Sunteți pe pagina 1din 29

Capitolul 2.

COGNIŢIA SOCIALĂ

Prin cogniţie socială se înţelege studierea felului în care oamenii, pe baza informaţiilor
pe care le deţin, fac inferenţe, judecăţi sociale despre indivizi, grupuri, fenomene şi
procese sociale şi despre propria lor condiţie ca fiinţe sociale, despre experienţa lor în
contexte sociale. Câteva precizări pe marginea definiţiei şi conceptului de cogniţie socială
mi se par necesare:
 Cogniţia sau cunoaşterea socială este conceptul cel mai cuprinzător, dacă ne
referim la relaţia epistemică dintre om şi societate, şi nu are nici un sens să-l
opunem celui de reprezentări sociale sau chiar, mai grav, să-l minimalizăm în
raport cu acesta, aşa cum procedează unii autori. Fiindcă oricât am dilata înţelesul
„reprezentării”, păstrând în limite decente proprietatea termenului, apare clar că
aceasta este o componentă a procesului complex de cunoaştere socială.
 Ca şi în cazul „psihologiei sociale”, expresia „cogniţie socială” desemnează atât
referentul ontic ca atare – gândirea socială a oamenilor – cât şi subdomeniul
ştiinţific care-l vizează – studiul gândirii sociale.
 Cogniţia socială se referă şi la cunoaşterea celorlalţi indivizi, dar calitatea lor de
actori sociali, de membri ai unor grupuri şi mai puţin în calitate de persoane fizice
concrete. În manualele americane de psihologie socială, studierii modalităţilor prin
care, pornind de la înfăţişarea fizică, de la expresia facială a emoţiilor, de la
comunicare nonverbală în general, dar şi de la comportamente verbale, noi
percepem şi evaluăm celelalte persoane îi este alocat un capitol special, numit de
regulă „Percepţia persoanei”. Un loc central este ocupat aici de mecanismul
formării impresiilor despre altul, în care joacă un rol semnificativ contrastul dintre
ceea ce este proeminent, ceea ce „sare în ochi” şi fundalul percepţiei. Bineînţeles,
cogniţia socială nu poate fi exclusă din percepţia persoanelor, deoarece schemele,
categoriile, prototipurile prin care îi percepem şi evaluăm pe ceilalţi sunt o
construcţie socioculturală.
 În definiţie se afirmă că oamenii fac judecăţi pe baza informaţiilor pe care le deţin.
Desigur, pentru o judecată anume aşa este, numai că oamenii caută mereu
informaţii care să fie cât mai operante şi de mare acurateţe. Cu deosebire atunci
când se întâlnesc cu persoane, grupuri, situaţii şi fenomene noi sau mai puţin
cunoscute, agentul cognitiv cotidian se interesează, adună date, le judecă şi
selectează, se informează de la alţii şi îşi compară judecăţile lui cu ale acestora.
 Primele cercetări de cogniţie socială au fost dominate de ideea modelului raţional
de inferenţă la nivelul cunoaşterii comune, ceea ce s-a şi materializat în expresii
de genul „micul om de ştiinţă” (little science man), „savant cotidian” sau „savant
ingenuu”. În modelul raţional era implicată prezumţia că oamenii tind şi sunt
capabili, în remarcabilă măsură, să folosească datele cele mai relevante, să le
organizeze şi să desfăşoare raţionamente logice, astfel încât să ajungă la concluzii
şi decizii corecte. Ei prelucrează cu grijă informaţia, încercând să evite erorile
logice şi deturnările (bias) subiective. Dezvoltarea ulterioară a studiilor de cogniţie
socială a demonstrat că, în dezacord cu predicţiile modelului raţional, metodele
oamenilor obişnuiţi de a culege, selecta şi opera cu informaţiile sociale sunt de
foarte multe ori ilogice. Asupra componentelor mentale, strategiilor şi
distorsiunilor ce intervin în complicatul proces de cunoaştere la nivelul
cotidianului, a realităţii sociale, precum şi asupra produselor acestui proces, ne
vom opri în capitolul de faţă, nu înainte de a face o mică incursiune pe teritoriul
discuţiilor contemporane ce privesc problema subiectului cunoscător în general.
2.1. Schemele mentale şi tipurile lor

Indiferent cât suport înnăscut sau dobândit au ele, structurile mentale ne ajută să facem
faţă unui flux continuu de stimuli, să ordonăm informaţiile şi, astfel, să putem comunica şi
acţiona. În literatura din domeniu, conceptul cu cel mai mare grad de generalitate şi cel
mai des utilizat este cel de „schemă mentală”. El subordonează pe cele de „categorie”,
prototip” şi „stereotip”, deşi la unii autori „categoria” şi/sau „prototipul” sunt văzute ca
structuri distincte. Am optat în expunerea de faţă pentru soluţia de supraordonare a
„schemei”, urmând să tratăm totuşi separat „categoria” , „prototipul” şi „stereotipul” în
calitatea lor de scheme cu mare relevanţă epistemică. Această soluţie are valabilitate dacă
pornim de la accepţiunea termenului „schemă” ca fiind un set organizat şi structurat de
cogniţii despre un anume concept sau stimul, care include cunoştinţe despre acel concept
sau stimul, relaţiile dintre aceste cunoştinţe şi anumite exemple specifice (Fiske şi Taylor,
1991). Schemele se referă la propria persoană, la alte persoane particulare, la roluri şi
instituţii sociale, la grupuri sociale şi naţiuni, la situaţii, evenimente şi fenomene sociale.
Ele au funcţia de a simplifica şi de a face mai rapidă filtrarea şi organizarea informaţiei,
stocarea în memorie şi reamintirea prin urmare, de a lua decizii şi a acţiona cât mai
prompt şi eficient.
Un important aspect al schemelor este că multe dintre ele au o organizare ierarhică, în
vârful ierarhiei situându-se elemente abstracte şi generale, care cu cât coborâm înspre
bază, se specifică în categorii distincte, capătă concreteţe tot mai substanţială, până la
cazuri specifice. Să exemplificăm cu schema mentală „nuntă”. Ştim că la o nuntă sunt cei
doi miri, naşi, socri, rude, prieteni şi alţi invitaţi. Se va bea, se va mânca, se va dansa şi se
vor da cadouri. Există în mintea noastră şi un scenariu general după care un asemenea
eveniment are loc. Elementele de mai sus caracterizează orice nuntă. Mai departe, ne
putem gândi la diferite categorii sau tipuri de nunţi: o nuntă într-un sat tradiţional ştim că
înseamnă ritualuri de cerere a miresei, de rămas bun de la părinţi, muzica va fi de un
anumit fel, mâncarea nu va fi servită de chelneri etc. La un nivel de o şi mai mare
specificitate, schema nunţii presupune exemple de nunţi a căror experienţe am trăit-o şi ni
s-a întipărit în minte.
Asocierea între componentele schemelor ia, adesea, mai degrabă forma unui „ghem
încâlcit”, de marcante inferenţe, decât a unei ierarhii cristaline. S. Taylor et al. (1994)
ilustrează aceasta astfel: un politician, un învăţător şi un clovn sunt exemple de
extrovertiţi. A avea abilităţi de comunicare socială se asociază cu a fi politician, învăţător
sau clovn, dar a avea încredere în sine – cu a fi politician sau învăţător, mai puţin însă cu a
fi clovn. Atributele mai specifice (abilităţi sociale, autoîncredere) pot sau nu să coincidă
cu cel mai general concept extrovertit. Schemele cuprind elemente care nu se ordonează
pe verticală, ci se intersectează în configuraţii particulare pe orizontală.
Exemplul oferit de Taylor et al., precum şi, într-o oarecare măsură, cel cu nunta se
potrivesc mai bine la un gen anume de schemă, acela de categorie. Trebuie reiterat faptul
că schema este un concept cu o sferă mai cuprinzătoare. În exemplul discutat de noi,
nunta, a avea o schemă despre ea implică şi cum trebuie să te comporţi acolo, la ce te poţi
aştepta de la ceilalţi şi, după cum spuneam, o anumită desfăşurare a evenimentelor în
timp. Presupune deci ceva suplimentar faţă de simpla încadrare într-o categorie.
Unii autori însă (Doise et al., 1996; Corneille şi Leyens, 1997; Radu, 1994) apreciază
că în judecăţile sociale, cu atât mai mult când este vorba de grupuri, cel mai de relief
concept lămuritor este cel de categorie (şi categorizare) sau, oricum, că el este prealabil în
explicaţia cogniţiei celui de schemă (Augoustinos şi Walker, 1995). Simplu spus,
categoria reprezintă o clasă de obiecte ce reprezintă trăsături comune, grad mare de
similaritate. Este într-un fel ceea ce în logica clasică se numeşte sfera noţiunii. Diferenţa
de principiu dintre psihologia socială şi logică este că prima se interesează de mecanisme
reale prin care oamenii categorizează obiectele, fac distincţii intercategoriale, şi nu de
apartenenţa după criterii logico-formale la o clasă sau alta. Dar, cu certitudine că cele
două laturi sunt legate, iar astăzi logicile pragmatice, venind dinspre formal, se întâlnesc
cu psihologia cognitivă sau cu psiho-logica, cum ar mai putea fi ea denumită (Bem, 1970).
Să punctăm în continuare câteva note definitorii şi caracteristici ale categoriilor:
 Categoriile, cu atât mai pregnant cele sociale, nu se referă la o proprietate a
indivizilor dintr-o clasă, ci există mai degrabă în configuraţii de „ciorchine”
(cluster) adică legate polimorf unele de altele. Când ne gândim la categoria
„bişniţari” nu avem în vedere doar faptul că fac bişniţă, ci şi că au un anumit
limbaj, anumite atitudini faţă de lume şi viaţă. Sau, şi mai proeminent, pe escroci îi
caracterizăm nu doar ca mincinoşi, gata oricând să înşele, ci şi ca versaţi în
relaţiile sociale, ştiind să inspire încredere.
 După cum anticipam discutând despre scheme, categoriile sunt structurate pe
verticală, în sensul că există niveluri diferite de abstractizare pe care le oferă ele.
E. Rosch (1978) arată că trei asemenea niveluri sunt semnificative: nivelul supra-
ordonat, nivelul de rang mijlociu şi nivelul sub-ordonat. Nivelul de mijloc este
numit şi cel de bază, pentru că el este optim în cogniţie; cel supra-ordonat, fiind
general, înglobează mulţi indivizi cu caracteristici multiple şi deci este slab
indicativ, pe când cel sub-ordonat, incluzând multă concreteţe şi multe detalii,
pretinde un considerabil efort cognitiv. Nivelul de bază este cel mai eficient,
maximizând diferenţele şi asemănările intercategoriale. Dacă luăm de pildă,
noţiunea de preot, în calitate de categorie bazală ea apare mult mai uşor de definit
decât cea supra-ordonată, de intelectual, şi decât cele sub-ordonate, particulare, de
preot ortodox, preot catolic, greco-catolic, reformat.
 Există şi o structură pe orizontală a categoriilor, în sensul, semnalat deja, al
constelaţiilor de atribute, dar şi în sensul că sunt detectabile – şi oamenii obişnuiţi
le percep ca atare – categorii cu graniţe bine conturate, în timp ce altele sunt
ansambluri sau mulţimi vagi (fuzzy), numite astfel de la L. Zadeh (1965) încoace.
Filosoful şi economistul american de origine română Georgescu-Röegen (1979)
face, pe această linie, distincţia dintre noţiunile discrete, aritmomorfice – cum ar fi,
să spunem, mulţimea numerelor impare – şi noţiunile dialectice, care au
proprietatea de a fi „înconjurate de o regiune de penumbră”. Noţiunile dialectice,
proprii domeniului sociouman, sunt distincte, dar nu discret (aritmomorf) distincte,
iar spiritul de fineţe poate, prin limbajul natural să surprindă şi să comunice
informaţii bazate pe ele. Georgescu-Röegen afirmă cu privire la aceasta: „…Ionuţ
şi cu mine ştim perfect ce vreau eu când îi spun să fie cuminte, deşi la un
interogatoriu nici unul din noi nu ar putea explica exact ce înţelege prin asta” (p.
140). Probabil că „ştim perfect” comportă rectificări, dar observaţia are acoperire
şi a fost, de altfel, explorată în viziunea etnometodologiei, mai ales prin „luatul ca
de la sine înţeles” (taked for granted).
 Rothbort şi Taylor (1992, apud Corneille şi Leyens, 1997), reluând distincţia
dintre categorii naturale, categorii artificiale (artefactuale) şi categorii sociale,
arată că acestea din urmă sunt considerate de oamenii obişnuiţi drept categorii
naturale. Ei spun că aceasta s-ar datora faptului că atât în cazul categoriilor
naturale – care se referă la o realitate ce ar exista şi fără activitate umană (un
munte, un lup, un măr etc.) -, cât şi în cazul celor sociale (etnii, profesii, trăsături
de personalitate etc.), oamenii prezumă în mod obişnuit existenţa unei esenţe ce
caracterizează categoria respectivă, spre deosebire de categoriile ce se referă la
artefacte, produse ale activităţii umane (maşinile, podurile, clădirile etc.), cărora li
se ataşează îndeobşte o esenţă.
 Esenţialismul psihologic, adică fenomenul prin care se atribuie categoriei o
trăsătură sau o combinaţie de trăsături subiacentă, de „esenţă tare”, este implicat
din plin în categoriile sociale, deşi ele au, altfel, un pronunţat caracter de arbitrare
şi fragilitate. Adică, una este să spui că esenţa mamiferelor constă în aceea că sunt
vertebrate care nasc pui vii şi alăptează – că există o esenţă a rasei albe, a
balcanicului, a introvertitului. Am putea afirma că referitor la sociouman (şi
psihosociologic) „esenţele” sunt mai degrabă în capul oamenilor decât în realitate.
Aş reaminti aici că, desigur, în cele din urmă, toate noţiunile şi categoriile sunt
constructe ale minţii noastre; numai că pentru unele referenţialul ontic este bine
circumscris („cal”, „măr”, „munte”, „zăpadă”), pe când nu acelaşi lucru se poate
spune despre „balcanism”, „asiatic”, „român”, „ardelean” şi aproape toate
categoriile socioumanului. (Să menţionăm, în treacăt, că esenţialismul este sever
criticat nu doar ca falsă judecată a simţului comun, ci şi ca obişnuinţă de gândire în
filosofia socioumanului şi în disciplinele socioumane.)

