subiectului). RS este prescriptiva -
defineste ceea ce este permis, tolerabil sau acceptabil intr-un context dat indicand in acest fel com-
portamentul sau practicile
obligatorii.
4. Functia justificativa - permit justificarea a posteriori a pozitiei adoptate si a comporta-
mentului (ex - ma comport in mod discriminator fata de o minoritate, apoi justific acest comporta-
ment prin RS negativa a acestei minoritati).

Comportament si rs. transformarea rs sub influenta practicilor sociale

Asa cum aratam mai sus, RS ghideaza comportamentul social, definind ceea ce este "nor-
mal" si dezirabil in anumite situatii. Pe de alta parte, RS justifica comportamentul individului.
Omul rationalizeaza, justifica conduitele care scapa libertatii si responsabilitatii sale. La randul lor
insa, RS sunt influentate de practicile si conduitele sociale. De foarte multe ori, circumstantele sunt
cele care determina libertatile si responsabilitatile individului. In aceste situatii, practicile sociale
sunt cele care modeleaza si determina sistemul de reprezentari sau ideologia individului. In acest
context, RS sunt produsul unei rationalizari, procese de adaptare cognitiva a actorilor sociali la con-
ditiile concrete ale existentei, la conduitele impuse de raporturile sociale in cursul vietii cotidiene
(Beauvois & Joule, 1981). Sigur ca nu putem limita formarea RS la rationalizarea unor comporta-
mente impuse de catre context. Nu putem ignora factorii culturali si istorici (memoria colectiva),
normele sociale, caracteristcile individuale. Putem vorbi mai degraba de o interactiune intre com-
portamentul social si RS, decat de o determinare unidirectionata.
1. Reprezentarile sociale determina practicile sociale in situatii puternic incarcate afectiv sau
in care referinta la memoria colectiva e foarte puternica (comportamentele ritualizate in situatii de
casatorie, nunta, etc). RS mentine, justifica identitatea, existenta sau practicile grupului.
151
 RS determina actiunile subiectului in situatii neimpuse, cand aceste dispune de un ansamblu
de posibilitati de a actiona. RS joaca un rol important cand situatia e complexa sau ambigua. In
cazul in care apar constrangeri ale situatiei (prezenata sau emergenta unor noi realitati ecologice -
schimbari sociopolitice, aparitia unor boli ca SIDA), realizarea anumitor comportamente poate sa
antreneze transformarea completa a reprezentarii.
Flament (1987, 1989) inceraca sa explice transformarea graduala a RS sub influenta practi-
cilor sociale.
1. Modificari ale circumstantelor externe (disparitia iepurilor nu depinde cu nimic de RS ale
vanatorilor)
2. modificari ale practicilor sociale - interfata intre prescriptiile RS si conditiile externe.
comportamentele evolueaza pentru a se adapta schimbarilor circumstantelor externe (vanatorii isi
imultesc practicile ecologice pentru a compensa dezechilibrul faunei cauzat de disparitia iepurilor).
3. Modificari ale prescriptorilor conditionali (aspectul prescriptiv al RS este dat de legatura
intre continutul RS si conduitele care le presupun; prescriptori conditionali - "daca un om cade pe
strada, facem...").
Din motive de economie cognitiva, prescriptorii se modifica initial minimal.
4. Modificari ale nodului central.
Transformarea se produce numai in conditiile in care modificarile contextuale sunt perce-
pute ca fiind ireversibile. In cazul in care modificarile circumstantelor sunt percepute ca reversibile,
subiectul rationalizeaza comportamentul, fara sa-si modifice RS - "fac ceva neobisnuit acum, dar
am motive serioase". Exista speranta de "intoarcere la normalitate". Se modifica deci, acei prescrip-
tori comportamentali (ce fac parte din elementele periferice), nu si elementele centrale. In acest fel
se consuma o energie minima care permite adaptarea la situatia externa actuala si va permite
revenirea la situatia "normala" anterioara cu aceeasi energie minima.
Perceptia ireversibilitatii- intrucat practicile impuse de contextul actual sunt in contradictie
cu practicile anterioare, si cu RS existenta, apare un dezechilibru cognitiv. Subiectul stie ca posibili-
tatea de revenire a situatiei anterioare "normale" este foarte mica. restabilirea echilibrului nu se mai
poate face prin rationalizare, ci prin modificarea RS.
Transformarea RS se face in timp, de la aproximativ 10 ani, pana la trei generatii. Schema
propusa de Flament (1987, 1989), are mai mult o valoare didactica decat euristica, dar ofera o posi-
bila explicatie a procesului de modificare a RS.

13. COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

_________________________________________________________________________

Oricare dintre comportamentele noastre are urmări mai mult sau mai puţin directe asupra
celorlalţi.
152
 În funcţie de aceste urmări, comportamentele sunt prosociale (în cazul urmărilor pozitive)
sau antisociale (în cazul urmărilor negative).
Comportamentul prosocial desemnează o categorie foarte vastă de comportamente şi se
referă la acte valorizate pozitiv de societate. Comportamentele prosociale au consecinţe sociale poz-
itive şi contribuie la binele fizic şi psihic al altor persoane. Această categorie include: comporta-
mentul de ajutorare, comportamentul altruist, atracţia interpersonală, prietenia, simpatia, încrederea,
sacrificiul, cooperarea etc.
În cursul de faţă, vom expune din clasa comportamentelor prosociale, comportamentul de
ajutorare, iar dintre comportamentele antisociale, comportamentul agresiv.

1. Comportamentul de ajutorare
Comportamentul de ajutorare reprezintă o subcategorie în cadrul comportamentului proso-
cial. El poate fi definit ca un act intenţionat efectuat în folosul altei persoane.
Intenţia deţine rolul fundamental în definiţia de mai sus. Comportamentele altruiste reprez-
intă o subcategorie a comportamentelor de ajutorare. Ele se referă la acte motivate de dorinţa de a-i
face un bine celuilalt, efectuate fără a aştepta câştiguri personale. A face o donaţie în bani unui orfe-
linat sau unui azil de bătrâni şi a dori să îţi păstrezi anonimatul reprezintă un comportament altruist.
a) Teorii asupra comportamentului de ajutorare
Explicaţiile asupra comportamentului de ajutorare au fost elaborate de pe două poziţii teo-
retice: abordarea biologică şi abordarea învăţării sociale. În ultimele două decenii s-a dezvoltat o a
treia abordare, ce combină elemente din primele două.
Perspectiva biologică
Sociobiologii cred că multe comportamente umane îşi au originea în zestrea genetică – ele
sunt înnăscute, şi nu învăţate. În ceea ce priveşte comportamentul de ajutorare, ei susţin că fiinţele
umane au o
predispoziţie biologică de a-i ajuta pe alţii care suferă. Aşa cum există tendinţe înnăscute de a
mânca sau a respira, tot aşa există tendinţa de a-i ajuta pe semeni.
Această concluzie contrazice vechea teorie evoluţionistă, care vedea o corespondenţă
strânsă între selecţia naturală şi egoism.
Învăţarea socială
Majoritatea psihologilor sociali resping ideea că ajutarea celuilalt ar deriva din ceva înnăs-
cut. Ei încearcă să demonstreze că acest comportament social îşi are originile în procesul de so-
cializare – deci este învăţat. Cele mai multe cercetări realizate din această perspectivă au folosit
copii drept subiecţi, copilăria fiind considerată o perioadă foarte importantă pentru învăţarea acestor
comportamente.
Solicitând copiilor să se comporte în manieră altruistă, creşte probabilitatea comportamentu-
lui de ajutorare. Sugestiile privind comportamentul adecvat pot să modeleze conduita ulterioară a
copilului.

153
 O metodă mai eficientă de învăţare a comportamentelor de ajutorare o constituie folosirea
recompenselor (numite şi întăriri, pentru că ele întăresc comportamentul, adică determină persoana
să-l desfăşoare şi în viitor). Există şanse mari ca un comportament recompensat să fie repetat. Dacă,
într-o
situaţie din viaţa cotidiană, copiii sunt recompensaţi pentru că au oferit ajutor, este foarte probabil
că o vor face din nou în alte situaţii.
Indivizii pot învăţa, de asemenea, să acorde ajutor urmărind o altă persoană (care joacă rol
de model) efectuând un comportament de ajutorare. S-a demonstrat experimental că observarea
unui model adult care se comportă în manieră altruistă îi face pe copii să se comporte identic.
Filmele cu mesaj prosocial au, de aceea, eficienţă – a privi la televizor comportamente de ajutorare
întăreşte atitudinile pozitive ale copiilor faţă de comportamentele de acest gen. Albert Bandura, un
psiholog american, a arătat în numeroase studii că observarea şi repetarea comportamentului mod-
elului nu înseamnă o imitare mecanică. Individul analizează atent comportamentul şi urmările com-
portamentului modelului şi se comportă în consecinţă.
Empatia
Empatia este, în multe cazuri, principala motivaţie a comportamentului de ajutorare. Dacă
vedem pe cineva dând bani unui cerşetor, ne putem gândi că a făcut-o pentru că i s-a făcut milă,
pentru că s-a pus în locul cerşetorului şi a înţeles astfel ce înseamnă lipsurile materiale etc.
Empatia corespunde capacităţii de a sesiza trăirile altuia, de a ne transpune emoţional şi
cognitiv în situaţia altei persoane.
În cazul comportamentului de ajutorare, ea poate fi privită ca un răspuns emoţional la sufer-
inţa altuia. Empatia nu apare numai în împrejurările în care celălalt suferă.
Numeroase studii au demonstrat că adulţii, ca şi copiii, răspund în mod empatic la suferinţa
altuia.
Majoritatea acestor studii arată că pentru fiinţele umane este neplăcut să-l vadă pe altul
suferind. Atunci când acordăm ajutor, încercăm să facem să dispară sentimentul neplăcut pe care
ni-l provoacă durerea altuia. Unul dintre modelele cele mai cunoscute ale comoportamentului de
ajutorare se bazează pe această idee: indivizii intervin într-o situaţie de urgenţă pentru că aceasta
declanşează o stare neplăcută de care ei încearcă să scape.
Ca urmare, un astfel de comportament nu este deloc altruist, fiind declanşat mai curând de
interesul personal. Individul acordă ajutor din dorinţa de a scăpa de o emoţie neplăcută, comporta-
mentul de ajutorare fiind un comportament ce reduce prompt starea de disconfort psihic.
Empatia este mediată, în bună măsură, de similaritate: empatizăm mai uşor cu o persoană pe
care o percepem ca fiindu-ne similară. Adesea, ne mirăm că oamenii săraci dau bani cerşetorilor, iar
cei avuţi n-o fac. Această diferenţă între comportamentele de ajutorare ale celor săraci şi ale celor
bogaţi s-ar putea explica tocmai prin faptul că săracii pot empatiza mai uşor cu cerşetorii.
b) Factori ai comportamentului prosocial
O încercare de sistematizare a elementelor care susţin comportamentul de ajutorare propune
două categorii: factorii situaţionali şi factorii de personalitate.

154
 Factori situaţionali
Comportamentul social are o determinare complexă: poate fi determinat de trăsăturile de
personalitate ale individului, de situaţie sau de ambele. Psihologii sociali n-au negat niciodată im-
portanţa trăsăturilor de personalitate, dar au susţinut că împrejurările îşi pun evident amprenta
asupra conduitei umane. În privinţa comportamentului de ajutorare, ei au arătat că există situaţii în
care, indiferent de
caracteristicile de personalitate ale individului (fie că este generos, fie că nu este), el va acorda aju-
tor altuia, după cum există situaţii în care, indiferent de profilul de personalitate al individului, el nu
va acorda ajutor.
De exemplu, să ne imaginăm un adolescent care iese la plimbare cu prietena lui. Pe stradă,
cineva îi solicită ajutorul – de pildă, un cerşetor bătrân îi cere nişte bani. E foarte probabil ca în
comparaţie cu situaţia în care se află singur, adolescentul să reacţioneze pozitiv la cererea bătrânu-
lui. Aproape orice adolescent,
indiferent dacă este foarte generos sau foarte avar, va accepta să dea bani. În acest caz, comporta-
mentul individului nu este determinat atât de caracteristicile lui de personalitate, cât de situaţie (fap-
tul că prietena lui, pe care vrea să o impresioneze, este de faţă).
Situaţiile de urgenţă sunt situaţii relativ neobişnuite, care implică un pericol pentru o per-
soană. Ele nu pot fi prevăzute, sunt foarte diferite şi impun acţiuni imediate, cântărirea pe îndelete a
alternativelor nefiind posibilă.
Studiile asupra situaţiilor de urgenţă au avut la bază ideea potrivit căreia comportamentul de
ajutorare depinde în bună măsură de situaţia în care se află individul.
Doi cercetători americani, Bibb Latané şi John Darley, au emis ipoteza că o caracteristică
fundamentală a situaţiilor de urgenţă, prezenţa sau absenţa celorlalţi, influenţează în mod decisiv
acordarea ajutorului. Mai precis, ei au încercat să demonstreze că acordarea ajutorului depinde de
faptul că potenţialul donator se află singur sau în prezenţa celorlalţi. Autorii americani au pus în ev-
idenţă aşa-zisul efect de trecător: este mai probabil ca indivizii să acorde ajutor într-o situaţie de ur-
genţă când se află singuri cu cel ce are nevoie de ajutor decât dacă se află împreună cu mulţi alţii.
Numele acestui efect a fost inspirat de situaţia în care s-a produs un accident rutier: un auto-
mobil a rănit grav un pieton. Automobilul a părăsit în viteză locul accidentului. Într-o astfel de îm-
prejurare, victima va primi mai repede şi mai eficient ajutor dacă la accident a asistat un singur
trecător decât dacă în jurul ei se
strânge o mulţime curioasă.
Latané şi Darley au demonstrat că neintervenţia individului în situaţiile de urgenţă nu poate
fi pusă pe seama apatiei. Individul reacţionează diferit în funcţie de prezenţa sau absenţa celorlalţi.
Prezenţa celorlalţi îl face să-şi amâne intervenţia.
Explicaţia oferită se bazează pe ideea de difuziune a responsabilităţii. Atunci când sunt şi
alţii de faţă şi pot interveni, individul simte că împarte cu ei responsabilitatea pentru salvarea vic-
timei. Dimpotrivă, când se află singur, înţelege că îi revine întreaga responsabilitate, încât acordă
imediat ajutor.

155
 Fenomenul de difuziune a responsabilităţii apare şi în situaţia în care individul face parte
dintr-o mulţime violentă. Imaginaţi-vă următorul context: grupul participanţilor la o demonstraţie
paşnică se transformă într-o mulţime agresivă, care atacă forţele de ordine, sparge vitrinele maga-
zinelor etc. Într-un astfel de context, individul poate să considere că nu va fi tras la răspundere, re-
sponsabilitatea pentru actele antisociale revenind tuturor participanţilor.
Comportamentul său dezinhibat şi agresiv are la bază difuziunea
responsabilităţii în mulţime.
Factori de personalitate
Foarte multe cercetări din domeniul comportamentului de ajutorare s-au concentrat asupra
factorilor situaţionali. Totuşi, comportamentul este determinat atât de mediu, cât şi de personalitatea
indivizilor. În privinţa influenţei acesteia din urmă, comportamentul de ajutorare a fost raportat la
stările psihologice tranzitorii şi la trăsăturile de personalitate.
Stările psihologice tranzitorii
Cu toţii avem zile în care totul pare să meargă perfect şi zile în care totul iese prost şi ştim
foarte bine că astfel de dispoziţii influenţează maniera noastră de a interacţiona cu alţii. Cercetările
asupra comportamentului de ajutorare au arătat că indivizii aflaţi într-o dispoziţie bună sunt mult
mai înclinaţi să acorde ajutor decât cei aflaţi într-o dispoziţie proastă.
Când oamenii se simt bine, ei sunt mai puţin preocupaţi de ei înşişi şi mai sensibili la
nevoile şi problemele altora. S-a demonstrat chiar că vremea frumoasă, însorită induce o stare de
bună dispoziţie, care-I determină pe indivizi să-i ajute pe ceilalţi, iar vremea mohorâtă, cu cer
acoperit provoacă proasta dispoziţie şi inhibă comportamentul de ajutorare. Indivizii ce se simt trişti
ori indispuşi se concentrează mai mult asupra lor, asupra grijilor şi problemelor lor, sunt mai puţin
preocupaţi de binele altora şi mai puţin dispuşi să-i ajute pe alţii.
Caracteristici ale persoanei
Tendinţa generală a psihologilor sociali este aceea de a pune multe componente pe seama
factorilor situaţionali. Totuşi, există caracteristici stabile de personalitate ce marchează maniera in-
dividului de a interacţiona cu ceilalţi.
În privinţa caracteristicilor demografice, de exemplu, s-a arătat că nu există decât o corelaţie
extrem de slabă, total nesemnificativă, între ocupaţia tatălui ori mărimea familiei (numărul de fraţi
şi surori) şi comportamentul de ajutorare. În mod surprinzător, mărimea oraşului de origine al
subiectului are oarecare
influenţă asupra acestui tip de comportament: subiecţii care au copilărit la sat au o tendinţă mai pro-
nunţată de a ajuta în raport cu cei originari din oraşele mari.
Printre puţinele atribute de personalitate acceptate de psihologi ca fiind
legate de comportamentul de ajutorare este competenţa percepută specifică. Sentimentul capacităţii
de a stăpâni situaţia afectează probabilitatea acordării ajutorului. Indivizii care se simt competenţi,
într-o situaţie specifică cred că pot reduce costurile potenţiale ale comportamentului de ajutorare, şi
ca atare, sunt dispuşi să acorde ajutor.

156
 Psihologii au studiat comportamentul de ajutorare din raţiuni practice. Cercetările s-au con-
centrate asupra determinanţilor situaţionali ai acestui tip de comportament. Dacă ştim, de
exemplu, ce anume inhibă
intervenţia individului în situaţiile de urgenţă, putem interveni pentru amplificarea solidarităţii so-
ciale.

2. Comportamentul agresiv
Cele mai multe comportamente agresive sunt comportamente antisociale. În cele ce urmează
vor fi tratate din acest punct de vedere. Totuşi, trebuie să menţionăm că, în unele cazuri, agresiunea
este valorizată
de societate (de pildă, atunci când individul trebuie să lupte pentru a-şi apăra ţara), devenind un
comportament prosocial.
Comportamentul agresiv este comportamentul desfăşurat cu intenţia de a face rău altei per-
soane.
Ca şi în cazul comportamentului de ajutorare, intenţia este foarte importantă în această
definiţie.
De exemplu, chirurgul face incizii pacienţilor săi, dar intenţia lui este de a-i vindeca.
În aceste condiţii, comportamentul său nu este unul agresiv.
a) Teorii asupra comportamentului agresiv
Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de fac-
tură biologică, fie socială. Psihologii se interesează în mod prioritar de factorii sociali ai agresiunii,
deci construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui comportament.

Totuşi, teoriile biologice nu pot fi ignorate.

Perspectiva biologică
Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune. Omul se naşte cu
porniri agresive. Agresivitatea ar fi, din acest punct de vedere, un instinct.
Instinctul este un model predeterminat de răspunsuri la stimulii din mediu, răspunsuri ce
sunt controlate genetic.
Orice instinct are următoarele caracteristici:
- este îndreptat spre un scop, sfârşeşte într-o consecinţă specifică;
- este benefic pentru individ şi pentru specie;
- este adaptat la mediul normal;
- este prezent la toţi membrii speciei (deşi manifestarea poate să difere de la individ la individ);
- nu este învăţat pe baza experienţelor individuale;
- se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.

157
 Una dintre teoriile biologice cunoscute asupra agresivităţii este teoria etologică. Etologia
este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau modelele fixe de acţiune. Potrivit etologilor,
comportamentul animal trebuie cercetat atât în mediul fizic în care evoluează specia, cât şi în
mediul social.
Comportamentul este determinat genetic şi controlat de selecţia naturală.
Etologii au evidenţiat aspectele pozitive, funcţionale ale agresivităţii. Instinctul agresiv se
află la baza unor funcţii vitale, ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea pro-
geniturilor şi competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru
reproducere.
Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel, este cunoscut pentru analiza comportamentului
agresiv uman din perspectiva etologiei. Potrivit lui Lorenz, manifestarea acestui instinct la om este
defectuoasă. În multe culturi, normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De aceea, impulsul
este refulat până ce răbufneşte puternic şi deosebit de nociv. La multe specii animale, agresivitatea
este limitată de anumite semnale de capitulare şi supunere din partea învinsului (posturi de
supunere), ceea ce face ca învingătorul să renunţe să-şi ucidă inamicul. În cazul speciei umane,
această inhibiţie s-a pierdut. De multe ori, oamenii luptă la distanţă de inamicii lor, încât cei mai
puternici nu pot vedea posturile de supunere ale învinşilor.

b) Factori ai comportamentului agresiv

Factori personali
Tipul de personalitate
Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea agresivă. Pentru fiecare
dintre noi este uşor să stabilim diferenţe între cei pe care-i cunoaştem din punctul de vedere al agre-
sivităţii, apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alţii sunt foarte puţin agresivi.
Cercetările din ultimii 25 de ani au demonstrat existenţa a două tipuri fundamentale de per-
sonalitate, tipul A şi tipul B. Primul tip este mai predispus la boli coronariene. Persoanele din
această categorie sunt foarte active şi mai curând irascibile. Ele se pot arăta adesea agresive cu cei
care intră în competiţie cu ele.

Sexul
Sexul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între indivizi. În cursul pro-
cesului de socializare, băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori subtile să se arate agresivi, în vreme
ce fetele sunt constant descurajate. Bărbaţii manifestă incomparabil mai multă violenţă fizică şi au
atitudini mai agresive; Totuşi, se consideră că, din punct de vedere al violenţei verbale, femeile sunt
la fel de agresive ca şi bărbaţii.
Factori de mediu

158
 În privinţa acestora, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenţei zgomotului, căl-
durii şi aglomeraţiei. Fiecare dintre aceşti factori poate atinge niveluri care stimulează comporta-
mentul agresiv al individului.
Zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au deja tendinţa de a acţiona agresiv.
Temperatura
În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii, multe studii arată că agresivi-
tatea creşte pe măsură ce creşte temperatura. Potrivit statisticilor, în zilele călduroase se comit mai
multe crime decât în zilele mohorâte.
Aglomeraţia S-a arătat că în condiţii de aglomeraţie, ca un factor crucial îl constituie per-
cepţia subiectivă – aglomeraţia poate fi cu totul neplăcută (în tramvai, la o oră de vârf) sau plăcută
(la discotecă). Când aglomeraţia blochează îndeplinirea planurilor persoanei, tendinţele agresive se
accentuează. În acelaşi timp, tendinţa de a părăsi situaţia constituie o alternativă viabilă.