Prototipul este conceput intim asociat celui de categoria (categorizare), el exprimând


modelul de trăsături tipice caracteristice membrilor unui grup, unei categorii. Prototipurile
sunt descrieri condensate, existente în mintea noastră, care funcţionează ca repere decisive în
clasificarea şi interpretarea realităţii înconjurătoare. Respectivele repere sunt fie modele sau
tipuri ideale, fie un model ce reprezintă media trăsăturilor dintr-o categorie, fie trăsătura sau
combinaţia de trăsături cea mai frecventă (valoarea modală, cum se numeşte în statistică), fie
un reprezentant al clasei respective, considerat tipic. Seducţia romanului realist constă, printre
altele, şi în înfăţişarea unor portrete vii de personaje tipice pentru o anumită clasă sau strat
social ori pentru un profil psihosocial (Dinu Păturică al lui N. Filimon, Ion al lui L. Rebreanu,
Moromete al lui M. Preda).
În antropologia culturală clasică s-a făcut mare caz de profilul de personalitate tipică
(de bază) a unei culturi (etnii), operaţionalizată metodologic în personalitatea modală, adică
configuraţia de trăsături cea mai frecvent prezentă în respectiva cultură. Numai că, mergând
dincolo de presupunerile teoretice în legătură cu un atare profil, studiile empirice au arătat
cum, chiar în societăţile simple, unde mentalitatea şi comportamentul sunt mult mai
standardizate decât în cele complexe, persoanele reale se bat mult de la un asemenea profil. A.
Wallace (1952), utilizând 21 de trăsături de personalitate pentru personalitatea de bază
irocheză, a descoperit că tipul modal real este împărtăşit doar de 37 % din eşantionul studiat
(apud Harris, 1975). Cu atât mai mult e hazardant să vorbim despre personalitate tipică în
societăţile moderne şi postmoderne. Aici putem admite, în cel mai bun caz, existenţa
personalităţilor tipice multiple. Cred că a discutat despre comportamentul tipic al românului
mediu e prea abstract şi neproductiv epistemic. Probabil că, în schimb, ţăranul român tipic
(mediu, în sens larg), intelectualul român tipic, femeia româncă medie ar avea şanse mai mari.
Într-o pertinentă lucrare, D. Sandu (1996) realizează tipologii de personalitate şi
comportament în procesul tranzacţional din România. Inspirate din mentalitatea cotidiană, dar
nuanţate şi confirmate de interpretarea unui bogat material empiric, ele sunt credibile (tipul
reformist, conservator, optimist).
În problematica prototipurilor trebuie, aşadar, să operăm o fermă disociere între
utilizarea lor la nivel de cunoaştere ştiinţifică şi felul în care ele funcţionează în practica
cotidiană. Mai mult, tocmai cercetarea ştiinţifică este chemată să dezvăluie ponderea mare de
eroare şi iluzie în conţinutul multor prototipuri, esenţializări şi stereotipuri de la palierul
conştiinţei comune, materializată în expresii de genul „aşa-s femeile”, „aşa-i românul”, „aşa-s
doctorii”, „aşa-i tineretul de astăzi”.
Invocând expresiile de mai sus am descins pe un teren de mare importanţă şi acuitate
socială, anume cel al stereotipurilor, intens explorat în psihologia socială. La o primă
aproximaţie, stereotipul poate fi definit ca o reprezentare mentală a unui grup social şi a
membrilor săi, o structură mentală ce vizează grupuri (etnice, de sex, de vârstă, de clasă,
straturi şi profesiuni sociale.) O definiţie puţin lărgită ar fi că stereotipurile sunt un ansamblu
de convingeri împărtăşite social, vizând caracteristicile (trăsături de personalitate, atitudini şi
valori, moduri de comportare) specifice unui grup de persoane. Din definiţie trebuie reţinut că
stereotipurile sunt scheme (reprezentări) mentale ce se referă la grupuri sociale, şi nu la alte
obiecte ale spaţiului natural sau social. O noţiune apropiată, cea de „clişee”, are o sferă de
cuprindere mai largă, putând vorbi, de pildă, despre clişee cu privire la anumite boli şi
tratamente, la arta renascentistă, la reforma economică etc. Clişeele şi stereotipurile sunt
afirmaţii şi evaluări care circulă în mediul sociocultural al individului şi pe care acesta le
preia, de regulă fără să le analizeze critic. Pentru a ne face o imagine cât de cât coerentă
despre ce înseamnă stereotipurile e nevoie însă să schiţăm câteva constatări şi probleme
fundamentale apărute din studierea lor:
 În calitatea lor de scheme mentale, stereotipurile şi funcţiile acestora, dezvăluite de
cogniţia socială : ne ajută să filtrăm şi organizăm informaţia, să clasăm rapid şi fără
prea mare efort indivizii concreţi în categoria din care fac parte şi să deducem astfel ce
caracteristici au ei. Existând în mintea noastră, ele ne spun la ce ne putem aştepta de
la persoanele care fac parte dintr-un grup sau altul şi pe această bază ştim cum ar fi
mai eficient să ne comportăm şi noi cu ele. Dacă, bunăoară, ca deputat voi merge la o
întâlnire cu ţăranii dintr-o comună, în conformitate cu reprezentarea mea despre ţărani
şi situaţia lor voi fi pregătit să vorbesc într-un anume fel.
 Tot în cadrul abordării cognitive a stereotipurilor s-a reactualizat ideea lui G. Allport
(1954), care spunea despre ele: „Favorabil sau nefavorabil, un stereotip este o
convingere (credinţă) exagerată asociată cu o categorie. Funcţia lui este de a justifica
(raţionaliza) conduita noastră în relaţia cu acea categorie” (apud Augoustinos şi
Walker, 1995, p. 210). Cu menţiunea, pe care o vom dezvolta ulterior, că stereotipurile
nu mai sunt privite ca fiind neapărat false, „convingeri exagerate”, studii relativ
recente arătând că folosirea stereotipurilor are menirea de a întreţine stima de sine, de
a justifica deciziile şi acţiunile oamenilor în funcţie de situaţie. P. Oakes et al. (1994)
argumentează, având ca suport cercetări ştiinţifice sistematice, că trăsăturile
considerate ca proprii, autostereotipurile şi autocaracterizările – cum se caracterizează
persoanele pe ele însele şi propriul grup – şi heterostereotipurile – cum îi
caracterizează pe alţii şi alte grupuri – depind de contextul interacţiunii. Un psiholog
social aflat la o întâlnire cu un public de psihofiziologi va avea faţă de aceştia şi faţă
de el însuşi o altă imagine decât atunci când în public va fi un singur psihofiziolog şi o
mulţime de sociologi, politologi şi istorici. Aceasta reprezintă deosebit de importanta
şi interesanta problemă a activării identităţilor (şi stereotipurilor) situaţionale.
 Cogniţia socială se concentrează şi în exploatarea stereotipurilor pe mecanismele
psihologice individuale de activare şi funcţionare a lor, conexându-le cu afectul şi
motivaţia, subliniind rolul lor în apărarea eului. Psihosociologia şi sociologia se
interesează, pe bună dreptate, mai degrabă de funcţiile sociale ale stereotipurilor, de
rolul lor în ideologiile de grup, ideologii care nu sunt doar „false percepţii”, „inerţii
istorice”, „tradiţii culturale”, ci instrumente pragmatice în vederea conservării şi
acaparării unor poziţii avantajoase în spaţiul social. Abordarea relaţiilor intergrupale
din perspectiva teoriei „costuri – beneficii” relevă cum într-adevăr stereotipurile au
funcţii justificative şi raţionalizante în apărarea unor interese foarte prozaice ale
grupurilor sociale şi implicit, ale membrilor lor, cum ar fi nişele pe piaţa forţei de
muncă, mai mulţi bani de la buget, protecţionism economic.
 Psihologi sociali au fost preocupaţi încă de timpuriu să cerceteze şi chiar să măsoare
stereotipurile. Începând cu renumitul studiu a lui D. Katz şi K. Braly (1933), multă
vreme investigarea şi măsurarea stereotipurilor s-a făcut cu ajutorul listelor cu
adjective, din care subiecţii trebuiau să le aleagă pe cele care în opinia lor
caracterizează cel mai bine un grup. Cei doi autori americani au colectat mai întâi de
la studenţii Universităţii Princenton descrieri cu cât mai multe adjective privitoare la
diferite grupuri etnice (americani [albi], negri, germani, italieni etc.) Alcătuind apoi o
listă cu 84 de adjective ce exprimau trăsături de personalitate şi comportamentale, au
rugat un alt lot de studenţi să aleagă cinci dintre ele care se potrivesc cel mai bine
diferitelor etnii . Studenţii albi, în majoritate, i-au descris pe negrii ca fiind
superstiţioşi, leneşi, bazându-se pe noroc, ignoranţi şi muzicali, în vreme ce pentru
americanii albi trăsăturile cel mai frecvent alese au fost: muncitori, inteligenţi,
materialişti şi progresişti. Tehnicile cu liste de adjective li se reproşează că subiecţii
chestionaţi trebuie să se refere la toţi membrii unui grup. Cercetătorii s-au gândit
atunci (apud Augoustinos şi Walker, 1995) să ceară respondenţilor să estimeze în ce
procent grupul evaluat deţine o trăsătură sau alta. Nici astfel nu au înaintat prea mult
în rigoare, deoarece dacă, bunăoară, aprecierea subiectului sau media aprecierilor este
că 70 % dintre negrii sunt leneşi, nu ştim cum această situaţie îi diferenţiază de alţii.
De aceea, C. McCauly şi C. Stitt (1978) au introdus instrucţiunea ca subiecţii să
estimeze procentul în comparaţie cu alt grup sau cu oamenii în general. Se poate
calcula astfel raportul dintre cele două procente – să spunem albii şi negrii – şi se
obţine o valoare numerică, în care situaţie cu cât e mai îndepărtată de 1, cu atât gradul
de diferenţiere în stereotipuri dintre cele două grupuri e mai mare. Metoda a fost
numită raporturi de diagnostic sau diagnostic prin raporturi (diagnostic ratio, D. R.),
des utilizată şi astăzi, rezultatele pretându-se la diverse comparaţii şi interpretări
statistice, dar şi cu prelungiri în interpretări calitative.
 O temă viu disputată cu privire la stereotipurile este în ce măsură sunt ele adevărate
sau nu. Să spunem de la început că, bineînţeles, pentru purtătorii lor ele au valoare de
adevăr şi au, după cum am văzut, funcţia de validare a eului şi grupului. Mergând pe
linia că, dacă sunt folositoare individului sau grupului din care acesta face parte, ele
sunt şi adevărate – poziţia pragmatistă în problema adevărului -, Oakes et al. (1994)
susţin că este superfluu să ne întrebăm în ce măsură ele corespund realităţii. Realitatea
„reală” şi imediată este cea construită din interacţiune. În ciuda faptului că realitatea
construită este un dat fundamental al vieţii sociale, cu atât mai mult la nivel mezo- şi
microsocial, problema izomorfismului dintre reprezentările (stereotipurile) noastre şi
realitatea obiectivă rămâne.
Autorii diagnosticului prin raporturi (D. R.) (McCauly şi Stitt, 1978), comparând
raportul, după anumite caracteristici, dintre procentajul de negri şi procentajul de
americani în general, rezultat din estimările subiecţilor, cu cel real, extras din
statisticile oficiale, au obţinut următoarele date:

Caracteristici D. R. real D. R. rezultat din media


estimărilor

Liceul terminat 0,65 0,69


Ilegalităţi 3,1 1,96
Fără ocupaţia în ultima lună 1,9 1,98
Victime ale delincvenţei 1,5 1,77
Bunăstare 4,6 1,82
Patru sau mai mulţi copii 1,9 1,43
Cap de familia femeie 2,8 1,77

După cum se poate sesiza şi cu ochiul liber, există o destul de mare coincidenţă între datele
oficiale şi estimările subiecţilor, confirmate şi de valoarea indicelui de corelaţie (r = 0,62), de
unde autorii trag concluzia că stereotipurile nu sunt false percepţii.
Datele şi interpretările oferite de C. McCauly şi C. Stitt au fost privite însă cu mult scepticism
în comunitatea ştiinţifică, pe motivul că itemii consideraţi de ei nu sunt relevanţi pentru
conţinutul stereotipurilor. În primul rând, pentru că trăsături ca „lenea”, „superstiţia” ş. a. m.
d., atât de pregnant incluse în stereotipuri, nu sunt prinse în statistici. În al doilea rând,
stereotipurile nu numai că descriu caracteristicile unui grup, dar au şi explicaţii şi „teorii”
pentru trăsăturile de personalitate şi comportamentale descrise. Cum s-ar spune, stereotipurile
vizează deopotrivă „fenotipul” grupului, ca şi „genotipul” lui. De exemplu, cu privire la faptul
dacă a terminat sau nu liceul, prin stereotipuri se stipulează şi de ce şi în ce condiţii
(Augoustinos şi Walker, 1995). Oricum, multe alte studii, ca şi istoria şi practica de zi cu zi ne
arată că este un clişeu să judecăm stereotipurile în bloc, ca false în raport cu datele concrete
reale.
 E probabil însă că cele mai multe stereotipuri sunt false percepţii şi interpretări şi sunt
disfuncţionale în relaţiile dintre oamenii şi grupuri. De aceea, o chestiune de mare
rezonanţă practic-aplicativă este surmontarea, diluarea lor. Fenomenul de diluţie a fost
amplu investigat în psihologia socială, scoţându-se în evidenţă că subiecţii umani,
fiind confruntaţi cu informaţii transcategoriale, prin contactul cu membrii contra-
stereotipici şi prin alte procedee, sunt receptivi în a renunţa la stereotipizări rigide, pot
judeca nuanţat persoanele, în funcţie de apartenenţa lor la mai multe grupuri sociale,
sunt strategi abili în manipularea evaluărilor. Constatări de acest fel au fost pe larg
analizate la V. Yzerbyt şi G. Schadon într-o lucrare tradusă recent în româneşte
(1997). Voi încheia însă, spunând că, dincolo de rafinamentele dezvăluite de studiile
de cogniţie socială, oamenii vor renunţa în masă la anumite stereotipuri, prejudecăţi şi
discriminări, învăţând din practica cotidiană şi socio-istorică că asemenea
comportamente se întorc împotriva intereselor lor. Dacă ne referim, de pildă, la
procesul de etnificare – aducere în faţa factorului etnic -, e foarte probabil ca masele,
pe termen mijlociu sau lung, să-şi dea seama că beneficiile sunt preponderent de
partea elitelor etnice, iar costurile (inclusiv de multe vieţi omeneşti), suportate cu
deosebire de ele.