14. Agresivitatea

Agresivitatea şi violenţa ne tulbură viaţa destul de frecvent. Mulţi oameni sunt agresaţi fizic sau
verbal, tâlhăriţi, violaţi ori abuzaţi de către necunoscuţi, „prieteni“, parteneri, părinţi sau rude. Şi aproape toţi
suntem, măcar din când în când sau în mod obişnuit, martorii unor acte de agresiune iar mediul social în care
trăim este invadat de urmele şi simbolurile comportamentului agresiv: graffiti, bunuri private sau de
utilitate publică vandalizate, certuri violente, arme sau tot felul de indivizi cu ţinută vestimentară belicoasă.
Toţi suntem în continuu bombardaţi de mass media cu ştiri privind diferite acte de agresiune: violuri,
tâlhării, jafuri, copii abuzaţi fizic şi sexual, ciocniri violente între demonstranţi şi forţele de ordine, încăierări
între bande sau războaie. În multe situaţii, victimele agresiunii sunt persoane lipsite de putere sau
dezavantajate: femei, copii, bătrâni, bolnavi sau membri ai unor minorităţi etnico-lingvistice. Cei mai mulţi
dintre noi suntem din când în când agresivi, iar unii oameni sunt ahtiaţi după tot felul de „jocuri“ violente
precum vânătoarea, tirul, boxul, artele marţiale sau video games. Nu este, de aceea, suprinzător faptul că toţi

159
simţim constrângerile agresivităţii: ne este frică să umblăm la anumite ore prin anumite locuri, să intrăm pe
unele „teritorii“ periculoase ori să ne angajăm în anumite activităţi.
Toţi suntem în continuu bombardaţi de mass media cu ştiri privind diferite acte de agresiune: violuri,
tâlhării, jafuri, copii abuzaţi fizic şi sexual, ciocniri violente între demonstranţi şi forţele de ordine, încăierări
între bande sau războaie. În multe situaţii, victimele agresiunii sunt persoane lipsite de putere sau
dezavantajate: femei, copii, bătrâni, bolnavi sau membri ai unor minorităţi etnico-lingvistice. Cei mai mulţi
dintre noi suntem din când în când agresivi, iar unii oameni sunt ahtiaţi după tot felul de „jocuri“ violente
precum vânătoarea, tirul, boxul, artele marţiale sau video games. Nu este, de aceea, suprinzător faptul că toţi
simţim constrângerile agresivităţii: ne este frică să umblăm la anumite ore prin anumite locuri, să intrăm pe
unele „teritorii“ periculoase ori să ne angajăm în anumite activităţi.
Agresivitatea face parte din condiţia umană, însă mulţi oameni sunt apăsaţi de sentimentul că lumea
devine, cu fiecare an, din ce în ce mai violentă. Sondajele de opinie scot constant în evidenţă faptul că una
din problemele sociale care îi îngrijorează cel mai mult pe români este criminalitatea şi violenţa.
Deşi avem de-a face cu un cuvânt familiar, des întâlnit în vocabularul vieţii cotidiene, definirea
conceptului de „agresiune“ este surprinzător de dificilă. În cele ce urmează ne vom referi la eforturile
psihosociologilor de a elabora o definiţie operaţională a comportamentului agresiv şi de a măsura
agresivitatea.

14.1. Definirea conceptului de agresiune

Definiţiile psihosociologice sunt într-o oarecare măsură determinate de perspectivele teoretice în

cadrul cărora sunt elaborate. Cele mai importante vor fi prezentate în continuare. Conceptul de agresiune
pune însă anumite probleme dificile chiar pe terenul cercetărilor empirice. Fie că se desfăşoară în laborator
sau în contexte reale, studiul comportamentului agresiv solicită un oarecare consens în ceea ce priveşte
descrierea şi explicarea fenomenelor investigate.

Se poate vorbi de o adevărată inflaţie de definiţii psihosociologice ale agresiunii. În 1983, Harré şi
Lamb au contabilizat peste 250 de definiţii diferite ale agresiunii în literatura psiho sociologică. Iată câteva
exemple (apud Hogg, Vaughan 1998, p. 402):
 comportament ce se soldează cu rănirea unor persoane sau distrugerea proprietăţii (Bandura, 1973)
 comportament ce urmăreşte să facă rău unui individ din aceeaşi specie (Scherer et al. 1975)
 comportament săvârşit cu scopul de a de a răni sau de a face să sufere o altă fiinţă vie motivată să evite
un astfel de tratament (Baron 1977)
 Provocarea intenţionată a unei forme oarecare de suferinţă a celorlalţi (Baron şi Byrne 1994).
Diferenţele dintre aceste definiţii sunt lesne de observat. Care dintre ele vi se pare mai cuprinzătoare şi
mai exactă? Reflectaţi asupra următoarelor acte. Pe care le consideraţi agresive?
 rănirea cuiva din greşeală – de exemplu, mă întorc brusc cu braţul ridicat spre a-i arăta cuiva încotro s-o
apuce şi, fără să vreau, lovesc în nas un trecător;
 insistenţa sâcâitoare a unui vânzător în a-l face pe un client să cumpere un anumit produs;
 lovirea cuiva cu pumnul după ceafă;
 o chelfăneală trasă unui puşti;
 aruncarea unei pietre spre cineva, fără a-l lovi;
 proferarea de insulte la adresa unei persoane sau a unui grup;
 abţinerea deliberată de la ajutorarea unei persoane în dificultate;
160
 comiterea unei crime pentru bani;
 tocmirea unui ciomăgar pentru a-i rupe picioarele unui concurent;
 lovirea celor din jur într-un acces de furie.
Nici una dintre definiţiile propuse până acum nu satisface pe deplin. Cu toate acestea, majoritatea
definiţiilor acceptate în prezent prezintă o serie de trăsături comune. Însumându-le, în acord cu enunţul lui
Baron, putem defini agresiunea drept un comportament ce urmăreşte să provoace suferinţă unei alte per-
soane, care nu doreşte să fie rănită.
Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în
sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte.
Comportamentul prosocial este opusul agresivităţii, iar el presupune cooperare, toleranţă şi echilibru.

Delincvenţa şi infracţionalitatea sunt formele „de vârf” ale manifestării agresivităţii, iar statisticile
arată o creştere îngrijorătoare a acestor forme de agresivitate.

Potrivit lui Kimble (1990) „agresivitatea este orice act făcut cu intenţia de a răni o altă persoană, fie
în sens fizic, fie în sens psihologic”.

Psihologii sociali în încercarea de a defini agresivitatea au formulat definiţii care au ca element

central intenţia de a face rău altora. De exemplu, un părinte poate manifesta agresivitate faţă de copil, dar
cu intenţia clară de a „face om din el”.

Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcţia producerii
„unui rău”altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării „puterii” agresorului sau a
masculinităţii acestuia. Din această perspectivă, David G. Myers face o distincţie clară între
comportamentul de tip cooperant-suportiv şi cel agresiv. Cel din urmă poate fi considerat ca fiind
comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenţie spre a răni pe cineva.

Nicolae Mitrofan consideră că agresivitatea nu trebuie confundată cu un comportament antisocial, ca

delincvenţa şi infracţionalitatea. Boxerul nu are o conduită antisocială şi, cu cât este mai agresiv, cu atât
obţine performanţe mai crescute. Dar mai apare şi aspectul invers respectiv, nu orice comportament
antisocial, inclusiv infracţional, poate fi caracterizat prin agresivitate.

Deseori agresivitatea este asociată şi chiar confundată cu violenţa. Este cunoscut faptul că, de cele
mai multe ori, comportamentul agresiv este şi violent, dar sunt şi conduite agresive care sunt non-violente
(de exemplu, otrăvirea lentă a unei persoane este o conduită agresivă, dar non-violentă).

161
 Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra sinelui. Dar trebuie
diferenţiate şi aici comportamentele autodistructive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea, şi actele
comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul
esenţial de diferenţiere îl constituie prezenţa intenţiei autodistructive.

Concluzionând, putem spune că agresivitatea este orice formă de conduită orientată cu intenţie
către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi
daune (Mitrofan, 2003).

Comportamentele agresive sunt extrem de variate. Vorbele pot fi uneori la fel de agresive ca şi faptele.
Atunci când schimbă replici tăioase, menite să-l rănească pe celălalt, membrii unui cuplu se comportă agre-
siv. Până şi inacţiunea poate fi, în context, agresivă. Dacă ştii că şeful este extrem de nervos, neavând chef să
vadă pe nimeni în faţa ochilor, şi nu-l avertizezi pe un coleg (nu prea simpatic) când acesta e gata să dea
buzna peste boss-ul înfuriat, sperând să aibă parte de o săpuneală pe cinste, inacţiunea ta poate fi considerată
drept agresivă.
Spre a fi deosebite de comportamentele ceva mai inofensive, actele extreme de agresiune poartă denu -
mirea de violenţă. Alţi termeni din limbajul agresivităţii se referă la emoţii şi atitudini. Mânia reprezintă un
amestec de sentimente dezagreabile stârnite de perceperea unor daune provocate de cineva; natura exactă a
acestor sentimente (de exemplu, indignare, ură sau iritare) depinde de situaţie. Ostilitatea este o atitudine
duşmănoasă faţă de anumite persoane sau grupuri. Mânia şi ostilitatea sunt frecvent asociate cu agresivitatea,
dar nu întotdeauna. Putem fi supăraţi pe unii oameni şi îi putem privi cu multă ostilitate, fără să încercăm to -
tuşi a le face vreun rău. Pe de altă parte, agresiunea se poate produce fără urmă de mânie sau ostilitate (de
pildă, în cazul unui asasin plătit, care ucide numai pentru bani).
Asasinatul comis de către un ucigaş profesionist este un exemplu de agresiune instrumentală, în care
răul făcut cuiva reprezintă un mijloc în vederea atingerii unui anumit scop. Fac parte din această categorie
agresiunile comise pentru a se obţine anumite câştiguri, privilegii, atenţii şi avantaje sau în scopuri de au-
toapărare. Dacă agresorul ar considera că există alte căi de a-şi atinge scopurile, agresiunea nu ar mai avea
loc.
În agresiunea emoţională, scopul şi mijloacele coincid. Răul este făcut cuiva de dragul răului ca atare.
Agresiunea emoţională este adesea impulsivă, având loc sub imperiul unei tensiuni momentane. Îndrăgosti-
tul gelos loveşte într-un acces de furie. Suporterii unor echipe rivale se atacă unii pe ceilalţi, făcând schim-
buri de pumni, picioare şi ciomege. Cu toate acestea, şi agresiunea emoţională poate fi rece şi calculată une -
ori.

14.2. Măsurarea agresivităţii

În practică, psihosociologii au tendinţa să recurgă la definiţii conforme cu valorile lor sociale. Drept
urmare, comportamentele studiate pot fi extrem de diferite de la un cercetător la altul sau de la un context
cultural la altul, toate fiind denumite cu acelaşi cuvânt: „agresiune“. Dar pot fi puse pe acelaşi plan gesturile
de mânie faţă de cineva şi brutalizarea efectivă a persoanei vizate? Sunt protestele sindicale, care
degenerează în acte de vandalism, totuna cu actele teroriste? Ori se poate compara o scatoalcă dată unui
copil obraznic cu ciopârţirea victimelor de către un criminal în serie?
Dificultăţile cu care se confruntă psihosociologii în elaborarea unei definiţii conceptuale a agresivităţii
sunt dublate de dificultăţi şi mai mari în ceea ce priveşte operaţionalizarea definiţiilor propuse. Am arătat în

162
Capitolul 2 că studiul ştiinţific al fenomenelor de psihologie socială presupune definirea acestora în termeni
care să permită măsurarea lor; altfel spus, cercetarea ştiinţifică operează cu definiţii operaţionale. Nici sub
acest aspect nu există un consens minimal între cercetători. Iată câteva exemple care ilustrează varietatea
metodelor de operaţionalizare utilizate de către psihosociologi în investigarea experimentală a
comportamentelor agresive şi a manifestărilor violente:
 lovirea unei păpuşi gonflabile (Bandura);
 apăsarea unui buton presupus a declanşa un şoc electric suportat de către un alt subiect participant la ex -
periment (Buss);
 evaluarea pe hârtie, prin acordarea unui anumit punctaj, de către profesori şi colegi a gradului de agres-
ivitate caracteristic unui anumit elev (Eron);
 autoevaluarea de către copii instituţionalizaţi a comportamentului lor agresiv de dinaintea instituţional-
izării (Leyens);
 exprimarea verbală a dorinţei participanţilor de a se comporta violent în cadrul unor experimente de
laborator (Green).
Fiecare dintre aceste tehnici de măsurare a fost utilizată în studierea unor acte şi comportamente de sub-
stituţie sau analoage cu violenţa reală. Motivul principal pentru recurgerea la astfel de simulări analogice
este de natură etică, întrucât nu se poate justifica, în contextul regulilor actualmente acceptate de protecţie a
integrităţii fizice şi psihice a participanţilor, supunerea acestora la acte de violenţă netrucată şi cât se poate de
reală. În consecinţă, posibilităţile de generalizare a rezultatelor studiilor experimentale asupra unor categorii
largi de populaţie sunt limitate.

14.3. Sursele originare ale agresivităţii

De ce oamenii îşi agresează semenii?

Care sunt factorii ce îi determină pe oameni să se comporte unii faţă de ceilalţi cu o
brutalitate şi o ferocitate nemaiîntâlnite la celelalte specii animale?
Încercările de a răspunde acestor întrebări au dat naştere la multe speculaţii din Antichitate
şi până astăzi. Explicaţiile oferite agresivităţii pot fi încadrate în două tipuri principale: teorii
biologice şi teorii sociale – deşi distincţia nu este foarte rigidă. Cele două clase de teorii privind
originile agresivităţii umane se situează pe poziţii antagonice în cadrul unei ample controverse
legate de rolul determinant al naturii sau al culturii (nature – nurture controversy): sunt actele şi
comportamentele umane determinate de moştenirea noastră genetică sau de mediul social? (Ne-am
întâlnit cu această dezbatere şi în capitolul precedent, referitor la comportamentul prosocial.) Vom
examina pe scurt în cele ce urmează argumentele fiecăreia dintre cele două poziţii teoretice privind
sursele originare ale agresivităţii.
Este agresivitatea înnăscută?
Postulatul fundamental al teoriilor biologice este acela că agresivitatea reprezintă o tendinţă
înnăscută. Deşi acceptă că este posibilă o modificare a comportamentului prin educaţie, adepţii
determinismului biologic nu renunţă la ideea că pornirile sau impulsurile noastre originare sunt
invariabil agresive. Cu alte cuvinte, agresivitatea este un instinct – adică un model (pattern) de
reacţii la stimuli prefigurate genetic. Orice instinct are următoarele trăsături caracteristice:
 are o anumită finalitate şi dă naştere unor comportamente specifice (atac, fugă, abandon, simu-
lare, camuflare etc.);
163
 este benefic pentru individ şi specie;
 este adaptat unui mediu normal (nu însă şi unor situaţii anormale);
 este comun majorităţii membrilor unei specii (chiar dacă manifestările sale pot cunoaşte variaţii
individuale);
 cunoaşte o dezvoltare (o succesiune de etape evolutive) ce este parcursă de toţi indivizii nor-
mali pe măsură ce se maturizează;
 nu este învăţat sau deprins prin experienţă individuală (chiar dacă poate să devină manifest în
conexiune cu anumite elemente contextuale învăţate).
Cele mai importante dintre explicaţiile biologizante atribuie agresivităţii toate aceste atribute
sau marea lor majoritate, considerând comportamentul agresiv drept inerent naturii umane: cu toţii
suntem din naştere programaţi să acţionăm agresiv.

Teoria freudiană

În etapele târzii ale articulării sale teoretice, Freud susţine că agresivitatea umană este
manifestarea unui „instinct al morţii“, Thanatos, antagonic lui Eros, instinctul vieţii. În dezvoltarea
acestei idei, care contravine destul de flagrant cu teoria sa iniţială, Freud a fost inspirat şi influenţat
de experienţa traumatizantă a primului război mondial, în care omenirea „civilizată“ a dat dovadă
de o sălbăticie greu de imaginat, ceea ce l-a făcut pe creatorul psihanalizei să adopte o viziune
extrem de pesimistă asupra naturii umane. Într-o manieră speculativă şi câtuşi de puţin susţinută cu
argumente ştiinţifice şi probe empirice, Freud postulează că orice sistem tinde să revină la starea sa
originară, de echilibru şi stabilitate iniţială; or, pentru organismul viu starea originară este materia
anorganică, lipsită de tensiunile şi provocările vieţii.
În concepţia freudiană târzie, omul nu mai este dominat exclusiv de libido – pulsiunea
sexuală, mereu în căutare de plăcere – ci este sfâşiat de conflictul între două pulsiuni instinctuale
antagonice: Eros mână organismul spre reproducere, dând naştere unor alte fiinţe vii, pe când
Thanatos împinge individul spre moarte şi regăsirea încremenirii anorganice. În forma sa iniţială,
acest bizar „instinct al morţii“ este orientat spre auto-distrugerea individului dar, sub presiunea
instinctului vieţii, în dezvoltarea sa ulterioară este redirecţionat spre ceilalţi.
Altfel spus, cu toţii avem un potenţial înnăscut de acţiune auto-distructivă, pe care însă
Eros, instinctul vieţii, ne împiedică să îl îndreptăm asupra propriei noastre fiinţe şi ne face să-l
redirecţionăm către ceilalţi. În mod destul de paradoxal, agresivitatea manifestă şi lesne observabilă
în comportamentul oamenilor „normali“ apare în explicaţia freudiană ca o victorie temporară a lui
Eros asupra lui Thanatos: pulsiunea vieţii ne împiedică să atentăm la integritatea Sinelui, dar nevoia
noastră de a ne descărca pulsiunile distructive ne face să îi agresăm pe ceilalţi. Neo-freudienii au
atenuat în oarecare măsură simplismul acestei viziuni, dar nu au renunţat la ideea că agresivitatea
umană este înnăscută, oferind o eliberare a instinctului primitiv de supravieţuire, caracteristic
tuturor speciilor animale.

Teorii etologice

După 1960, trei cărţi au susţinut cu argumente puternice baza instinctuală a agresivităţii
umane, pornind de la o serie de interesante şi sugestive comparaţii între comportamentul uman şi
cel animal: On Aggression (Lorenz 1966), The Territorial Imperative (Ardrey 1966) şi The Naked
Ape (Morris 1967). Perspectiva care stă la baza acestui gen de explicaţie este cunoscută sub
164
denumirea de etologie – o ramură a biologiei centrată pe studierea instinctelor, ca tipare fixe de
comportament, comune tuturor membrilor unei specii trăind în habitatul lor natural.
Ca şi neo-freudienii, etologii pun accentul pe aspectele funcţionale, pozitive ale agresivităţii,
însă admit faptul că, deşi este înnăscut, potenţialul agresiv este activat de anumiţi stimuli foarte
specifici, numiţi declanşatori. Spre deosebire de Freud, Konrad Lorenz nu vede nici un contrast
între supravieţuire şi agresivitate; dimpotrivă, el invocă principiile evoluţioniste spre a susţine că
agresivitatea este un factor esenţial în lupta pentru supravieţuire. Lorenz acordă o atenţie deosebită
agresivităţii intraspecifice, întrucât indivizii din aceeaşi specie îşi dispută resursele vitale precum
hrana, teritoriul şi, mai ales, partenerii sexuali. Cel mai adesea, agresiunea intraspecifică nu duce
efectiv la ciocniri violente, deoarece un animal manifestă în mod instinctiv anumite gesturi,
comportamente şi posturi sau alt gen de semnale cu caracter ameninţător pe care animalul rival le
recunoaşte tot instinctiv şi, dacă se simte inferior, poate să evite lupta, îndepărtându-se şi lăsând
prada în posesia celui mai tare.
Chiar şi atunci când au loc efectiv, luptele dintre animalele din aceeaşi specie se soldează
rareori cu moartea unuia dintre adversari, fie datorită unor particularităţi anatomice care împiedică
rănirea gravă a oponentului (de exemplu, coarnele lungi şi rămuroase le permit cerbilor să se
împingă până la epuizarea unuia dintre ei, dar nu şi să se împungă mortal), fie datorită faptului că
animalul inferior face, din instinct, anumite gesturi de abandon care inhibă dorinţa învingătorului de
a-l ucide (de exemplu, câinii care se recunosc învinşi se întind pe spate, cu burta în sus, şi îşi expun
beregata în semn de supunere).
Lorenz generalizează observaţiile sale – extrem de interesante, de altminteri – şi asupra
oamenilor, la care identifică un instinct de luptă.
Din păcate pentru teoria lui, valoarea de supravieţuire a acestui presupus instinct este mult
mai neclară în cazul umanităţii, în primul rând datorită faptului că oamenii nu dispun, în constituţia
lor anatomică, de „înzestrări“ ucigătoare, precum gheare tăioase şi colţi ascuţiţi, a căror simplă
expunere să intimideze adversarul, astfel încât la oameni nu întâlnim gesturi instinctive de abandon,
care să inhibe pornirea ucigaşă a celui mai tare.
Din această lipsă decurg două consecinţe:
(1) atunci când devin violenţi, oamenii nu par să ştie când să se oprească;
(2) de regulă, ca să ucidă, oamenii au nevoie de arme.
Din nefericire, tehnologia avansată a vremurilor noastre a produs o mare varietate de arme
teribile, care permit masacre în masă. În plus, utilizarea acestor arme se poate face de la mare distanţă,
astfel încât eventualele semnale de abandon ale victimelor sunt imperceptibile pentru agresor. Pe
scurt, oamenii dispun de capacitatea de a se răni sau ucide unii pe alţii cu mare uşurinţă, fără nici un
efort. Din perspectiva etologiei, omul apare ca un animal bolnav, caracterizându-se printr-o
agresivitate faţă de semenii lui nemaiîntâlnită la vreo altă specie, oricât de sângeroasă.