Categoriile şi prototipurile sunt genuri de scheme ce au în vedere conţinutul acestora,


precum şi modul de procesare a informaţiilor, pe când stereotipurile vizează un anume
referenţial empiric al vieţii sociale: grupurile. Tot cu referire la referenţialul sociouman pe
care schemele îl acoperă, literatura de specialitate descrie următoarele tipuri de scheme :
 Schemele de persoană reprezintă trăsături de personalitate şi comportamentale
considerate ca definind un anume tip de persoană. Avem, bunăoară, o imagine mai
mult sau mai puţin ferm conturată despre cum gândeşte şi se manifestă un îngâmfat
sau linguşitor. Ştim că acesta din urmă va face totul să intre în graţiile persoanelor de
la care speră să obţină favoruri. Este dispus să exagereze când se prezintă pe sine, va
încerca să-l flateze prin orice mijloc pe cei avuţi în vedere, dar nu va acorda mare
atenţie celor de la care percepe că nu are de câştigat. Având prototipuri de persoane în
minte, pe baza semnalelor verbale şi nonverbale pe care le emite un individ, îl vom
eticheta destul de repede ca fiind extravertit, introvertit, echilibrat, înfumurat, pesimist
etc. Schemele de persoană au impact deosebit în judecarea celor pe care abia îi
cunoaştem, în formarea de impresii despre celălalt şi, în consecinţă, în gestionarea
reacţiilor noastre faţă de respectiva persoană.
 Schemele ce privesc propria persoană, schemele de(spre) sine (self-schema), se referă
la structuri organizate de cunoştinţe şi păreri pe care indivizii le au despre ei înşişi.
Schemele de sine nu trebuie confundate cu imaginea de sine şi cu atât mai mult cu
concepţia despre sine, deşi primele sunt componente foarte importante ale celor din
urmă. Schemele de sine se coagulează în jurul unor atribute de personalitate şi
conduită proeminente pe care indivizii consideră că le deţin. Ca rezultat al
experienţelor sociale trecute (de interacţiune cu alţii), ele filtrează şi încadrează
informaţiile şi aprecierile cu privire la propria persoană ce vin dinspre ceilalţi.
Schemele de sine sunt bun predictor pentru comportamentul faţă de alţii şi pentru felul
în care îi percepem şi îi interpretăm pe semenii noştri. Cineva care se crede foarte
inteligent va acţiona de o anumită manieră nu doar, să spunem, la seminarii sau cercuri
ştiinţifice, ci şi în alte împrejurări, îi va judeca pe alţii şi îi va ţine minte prioritar în
funcţie de această dimensiune. (Aş adăuga că, dacă şi este cu adevărat inteligent, nu
va suprasolicita această caracteristică în relaţia cu ceilalţi şi nu va confunda o
petrecere cu un cerc ştiinţific.) Schemele mentale de sine au un conţinut cvasiidentic
cu ceea ce H. Kelly a lansat în psihologie ca fiind „constructe personale”, adică un
repertoriu de atribute bipolare (harnic-leneş, frumos-urât, bogat-sărac etc.), a căror
natură diferă de la indivizi la indivizi. Se constată, încă o dată, prezenţa echivalenţelor
enunţiale.
 Schemele de rol social reprezintă, în fond, aşteptările de rol, adică un set de cunoştinţe
în legătură cu felul în care se va comporta (verbal şi nonverbal) un individ ce deţine un
anumit rol social. De pildă, când ne aşezăm la o masă în restaurant ne aşteptăm ca
ospătarul să ne întrebe ce consumăm, şi nu să intre ca noi în discuţii filosofice. Studiile
experimentale şi corelaţionare au confirmat ideea că schemele de rol sunt cele mai
pregnante în a-i judeca pe ceilalţi şi ale prezice conduitele. Ele sunt mult mai bine
articulate decât schemele de persoană, conţin informaţii mai ample şi precise şi, de
aceea, se vădesc mai productive în relaţiile interpersonale. Aşteptările mele cu privire
la reacţiile unui individ din tribuna stadionului vor fi de mai mare acurateţe dacă ştiu
că el este liderul galeriei (rol social), decât dacă cunosc că e un extravertit (trăsătură
de personalitate).
 În toate tipurile de scheme componenta principală este dată de „la ce ne putem
aştepta”. Însă, atunci când în mintea noastră există informaţii ce privesc desfăşurarea
secvenţială în timp a unor acţiuni şi evenimente, avem de-a face cu scheme de
scenografii cognitive sau scheme evenimenţiale. Ştiind algoritmul sau planul după
care se desfăşoară în mod uzual anumite comportamente, evenimente, fenomene, ne
organizăm propriile acţiuni şi le putem prevedea pe ale altora. Schemele de scenarii
sunt, în general, mai complexe decât cele de persoană, de sine sau de rol, întrucât
presupun, pe lângă succesiunea evenimenţială ca atare, şi informaţii despre
caracteristicile situaţiilor şi ale persoanelor implicate. A realiza bune predicţii în
legătură cu desfăşurarea unor acţiuni concrete ale oamenilor înseamnă a face prezumţii
corecte în legătură cu scopurile şi motivaţiile lor. Scopuri, motivaţii şi preferinţe atât
de multe şi variate, la scară statistică, însă reductibile la câteva fundamentale, pe baza
cărora se pot elabora scenarii adecvate. Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla în
momentul în care la un magazin din centrul oraşului s-ar da bunuri alimentare pe
gratis.
Schemele de scenariu sunt şi ele mai mult sau mai puţin precise, bine definite, şi, prin
urmare, anticipările sunt mai greu sau mai uşor de făcut. Ceremonialurile şi riturile de
trecere (botezul, nunta, absolvirea liceului şi a facultăţii, înmormântarea) au loc, chiar
în societăţile moderne şi postmoderne, după un tipic bine stabilit, care transcende şi
obturează în mod considerabil trăsăturile specifice de personalitate. Cu atât mai mult
este valabil acest lucru în societăţile tradiţionale şi exotice, unde conformarea la
normele comunităţii este un dat primordial al existenţei.

2.2. Funcţionarea schemelor

Aşa cum s-a putut întrezări şi din comentariile şi exemplele expuse până acum, schemele
mentale servesc agentului cognitiv în operarea mai rapidă şi cu mai puţin efort la nivelul
tuturor principalelor procese de însuşire şi prelucrare a informaţiei: în percepţie şi atenţie
(căutarea şi culegerea informaţiei), în memorie (stocare, clasare şi regăsire), în inferenţe,
interpretări şi evaluări. Să aducem în continuare argumente în plus şi să le sistematizăm:
 Este limpede că noi nu percepem la fel şi nu acordăm aceeaşi atenţie tuturor
elementelor din mediul înconjurător, apropiat sau mai îndepărtat. În cazul stimulilor
sociali, selectivitatea şi filtrajul îşi spune şi mai mult cuvântul, aceştia fiind atât de
numeroşi şi complecşi, accesibili nu doar direct, ci şi indirect, în special prin mass-
media. Schemele preexistente, în întâlnirea cu un indicator al obiectului pe care îl
reprezintă, ne trimit imediat în căutarea celorlalţi indicatori, în întregirea, potrivit
principiului gestalist, a conturului respectivului obiect social (persoană, situaţie,
comportamente de rol). Sporindu-ne atenţia când în apartamentul vecin se aud voci
puternice, vom afla şi alte detalii care însoţesc o ceartă în familie. Este important de
reţinut că existenţa prealabilă a schemelor în mintea noastră ghidează atenţia şi în sens
contrar, concentrându-ne asupra elementelor care „ies” din schemă, care nu o
confirmă. De pildă, fiind normale, nu vom contabiliza prea mult gesturile frizerului cu
foarfeca şi piaptănul în timp ce ne tunde, vom intra însă imediat „în priză” dacă, în
toiul acţiunii, se apucă să mănânce.
 Informaţiile consonante cu schema mentală se întipăresc mai bine şi mai rapid în
memorie şi le regăsim cu mai mare uşurinţă în procesul de amintire, reproducere.
Efectul schemelor mentale în reproducerea unui material a fost dovedit experimental şi
de C. Cohen în 1981 (apud Taylor et al., 1994). El a prezentat subiecţilor o casetă
video care înfăţişa o femeie cu bărbatul său în activităţile domestice. La jumătatea
dintre subiecţi li s-a spus că femeia este bibliotecară, celeilalte jumătăţi că este
chelneriţă. Femeia şi contextul aveau atât caracteristici ce se potriveau schemei
(categoriei) de bibliotecară (ochelari, de exemplu), cât şi celei de chelneriţă
(preocupată de mâncăruri). Subiecţii şi-au amintit detalii mult mai multe şi mai exacte,
consonante cu schema (categoria) indicată de cercetător, atât imediat după experiment,
cât şi o săptămână mai târziu.
Dar, ca şi în cazul atenţiei, uneori materialul care este în contrast cu schema este mai
bine memorat şi reprodus. În tot cazul, cercetările experimentale au arătat că,
indiferent dacă informaţiile sunt consonante sau disonante cu schema deţinută, ele sunt
mai bine reţinute şi reproduse decât cele irelevante pentru schemă. Se pare că
fenomenul are legătură cu facilitarea învăţării. S-a evidenţiat, într-adevăr, că
informaţiile care contrazic schema sunt mai uşor de amintit fie atunci când subiectul
are o schemă vagă, puţin organizată, fie când ea este foarte bine structurată şi
dezvoltată. Aceasta deoarece indivizii care sunt în procesul de cristalizare a schemei
asimilează, compară şi îşi reamintesc tot felul de informaţii (inclusiv cele care se vor
vădi neconcordante cu ea), pe când cei foarte familiarizaţi cu un domeniu, posedând
deci scheme ferm conturate, recunosc foarte repede elementele contrastante, le dau
atenţie mai mare şi le vor reproduce mai bine. Studiile de cogniţie socială sugerează
că, la scară statistică, la indivizii ce au scheme de nivel mediu de structurare (definire),
atenţia şi memoria sunt mai selective, în sensul consonanţei cu schema.
 Schemele mentale măresc viteza de prelucrare a informaţiei. Într-un experiment,
Marcus (1977, apud Stephan şi Stephan, 1985) a citit propoziţii ce caracterizau unele
comportamentul dependent, altele comportamentul independent. Subiecţii care aveau
o schemă de sine ca fiind independenţi au identificat mult mai bine şi mai repede
propoziţiile şi cuvintele ce descriau independenţa, iar cei cu schema de sine de
dependenţă, pe cele ce descriau acest tip de comportament. Identificare atributelor ce
descriau contrariul schemei de sine s-a făcut mai încet. Însă, indiferent dacă
comportamentele descrise erau tipice pentru ei sau nu, subiecţii care aveau o schemă
de sine (independenţi sau dependenţi) au indicat mult mai rapid caracteristici de un fel
sau altul decât subiecţii care nu aveau astfel de scheme. În general, schemele
accelerează procesarea informaţiei, dar sunt situaţii în care evocarea unor scheme ce
cuprind o mulţime de elemente, care nu sunt perfect consonante, încetineşte formarea
unei păreri sau luarea unei decizii. Când e vorba, spre pildă, de a asista sau nu la
conferinţa unei personalităţi despre care ai o reprezentare (schemă) ambivalentă, vei
cântări mai mult dacă să participi sau nu, decât dacă nu ai avea nici o schemă.
 Am văzut cum, în cazul atenţiei, structurile mentale te îndeamnă să cauţi elementele
pe care nu le-ai sesizat încă, dar care ar trebui, conform schemei, să fie asociate cu
cele pe care le-ai perceput deja. Dacă nu găseşti însă informaţiile „cerute” de schemă,
aceasta le completează imediat. Schemele au, cu alte cuvinte, şi funcţia ca printr-o
inferenţă automată să completeze tabloul informaţional. Suntem cumva în
proximitatea teoriei atribuirii, dar e vorba de atribuiri făcute instantaneu. Întâlnind o
persoană care ţi se pare de al început prietenoasă, automat o vei considera tandră, gata
să-ţi sară în ajutor, probabil extrovertită. În prelungirea acestui mecanism au loc şi
interpretările acordate unor fapte, comportamente, situaţii. De nenumărate ori, doctorii
îşi dau seama repede despre ce fel de boală este vorba pornind de la simptome simple
şi puţine, ceea ce pentru un necunoscător e imposibil.
 În confruntarea schemelor cu realitatea empirică aproape întotdeauna apare în prim-
plan comparaţia dintre „la ce m-am aşteptat” şi „ce am găsit”. Or, măsura în care
cele două planuri coincid este o puternică sursă de satisfacţie sau insatisfacţie. Dacă
experienţa întâlnită se suprapune peste aşteptările înscrise în schemă – cu atât mai
mult dacă le întrece (pozitiv) – vei fi mulţumit, iar când realitatea este sub aşteptări
apare nemulţumirea, frustrarea şi până la urmă, mânia. Respectiva problemă a mai fost
tratată şi în termenii coincidenţei dintre rolurile anticipate şi rolurile efectiv jucate. Nu
puţini studenţi din anul I resimt subiectiv mari disparităţi între felul cum şiu-au
închipuit (reprezentat) statutul şi rolul de student şi realitatea „crudă”. Apoi, aşteptările
schemale de soţ sau soţie fericită, dinaintea căsătoriei, rareori se confirmă subiectiv pe
deplin, în timpul căsniciei.
 Întâlnirea dintre structurile noastre mentale şi datele realităţii concrete nu conduce,
desigur, în mod necesar la dezacorduri. În cele mai multe cazuri, cele două planuri se
armonizează. În primul rând noi alegem situaţiile astfel ca să ne confirme structurile.
În al doilea rând, pentru că percepem, judecăm, raţionalizăm (justificăm) în aşa fel
datele realului, încât să nu fie în disonanţă cu schemele noastre. În al treilea rând şi
foarte frecvent, ne modificăm sau schimbăm radical respectivele scheme.
Funcţionează însă, în al patrulea rând, şi fenomenul prin care schemele se impun
realităţii, transformând-o în conformitate cu aşteptările cuprinse în ele. Prin însuşi
faptul că te aştepţi la ceva şi crezi intens că se va împlini, el se şi îndeplineşte –
fenomen numit „profeţii care se autoîndeplinesc”.
 Expresia profeţii care se autoîndeplinesc sau care se autorealizează este legată în
calitate de concept ştiinţific de numele lui R. K. Merton, care a scris un studiu cu acest
titlu (The Self-Fulfilling Prophecy, 1957). El oferă ca exemplu cazul unui zvon
fantezist (fără bază reală) despre iminenţa falimentului unei bănci, zvon care,
împingând pe majoritatea depunătorilor să-şi retragă banii, a dus realmente la
falimentul băncii.
Sociologul american interpretează prin prisma profeţiilor care se autorealizează şi
fenomene mai complexe, ca de pildă, relaţiile interetnice din SUA: albii îi percep pe
negri „pe bază de fapte” ca neinstruiţi, uitând sau neglijând că ei sunt astfel tocmai
datorită unor stereotipuri şi practici ale albilor, datorită profesării unei anticipaţii
autorealizante.
Practica cotidiană, ca şi studiile experimentale riguroase arată că schemele mentale
care funcţionează cu referire la ceilalţi le afectează acestora profund imaginea de sine
şi, în consecinţă, comportamentele lor. S-a constatat, bunăoară, că dacă unor elevi cu
performanţe şcolare mediocre li s-a comunicat de către persoane percepute ca având
un înalt prestigiu (cercetători psihologi) că au obţinut cele mai bune rezultate din clasă
la testele de inteligenţă – testele nu fuseseră de fapt concrete -, ei şi-au îmbunătăţit
sensibil situaţia la învăţătură (apud Roşca, 1972). Să notăm însă că o anume idee
(schemă) se (auto)împlineşte, accentuând realizarea unei posibilităţi dintr-un potenţial
mai vast, numai în anumite condiţii şi limite. Nu orice copil va putea ajunge la orice
performanţe doar pentru că i s-a spus de către alţii semnificativi că este inteligent. Să
reţinem apoi că multe scheme, idei, aprecieri, prin faptul că au fost emise şi percepute
produc contrariul lor sau, oricum, nu se îndeplinesc, tocmai pentru că au fost
promovate. Pe un adolescent, spusa unei persoane semnificative (părinte, profesor
etc.), conform căreia nu va ajunge niciodată să termine o facultate, îl poate mobiliza
atât de puternic încât va reuşi să fie licenţiat. Sau afirmaţia repetată că va fi muritor de
foame îl va împinge să se realizeze material.
 Determinările multiple şi neunivoce pe care le au schemele (părerile) noastre
privitoare la alţii asupra concepţiei acestora despre sine au fost evidenţiate şi
experimental. W. Swann şi R. Ely (1984 apud Taylor et al., 1994) s-au întrebat ce se
întâmplă atunci când persoanele care au o anumită concepţie despre sine (extravertit –
introvertit) interacţionează cu persoane care îi percep şi evaluează exact contrar. Cei
doi cercetători au introdus pe lângă extravertit – introvertit şi variabila certitudine (cert
incert). Având deci două grupuri – cei ce percep şi evaluează şi grupul-ţintă -, precum
şi două variabile cu două valori fiecare, rezultă opt combinaţii posibile: evaluatori care
apreciază ca singură extrovertirea la persoanele-ţintă, cei care nu sunt singuri în a-i
califica astfel, …, subiecţii-ţintă care sunt siguri că sunt introvertiţi etc. În urma inter-
acţiunilor s-a constatat că, în final, s-a impus punctul de vedere al persoanelor-ţintă,
concepţia de sine a triumfat în faţa aşteptărilor iniţiale ale celor cu care au venit în
contact. Numai când subiecţii-ţintă au fost nesiguri dacă sunt extrovertiţi sau
introvertiţi, iar evaluatorii siguri în legătură cu aşteptările (caracterizările) lor, s-a
modificat concepţia de sine. Aşadar, aşteptările celorlalţi în legătură cu noi au efecte
asupra comportamentelor noastre, însă doar în limitele în care nu contravin concepţiei
bine conturate (sigure) despre noi înşine.

2.3. Mecanisme şi strategii cognitive individuale

Funcţionarea schemelor mentale are loc într-un spaţiu cognitiv mai larg, care include procese
de culegere a informaţiilor, compararea şi evaluare valorii şi a credibilităţii, integrarea lor şi
formularea, prin inferenţe, a unor judecăţi sociale. În toate aceste etape pot surveni – şi de cele
mai multe ori se şi întâmplă aşa – o serie de distorsiuni. Studiile de cogniţie socială confirmă
tot mai mult ideea că oamenii obişnuiţi nu sunt deloc ilogici şi exclusiv pasionali în gândirea
despre social, dar, în acelaşi timp, nici perfect raţionali. Imaginea actorului cognitiv comun ca
„savant cotidian”, promovată în cercetările de debut, a fost puternic amendată prin investigaţii
şi interpretări ulterioare.

2.3.1 Procesualitatea cunoaşterii sociale; inferenţe şi euristici

Majoritatea raţionamentelor de la nivelul simţului comun se înscriu între rigoarea logică şi


obtuzimea clişeelor şi schemelor fixe de gândire. Să rezumăm aceasta cu ajutorul unei
reprezentări grafice preluate de la Taylor et al. (1994). Ea sugerează elocvent mecanismele
distorsionate prin care noi confirmăm propriile idei (scheme) şi judecăţi. Dacă, spre exemplu,
vrem să aflăm în ce măsură afirmaţia „Blondele sunt mai distractive” este adevărată sau nu, ar
fi de parcurs următorii paşi, redaţi în figura 4, ce consemnează şi posibile capcane (erori).

Pasul 1: Datele ce trebuie alese Pasul 2 : Se extrage un eşantion


Distractive Nu atât de reprezentativ pentru căsuţele A, B, C
distractive şi D
Blonde A B
Non blonde C D Capcană : Se extrage un număr mic
sau distorsionat de cazuri (din
Capcană : Ignorarea faptului că B, C şi D sunt relevante în cunoscuţi, apropiaţi sau prieteni)
judecată

Pasul 5: Combinarea Pasul 4 : Stabilirea Pasul 3: Plasarea corectă a


probelor în formule de frecvenţelor în căsuţe cazurilor individuale în
judecată căsuţe

Capcană: Se ajunge la Capcană : Se lasă pe Capcană : Interpretarea


concluzia dorită (că dinafară cazul ce confirmă greşită a cazurilor ce se
blondele sunt mai judecata (cu deosebire abat de la judecată (a
distractive) în ciuda cazurile incerte) considera o brunetă
probelor contrare distractivă ca o blondă
vopsită)

Fig. 2: Evaluarea adevărului unei judecăţi sociale : „Sunt blondele mai distractive ?
” (după Taylor et al., 1994).

Din figura 2 se poate observa cum cel care a pornit cu ideea că blondele sunt mai
distractive va „forţa” astfel şi interpretările încât „faptele” să-i confirme „teoria”. Desigur, în
nenumărate cazuri, indivizii nici nu parcurg toate etapele menţionate. Pentru foarte mulţi
confirmarea se face direct de la pasul 1 la pasul 5, suportul empiric fiind acela că au văzut
multe blonde care se distrau de minune. La nivelul cunoaşterii cotidiene oamenii au tendinţa
de a opera cu exemple, cazuri concrete accesibile lor, şi nu cu date statistice care, de altfel,
nici nu sunt atât de la îndemână. Vom vedea însă, în secvenţele următoare, că în funcţie de cât
de mult afectează interesele lui majore luarea unei decizii ce se sprijină pe cunoaşterea
socialului, individul în cauză se mulţumeşte cu anumite scheme mentale, confirmate de
realitate imediată, sau se străduieşte să găsească argumente tari, de ordin statistic. Una este să
consideri că blondele sunt mai distractive şi alta să crezi că vei reuşi la examenul de admitere
la o anume facultate. În cazul din urmă te vei interesa de numărul de locuri, de concurenţa
existentă şi de alte date statistice şi calitative.
Lăsând cititorul să încerce a trece paşii redaţi în figura 2 şi în cazul altor judecăţi sociale –
una mult profesată în mentalitatea (rurală) de la noi era şi, în parte, mai este aceea că „femeile
care fumează nu sunt serioase” -, voi menţiona, în legătură cu verificarea faptică a „teoriilor”
noastre, că şi la nivelul cunoaşterii ştiinţifice există tendinţa din partea cercetătorilor de a-şi
confirma teoriile prin siluirea realităţii. Un ataşament exagerat faţă de propriile teorii îi face
pe mulţi să muncească din greu pentru a aduna (şi selecta) probe care să le confirme teoria, şi
nu care să-i testeze validitatea. Să notăm că atât pe palierul cunoaşterii cotidiene, cât şi pe
acela al cercetării sistematice, distorsiunile nu sunt, în general, deliberat practicate, ci spontan,
inconştient. Tocmai de aceea sunt distorsiuni şi mai greu de demontat, autorii lor fiind ferm
convinşi că au dreptate şi că au procedat corect.
În cazul producţiilor ştiinţifice, distorsiunile de confirmare, cum se numesc ele, sunt mai
uşor de detectat, stând în vizorul specialiştilor din domeniu. În activitatea de zi cu zi ele sunt
mult mai frecvente şi îngroşate, neexistând, în afara lecţiilor uneori aspre ale vieţii, instanţe
speciale de sancţionare. Fenomenul prin care, în cogniţia socială, oamenii cred într-o legătură
strânsă dintre anumite caracteristici a fost denotat prin expresia „iluzie corelaţională” sau
„corelare iluzorie” (illusory correlation). Este şi cazul exemplului din figura 2, cu blondele,
multiplicabil însă aproape la infinit: „oamenii graşi sunt veseli”, „bărbaţii scunzi sunt foarte
ambiţioşi”, „tinerii de astăzi sunt foarte obraznici”, „românii sunt şmecheri” etc. Este
important de reţinut că respectivele corelaţii – în domeniul stereotipurilor sunt cu totul
transparente – pot să fie adevărate sau nu, după criteriul statistic. Cuvântul „iluzoriu” are în
vedere faptul că oamenii obişnuiţi substituie scrutarea atentă a realităţii cu credinţa lor de
monolit că aşa stau lucrurile.
Cufundat într-un spaţiu informaţional hipercomplex, actorul social cotidian este
condamnat să opereze selecţii, filtraje, să adopte mai mult sau mai puţin deliberat diferite
strategii de simplificare, de reducere a volumului de date şi a modalităţilor de inferenţe. În
textele de specialitate, expresiile „drumul mintal cel mai scurt” sau „scurtături mentale”
(mintal shortcuts) desemnează faptul că şi în activitatea de cunoaştere majoritatea oamenilor
urmează legea minimului efort. Ei utilizează diverse strategii euristice pentru a obţine
informaţii şi concluzii care să fie concomitent: 1) cât mai simple şi mai uşor de realizat; 2) de
o cât mai mare acurateţe şi fidelitate în timp. Să ne oprim în continuare, urmându-i în mare pe
R. Baron et al. (1998), asupra principalelor tipuri de euristici:
a) În euristica reprezentativităţii sau a judecării prin asemănare, raţionamentul practicat
este acela conform căruia, cu cât un individ este mai asemănător cu membrul tipic (prototip)
al unui grup, cu atât este mai mare probabilitatea ca el să aparţină grupului respectiv . Cât de
validă este această regulă ? Există un temei psihosocial al corectitudinii ei, deoarece indivizii
care trăiesc într-un anume grup ajung, prin conformare, să semene între ei şi, pe de altă parte,
cei care seamănă între ei au tendinţa de a se grupa împreună. Practica de zi cu zi ne arată că
oamenii folosesc acest raţionament, cu deosebire în iniţierea contactelor cu persoane până
atunci necunoscute, şi că el funcţionează. Dar tot experienţa cotidiană ca şi studiile
experimentale indică cât de mult putem greşi adoptând o asemenea strategie.
A. Tverski şi D. Kahneman (1973), doi reprezentanţi de frunte ai psihologiei cognitive, au
realizat următorul experiment: subiecţilor li s-a cerut să aprecieze cu ce probabilitate o
persoană imaginară, pe nume Jack, este inginer, el fiind selectat din o sută de indivizi. Unora
dintre participanţi li s-a spus că 30 din cei o sută de indivizi erau ingineri, celorlalţi că 70
dintr-o sută erau ingineri. Mai departe, o jumătate dintre subiecţi nu au mai primit alte
informaţii, în vreme ce celeilalte jumătăţi, pe lângă informaţia iniţială cu privire la numărul de
ingineri din totalul persoanelor, s-u adăugat descrieri ale individului Jack. Descrierile erau fie
în consens cu imaginea tipică a inginerului (preocupat de calcule, de exemplu), fie neutre în
comparaţie cu aceasta. Când subiecţii au primit doar informaţii cu privire la procentul de
ingineri, ei au apreciat, în general, probabilitatea ca Jack să fie inginer în funcţie de aceste
procente (30 %, respectiv 70 %). În schimb, atunci când li s-au oferit descrieri ale persoanei
lui Jack, acestea au primat asupra procentajului. Subiecţii au avut tendinţa de a-l considera pe
Jack inginer sau nu, în funcţie de cât semănau descrierile făcute cu imaginea stereotip despre
inginer. Euristica reprezentativităţii a fost mai eficientă decât raţionamentul bazat pe proporţii,
ceea ce se numeşte greşeala proporţiei de bază (base rate fallacy).
Să observăm că experimentul redat mai sus nu dovedeşte nicidecum faptul că în viaţa de
toate zilele euristica reprezentativităţii este eronată. El arată doar că ea este foarte puternică,
nu că în mod automat este şi falsă. Cu atât mai mult cu cât în condiţii obişnuite oamenii au la
îndemână nu frecvenţele, proporţiile de bază ale unui tip social în populaţia totală sau într-un
anumit gen de populaţie, ci asemănări ale persoanelor concrete cu tipul reprezentativ.

b) Un alt mecanism adânc implicat în judecăţile noastre sociale este euristica


disponibilităţii (availability) sau a accesibilităţii, care postulează ideea conform căreia, cu cât
ceva ne vine mai repede şi mai uşor în minte, cu atât avem tendinţa de a-l considera ca ceva
frecvent şi important. Acel ceva, vrând-nevrând, ne ghidează asocierile noastre mintale şi
inferenţiale. Şi această euristică are un fundament epistemic: obiectele, situaţiile,
evenimentele comune, care au impact uzual asupra noastră sunt mai la suprafaţa memoriei, a
conştiinţei noastre şi sunt, prin urmare, mai disponibile în a opera cu ele. În acest sens
cunoştinţele, schemele des şi recent folosite îşi pun deseori amprenta asupra informaţiilor care
ne parvin. Acestea cad pe un sol primar pregătit să le absoarbă ca atare (priming effect).
Fenomenul este vizibil în aşa numitul „sindrom al studenţilor de la medicină”, care exprimă
faptul că mulţi studenţi ce se pregătesc să devină doctori, când învaţă simptomatologia bolilor,
ajung repede să creadă că şi ei suferă de multe dintre ele. Poluaţi prin cursuri, lecturi şi
cazuistică, de descrierile diferitelor afecţiuni, orice mică durere de cap sau alt simptom este
cvasiautomat încadrat în sindromul unei boli. Prezenţa activă şi imediată a cunoştinţelor
despre boli invadează cu repeziciune orice semnal în schema mentală constituită deja. În
numeroase cazuri, indivizii nici nu sunt conştienţi de schemele primare ce le afectează
gândurile, conexiunile făcându-se automat (automatic priming).
c) Efectele falsului consens sunt şi ele încadrabile, în mare parte, în euristica
disponibilităţii şi accederii la informaţia stocată în memorie. El desemnează faptul că indivizii
au tendinţa de a se considera, în ceea ce priveşte acţiunile, judecăţile şi modul lor general de
comportare, mult mai asemănători cu semenii lor decât sunt în realitate. Dacă, de exemplu, o
sută de subiecţi şi-au exprimat individual părerea despre pedeapsa cu moartea, pe o scală cu 7
trepte, de la „total împotrivă” până la „total pentru”, şi după aceea a fost întrebat fiecare în
parte câţi din 100 de subiecţi au aceeaşi părere cu a lui, majoritatea au indicat un număr mult
mai mare decât cel rezultat efectiv din sondaj. Oamenii supraestimează gradul lor de acord cu
ceilalţi. Studenţii fumători din colegiile americane cred că sunt mult mai mulţi fumători faţă
de câţi sunt în realitate. De asemenea, ei apreciază ca fiind mult mai apropiaţi unii de alţii în
atitudinile lor fundamentale faţă de o serie de aspecte de calibru foarte diferit, cum ar fi
politicile universitare, avorturi, droguri sau importanţa folosirii centurilor de siguranţă, decât
sunt de fapt (apud Baron şi Byrne, 1991).
Explicaţiile avansate de psihologia socială în ceea ce priveşte falsul consens sunt în
principal următoarele: oamenilor le place să creadă că sunt foarte asemănători cu cei din jurul
lor pentru că astfel îşi consolidează credinţa că judecăţile şi actele lor de conduită sunt
normale şi corecte; reţinându-se şi procesându-se în mai mare proporţie informaţiile
concordante cu propriile puncte de vedere, acestea vor apărea, prin urmare, mai frecvent în
evocări, ele vor fi disponibile; deoarece indivizii îşi aleg cu precădere prieteni şi asociaţi care
le împărtăşesc ideile şi stilurile de viaţă, ei sunt efectiv expuşi mai mult la atitudini şi
comportamente consensuale şi nu disensuale. E clar că similaritatea de statut economic şi
sociocultural, precum şi cea de mentalitate se intercondiţionează. Cea din urmă, mai ales, este
însă supraestimată în gândirea cotidiană.