Sociobiologia
La multe specii de animale se întâlneşte comportamentul agresiv ritualizat, ce constă în faptul
că, în desfăşurarea unei lupte dintre doi masculi, atunci când „şansele” de câştig ale unuia sunt
evidente, cel învins dă semne că se retrage şi părăseşte scena de luptă, iar învingătorul se opreşte şi
el şi nu-şi mai continuă atacul până la distrugerea totală a adversarului.
Dacă respingem natura instinctuală a agresivităţii, nu putem ignora influenţele biologice
asupra ei:

165
 - influenţele neuronale – există zone corticale, care stimulate electric, facilitează
adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;
- influenţele hormonale – masculii sunt mai agresivi decât femelele datorită diferenţelor
de natură hormonală;
- influenţele biochimice – creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica
agresivitatea.
Sociobiologii susţin că deoarece fiinţele umane evoluează într-un context al selecţiei naturale,
datorită necesităţii de supravieţuire şi de înmulţire, această selecţie va favoriza alegerea
exemplarelor cu agresivitate crescută.
1. Agresivitatea este un răspuns la frustrare – agresivitatea este determinată de condiţiile ex-
terne. Cea mai populară şi cea mai cunoscută teorie a agresivităţii din această perspectivă
este teoria frustrare-agresivitate, formulată de Dollard şi alţi colegi ai săi de la Yale Uni-
versity. În lucrarea lor, Frustration and Aggression (1939) apar două postulate:
- agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării;
- frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.
Blocarea căii de atingere a unui scop creează frustrări care, la rândul lor, se constituie în sursă
de manifestare a agresivităţii. De multe ori, agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de
frustrare, ci este reorientată, redirecţionată către o ţintă mai sigură, în sensul că este foarte puţin
probabil ca ea să se răzbune.
2. Agresivitatea este o reacţie la evenimentele aversive. Potrivit punctului de vedere cognitiv
neoasociaţionist, există o relaţie între afectele negative şi agresivitatea deschisă.
Această teorie sugerează faptul că expunerea la evenimente aversive generează afecte
negative (sentimente neplăcute), care la rândul lor activează automat tendinţele către agresivitate şi
luptă.
3. Agresivitatea este un comportament social învăţat – Albert Bandura (1986) formulează
teoria învăţării sociale a agresivităţii, potrivit căreia comportamentul agresiv se învaţă prin
mai multe modalităţi, cum ar fi:
- prin învăţare directă (recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);
- prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
După opinia lui Bandura, cele mai frecvente modele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:
familie, mediul social şi mass-media.

Este agresivitatea învăţată?

Oricât de importantă ar fi contribuţia factorilor biologici, experienţa joacă, în mod evident, un

rol esenţial, chiar decisiv, în articularea şi manifestarea agresivităţii. Cu alte cuvinte,
comportamentul agresiv este puternic afectat de ceea ce individul dobândeşte prin învăţare.
Recompensele ce însoţesc agresiunea de azi o amplifică pe cea de mâine. Aceste recompense sunt
de două feluri: întărire pozitivă, atunci când agresiunea este însoţită de consecinţe dezirabile, şi
întărire negativă, atunci când o agresiune previne sau înlătură nişte consecinţe indezirabile. Un
puşti care ia jucăria altui copil, după ce l-a bătut, va lovi probabil din nou. La fel, un puşti care
poate scăpa de şicanele altor copii îmbrâncindu-i sau zvârlind cu pietre după ei a învăţat lecţia
periculoasă că recursul la violenţă dă rezultate. Copiii care văd că agresivitatea atrage după sine mai
multe consecinţe favorabile decât nefavorabile sunt, de regulă, mai agresivi decât alţi copii.

166
 Recompensele sunt doar o parte din ecuaţia învăţării; ce rol joacă pedepsele? De multe ori se
susţine că pedeapsa oferă un mijloc de descurajare a comportamentului violent. Pot oamenii să
înveţe cum să se poarte non-agresiv? Studiile arată că pedeapsa poate diminua agresivitatea dacă
satisface câteva condiţii:
 este aplicată imediat după comiterea unui act agresiv;
 este destul de severă încât să îl descurajeze pe agresor;
 este aplicată cu consecvenţă şi este percepută de către agresor ca fiind corectă şi legitimă.
În realitate, aceste condiţii sunt rareori pe deplin satisfăcute. Când tribunalele sunt arhipline
de oameni trimişi în judecată şi închisorile suprapopulate, relaţia dintre crimă şi pedeapsă pare mai
degrabă o loterie decât un sistem raţional, în care sancţiunea este în deplin acord cu gravitatea
fiecărei infracţiuni.
Pedepsele pun şi alte probleme. O sancţiune percepută ca fiind nedreaptă sau arbitrară poate
provoca dorinţa de răzbunare a celui pedepsit, contribuind la escaladarea violenţei. Cel mai
îngrijorător este faptul că, mai ales atunci când este aplicată la mânie sau cu multă ostilitate,
pedepsirea oferă un model imitabil de agresivitate. În România, mai mult decât în societatea
occidentală, un mare număr de copii sunt bătuţi, urechiaţi, chelfăniţi sau traşi de urechi de către
părinţi, rude, necunoscuţi sau profesori, care îşi legitimează comportamentul abuziv prin
convingerea populară că „bătaia e ruptă din rai“. Mulţi oameni cumsecade cred că pedepsele
corporale care dor, fără să rănească însă, contribuie la disciplinarea copiilor, făcându-i să fie mai
puţin violenţi. Numeroase studii arată însă că există o relaţie pozitivă între pedepsele corporale şi
probabilitatea unui comportament agresiv al celor pedepsiţi.
Totuşi, constatările corelaţionale nu dovedesc existenţa unor relaţii de cauzale, iar
chelfănirea sau urechierea experimentală a unor eşantioane reprezentative de copii nu se pot face,
din considerente etice, astfel încât problema rămâne deschisă abordărilor deductiv-speculative. E
foarte posibil ca agresivitatea copiilor chelfăniţi să ducă la chelfănirea lor din ce în ce mai frecventă
şi mai severă, nu invers. Unele studii longitudinale – care au măsurat recursul la pedepse corporale
şi gradul de agresivitate la un moment dat şi, după un anumit timp, agresivitatea subiecţilor
„educaţi“ cu cureaua – sugerează că pedepsele corporale sporesc cel mai adesea, în loc să
tempereze agresivitatea celor supuşi unui tratament violent. Un studiu realizat de Eron în 1991 arată
că băieţii (americani) pedepsiţi cu asprime în jurul vârstei de opt ani s-au dovedit mult mai agresivi
decât ceilalţi după 22 de ani; au fost avuţi în vedere parametri precum numărul de arestări, tendinţa
de a-şi lovi soţiile sau agresiunile majore pe care subiecţii înşişi au declarat că le-au comis. Un alt
studiu, realizat de Strauss în 1997, conduce la constatări concordante: cu cât este mai mare numărul
de chelfăneli primite de un copil într-o săptămână (avându-se în vedere ceea ce declară mama
copilului), cu atât sporeşte probabilitatea ca, peste doi ani, copilul să manifeste un comportament
antisocial şi agresiv – chiar făcând abstracţie de educaţia, genul şi apartenenţa etnică a copilului sau
de statusul socio-economic al familiei sale.

Teoria învăţării sociale

Puterea modelelor de a produce modificări comportamentale este ideea centrală în teoria

învăţării sociale, a cărui principal exponent este Albert Bandura. El insistă asupra ideii că noi
învăţăm din exemplele altora la fel de mult ca şi din propria experienţă, întărită de recompense şi
pedepse. Modelele influenţează deopotrivă comportamentul prosocial, despre care am vorbit în
capitolul precedent, şi comportamentul agresiv.
167
 Deşi recunoaşte rolul factorilor biologici în fenomenul agresivităţii, Bandura subliniază
rolul decisiv al experienţei, care poate fi directă sau vicariantă. În decursul socializării, copilul
învaţă să fie agresiv fie pentru că el însuşi se alege cu un beneficiu comportându-se agresiv, fie
văzând că alţii au de câştigat de pe urma unei comportări agresive.
Ideea învăţării prin experienţă directă se bazează pe principiile întării, formulate de către
Skinner: un anumit comportament se păstrează datorită recompenselor şi pedepselor efectiv
experimentate de către copil. De exemplu, dacă Neluţu îi ia cu forţa prăjitura Găbiţei şi nimeni nu
intervine, punându-l la punct, atunci agresivitatea băieţelului este întărită de faptul că, purtându-se
agresiv, a rămas cu prăjitura. Teoria învăţării sociale dezvăluie rolul important pe care îl joacă
experienţa vicariantă, care se produce ca imitaţie a unor modele acţionale. Pentru a dobândi valoare
exemplară, comportamentul imitabil observat trebuie să fie asociat în mod vizibil cu o recompensă
oarecare. Cele mai influente modele sunt părinţii, fraţii şi tovarăşii de joacă.
Într-unul dintre studiile sale clasice, Bandura a pus mai multe grupe de copii să se joace
împreună cu câte un adult. După ce s-au distrat cu nişte maşinuţe de tinichea, au început să se joace
cu o păpuşă gonflabilă. În prima condiţie, adultul s-a comportat violent, trântind, lovind şi azvârlind
păpuşa sau chiar aşezându-se pe ea; în grupul de control, adultul s-a comportat non-violent. După
plecarea adultului, care a servit drept model, copiii din prima condiţie s-au comportat mult mai
agresiv decât cei din grupul de control. Important este faptul că modelul a determinat nu numai o
creştere a gradului de agresivitate, ci şi imitaţia formelor de comportament agresiv. Studii ulterioare
au demonstrat că o mare varietate de modele agresive duc, prin imitaţie, la manifestarea unei mari
diversităţi de comportamente violente. Pe de altă parte, modelele nu trebuie să fie numaidecât
prezente în carne şi oase. Creşterea agresivităţii copiilor s-a observat şi după ce aceştia au
urmărit înregistrări video prezentând adulţi cu comportament violent sau chiar filme de desene
animate în care personajele s-au purtat agresiv în varii modalităţi.
Modelele agresive ne fac să învăţăm mai mult decât anumite forme specifice de
comportament agresiv. Ele ne inculcă anumite atitudini şi opinii despre agresivitate în general; sub
influenţa lor construim scenarii agresive, care ne ghidează în soluţionarea problemelor în relaţiile
cu ceilalţi. Aceste scenarii pot fi activate automat în diferite situaţii, provocând reacţii agresive
rapide şi spontane.
Din fericire, schimbarea modelului poate modifica şi consecinţele imitaţiei. Modelele non-
agresive contribuie la temperarea agresivităţii. Observarea unui răspuns non-agresiv într-o situaţie
provocatoare oferă lecţia unei alternative paşnice şi întăreşte restricţiile deja învăţate ale
agresivităţii. În plus, prezenţa unei persoane care dă dovadă de calm şi de raţiune poate face pe un
ins furios să se liniştească, în loc să se dezlănţuie. Agresivitatea se poate răspândi ca un incendiu.
Dar şi nonviolenţa poate fi contagioasă.
14.4. Forme ale agresivităţii

Din coordonatele de definire ale agresivităţii reies următoarele criterii de clasificare şi în

funcţie de acestea formele agresivităţii, astfel:
2. În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă:
- agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
- agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;
- agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
- agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.
3. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive:

168
 - agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;
- agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi agresivitatea indirectă, între
agresor şi victimă existând intermediari;
4. În funcţie de obiectivele urmărite:
- agresivitatea care urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;
- agresivitatea care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.
Privitor la această clasificare trebuie făcută distincţia între agresivitatea datorată supărării
sau mâniei şi agresivitatea instrumentală. Diferenţa dintre cele două forme constă în faptul că
prima apare ca urmare a supărării sau ostilităţii, în timp ce a doua este orientată în direcţia obţinerii
unui câştig material (bani, obiecte etc.), iar actul agresiv apare ca mijloc de obţinere a unor
asemenea achiziţii. O formă particulară de agresivitate instrumentală o constituie conflictul realistic
de grup. Caracteristic pentru acest tip de conflict este faptul că anumite grupuri de dimensiuni
diferite intră în raporturi competitive pentru o resursă de existenţă limitată (terenuri, locuri de
muncă etc.).

5. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii:

- agresivitatea violentă şi agresivitatea non-violentă;
- agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.
Agresivitatea manifestată la nivel interpersonal este, prin excelenţă, un fenomen psihosocial
şi, ca atare, ridică problema „coparticipării” celor doi membri ai relaţiei conflictului: agresor-
agresat. Un exemplu tipic îl constituie cuplul penologic infractor-victimă. Infractorul este persoana
care comite o agresiune (loveşte, atacă, ucide, violează etc.) asupra altei persoane (victima), care
suportă consecinţele. Vina celor doi membri ai diadei penologice este foarte clară: primul – vinovat
şi al doilea – complet nevinovat. Dar, realitatea demonstrează că lucrurile nu stau întotdeauna aşa,
deoarece, în multe cazuri, „vina se împarte între cei doi”, culminând cu situaţia în care victima
poate să fie mai „vinovată” chiar decât infractorul.
Victimele pot fi clasificate în (Bogdan şi Sîntea, 1988):
- victime provocatoare, care anterior victimizării au comis, conştient sau inconştient, anu-
mite acte faţă de infractor (de exemplu, victima se comportă arogant faţă de viitorul in-
fractor, sau nu+şi ţine o promisiune făcută solemn etc.);
- victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorilor (persoanele, care prin con-
duita lor, influenţează rău făcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a existat nicio-
dată vreo legătură).
De multe ori, comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declanşat, întreţinut de conduita
partenerului relaţiei interpersonale ce suportă consecinţele agresiunii.

14.5. Influenţe situaţionale asupra agresivităţii

Oricare ar fi cauzele primare ale agresivităţii, e clar că actele de agresiune sunt influenţate
atât de anumite variabile de personalitate, definitorii pentru fiecare individ, cât mai ales de diverşi
factori situaţionali. Dată fiind perspectiva ei specifică, psihosociologia acordă o atenţie deosebită
influenţelor stimulative sau inhibitorii exercitate asupra agresivităţii de către contextul situaţional
(nemaipunând la socoteală faptul că, la rândul lor, cele mai multe trăsături de personalitate prind

169
contur şi se definesc numai prin socializarea individului, chiar dacă aceasta modelează anumite
predispoziţii native). În cele ce urmează vor fi analizate mai îndeaproape câteva dintre aceste
variabile situaţionale: frustrarea, afectele negative, excitaţia şi factori de natură să influenţeze
gândirea şi procesarea informaţiei.

Frustrarea şi impulsurile agresive

În 1939, anul în care a izbucnit cel de-al doilea război mondial, John Dollard şi
colaboratorii săi publică Frustration and Aggression, una dintre cele mai influente cărţi scrise
vreodată despre agresivitate. Lucrarea susţine două enunţuri principale care, luate împreună,
definesc ipoteza frustrare - agresiune: (1) frustrarea cauzată de împiedicarea cuiva de a-şi atinge
un anumit scop oferă întotdeauna motivaţia unor acte agresive; (2) orice agresiune este cauzată de
frustrare.
Dollard susţine că motivul agresivităţii este un impuls psihologic asemănător, de pildă, cu
foamea sau setea. Potrivit teoriei sale, aşa cum privarea de hrană face să apară impulsul foamei, tot
astfel frustrarea dă naştere unui impuls agresiv. Şi aşa cum foamea determină căutarea hranei, tot
astfel impulsurile agresive îi determină pe oameni să caute a provoca suferinţă celorlalţi. Dar
foamea nu duce întotdeauna la mâncare. Câteodată nu se găseşte destulă hrană, iar tentaţia de a lua
mâncarea de la gura altuia este inhibată de teama unei pedepse aspre. La fel, un impuls agresiv
poate fi blocat dacă sursa frustrării nu este de faţă sau dacă potenţialului agresor îi este frică de
sancţiunile pe care le-ar atrage după sine un comportament agresiv.
În opinia lui Dollard, astfel de obstacole nu barează total calea impulsurilor agresive
declanşate de frustrare. Acestea izbucnesc în forme de substituţie, ori de câte ori înclinaţiile
agresive sunt deviate de la adevărata lor ţintă şi sunt îndreptate în alte direcţii. Nu vi s-a întâmplat,
după o zi proastă la serviciu sau la facultate, să ţipaţi la prima victimă ce vă iese în cale – bărbat,
femeie, copil sau animal? Dacă aţi avut astfel de experienţe, cu ce efecte s-au soldat? Aţi simţit
cumva că zbierând la o persoană cu totul nevinovată se atenuează înclinaţia de a vă răzbuna pe acea
persoană care v-a scos din sărite?
Eficacitatea acestor acţiuni substitutive este afirmată cu tărie de către Dollard în legătură cu
conceptul de catharsis. Aşa cum foamea poate fi astâmpărată şi cu icre negre, dar şi cu pâine cu
ceapă, tot astfel orice act agresiv poate să reducă motivaţia comportării agresive. Întrucât adoptă o
definiţie largă a agresivităţii – în care include glumele înţepătoare, poveştile de groază, blestemele,
înjurăturile sau chiar simpla asistenţă la violenţele comise de către alte persoane, reale sau
fictive – Dollard susţine că prin comiterea unor agresiuni de substituţie relativ inofensive ar putea
să descarce măcar o parte din potenţialul energetic agresiv acumulat în urma unor frustrări.

Afectele negative

Conceptul cheie de afect negativ deschide o mulţime de uşi către agresivitate. Pe lângă
experienţele frustrante, o mare varietate de stimuli perturbatori pot genera sentimente negative, de
natură să accentueze agresivitatea: zgomotul, aglomeraţia, durerea fizică, ameninţarea respectului
de sine, mirosurile neplăcute, fumul de ţigară sau înfrângerea echipei de fotbal favorite. Unele reacţii
faţă de un factor neplăcut foarte comun cum este canicula intrigă şi nasc controverse.

Căldura şi agresivitatea

170
 Craig Anderson şi colaboratorii săi au încercat să răspundă la întrebarea dacă temperaturile
ridicate stimulează agresivitatea. Numeroase date culese din perioade şi culturi diferite, cu diverse
metodologii, susţin cu tărie ideea că oamenii îşi pierd cumpătul pe caniculă şi se comportă mai
agresiv. Numărul crimelor violente este mai mare vara decât iarna, în anii călduroşi decât în cei
răcoroşi, precum şi în oraşele încinse faţă de cele reci, în orice perioadă a anului. Numărul de
agitaţii politice, răzmeriţe, omucideri, tâlhării, violuri şi alte tipuri de violenţă atinge plafonul maxim
în perioada estivală. Şi actele de agresiune indirectă sunt mai numeroase când căldura creşte. La
temperaturi inconfortabile, participanţii experimentelor de laborator sunt mai predispuşi să
interpreteze situaţiile ambigue în termeni ostili, iar şoferii din maşinile fără aer condiţionat sunt
mult mai agresivi faţă de ceilalţi participanţi la traficul rutier.
Fireşte că sporirea agresivităţii o dată cu creşterea temperaturii nu poate continua oricât. La
un anumit nivel, agresivitatea descreşte, pentru că la o temperatură excesiv de ridicată puterile
organismului slăbesc. Baron şi Richardson formulează negative affect escape model – modelul
eliberării de afectele negative, arătând că, pe măsură ce creşte intensitatea stimulilor nocivi, se
intensifică deopotrivă afectele negative şi agresivitatea, până la un prag dincolo de care devin
dominante reacţiile nonagresive, precum oboseala sau abandonul, iar agresivitatea descreşte.
Totuşi, probele privind determinarea acelui prag maximal şi chiar existenţa lui în limitele
temperaturilor la care oamenii sunt în mod normali expuşi sunt destul de contradictorii. În plus, şi
disconfortul termic provocat de temperaturile scăzute poate spori agresivitatea, deşi oamenii se
apără de frig cu mai multă uşurinţă decât de caniculă.

Afectele pozitive şi temperarea dorinţei de riposte

Ca şi frustrarea sau stimulii nocivi, experienţa dezagreabilă a provocării sporeşte de

asemenea agresivitatea. Majoritatea incidentelor violente au legătură directă cu un anumit gen de
provocare. De ce provocările declanşează riposte agresive? Răspunsul pare a fi acelaşi: afectele
negative. Dacă răspunsul este corect, atunci generarea unor reacţii emoţionale pozitive ar trebui să
anuleze sentimentele negative şi, prin aceasta, să tempereze ripostele violente. Aşa se şi întâmplă.
Într-un studiu condus în 1974 de Baron şi Ball, participanţii au fost mai întâi provocaţi şi enervaţi
de către un complice. Ulterior, unii dintre participanţi au urmărit nişte desene animate amuzante, pe
când ceilalţi au privit nişte fotografii neutre. Având apoi posibilitatea să se răzbune prin aplicarea
de şocuri electrice – prezentate ca parte a experimentului legat de învăţare – participanţii care
urmăriseră desenele animate au apăsat mai rar pe butonul declanşator. Starea de bună dispoziţie
pare a fi incompatibilă cu mânia şi agresivitatea. Preocuparea faţă de ceilalţi are efecte similare.
Miller şi Eisenberg demonstrează experimental că un răspuns empatic faţă de cineva reduce
agresivitatea îndreptată către acea persoană.

14.6. Mass media şi efectele sale asupra agresivităţii

După ce am discutat despre sursele originare ale agresivităţii, precum şi despre anumiţi
factori care contribuie la declanşarea actelor agresive, ne vom referi în cele ce urmează la un
subiect care îi preocupă de mulţi ani încoace deopotrivă pe politicieni, educatori, cercetători sau
oameni obişnuiţi: violenţa prezentă în filme, la televiziune sau pe alte canale mediatice. Vom avea

171
în vedere două tipuri de distribuţie mediatică – violenţa nonsexuală şi pornografia – în care
prezentarea scenelor de agresiune poate stimula apetitul de şi mai multă violenţă.

Scenele de violenţă nonsexuală

Audiat de un subcomitet al Senatului american, psihosociologul Leonard Eron i-a şocat pe

auditori prezentând câteva cifre uluitoare. Presupunând că un copil american stă în faţa
televizorului între două şi patru ore, Eron estima că până la sfârşitul şcolii elementare copilul apucă
să vadă pe ecran 8000 de crime şi peste 100.000 de acte de violenţă. Situaţia nu este foarte diferită
în România de astăzi, dacă avem în vedere faptul că şi copiii din ţara noastră petrec foarte mult timp
în faţa televizorului, la care pot urmări din abundenţă filme şi seriale aproape exclusiv americane şi,
din păcate, aproape exclusiv cu multă, foarte multă violenţă gratuită, artificială şi uneori de-a
dreptul morbidă.
Este posibil ca toate aceste omoruri şi încăierări sângeroase de pe micul ecran să invadeze
viaţa reală? Mulţi dintre senatori au fost de părere că da; sub o crescândă presiune politică, marile
reţele de televiziune au fost de acord să insereze un avertisment înainte de difuzarea programelor
violente la ore de maximă audienţă. Ceea ce s-a întâmplat şi la noi, mai puţin datorită presiunilor
venite din partea societăţii civile şi a factorilor politici responsabili, cât mai ales din cauza dorinţei
guvernanţilor noştri de a mima standardele europene. Nici americanii, nici românii nu sunt însă
foarte convinşi de eficienţa acestor avertismente în diminuarea efectelor novice ale expunerii
copiilor la scene şi modele violente. Mai degrabă, semnele de avertizare sporesc gradul de atracţie
al programelor „interzise“ minorilor, sporind dulceaţa fructului oprit.
Violenţa este omniprezentă pe toate canalele audiovizuale, inclusiv în programele de ştiri, în
reclame şi chiar în filmele de desene animate realizate special pentru copii. Să mai punem la so-
coteală şi modelele de violenţă prezente în filmele din cinematografe, în ziare şi reviste, în jocurile
video sau în textele pieselor muzicale ascultate de copii şi adolescenţi. Toate aceste prezentări de
acte violente pot spori probabilitatea comportamentului agresiv al receptorilor.
După ce au comparat o serie de experimente cu copii şi adolescenţi, efectuate atât în laborator,
cât şi pe teren în 1991, Wendy Wood şi colaboratorii săi au constatat că vizionarea filmelor violente
a sporit agresivitatea în laborator, în clasă, la cantină, în spaţiul de joacă sau pe terenul de sport.
Chiar dacă experimentele de laborator au dat rezultate întrucâtva mai puternice decât acelea de
teren, efectul de inducţie a comportamentului agresiv de către modelele filmate s-a putut constata în
ambele tipuri de contexte. Dar ce se poate spune despre adevărata lume „reală“, unde nu are loc nici
un fel de experiment? Aici trebuie să ne bazăm pe cercetările corelaţionale, care nu pot dovedi
cauzalitatea. Cu toate acestea, corelaţia pozitivă dintre cantitatea de violenţă televizată şi
comportamentul agresiv este cât se poate de solidă.

Ficţiune violentă şi realitate

Ficţiune violentă Acte ulterioare de violenţă reală
The Basketball Diaries (cu Leonardo
DiCaprio) Un băiat de 14 ani, presupus a se fi
inspirat din film, şi-a împuşcat
mortal trei colegi şi a rănit grav alţi
Menace II Society (cu Tyrin Turner, cinci elevi de la un liceu din
172
 Larenz Tate şi Jada Pinkett)
Money Train (cu Wesley Snipes şi
Woody Harrelson)
Natural Born Killers (cu Woody
Harrelson şi Juliette Lewis)
**** the Police (cântec al grupului
de gangsta rap N.W.A.)
The Program (cu James Caan, Halle
Berry şi Omar Epps)
Scream (cu Neve Campbell,
Courtney Cox şi Drew Barrymore)
Kentucky.
Patru adolescenţi, despre care se
presupune că ar fi fost inspiraţi de
acest film, au ucis un om şi au rănit
încă unul într-o încăierare în metrou.
În mai multe incidente din New
York City, diverşi indivizi i-au
stropit pe încasatori cu lichide
inflamabile şi le-au dat foc, aşa cum
au văzut că făcea un criminal
psihopat din film.
Poliţia din Utah susţine că un
adolescent obsedat de film şi-a ucis
mama vitregă şi sora.
Puştile cu care s-a tras într-un
poliţist din Carolina de Nord erau
gravate cu iniţialele N.W.A.
Un tânăr din Pennsylvania a murit
imitând o cascadorie în care jucătorii
de fotbal american îşi dovedeau
bărbăţia culcându-se pe linia
continuă din mijlocul autostrăzii
(după mai multe incidente,
producătorii au tăiat această scenă
din film).
Trei bărbaţi înarmaţi, purtând măşti
similare celor din film şi folosind
tactici-sperietoare copiate din film
au devalizat două restaurante din
Omaha.

Efecte pe termen lung

De o atenţie cu totul specială s-a bucurat întrebarea dacă vizionarea programelor violente la
o vârstă fragedă este sau nu asociată cu un comportament agresiv în etapele ulterioare ale vieţii.
Majoritatea cercetătorilor care au încercat să răspundă acestei întrebări şi-au concentrat atenţia
asupra televiziunii. Rezultatele unui studiu desfăşurat timp de 22 de ani, cunoscut sub numele de
Rip Van Winkle Project, au arătat că vizionarea programelor violente de către băieţi de opt ani s-a
aflat în corelaţie cu o agresivitate crescută mai târziu, avându-se în vedere actele violente pe care
le-au declarat participanţii şi gravitatea infracţiunilor pentru care subiecţii au fost arestaţi până la
vârsta de 30 de ani. Efectul s-a dovedit a fi independent faţă de unele variabile precum clasa
socială, nivelul de inteligenţă sau contextul familial. Efectul nu a fost însă observat în rândurile
persoanelor de gen feminin.
Într-un studiu intercultural din 1986, Rowell Huesmann şi Leonard Eron au colaborat cu
cercetători din toată lumea, urmărind să examineze relaţia dintre violenţa televizată şi agresivitatea
173
copiilor din cinci ţări: Australia, Finlanda, Israel, Polonia şi Statele Unite. Studiul a probat existenţa
unei conexiuni între vizionarea la vârste fragede a programelor violente şi agresivitatea ulterioară la
copiii din Finlanda, Polonia şi SUA, precum şi la copiii din zonele urbane din Israel. Nu s-a con-
statat o astfel de corelaţie la copiii din Australia şi nici la cei crescuţi în kibbutzuri israeliene. Au-
torii studiului cred că explicaţia slabei corelări constatate în cazul copiilor crescuţi în kibbutz stă în
faptul că aceşti copii urmăresc foarte rar programe violente la TV. Iar când o fac totuşi, părinţii şi
educatorii discută cu ei despre consecinţele nocive ale violenţei – ceea ce ar trebui să fie o lecţie
pentru noi toţi.

Dincolo de imitaţie
Cum poate vizionarea programelor violente în copilărie să aibă efecte pe termen lung asupra
agresiunilor comise de către adulţi? În primul rând, ne poate influenţa valorile şi atitudinile faţă de
agresivitate, făcând ca aceasta să pară legitimă şi chiar necesară în interacţiunea socială şi în
tranşarea conflictelor sociale. Atitudinile pot fi afectate şi de puterea obişnuinţei. Un stimul nou ne
atrage atenţia şi, dacă este destul de interesant, provoacă o stare de excitaţie. Dar atunci când ne
obişnuim cu un anumit gen de stimuli, reacţiile noastre îşi pierd din intensitate. Familiaritatea cu
violenţa reduce excitabilitatea faţă de noi acte de violenţă. Desensibilizaţi faţă de violenţă, suntem
înclinaţi să o acceptăm ca atare. De exemplu, într-un studiu băieţi şi fete de clasa a cincea şi a şasea
au vizionat fie o versiune prescurtată a filmului The Karate Kid, în care nu apăreau decât scene de
lupte brutale, fie imagini non-violente de la Jocurile Olimpice. Ulterior, copiii au văzut pe un
monitor TV doi băieţi luîndu-se la bătaie într-o cameră alăturată (în realitate, vedeau o înregistrare
video). Elevii care văzuseră The Karate Kid nu s-au grăbit să intervină ori să ceară ajutor din partea
educatorilor, ci au arătat mai multă toleranţă faţă de violenţă decât ceilalţi copii, care văzuseră
scene de la Olimpiade.
O altă modalitate în care scenele de violenţă pot modifica valorile şi atitudinile este ceea ce
George Gerbner numeşte cultivation: capacitatea mijloacelor mediatice de a construi o realitate
socială pe care oamenii o percep ca fiind autentică, deşi nu este. Mass media manifestă tendinţa de
a înfăţişa lumea ca fiind mult mai violentă decât este în realitate, ceea ce îi poate face pe oameni să
fie mai temători şi mai neîncrezători, îndemnându-i să se înarmeze şi să se comporte mai agresiv în
situaţii pe care le percep eronat ca posibile ameninţări. Cultivarea mediatică mai poate de asemenea
să influenţeze acceptabilitatea comportamentului agresiv. Întrucât cei care câştigă bătăliile violente
din filme şi seriale sunt, de regulă, „băieţii buni“, agresivitatea lor apare ca justificată, chiar dacă
agresorii iniţiali („băieţii răi“) au de suferit. Cercetările pe această temă au arătat că spectatorii,
îndeosebi cei iritabili, sunt mai agresivi după vizionarea unor scene de violenţă justificată.

Violenţa domestică

Orice fel de violenţă este şocantă, însă agresarea persoanelor apropiate este cea mai
tulburătoare. Cu toţii dorim să ne simţim în siguranţă alături de cei pe care îi iubim şi (credem că) îi
cunoaştem bine. Şi totuşi, mult prea adesea, acest sentiment de siguranţă este distrus de violenţă.
Statistici din toată lumea atestă că un mare număr de omucideri, violuri şi abuzuri sexuale sunt
comise de către agresori cunoscuţi şi mai mult sau mai puţin apropiaţi de victimele lor.
Deşi problema violenţei domestice preocupă în cel mai înalt grad societatea civilă, factorii
de decizie politică şi cercetătorii din diferitele domenii ale ştiinţelor sociale, estimările statistice pe
care ne putem baza sunt cel puţin aproximative, dacă nu chiar irelevante, întrucât oamenii se feresc
174
adeseori să declare agresiunile la care au fost supuşi de către persoane apropiate. Motivele acestei
reţineri pot fi variate: mândrie; teama de represalii – îndreptate fie asupra victimei, fie asupra altor
membri ai familiei; teama de ridicol şi de blam social; sentimentul şi credinţa că instituţiile statului
nu pot oferi cu adevărat protecţie şi sprijin. Datorită acestor motive, un mare număr de agresiuni
domestice nu sunt reclamate niciodată şi, prin urmare, nu pot fi luate în calculele statistice, pentru a
estima în mod realist amploarea şi dinamica fenomenului. În cele ce urmează, vom privi ceva mai
atent două din tipurile majore de violenţă domestică: conflictele dintre parteneri familiali şi supu-
nerea copiilor la diferite abuzuri.