d) Efectul falsului consens este destul de răspândit, dar nici pe departe universal. Mai cu
seamă pentru calităţi înalt dezirabile, oamenilor le place să creadă că sunt unici şi nu comuni,
efect numit prin simetrie faţă de primul al „falsei unicităţi”. Mulţi indivizi, dacă nu
majoritatea, se consideră peste medie în ceea ce priveşte deşteptăciunea. Această observaţie,
atât de la îndemână, dar care este greu de dovedit prin mijloacele cunoaşterii comune, a fost
confirmată prin numeroase studii experimentale în care „deştept” a fost operaţionalizat şi
specificat subiecţilor. Un corolar al efectului falsei unicităţi este că mulţi oameni estimează că
ideile pe care ei le dezavuează, ceilalţi din comunitate le acceptă, efect numit al ignoranţei
pluralistice. S-a constatat, de pildă, că studenţii (americani) se văd pe ei înşişi ca acceptând
mai puţin ideea consumului de alcool decât o fac semenii lor studenţi (Pretince şi Miller,
1993, apud Baron et al., 1998). Explicaţia efectului falsei unicităţi şi a ignoranţei pluralistice
se înscrie, în opinia cognitiviştilor, tot termenii disponibilităţii informaţiei, în sensul că
propriile păreri sunt mai uşor şi repede accesate decât cele ale altora. Personal, consider că
apelul la mecanismele legate de construcţia sinelui şi a stimei de sine în conjuncţie cu
dezirabilul social – inclusiv unicitatea ca valoare importantă în cultura modernă euro-
americană – ar aduce un plus semnificativ în înţelegerea problemei.

e) Efectul încadrării (frame) sau al cadrului de referinţă constă în aceea că prejudecăţile şi


aprecierile noastre privind diferite obiecte, persoane, instituţii şi probleme sociale sunt
afectate în mare măsură de felul în care este prezentată informaţia despre ele. Mai mult, el
indică faptul că atunci când atributele pozitive sunt aduse în prim-plan, evaluările se află la
cote mai înalte decât în caz contrar. Astfel, dacă subiecţilor li s-a spus că printr-o anchetă
sociologică s-a constat că 75 % dintre persoanele care au cumpărat un anumit tip de automobil
sunt mulţumite de calitatea lui, aceştia au evaluat (pe o scală cu 7 trepte) cu mult mai bună
această calitate decât atunci când li s-a spus că 25 % au fost nemulţumiţi. Deşi rezultatul
comunicat al anchetei este, în fond, acelaşi, simplul fapt că a fost adus în faţă pozitivul sau
negativul a modificat structura răspunsurilor date. O explicaţie propusă pentru efectul
pozitivării prin încadrare este aceea că, atunci când însuşirile sunt descrise în termeni pozitivi,
apar asociaţii de stimuli favorabili. În minte sunt mai pregnante experienţe, episoade, imagini
şi informaţii favorabile obiectului aprecierii, care se transformă în judecăţi favorabile.

f) Foarte apropiat încadrării este efectul ancorării, prin care se înţelege că, în judecăţile
noastre apreciative, contează şi punctul de referinţă de la care pornim. S-a constatat
experimental că, de pildă, chiar agenţi de vânzări imobiliare au fost semnificativ influenţaţi în
negocierea preţurilor la cumpărarea de case de preţul pretins iniţial (manipulat experimental).
Importanţa punctelor de referinţă, a „ancorelor”, în aprecieri a fost dovedită şi de următorul
experiment (Plous, 1989). La aproape 1500 de studenţi (din SUA) li s-a cerut să estimeze
probabilitatea unui război nuclear. Înainte de a realiza respectiva estimare un lot de subiecţi a
fost expus unei ancorări mai scăzute, solicitându-li-se să spună dacă şansa izbucnirii
războiului este mai mică sau mai mare de 1 %, un alt lot, la o ancorare ridicată – şansa mai
mică sau mai mare de 90 % -, iar cel de-al treilea lot nu a primit nici o „ancorare”. Subiecţii
au fost rugaţi apoi să estimeze individual şansele exacte de izbucnire a unui război nuclear
între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Cei ancoraţi mai jos au estimat şansele de 10,1 %, cei
cu ancorare ridicată – la 25,7 %, iar cei neancoraţi – la 19, 1 %. Efectul punctului de referinţă
de pornire este evident. Se pare că odată stabilite nişte puncte de ancorare în legătură cu o
problemă discutată, estimările oamenilor tind să fie legate de ele, deşi, la o „judecată la rece”,
informaţiile şi aprecierile iniţiale de acest fel n-ar trebui să aibă impact asupra judecăţilor
ulterioare. „Ancorările” încurajează aplicarea principiului minimului efort de gândire, dar,
după cum vedem, în cazul de faţă principiul respectiv conduce la costuri cognitive (erori).

g) Cercetările au evidenţiat că şi mecanismele simulării mentale, desfăşurându-se după


tendinţa minimului efort, constituie potenţiale surse de eroare în aprecieri. Prin efectul
simulării mentale se înţelege faptul că reacţiile noastre la diferite evenimente depind nu numai
de evenimentele în sine, ci şi de scenariile alternative pe care le provoacă. Cu deosebire când
e vorba de evenimente nedorite, oamenii sunt înclinaţi să simuleze mental alternative
episodice opuse, bazate pe raţionamente de tipul „ce altceva ar fi putut face” şi „cum s-ar fi
putut evita (evenimentul)”. Este ceea ce, în literatura de specialitate, se numeşte gândire
contrafactuală (counterfactual thinking). Mai departe, teoria despre simularea mentală face
predicţia că, cu cât omul construieşte mai uşor şi mai repede asemenea alternative, cu atât va
resimţi mai multă compasiune pentru victimele implicate în astfel de evenimente. Kahneman
şi Miller (1986) – care sunt principalii artizani ai mai multor consideraţii teoretice de genul
celor de mai sus – au evidenţiat aceste efecte pe cale experimentală. Subiecţilor li s-au descris
două întâmplări:
 Doamna A este foarte precaută şi niciodată nu aluat autostopişti în maşina ei. Totuşi,
ieri a luat unul şi, drept mulţumire acesta a jefuit-o.
 Doamna B ia în mod frecvent autostopişti în maşina ei. La fel a procedat şi ieri şi,
drept mulţumire, acesta a jefuit-o.
Aşa cum era de aşteptat – deşi rezultatul a fost acelaşi; jefuirea unei doamne de către
autostopistul luat în maşină -, subiecţii au arătat mai multă simpatie şi compasiune pentru
doamna A. Explicaţia ar consta, în versiunea cognitivismului, în aceea că e mult mai uşor să
ne imaginăm ce ar fi putut face doamna A pentru evitarea întâmplării nedorite decât ce ar fi
putu face doamna B. Prima trebuia să nu-şi încalce regulile comportamentului său uzual; în
cazul doamnei B, e nevoie de un efort mult mai mare de a găsi alternative contrafactuale. Ea
ar trebui să citească mai mult despre situaţii de acest fel, să se gândească la periculozitatea lor
şi să devină, în consecinţă, mai precaută. De notat că diferenţa în a găsi mai uşor şi mai repede
alternative opuse în cele două situaţii funcţionează atât la nivel de actori ai episoadelor, cât şi
la acel al subiecţilor ce judecă aceste episoade. Pe de altă parte, consider că numai invocarea
mecanismului simulării pe baza minimului efort, al accesibilităţii (availability) construcţiei
euristice nu este suficientă pentru a explica în mod convingător relaţiile agenţilor cognitivi. În
cazul experimentului de faţă, simpatia şi compasiunea mai puternică faţă de persoana A, în
raport cu B, poate fi raţional (şi moral) întemeiată şi astfel: din moment ce pentru B a lua
străini era un comportament frecvent, ea practic „şi-a căutat-o cu lumânarea”, cum se spune,
deci păţania sa nu ne contrariază; în schimb, păţania lui A s-a datorat unui ghinion. În virtutea
socializării în spiritul justiţiei (dreptăţii) distributive, a echităţii, ceea ce i s-a întâmplat
persoanei A ne apare ca nedrept.
Angajarea în gândirea contrafactuală se produce frecvent şi când e vorba de a judeca
propriile noastre acţiuni, cu deosebire când ele au avut consecinţe negative. Scrutând trecutul,
găsim, adesea, că am fi putut proceda şi astfel. Regretăm că am făcut ceva, dar – încercaţi şi
dumneavoastră să vă întoarceţi privirea în timp – regretăm şi ce nu am făcut. T. Gilovich şi V.
Medvec (1994) au pornit de la ipoteza că pentru timpul mai apropiat de prezent oamenii
regretă mai mult acţiunile săvârşite de ei care au avut rezultate negative, în vreme ce pentru
perioade de timp mai îndepărtate, ei regretă ceea ce nu au făcut. Astfel, când subiecţii-studenţi
au fost rugaţi să numească trei mari regrete din viaţa lor, marea majoritate au indicat lucruri
pe care ar trebui să le facă, dar nu el-au făcut, în vreme ce pentru ultima săptămână, regretele
s-au referit în mod aproximativ egal atât la lucruri realizate (care au avut consecinţe negative),
cât şi la cele nerealizate.
Într-o investigaţie proprie am ajuns la rezultate asemănătoare. În cadrul unei microanchete
din 1999, realizate printre studenţii din anul II sociologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai”
din Cluj şi din anul II asistenţă socială de la Universitatea „1 Decembrie” din Alba-Iulia (în
total 50 de subiecţi), la întrebarea : „Gândindu-vă la viaţa de până acum, ce regretaţi mai
mult ?” au fost numite 26 fapte realizate şi 157 nerealizate, iar cazul regretelor din ultima
săptămână, au apărut 37 de lucruri nerealizate şi 45 realizate. Demn de reţinut este că dintre
cei 30 de studenţi de la sociologie doar unul a răspuns că nu are nici un regret, în vreme ce în
rândul celor de la asistenţă socială au apărut 8 răspunsuri de acest fel. Diferenţa se explică şi
prin aceea că aceştia din urmă erau şi studenţi la teologie şi la unii filosofia de viaţă – aşa cum
singuri au declarat-o – era că nu trebuie să regreţi nimic, deoarece nimic n-a fost întâmplător,
ci a stat sub semnul voinţei divine. Preeminenţa schemelor de gândire de tip religios şi-a spus
cuvântul.
Cei doi autori menţionaţi anterior avansează următorii factori explicativi ai schimbării de
accent diacronice de pe ceea ce n-am făcut pe ceea ce am făcut rău: acţiunile ce au produs
efecte negative pot fi evitate în timp, pe când oportunităţile pierdute prin ceea ce nu ai făcut
nu mai pot fi reînviate; pentru ceea ce am săvârşit în trecut găsim mai repede justificări decât
pentru lucrurile nerealizate; în acelaşi sens, consecinţele acţiunilor întreprinse au fost vizibile,
ne-am confruntat cu ele, asupra celor care ar fi putut decurge din faptele neîntreprinse
continuăm să speculăm, ne frământăm şi, cum alternativele construibile sunt aproape
nelimitate, regretăm mult.

h) Experimentele mai riguroase în controlul variabilelor indică prezenţa efectelor simulării


mentale ca surse de erori şi prin aceea ce s-ar putea numi falsă diferenţă de şanse şi
implicarea suspiciunii. Indivizii sunt tentaţi ca atunci când întâlnesc evenimente puţin
probabile să considere şansele lor de apariţie la modul absolut, şi nu relativ. Dacă numărul
absolut este mic, ei devin suspicioşi, nu acceptă că ele s-au produs prin hazard (şansă);
dimpotrivă, dacă acest număr e mare, atunci producerea prin şansă este acceptată. Ilustraţiile
experimentale ce urmează sunt lămuritoare pentru efectul menţionat.
D. Miller şi colaboratorii (1989) au rugat subiecţii să aprecieze corectitudinea examenului
în două situaţii: 1) atunci când, într-un departament unde existau un bărbat şi 9 femei, a fost
promovat într-o funcţie superioară bărbatul; 2) atunci când, într-un departament format din 10
bărbaţi şi 90 femei, a fost promovat un bărbat. Subiecţii s-au arătat mult suspicioşi relativ la
corectitudinea examinării în prima situaţie, deşi probabilităţile de a ieşi învingător un bărbat
sunt identice în cele două situaţii.
Aceiaşi autori prezintă şi următorul experiment realizat de ei. Subiecţilor li s-a comunicat
că unui copil îi plac foarte mult batoanele de ciocolată. Într-o primă variantă, li se spune că
respectivul copil a fost pus să ia cu ochii închişi un baton dintr-un vas în care exista un singur
baton de ciocolată şi 19 cu alt conţinut; într-o variantă s-a specificat că în vas erau 10 batoane
de ciocolată şi 190 din celelalte. În amândouă cazurile copilul s-a întors cu un baton de
ciocolată. Subiecţii au avut dubii cu privire la onestitatea copilului în măsură mult mai
accentuată în prima situaţie experimentală.
Aşadar, deşi probabilitatea de a alege prin hazard batonul de ciocolată sau şansa de a reuşi
la examen este aceeaşi în ambele ipostaze propuse, respectiv, de cele două experimente,
atunci când numărul absolut de cazuri favorabile producerii evenimentului este mai mic şi
când acesta se produce, intervine suspiciunea, ceea ce – ne spun cognitiviştii – nu este
raţional.
Să observăm însă din nou că, privind lucrurile într-un context social mai larg, dincolo de
raportarea la un calcul probabilistic formal, o astfel de gândire are o întemeiere raţională.
Dacă, bunăoară, la un concurs pentru un acelaşi gen de post, un individ, care şi l-ar dori şi se
simte pregătit pentru a face faţă problemelor, află că o instituţie oferă un post, pentru care se
vor confrunta 10 candidaţi, şi alta 10 posturi, pentru care vor candida 100, cu deosebire într-o
societate în care corupţia funcţionează la cote înalte, este, într-un fel, mai raţional să alegi a
doua instituţie, în speranţa că din cele 10 posturi vor rămâne câteva „neprogramate” dinainte,
deci pe care se poate efectiv concura cinstit.
Desigur, situaţia mai sus imaginată nu coincide exact cu cele manipulate experimental dar
este asemănătoare şi poate fi aşezată sub semnul strategiilor euristice şi al simulării mentale.
O analiză lucidă a comportamentului cognitiv cotidian complex ne îndreptăţeşte să nu-l
calificăm nici ca în întregime (sau aproape total) raţional, aşa cum se prezumă el în teoria
alegerii raţionale, dar nici prins cu o atât de mare frecvenţă în erori logico-cognitive, după
cum ne lasă să deducem experimentele de natură cognitivistă.
În afara euristicilor propriu-zise, până în prezent am făcut trimiteri la comportamentul
cognitiv al indivizilor când vin în contact cu informaţii neaşteptate şi neconcordante cu
schema. Cercetările mai vechi, mergând pe paradigma disonanţei cognitive şi a rezistenţei la
schimbare, au scos, în evidenţă fenomenele de expunere selectivă – adică de evitare spontană
sau conştientă – a informaţiilor ce sunt în contradicţie cu atitudinile şi crezurile noastre.
Rezistenţa pe poziţii şi schemele iniţiale de gândire se realizează şi prin refuzul de a crede
cele auzite sau prin minimalizarea valorii şi importanţei lor. Studii de cogniţie socială din
ultimii 15 ani au reliefat şi funcţionarea mecanismului invers: oamenii acordă atenţie sporită
informaţiilor ce nu consună cu aşteptările derivate din schemele şi reprezentările prezente în
mintea lor. Acordând mai multă atenţie, cresc şansele ca atare date să se instaleze puternic în
memoria de lungă durată şi, astfel, să influenţeze judecăţile ulterioare. Informaţiile
contrastante sunt, într-un fel, mai proeminente şi captează atenţia într-un grad mai ridicat.
Asemenea informaţii sunt, în general, cele negative. Dacă, bunăoară, un coleg din anii mai
mari vă descrie un profesor înşirând 10 lucruri pozitive despre el şi unul negativ, cu mare
probabilitate acesta din urmă vă va trezi mai mult interesul şi îl veţi avea mai proaspăt în
memorie.
Focalizarea actorului cotidian pe informaţiile dizarmonice cu aşteptările, cu precădere pe
cele negative, este o tendinţă firească de reacţie a fiinţei noastre faţă de necunoscut şi
potenţial pericol. Unii autori o şi numesc vigilenţa automată(automatic vigilance, apud Baron
et al., 1998). Iar S. Moscovici (1997), făcând o analiză a condiţiei cognitiv-spirituale a omului
modern obişnuit, bulversat din tiparele tradiţiei de popularizarea descoperirilor, conceptelor şi
teoriilor ştiinţifice, afirmă că : „…scopul tuturor reprezentărilor este de a face ceva nefamiliar
sau chiar nefamiliaritatea însăşi – familiar ” (p. 34).
S-a sugerat până acum că oamenii au tendinţa de a folosi în mod spontan şi aproape
automat schemele, categoriile şi stereotipurile lor de gândire, iar când se confruntă cu
nefamiliarul îi acordă o atenţie şi procesare sporită. În dinamica concretă a raportării la
realitatea socioumană şi a interacţiunii prin comunicarea de informaţii, actorul social dă
dovadă de apreciabilă flexibilitate. Cercetări sistematice au arătat, de pildă, că folosirea
schemelor prealabile sau analiza atentă a datelor reale în legătură cu o situaţie, persoană,
eveniment, depinde în chip esenţial de scopul în care va fi utilizată aprecierea rezultată în
final: dacă, de exemplu, într-o discuţie obişnuită mi se cere pur şi simplu părerea despre o
persoană, cu mai mare uşurinţă mă voi folosi de anumite semne (înfăţişare fizică,
îmbrăcăminte etc.), plasându-l într-o categorie sau alta („onest”, „înfumurat” etc.), decât
atunci când ştiu că respectiva persoană va deveni sau nu – şi în funcţie de caracterizarea mea
– coleg de birou. De asemenea, când ştiu că trebuie să îmi argumentez în faţa altora deciziile
luate, voi scruta cu minuţiozitate trăsăturile obiectelor la care s-a referit decizia, mergând
dincolo de posibilele reprezentări prealabile despre ele. În genere, dacă oamenii anticipează că
e nevoie de o înaltă acurateţe, ei vor acorda o mult mai mare atenţie datelor în sine decât
utilizării unor scheme mentale. Un factor ce acţionează în sens contrar (Taylor et al., 1994)
este presiunea timpului, care conduce, firesc, la punerea în lucru a instrumentelor cognitive ce
ne stau la dispoziţie, adică scheme, categorii, prototipuri, stereotipuri.
Cercetări mai noi (Baron et al., 1998) confirmă ideea mai veche că, dincolo, de
circumstanţele particulare, operează două moduri fundamentale de procesare a informaţiei: cel
raţional şi cel intuitiv. Primul analizează deliberat, cu rigoare şi urmează regulile de bază ale
logicii; al doilea este mai spontan, automat, de-o manieră holistică şi are ca suport euristici
simple, dezvoltate prin experienţa concretă. Modelul raţional îl practicăm la şcoală şi în alte
situaţii de rezolvare de probleme, cel intuitiv, în împrejurări obişnuite de viaţă, care sunt, în
marea lor majoritate, sociale. Cu deosebire când suntem în prezenţa altora şi când situaţiile au
un coeficient ridicat de emotivitate, se pare că domină intuitivul.
Efectul a fost pus în evidenţă de mai multe experimente, printre care şi cel realizat de V.
Denes-Ray şi S. Epstein (1994). Subiecţilor li s-a spus că pot alege între două boluri cu bucăţi
de jeleuri şi dacă extrag una roşie vor primi bani. Într-un bol mai mic se găseau nouă bucăţi de
alte culori şi una roşie (10 %), iar în boluri mai mari se găseau de la 5 % până la 9 % jeleuri
roşii, respectiv într-unul 5 roşii şi 95 nonroşii, în altul 6 roşii şi 94 nonroşii ş. a. m. d.
Raţional, participanţii ar fi trebuit să aleagă bolul mic, dar, surprinzător, majoritatea au optat
pentru bolurile mai mari, deşi şansele de a extrage un jeleu roşu erau mai mici. Cum se
explică acest lucru ? Autorii sugerează că e în joc sistemul cognitiv experienţial anterior, prin
care au fost imprimate (encoded) informaţii sub formă de reprezentăti concrete. Cu alte
cuvinte, e mai uşor de vizualizat o bucată de jeleu roşu printre 9 bucăţi de altă culoare, decât
10 bucăţi roşii şi 90 altfel. Intuitiv ne apar mai mici şanse când e vorba doar de o bucată roşia.
Raţional ştim că sunt mai mari şanse când procentul e de 10 % (bolul mic), dar simţim că
avem şanse mai mari dacă sunt mai multe bucăţi roşii (bolul mare) şi trecem cu vederea că
proporţional sunt mai puţine.

2.3.2. Mecanisme şi erori atribuţionale

Atribuirea este un tip special de inferenţă în cogniţia socială, prin care încercăm ca, pe
baza observării comportamentelor indivizilor, să deducem ce cauze, motive, intenţii, atitudini
şi trăsături de personalitate i-a determinat să acţioneze într-un fel sau altul. În unele manuale
de psihologie socială atribuirea e inclusă într-un capitol separat de cel al cogniţiei sociale,
numit „Percepţia socială” sau „Cunoaşterea celorlalţi” (vezi Baron şi Byrne, 1991; Baron et
al., 1998), ori i se rezervă unul special, cum se întâmplă la R. Taylor et al. (1994), la W.
Doise et al., (1996), la I. Radu et al., (1994) sau la C. Sthepan şi W. Stephan (1985).
Subsumarea ei percepţiei sociale şi cunoaşterii celuilalt are în vedere faptul că atribuirea se
referă la inferenţe plecând de la percepţia unor persoane concrete, în timp ce cogniţia socială
are ca obiect socialul în sens mai larg. Graniţa dintre „ceilalţi” şi social este însă cu totul
mobilă, iar câtă suprapunere de conţinut concret există între euristicile cogniţiei sociale şi
procesul atribuţional este demonstrat şi de faptul că efectul „falsului consens” şi cel al „falsei
unicităţi” e tratat la Baron et al. (1998) în capitolul „Cogniţia socială”, iar la Taylor et al.
(1994) în capitolul „Atribuirea”. Apoi, efectul de primare în timp (primacy) – stimulul care a
fost perceput (văzut, auzit etc.) primul afectează percepţia şi interpretarea următorilor – este
analizat de Taylor et al. în cadrul cogniţiei sociale, iar de Baron et al. în cel al atribuirii.
Dincolo de posibilele compartimentări (la Augoustinos şi Walker, 1995, atribuirea apare
în cadrul cogniţiei sociale), trebuie subliniată relevanţa fenomenului atribuţional în relaţiile
interpersonale şi intergrupale, a înţelegerii vieţii sociale în general. Fiindcă mecanismele
atribuirii sunt aplicabile în considerabilă măsură nu doar la indivizii luaţi în parte şi la relaţiile
dintre ei, ci şi la grupuri (vezi şi Bourhis et al.., 1997) şi la alte instituţii sociale. În cele ce
urmează, notând că spre deosebire de alte teme actuale, texte cuprinzătoare există în
româneşte pe această problematică (Doise et al., 1996; Matei, 1994; E. Zamfir, 1993), voi
expune succint conceptele şi ideile mai im portante privitoare la mecanismele şi erorile
implicate în atribuire, insistând pe dezvoltările mai recente ale domeniului.

1. Să reiterăm ideea că atribuirile au loc pentru comportamente, situaţii, evenimente ce


ies cumva din tipar. Dacă ştiu că la un examen profesorul nu-i primeşte pe cei ce au lipsit mai
mult de 20 %, iar eu am lipsit, nu mă voi întreba de ce am apărut pe lista cu studenţii care nu
au voie să se prezinte la examen. Mă voi întreba în schimb – şi voi face atribuiri – în cazul în
care nu văd pe respectiva listă un coleg despre care ştiu că a absentat la fel de mult ca mine.
Ştiind că vinerea soţia soseşte acasă de la slujbă în jurul orei 17 (după ce face cumpărături !),
nu voi intra în atribuiri dacă va sosi la 17.15, dar voi proceda astfel în momentul în care e
trecut de 18 şi ea n-a venit încă. Atribuirile nu intră în joc pentru lucruri evidente şi familiare,
ci pentru cele mai puţin aşteptate şi mai puţin obişnuite.
2. Suntem înclinaţi să facem atribuiri, şi ele au importanţă, din mai multe motive:
 Din tendinţa de a nu lăsa o problemă „în aer”, fără măcar încercarea de a da
răspunsuri, mai ales răspunsuri la întrebarea „de ce ?”;
 În spiritul respectivei curiozităţi epistemice înnăscute, reacţiei spontane în faţa
noului, atribuirea este importantă deoarece prin ea oamenii speră ca în viitor să poată
controla situaţii şi episoade identice ori asemănătoare sau, în tot cazul, să le evite;
 Explicaţiile în legătură cu motivele şi intenţiile acţiunilor celorlalţi faţă de noi
determină stările noastre emoţional-afective. Una este să considerăm că cineva ne-a
făcut rău intenţionat şi altceva să ajungem la concluzia că nu a dorit nicidecum să ni se
întâmple aşa ceva;
 Atribuirile au un serios impact asupra performanţelor de viitor. D. Dwek
(1975) a demonstrat, de exemplu, că învăţându-i pe copii să atribuie succesul efortului
pe care îl depun (cauze interne) aceştia au muncit mult mai intens şi au obţinut
rezultate mai bune faţă de cei care, în alte condiţii egale, nu au beneficiat de un astfel
de tratament (apud Taylor et al., 1994). Este evident apoi că şansele de succes pe care
ni le (auto)atribuim vor face să ne ajutăm mai mult sau mai puţin într-o acţiune şi, de
aici, să izbutim sau nu. Conştiinţa comună exprimă bine acest fenomen prin „depinde
câtă încredere în sine are”.
3. Unul dintre mecanismele atribuţionale cel mai bine descrise este cel al inferenţei
corespondenţei (corespondent inference), datorat lui E. Jones şi K. David (1965), care şi-au
pus problema cum folosesc oamenii obişnuiţi informaţiile ce le deţin cu privire la
comportamentul semenilor lor în vederea deducerii stărilor interne (motivaţie şi trăsături de
personalitate ce au determinat asemenea comportamente). Pe urmele lui F. Heider (1958), ei
consideră că, în mod curent şi intuitiv, indivizii adoptă strategii destul de valide, asemănătoare
savantului, în culegerea, prelucrarea şi interpretarea datelor. Imaginea savantului profan,
cotidian este prezentă şi la ei, agentul cognitiv modal (obişnuit) extrăgând cu atenţie
informaţii relevate din datele observaţionale, testând ipoteze şi înlăturând alternative
explicative ce nu sunt confirmate de materialul faptic prelucrat. Pentru a putea realiza
corespondenţe pertinente între caracteristicile comportamentale şi disponibilităţile stabile
(interne) ale subiectului, teoria lui E. Jones şi K. David spune că :
a) Trebuie avut în vedere doar actele de comportament liber alese de autorul lor, deoarece e
limpede că lucrurile săvârşite forţat (de către oameni) nu putem conchide atitudini şi trăsături
interne de lungă durată. (Desigur, când ceea ce am săvârşit are grave consecinţe pentru alţii,
rămâne întrebarea ce s-ar fi întâmplat şi ce preţ am fi plătit, dacă nu ne-am fi supus ordinilor
şi presiunilor situaţiilor. Aceasta ne trimite cu gândul la euristica simulării prin
contrafactualitate.)
b) Când realizează atribuiri de corespondenţă, oamenii îşi îndreaptă prioritar atenţia înspre
conduite ce au distinctivitate, adică acelea care sunt cauzate de un factor specific, şi nu de mai
mulţi posibili. E. Jones şi K. David numesc acest raţionament al efectelor noncomune ( a nu se
identifica neapărat cu neobişnuite). Dacă un comportament poate fi interpretat ca având
multiple cauze comune, el este irelevant în a-i asocia o anume disponibilitate internă. Ce vei
putea spune, de pildă, despre un coleg care tocmai s-a angajat într-o slujbă bine plătită,
plăcută (pe măsura pregătirii lui), care nu pretinde un efort prea mare, într-un cuvânt,
confortabilă ? Nu prea multe. Când în schimb, ai afla despre acelaşi coleg că a acceptat o
muncă stresantă, obositoare, mult sub calificarea lui doar pentru că e bine plătită (efect
distinctiv) te vei întreba de ce şi vei căuta motivaţia corespondentă.
c) În strânsă conexiune cu efectul noncomun (al distinctivităţii) este şi cel al dezirabilităţii
sociale, în concepţia lui E. Jones şi K. David, procesul stabilirii de corespondenţă acţiuni –
disponibilităţi interne, pretinzând o atenţie sporită acordată acelor acte care nu sunt înalt
dezirabile în grupul sau cultura respectivă. Comportamentele ce se abat de la normele social
convenite şi preţuite informează mai mult şi mai bine despre trăsăturile indivizilor în
comparaţie cu cele total dezirabile, profesate de majoritatea oamenilor. Nu recurg la atribuiri
de corespondenţă dacă ştiu că cineva şi-a împrumutat fratele cu o sumă mai mare de bani, o
voi face însă dacă ştiu că, având posibilitatea, nu s-a comportat ca atare.
d) La cele trei condiţii – alegere liberă, specificitate (distinctivitate) şi dezirabilitate scăzută -,
M. Augoustinos şi J. Walker (1995) susţin că teoria lui E. Jones şi K. David mai figurează una
care potenţează inferenţa de corespondenţă. Şi anume, dacă observatorul, cel ce atribuie,
percepe că acţiunile celuilalt îl afectează sau nu – condiţie desemnată ca relevanţă hedonică.
Când atribuitorul apreciază că acţiunile cuiva au avut impact asupra lui (pozitiv sau negativ)
şi mai ales dacă el consideră că atare consecinţe au fost intenţionat produse – ceea ce numeşte
personalism – atunci tentaţia înspre a găsi un corespondent în atributele personale ale acelui
cuiva este mai pronunţată.