Agresiunea fizică în cadrul cuplurilor

În Statele Unite, aproximativ o treime dintre femeile ucise au fost omorâte de către soţi sau
prieteni. În 1996 s-au înregistrat peste o mie de crime interparteneriale şi apropate patru sute de
bărbaţi au fost ucişi de către soţii sau amante. Fireşte că astfel de crime şi tot felul de alte abuzuri
nu se petrec numai în SUA, ci reprezintă un fenomen întâlnit pretutindeni în lumea de azi; şi nu
numai în cea de azi, ci parcă de când lumea. Nouă este numai preocuparea instituţională de
monitorizare cât mai atentă a violenţei din cadrul cuplurilor.
Un rezultat surprinzător al anchetelor efectuate în SUA la scară naţională, în 1975 şi 1985,
este nivelul ridicat al agresivităţii soţiilor faţă de soţi. În termeni de violenţă severă (cum ar fi
lovirea cu pumnii sau cu picioarele, bătaia, ameninţarea cu o armă sau atacul armat), numărul
abuzurilor comise de către soţii asupra soţilor s-a dovedit sensibil mai mare decât numărul
agresiunilor comise de către soţi asupra soţiilor. Cercetările prospective privind agresivitatea în
primii ani de mariaj au constatat de asemenea rate mai ridicate ale abuzării soţilor de către soţii. E
greu de crezut că statisticile româneşti ar evidenţia tendinţe similare. Suntem încă o lume pronunţat
patriarhală, în care modelele sociale şi principiile educaţionale au tendinţa să inhibe în mare măsură
agresivitatea feminină în cadrul cuplului, ceea ce nu înseamnă că astfel de fenomene de inversare a
rolurilor tradiţionale între sexe nu s-ar produce şi la noi din ce în ce mai frecvent. Ceea ce
rezultatele statistice nu scot în evidenţă este faptul că femeile recurg cel mai adesea la violenţă
aflându-se pe poziţii defensive, în scopuri de autoapărare şi nu ca să intimideze. Statisticile nu arată
nici consecinţele abuzului între soţi. De regulă, acestea se soldează cu daune mult mai mari pentru
femei, care sunt mai frecvent ucise, grav rănite sau forţate sexual de către parteneri decât se
întâmplă cu aceştia din urmă. Dacă îi dăm crezare Barbarei Morse, femeile sunt mai des victimele
unor atacuri cu consecinţe severe „nu pentru că barbaţii lovesc mai des, ci pentru că aceştia dau mai
tare“.
Constatări similare s-au făcut în urma studiilor asupra violenţei în cadrul unor cupluri de
parteneri necăsătoriţi. Dar gradul de violenţă diferă în funcţie de forma de asociere a cuplurilor.
Nivelul mediu de violenţă fizică este cel mai scăzut în cuplurile care nu locuiesc împreună (dating
partners), are valori medii în cuplurile căsătorite şi este maxim în cadrul cuplurilor care trăiesc în
concubinaj. Cauzele asocierii dintre violenţa fizică extremă şi concubinaj nu sunt stabilite cu
precizie, dar se poate presupune că este un rezultat al stressului şi tensiunii pe care le generează
convieţuirea ce nu se bazează pe un angajament solid.
Ca mai toate actele de agresiune, şi violenţa între partenerii de cuplu este multiplu
determinată. Între factorii asociaţi cu o agresivitate interpartenerială ridicată se numără unele
caracteristici individuale (vârsta, atitudinea faţă de violenţă, abuzul de alcool şi droguri, tip de
personalitate), statusul socioeconomic (care include veniturile şi educaţia), conflictele

175
interpersonale, stressul, izolarea socială şi, nu în ultimul rând, experienţa dobândită în copilărie în
cazul indivizilor care au crescut în sânul unor familii violente.

Copii abuzaţi

Copiii crescuţi în familii violente sunt nu numai martori, ci şi victime ale agresiunilor
domestice. Din nefericire, supunerea copiilor la diferite abuzuri se întâmplă destul de frecvent. Se
estimează că anual în Statele Unite sunt abuzaţi fizic peste un milion de copii şi peste 150.000 sunt
supuşi abuzurilor sexuale. Peste 60% dintre victimele violate sunt minori. Cel puţin 2.000 de copii
anual – adică în medie cinci pe zi – mor de mâna părinţilor sau a celor care au grijă de ei. Toate
datele disponibile indică faptul că minorii sunt victimizaţi mai des decât adulţii.
Copiii sunt abuzaţi atât de către străini, cât şi de membrii de familie, dar cele mai severe
abuzuri, îndeosebi în cazul copiilor mici, sunt comise de către părinţi şi persoanele care îi au în în-
grijire. Băieţii suferă mai multe abuzuri fizice decât fetele iar mamele sunt mai înclinate decât taţii
să abuzeze fizic de copiii lor. Dimpotrivă, fetele sunt supuse mai frecvent decât băieţii abuzurilor
sexuale, iar taţii sunt mai înclinaţi decât mamele să abuzeze sexual de copiii lor.
Ca şi agresiunile interparteneriale, abuzarea copiilor este multiplu determinată. Printre fac-
torii asociaţi cu incidenţa crescută a supunerii copiilor la tot felul de abuzuri trebuie menţionate car-
acteristicile individuale ale părintelui abuziv şi cele ale copilului abuzat; statusul socioeconomic al
familiei; experienţe stresante; izolarea socială; conflicte conjugale. Un rol aparte revine experienţei
infantile a părinţilor – mai exact contează foarte mult dacă aceştia au fost sau nu la rândul lor supuşi
unor abuzuri în copilărie.

Ciclul violenţei familiale

Conexiunea repetabilă dintre violenţa din copilărie şi cea din viaţa adultă constituie un
pattern, cunoscut sub numele de ciclu al violenţei familiale. Copiii care au fost martorii unor scene
de violenţă sau care au fost ei înşişi supuşi abuzurilor sunt mai înclinaţi să abuzeze, ca adulţi, de
membrii de familie ori, dimpotrivă, să fie victime predilecte ale abuzurilor comise de către
persoanele apropiate. Şi este mai probabil ca ei să abuzeze de proprii lor copii. La rândul lor,
aceştia sunt mai predispuşi să interacţioneze violent între ei şi faţă de părinţi. Cu toate acestea,
transmiterea din generaţie în generaţie a violenţei domestice nu este inevitabilă. Mulţi oameni care
au asistat la scene de violenţă sau care au fost abuzaţi în copilărie nu îşi brutalizează la rândul lor
partenerii de viaţă sau progeniturile. Ciclul violenţei familiale descrie o tendinţă, nu însă o tristă
fatalitate.

Reducerea violenţei în familie

Violenţa domestică este o gravă problemă socială care, fiind determinată de mulţi factori,
trebuie abordată conform unor strategii variate. De exemplu, în unele ţări au fost adoptate legi
speciale, care obligă anumite categorii profesionale, cum sunt medicii, să raporteze cazurile
suspecte de abuz asupra copiilor. După 1900, multe state au adoptat legi care interzic hărţuirea,
ameninţarea sau urmărirea persoanelor, comportamente care frecvent constituie preludiul
manifestărilor violente faţă de un fost partener (soţ / soţie). Deşi controversat, în multe ţări a fost
legiferat şi arestul preventiv al celor care comit acte de violenţă domestică. Au fost amenajate

176
adăposturi pentru femeile bătute de soţi şi pentru copiii lor, care le oferă protecţie, precum şi
anumite servicii sociale: consultanţă juridică, asistenţă psihologică, oferte de serviciu etc. Familiile
în care a fost abuzat un copil pot fi silite prin hotărâre judecătorească să participe la şedinţe de
terapie familială. În cazuri extreme, părinţii care îşi brutalizează copiii pot fi decăzuţi din drepturile
parentale.
Dezvoltarea unor programe specifice de protecţie a victimelor şi de reducere a probabilităţii
ca acestea să fie supuse abuzurilor în mod repetat sunt extrem de importante. Dar violenţa domes-
tică are loc într-un context mai larg. Sărăcia este, fără îndoială, un mediu propice pentru atitudini
neglijente şi abuzive ale părinţilor faţă de copiii lor. Prin urmare, protecţia familiilor de riscul vio-
lenţei necesită ca membrii acestora să beneficieze de şanse reale de acces la educaţie şi locuri de
muncă. Pe de altă parte, după cum am subliniat de mai multe ori în acest capitol, atitudinile exercită
o influenţă puternică asupra comportamentului agresiv. Dacă societatea legitimează şi glorifică vio-
lenţa, cu toţii suntem în pericol.

BIBLIOGRAFIE

1. Abric, J.C. (2002). Psihologia comunicării: Teorii şi metode. Iaşi: Editura Polirom.
2. Augoustinos, M.; Walker, J. (1995). Social Cognition, London: Sage Publications.
3. Baron, R.; Byrne, D.; Johnson, B. (1998). Exploring Social Psychology. Boston: Allyn and Ba-
con.
4. Berger, P.L.; Luckmann, T. (1999/1966). Construirea socială a realităţii. Bucureşti: Editura
Univers.
5. Boncu, Şt. (2002). Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Editura Polirom.
6. Bourhis, R.Y.; Leyens, J.-Ph. (coord.) (1997). Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri.
Iaşi: Editura Polirom.

177
7. Chelcea S.; Iluţ, P. (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Editura Econo-
mică.
8. Collier, G.; Minton, H.L.; Reynolds, G. (1991). Currents of Thought in American Social Psy-
chology. Oxford: Oxford University Press.
9. De Visscher, P.; Neculau, A. (coord.) (2001). Dinamica grupurilor: Texte de bază. Iaşi: Editura
Polirom.
10. Doise, W.; Mugny, G. (1998). Psihologie socială şi dezvoltare cognitivă. Iaşi: Editura Polirom.
11. Doise, W.; Deschamps, J.-C.; Mugny, G. (1999). Psihologie socială experimentală. Iaşi: Editu-
ra Polirom.
12. Eiser, J.R. (1986). Social Psychology: Attitudes, cognition and social behaviour. Cambridge:
Cambridge University Press.
13. Fischer, G.-N. (1990). Les domaines de la psychologie sociale: Le champ du social. Paris:
Dunod.
14. Fiske, S.; Taylor, S. (1991). Social Cognition. New York: McGraw Hill.
15. Goffman, E. (2003/1959). Viaţa cotidiană ca spectacol. Bucureşti: Editura comunicare.ro.
16. Iluţ, P. (2000). Iluzia localismului şi localizarea iluziei: Teme actuale de psihosociologie. Iaşi:
Editura Polirom.
17. Iluţ, P. (2001). Sinele şi cunoaşterea lui: Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Editura
Polirom.
18. Iluţ, P. (2004). Valori, atitudini şi comportamente sociale: Teme actuale de psihosociologie.
Iaşi: Editura Polirom.
19. Leyens, J-Ph.; Yzerbyt, V.; Schadron, G. (1994). Stereotypes and Social Cognition. London:
Sage Publications.
20. Moscovici, S. (1997). Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Iaşi: Editura Polirom.
21. Moscovici, S. (coord.) (1998). Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Iaşi: Editura Polirom.
22. Neculau, A. (coord.) (1996). Psihologie socială: Aspecte contemporane. Iaşi: Editura Polirom.
23. Neculau, A. (coord.) (1997). Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale. Iaşi: Editura
Polirom.
24. Neculau, A. (coord.) (2003). Manual de psihologie socială. Iaşi: Editura Polirom.
25. Pease, A. (1993). Limbajul trupului. Bucureşti: Editura Polimark.
26. Radu, I. (coord.) (1994). Psihologie socială. Cluj-Napoca: Editura Exe.
27. Taylor, S.E.; Peplau, L.A.; Sears, D.O. (1994). Social Psychology. Englewood Cliffs, N.J.:
Prentice Hall.
28. Yzerbyt, V.; Schadron, G. (2002). Cunoaşterea şi judecarea celuilalt: O introducere în cogniţia
socială. Iaşi: Editura Polirom.

178