4. Extensiunile mai recente ale teoriei inferenţei de corespondenţă merg pe linia


aplicării ideii de resurse cognitive (atenţionale) limitate în procesul atribuirii de trăsături. D.
Gilbert şi P. Malone (1995) arată că respectivul proces implică trei sarcini distincte : 1)
categorizarea, includerea comportamentului într-un tip sau altul, într-o categorie de conduite;
2) caracterizarea acelui comportament slujindu-ne de atributele categoriei în care a fost plasat;
3) corectarea, dacă e cazul – şi acest lucru e crucial -, a inferenţelor de categorizare în funcţie
de informaţiile referitoare la caracteristicile situaţiei în care a acţionat individul. Imaginaţi-vă
următoarea schemă : Sunteţi în tramvai şi vedeţi cum o persoană matură, bine îmbrăcată, este
surprinsă fără bilet. Fiind mai la distanţă nu auziţi ce discută cu controlorii, dar observaţi că
discuţiile continuă şi la prima staţie, unde aţi coborât şi dumneavoastră. Dacă nu aveţi alte
informaţii, veţi fi tentat să categorizaţi persoana respectivă ca zgârcită şi fără demnitate.
Aflând, în schimb, că s-a întâmplat să nu aibă la ea portofelul cu banii şi actele, o veţi judeca
altfel. În mod normal, susţin D. Gilbert şi P. Malone, avem suficiente resurse cognitive la
dispoziţie ca să îndeplinim toate cele trei operaţii. Există însă numeroase cazuri în care, fie că
suntem presaţi de timp, fie că actele comportamentale par obscure, nu mai intervine corecţia,
rămânând la categorizare şi caracterizare, ceea ce constituie un mare potenţial de erori.
5. H. Kelly (1972) a împins şi mai departe analogia dintre savant şi omul obişnuit în
căutarea cauzelor comportamentelor umane, susţinând că acesta din urmă aplică şi el, chiar
dacă nu foarte riguros, modelul covariaţiaei, adică încearcă să vadă dacă există asocieri între
o anume cauză şi un anume efect, în condiţii variate. Dacă o cauză dată este întotdeauna
asociată cu un anume efect în diferite situaţii şi dacă efectul nu are loc în absenţa cauzei,
atribuim acel efect cauzei respective. Cauza covariază cu efectul; întotdeauna când ea este
prezentă, e prezent şi efectul, şi întotdeauna când lipseşte, nici efectul nu apare.
Din multitudinea de cauze ce determină conduitele noastre, două tipuri sunt luate
îndeobşte ca relevante în procesul atribuţional: cauzele interne sau dispoziţionale (trăsături de
personalitate, motive, intenţii, atitudini) şi cauzele externe, situaţionale sau circumstaţiale
(aspecte ale lumii fizice sau sociale). În funcţie de mai mulţi factori, vom atribui cauzele
comportamentelor observabile ale semenilor noştri ca ţinând de interior, de exterior sau o
combinaţie interior – exterior.
H. Kelly afirmă că, în strădania lor de a identifica cauzele, oamenii recurg la trei
dimensiuni principale: Consistenţa (consistency) înseamnă măsura în care persoana la care ne
referim reacţionează la aceiaşi stimuli sau la unii foarte asemănători (persoane, situaţii,
evenimente) la fel în momente diferite. Este implicată aici, spre deosebire de inferenţa
corespondenţială a lui E. Jones şi K. David, dimensiunea diacronică, stabilitatea
comportamentelor de-a lungul timpului; Distinctivitatea înseamnă măsura în care persoana
respectivă reacţionează în aceeaşi manieră la alt stimul şi în alte împrejurări. Este în joc acum
constanţa comportamentală transsituaţională care e invers proporţională cu mărimea
distinctivităţii: cu cât răspunsul la stimuli diferiţi este şi el mai diferit, cu atât distinctivitatea e
mai mare; Consensul este măsura în care şi alţi indivizi reacţionează în acelaşi fel ca şi
persoana avută în vedere, la aceiaşi stimuli. Dacă introducem numai două valori pentru cele
trei dimensiuni – respectiv „ridicat” şi „scăzut” – rezultă 8 constelaţii posibile. H. Kelly
consideră că dintre toate în mod obişnuit oamenii se opresc la următoarele: atribuie cauze
interne când consensul şi distinctivitatea sunt scăzute, iar consistenţa e ridicată; atribuie cauze
externe în condiţiile în care toate cele trei dimensiuni au valoare ridicată; în fine, suntem
tentaţi să vedem o combinaţie de cauze interne şi externe dacă congruenţa şi distinctivitatea
sunt ridicate şi consensul e scăzut. Pentru ilustrare, să ne imaginăm scena de mai jos, care sper
că e destul de realistă.
Sunteţi la o adunare studenţească şi vedeţi că un student vociferează la adresa liderului
asociaţiei, este furios, se agită şi porneşte înspre el. Atribuiţi acest comportament firii,
temperamentului respectivei persoane (cauze interne) sau îl puneţi pe seama unor factori
externi ? În acord cu teoria lui H. Kelly, aceasta depinde de informaţiile pe care le deţineţi cu
privire la cele trei dimensiuni. Să luăm, mai întâi, următoarele condiţii: 1) nici un alt
participant nu se comportă la fel (consensul scăzut); 2) ştiţi că studentul despre care e vorba s-
a manifestat violent şi la alte adunări, cu acelaşi lider în aceleaşi împrejurări (congruenţa e
ridicată); 3) l-aţi văzut pierzându-şi cumpătul şi în alte ocazii decât participare la adunări – la
ore, la cantină, la rând când se dau banii de bursă (distinctivitatea e scăzută). Foarte probabil
că în aceste condiţii veţi atribui cauze interne.
Dacă însă: 1) şi alţi studenţi vociferează şi se agită (consensul ridicat); 2) l-aţi văzut pe
studentul respectiv manifestându-se violent şi altă dată, la adunările precedente, cu acelaşi
lider (congruenţa ridicată); 3) aţi văzut că în alte situaţii (cantină, ore etc.) nu s-a comportat
astfel (violent), veţi considera că ieşirile comportamentale ale studentului se datorează
cauzelor externe, caracteristicilor conduitei liderului (minciună, aroganţă, lipsă de logică).
H. Kelly (1972), făcând explicită o supoziţie a demersului său covariaţional privitor la
atribuirea de cauze, a introdus principiul nesocotirii, al neluării în considerare (discouting),
prin care se afirmă că „…rolul unei cauze date în producerea unui efect dat este de neluat în
considerare dacă alte posibile cauze sunt de asemenea prezente” (apud Taylor et al., 1994, p.
8). Oamenii sunt destul de vigilenţi în a opera selectiv cu atribuirea de cauze. Dacă într-un
magazin vânzătoarea îţi zâmbeşte şi se uită galeş la tine, nu înseamnă neapărat că te şi place.
E foarte probabil că o face pentru a vinde. Cauza simpatiei faţă de tine poate fi uşor scoasă în
afară, nesocotită. Dacă însă ştii că ea ştie că nu ai de gând să cumperi ceva, lucrurile se
schimbă: cu mult mai mare probabilitate crezi că îi eşti pur şi simplu simpatic.
6. Atribuirea constituie un proces complex în timpul căruia, cu viteză mai mică sau
mai mare, se derulează, se întâlnesc şi se contrapun inferenţe cu privire la cauze interne şi
cauze externe, succese şi insuccese, comparaţii directe sau indirecte dintre „noi” şi „ceilalţi”.
Proces nelipsit de dificultăţi şi erori, dintre care cele mai frecvente sunt:
a) Eroarea fundamentală a atribuirii, numită astfel fiindcă e foarte des întâlnită şi
confirmată printr-o serie de experimente de laborator (vezi, în româneşte, Doise et al.,
1997), presupune că oamenii au tendinţa de a explica comportamentele semenilor lor
mai mult prin cauze interne, dispoziţii personale, omiţând sau neglijând factorii
externi, cauzele situaţionale. Îi percepem pe alţii acţionând într-un anume fel pentru că
„sunt genul ală de persoane”, „aşa sunt ei” şi nu ne gândim că au fost cumva nevoiţi să
o facă datorită împrejurărilor. Este şi argumentul celor ce susţin că oamenii au soarta
pe care o merită, că săracii sunt astfel fiindcă nu s-u străduit destul. De ce în mod
obişnuit indivizii cad în greşeala de a vedea la alţii prioritar cauze dispoziţionale?
Explicaţiile oferite se înscriu, în general, în termenii psihologiei cognitive, în sensul că
persoanele şi acţiunile lor ne sunt mai accesibile pe plan informaţional şi că a prelucra
datele ce ţin de situaţie înseamnă angrenarea mai multor resurse cognitive, mai mult
efort şi mai mult timp (Gilbert şi Malone, 1995).
S-ar părea că tendinţa de a atribui acţiunilor altora cauze interne scade o dată cu
trecerea timpului din momentul în care s-a consumat acţiunea. Astfel, J. Burger şi J.
Pavelich (1993) au constatat că la câteva zile după alegeri, aproape două treime dintre
cei investigaţi au pus rezultatele pe seama trăsăturilor şi acţiunilor personale ale
alegătorilor, în schimb, după două săptămâni, aceeaşi proporţie (două treimi) s-a
referit la factori situaţionali (apud Baron et al., 1998). Nu este exclus ca schimbarea
diacronică a atribuirilor legate de acelaşi comportament de la dispoziţional la
situaţional să fie determinată tot de resursele cognitive şi timpul avut la dispoziţie: o
durată mai lungă de reflexie a făcut posibilă o cântărire mai atentă a lucrurilor.
b) Efectul actor – observator se găseşte în prelungirea erorii fundamentale, numai că aici
se adaugă comparaţia între judecarea propriilor acţiuni şi judecarea acţiunilor altora.
Mai precis, în calitate de actor, când noi săvârşim o anume acţiune, tindem să-i
atribuim în mai mare proporţie cauze externe decât atunci când, în calitate de
observatori, apreciem cauzele aceleiaşi acţiuni la alţii. Dacă e vorba de ceilalţi, punem
pe prim-plan cauze dispoziţionale. După cum consemnează Baron et al. (1998), studii
mai recente (Malle şi Knobe, 1997) arată că diferenţa actor – observator depinde şi de
tipul de comportamente vizate. Ca actori, oamenii sunt mult mai interesaţi să explice
comportamentele neintenţionate şi neobservabile public, cele intenţionate şi publice
apărându-le evident de propria persoană. Dimpotrivă, ca observatori, preocuparea este
faţă de acele comportamente ale altora care sunt intenţionate şi publice, cele private
fiindu-le, de altfel, puţin sau deloc accesibile.
Deosebirea dintre poziţia de actor şi aceea de observator în actul atribuţional, respectiv
dintre autoatribuiri şi heteroatribuiri, s-ar explica, în principal, prin faptul că atunci
când e vorba de comportamentele noastre avem la îndemână mult mai multe date ale
contextului în care acţionăm, în comparaţie cu situaţiile acţionale ale altora. De aici,
oarecum involuntar, în autoatribuiri prevalează factorii situaţionali, în vreme ce în
heteroatribuiri ne centrăm pe ceea ce e mai facil deductibil – persoanele şi
caracteristicile lor.
c) Atribuirea faţă de propria persoană şi de alţii, faţă de cauze interne şi externe depinde
fundamental dacă ne referim la succese sau insuccese, la realizări sau eşecuri. Există o
tendinţă clară ca succesele noastre să le atribuim cauze interne (inteligenţă, hărnicie,
perseverenţă etc.), iar eşecurilor, cauze exterioare, independente de noi. Acest efect
eroare se numeşte egocentric (self-serving bias) şi este uşor de observat în experienţa
de zi cu zi. Mai mult, el este însoţit aproape automat de gândul că atunci când ceilalţi
au insuccese, acestea se datorează caracteristicilor lor personale, iar dacă au realizări,
mai mult au contat împrejurările. Expresia uzuală din America de Nord: I’m good,
you’re lucky (Eu sunt bun – valoros-, tu eşti norocos) exprimă condensat
egocentrismul în atribuiri. (Problema ce se ridică aici şi asupra căreia voi reveni în
finalul capitolului este în ce măsură acest mecanism este universal uman sau e specific
doar unei societăţi, celor individualiste.) Explicaţiile curente date distorsiunii
egocentrice sunt de natură cognitivistă – la succese ne aşteptăm şi deci preluăm
informaţia ce priveşte intenţiile şi dispoziţiile noastre, ceea ce nu se întâmplă pentru
eşecuri -, dar, mai ales, motivaţională : nevoia de conservare şi creştere a respectului
de sine şi a dorinţei de a apărea într-o lumină favorabilă altora.
În cadrul unei cercetări mai extinse referitoare la reprezentările şi structurile
axiologice ale tinerilor (Iluţ, 1995), în anii ’80 am adresat unui lot de 70 de studenţi
următoarea întrebare: „În viaţă unii tineri reuşesc mai bine, alţii mai puţin bine. Care credeţi
că sunt cauzele reuşitei şi care ale nereuşitei (insuccesului) ?”. Efectuându-se o analiză de
conţinut şi grupând cauzele în dispoziţionale (sârguinţă, perseverenţă, inteligenţă, seriozitate
etc.) şi circumstanţiale (noroc, statutul social al părinţilor etc.), a rezultat distribuţia din
tabelul 1. (Întrebarea fiind deschisă, subiecţii au formulat în cuvinte proprii părerea lor. De
aceea, nici numărul de cauze de un tip sau altul nu este acelaşi. Am contat tocmai pe
mecanismul preeminenţei mentale, pe motivaţiile care, nespecificate de cercetător, apar pe
prim-planul conştiinţei. Vezi în secţiunea 2.2.1. efectul de priming).

Tabelul 1
Relaţia dintre cauză şi reuşită în heteroatribuiri

Cauze dispoziţionale Cauze Total


circumstanţiale
Reuşita în viaţă 250 25 275
Nereuşita în 245 28 273
viaţă
total 495 53 548

Fără a fi nevoie de calcularea lui χ2 se vede cu ochiul liber o diferenţă netă semnificativă
între cauzele dispoziţionale şi cele circumstanţiale şi lipsa, practic, de diferenţă dintre
„reuşită” şi nereuşită” în ceea ce priveşte departajarea pe genuri de cauze. Rezultatele noastre
(vezi şi tabelul 1) confirmă ideea discutată deja, anume aceea a erorii fundamentale şi
divergenţei perspectivale dintre actor şi observatorul extern în procesul atribuţional: cel din
exterior (observatorul) explică comportamentul semenilor lui predominant prin trăsături de
personalitate, spre diferenţă de subiecţii-actori care asociază acest comportament cu
variabilele exogene (circumstanţiale). Şi un studiu al lui Nisbett şi colaboratorii săi (apud
Harvey şi Smith, 1977) arată că, atunci când studenţii au fost puşi să motiveze alegerile
prieteniilor făcute de prietenii lor cei mai buni, ei au invocat caracteristicile acestora (ale
prietenilor lor buni), iar când li s-a cerut să explice alegerea propriilor lor prietenii, au recurs
la trăsăturile celor pe care i-au ales ca prieteni. Perspectivele divergente în atribuirea aceluiaşi
comportament s-ar datora, după cum s-a văzut, şi discrepanţei cognitive subiect-actor şi
observator. Primul are mult mai multe date în legătură cu varianţa actelor sale de conduită
determinate de situaţii diferite pe termen mai lung; el face deci şi comparaţii „retro”, pe când
cel de-al doilea îşi focalizează atenţia în heteroatribuire pe dispoziţii stabile de personalitate.
Să observăm că eroare fundamentală şi divergenţa observator – actor nu sunt, în ultimă
analiză, concurente tendinţei de a plasa selectiv cauzele în interior sau exterior în funcţie de
succes sau insucces. Efectele propuse de cele două teorii se pot combina.
Revenind la ancheta noastră, când studenţii s-au referit la alţii, ei au atribuit într-
adevăr semnificativ mai ridicat cauzele în interior, indiferent de succes sau insucces.
Rugându-i însă să se gândească la câteva reuşite majore (succese) şi nereuşite (insuccese) din
propria lor viaţă şi să exprime cauzele, configuraţia răspunsurilor a fost alta:

Tabelul 2
Relaţia dintre cauze şi reuşită în autoatribuiri

Cauze dispoziţionale Cauze circumstanţiale Total


Reuşită 137 81 218
Nereuşită 73 64 137
Total 210 145 355

Valoarea lui χ2 (=0.10, p<.10) ne indică o asociere pozitivă între localizarea în interior şi
reuşită când e vorba de propria persoană, ceea ce nu s-a întâmplat în heteroatribuire (vezi
tabelul 1). Comparaţia dintre tabelul 1 şi tabelul 2 ne indică clar prezenţa efectului egocentric
şi al celui de divergenţă perspectivală observator – actor. Rămâne de explicat de ce, aşa cum
rezultatele arată, chiar în procesul atribuirilor, cauzele dispoziţionale sunt estimate cu o
pondere semnificativ mai ridicată, deopotrivă pentru reuşită, cât şi pentru nereuşită. O primă
interpretare ar fi pe baza anumitor variabile de personalitate ce intervin în procesele
atribuţionale. O asemenea variabilă este locul perceput de indivizi ca fiind responsabil pentru
comportamentul lor (locus of control). Printr-o scară a locului de control, Rotter (1966) a
găsit că oamenii diferă între ei şi după locul pe care îl desemnează ca având „control” asupra
situaţiilor, în sensul că unii plasează acest loc în interiorul personalităţii lor, alţii în factori
exteriori (indiferent dacă este vorba de succes sau nu). Distincţia nu se confundă desigur cu
aceea dintre introvertit şi extravertit. Putem presupune că, dată fiind configuraţia spirituală de
ansamblu a vârstei lor, tinerii tind şi sub unghiul „locului de control” să fie pronunţat mai
orientaţi înspre interior.
Influenţează extrem de mult, de asemenea, şi instrucţia dată, formularea întrebării. În cazul
nostru, prin conţinutul întrebării date, subiecţii au întreprins o analiză globală (şi poate mai de
suprafaţă) a realizărilor de până acum. Nu este exclus ca ei să fi selectat spontan tocmai acele
succese care să le confirme pozitivitatea eului (să observăm că există un decalaj pronunţat şi
între numărul total de cauze declarate la „reuşite” şi la „nereuşite”, în favoarea primelor).
Faptul că subiecţii au avut de evaluat retrospectiv şi global stimuli diferenţiaţi a antrenat şi
fenomene de proiecţie a propriilor lor scheme şi constructe mentale. Ne gândim aici la
următorul mecanism: în aceeaşi cercetare diferite probe aplicate (inclusiv testul grilei de
repertoriu) atestă predominanţa în câmpul conştiinţei tinerilor (în speţă la studenţi) a
constructelor şi valorilor intelectuale („inteligent”, „cult” etc.). Or, acestea ţin de interiorul
persoanei. Prin urmare, atunci când studenţii s-au referit la explicaţia succeselor sau
insucceselor, ei şi-au centrat spontan, în acord şi cu principiul disponibilităţii (vezi secţiunea
2.2.1), substanţial mai accentuat atenţia pe condiţionările endogene.

2.3.2. Afectivitate, cogniţie, comportament

Este un truism afirmaţia că motivaţia, cunoaşterea şi actele noastre de comportament efectiv


(nu doar verbal) sunt într-o strânsă legătură. E un adevăr banal, dar unul foarte important, iar
depăşirea lui ca generalitate abstractă ne conduce la propoziţii cu un grad mai avansat de
eficienţă gnoseologică şi practică. E de notat, mai întâi, că există un suport motivaţional al
cunoaşterii în însuşi „instinctul orientării” sau al „curiozităţii epistemice”, un vector
motivaţional dat genetic, care, servind până la urmă tot adaptării, are totuşi o autonomie
funcţională. Este clar însă, în al doilea rând, că, în afara acestui motiv de autosusţinere,
cogniţia îşi are mobilul în afectele şi interesele noastre punctuale. Vrem să cunoaştem şi să
cunoaştem cât mai bine, pentru a putea acţiona cât mai eficient. Chiar dacă aplicarea oarecum
automată a unor scheme şi euristici obturează parametrii reali ai persoanelor şi situaţiilor, în
fond, respectiva aplicare, principiul „drumului celui mai scurt”, al „avarismului” în
cunoaşterea obişnuită, serveşte tot unui interes foarte pragmatic: a ne descurca în împrejurări
date cognitive (şi de timp) pe care le avem la dispoziţie. Mai mult, s-a văzut şi în analizele
anterioare când estimarea corectă a persoanelor, comportamentelor şi situaţiilor apare
actorului social ca foarte importantă şi dacă presiunea timpului nu e mare, el va scurta cu mult
mai mare atenţie datele problemei, depăşindu-şi schemele uzuale de gândire. Să remarcăm, în
al treilea rând, că universul motivaţional cuprinde, pe lângă trebuinţe şi scopuri pragmatice
clar formulate şi pe lângă opţiuni axiologice cu bătaie lungă în economia vieţii (valorile), bine
cristalizate şi încrustate în psihicul nostru – care colorează trebuinţele şi scopurile, dar care au
şi o valoare motivaţională de sine stătătoare -, şi un teritoriu mai puţin controlat de conştiinţă,
cel al emoţiilor şi afectivităţii.
Cu menţiunea că emoţiile, reprezentând o combinaţie de răspunsuri fiziologice, stări
subiective cognitive şi manifestări gestuale (în special expresii faciale), sunt văzute ca mai
prompte şi intense decât stările afective propriu-zise (sentimente, atitudini etc.) şi
recunoscând, în acelaşi timp, labilitatea graniţei emotiv – afectiv, să folosim cei doi termeni
ca echivalenţi sau, eventual, să includem emoţiile în afectiv. La acest nivel de aproximare,
tratarea globală (emoţii şi afecte) a conexiunii cu cogniţia şi comportamentul se justifică.
Reinvocând observaţia că – aşa cum veţi putea constata şi în cele ce urmează – câmpul
conştiinţei cotidiene cuprinde, fie şi la modul mai vag, multe rezultate şi concluzii ştiinţifice
cu privire la relaţia afectivitate – cunoaştere, să punctăm în continuare idei mai semnificative
şi recente pe această linie:
 Continuă şi astăzi vechea dispută referitoare la sensul raportului cauzal: emoţiile
preced şi determină cogniţia sau invers ? O poziţie ce îşi găseşte tot mai mulţi aderenţi
este perspectiva neuropsihologică, în acord cu care structura emotivă a creierului
(sistemul limbic, talamusul) a apărut mai devreme decât cea cognitivă şi s-a dezvoltat
cu un mecanism de asigurare a supravieţuirii, care ajută organismul să recunoască
stimulii negativi de cei pozitivi, răul de bune. El a rămas şi în cazul fiinţelor umane,
fiind însă mai primitiv decât sistemul cognitiv (cortexul cerebral, hipotalamusul);
emoţiile continuă să funcţioneze ca un gen de „forţă rapidă”, care permite oamenilor
să reacţioneze prompt la stimuli şi împrejurări ameninţătoare, dar sistemul cognitiv,
prin nota lui de conştienţă, moderează impulsivitatea şi caracterul tranşant al reacţiilor
emotive, strunindu-le pe făgaşul acceptabilului şi raţionalului.
 Dincolo de disputele raportului filogenetic – ontogenetic în funcţionarea relaţiei
afectiv – cognitiv, un lucru apare de netăgăduit: cele două laturi ale psihicului uman
acţionează strâns şi rapid împreună în producerea multor acte de comportament. Şi
ceea ce e cu totul important şi oarecum mai puţin accesibil bunului-simţ este că
afectul şi cogniţia nu numai că se declanşează reciproc, dar se şi determină în calitate
de conţinut specific. Cu alte cuvinte, nu e greu de constatat cum plăcându-ţi de ceva
sau de cineva vei căuta să cunoşti cât mai multe despre respectivul sau că aflarea unei
informaţii, unei ştiri relevante îţi poate produce puternice emoţii. Cercetări sistematice
au dovedit că şi felul în care simţim depinde în mod considerabil de cogniţiile
utilizate.
 Larg acceptată de psihologii sociali în acest sens – al rolului cognitivului în definirea
emoţiilor – este teoria celor doi factori ai emoţiei datorată lui S. Schachter (1964). Ea
afirmă că producerea şi intensitatea emoţiilor se datorează (1) factorului fiziologic,
transformărilor biochimice, dar că ceea ce simţim, conţinutul emoţiei, depinde de (2)
cauza pe care o atribuim emoţiei, cauză ce o căutăm în imediata noastră apropiere.
Pentru orice formă de activare a sistemului nervos, de excitabilitate (arousal), simţim
nevoia să-i identificăm sursa, iar ce considerăm drept sursă defineşte şi felul trăirii
emoţionale. Fiind în stare de arousal, dacă în preajma noastră se găseşte o persoană
atractivă, suntem înclinaţi să numim respectiva stare „atracţia” sau chiar
„îndrăgostire”; dacă surescitarea (arousal) survine după un rateu de depăşire în trafic,
o vom eticheta ca ciudă şi furie pe conducătorul auto din faţă.
 Teoria lui Schachter nu presupune arbitrarietate în numirea surselor exterioare ale
emoţiilor noastre. Dimpotrivă, identificarea poate fi corectă sau nu, în general oamenii
făcând atribuiri valide. Sunt cazuri însă în care oamenii acordă, eronat, unor stimuli
neutri valoarea cauzală în producerea emoţiilor, fenomen numit falsă atribuire
(misatribution). E. Nisbett şi S. Schachter (1966) au demonstrat experimental acest
lucru (apud Taylor et al., 1994). Subiecţilor li s-au dat să mănânce bucăţi de zahăr.
Grupului experimental i s-a spus că va avea simptome fiziologice cum ar fi tremuratul
mâinilor şi palpitaţii, iar grupului de control că nu vor fi simptome fiziologice. Toţi
subiecţii au fost supuşi după aceea unor şocuri electrice. Conform ipotezei, grupul
experimental a pus reacţiile fiziologice (durere) produse de şoc în mare măsură pe
seama efectului bucăţilor de zahăr, în vreme ce grupul de control, neavând o altă sursă
de atribuire, a numit şocurile electrice ca producătoare de durere. Falsa atribuire de
cauză este utilizată în aplicare multor comportamente şi fenomene ale vieţii cotidiene,
de la relaţii de afinitate (îndrăgostirea subită) până la conflicte intergrupale. E. Nisbett
şi S. Schachter au contat şi pe o întrebuinţare pozitivă a inducerii atribuirilor eronate,
în psihoterapie, în sensul că, făcând oamenii să creadă că stările lor anxioase se
datorează unor forţe externe neutre, care, la rândul lor, pot fi mai uşor manipulate şi,
eventual, eliminate din viaţa indivizilor, îi vor aduce pe drumul vindecării. Aşteptările
au fost numai în parte confirmate.
 Studii ulterioare formulării teoriei celor doi factori ai emoţiei au consolidat-o şi
nuanţat-o, arătând că noi avem experienţa subiectivă a emoţiilor şi fiindcă suntem
conştienţi şi înregistrăm reacţiile fiziologice la diferiţi stimuli din jur. Schimbările în
expresiile noastre faciale nu doar reflectă stările emotive, dar uneori le şi modifică.
Cunoscută ca ipoteza feed-back-lui facial (Zajonc et al., 1989, apud Baron et al.,
1998), ea afirmă că propriile expresii faciale, produse de stări interne şi văzute de noi,
determină informaţii care, întorcându-se în creier, influenţează trăirea subiectivă a
emoţiilor. Am putea spune că oamenii zâmbesc nu numai pentru că se simt fericiţi, dar
şi că devin şi mai fericiţi constatând că zâmbesc.
 Bunul-simţ ne spune – şi el e solid susţinut de o serie de investiţii riguroase – cât de
mult influenţează dispoziţiile noastre afective gândurile şi judecăţile ce le emitem;
când suntem într-o bună dispoziţie sufletească avem gânduri senine şi extragem
involuntar din memorie experienţe plăcute; dimpotrivă, într-o #pasă neagră”, şi
viziunile sunt întunecate, memoria ne serveşte informaţii negative, răul este pus cu
predilecţie în faţă. Acest efect, numit al congruenţei dispoziţie sufletească – judecată
(mood-congruent judgement), şi-a vădit importanţa în performanţa unor activităţi.
Astfel, când intervievaţii au fost bine dispuşi, ei au primit un scor mai mare în
evaluarea pentru ocuparea unor posturi, iar medicii aflaţi într-o asemenea stare au avut
un mai mare succes în diagnosticarea corectă (Baron et al., 1998).
 La întrebarea care sunt mecanismele concrete prin care afectul configurează gândurile
şi judecăţile sociale, J. Forgas (1995) propune modelul infuziei afectului, care
asertează funcţionarea a două mecanisme principale: 1) stările afective atrag şi absorb
(priming affect, vezi şi secţiunea 2.2.1.) informaţii consonante cu ele, selectându-le
prin memorie, atenţie şi asociere. Noile informaţii sunt integrate în atmosfera deja
existentă a psihicului nostru, realizându-se congruenţa dintre dispoziţia sufletească şi
judecată. Acest mecanism răspunde, astfel, prioritar de conţinutul gândurilor noastre,
de substanţa lor; 2) afectul acţionează şi ca o indicaţie euristică, un mod rapid de a
face inferenţe cu privire la reacţiile pe care trebuie să le adoptăm faţă de stimuli
specifici din exterior. Mai mult sau mai puţin deliberat, ne consultăm starea afectivă şi
o folosim ca pe reper fundamental în a judeca obiecte, persoane sau evenimente, chiar
dacă între acestea şi dispoziţiile noastre interioare nu există o legătură logică. Dacă
sunt într-o bună dispoziţie, există mari şanse să le apreciez pozitiv şi invers. E în joc
aici principiul minimului efort în cogniţie, cu toate riscurile ce le presupune.
Că efectul infuzează conţinutul gândurilor noastre a fost pus în evidenţă printr-un
experiment de teren efectuat de J. Forgas (1994, apud Baron et al., 1998). El a cerut unui
număr reprezentativ de subiecţi să completeze un chestionar în legătură cu şase conflicte
obişnuite (de exemplu, la ce canal TV să se uite, ce muzică să asculte) şi şase conflicte mai
grave (gelozie, cantitatea de timp petrecută cu partenerul etc.) pe care le-au avut în relaţiile lor
intime, personale. În cazul fiecărui conflict, participanţii la investigaţie trebuiau să estimeze
măsura în care ei sau partenerul lor au fost responsabili pentru respectivul conflict. Subiecţii
care au completat chestionarul după ce au vizionat un film dramatic (trist) s-au autoblamat
sub raportul cauzelor conflictului în mai mare măsură decât cei care au văzut un film vesel şi
accentuat diferit faţă de grupul de control (cei care au fost chestionaţi înainte de a vedea un
film de un gen sau altul). Diferenţele dintre cele trei grupuri au fost foarte mici în cazul
conflictelor obişnuite şi net semnificative cu privire la conflictele grave, serioase, ceea ce
confirmă teoria că stările sufleteşti îşi spun cuvântul mai ales când e vorba de substanţa,
conţinutul gândurilor importante.
Pe tot parcursul acestui subcapitol şi în special în ultima lui secţiune s-au făcut trimiteri,
implicite sau exprese, la relaţia dintre cogniţie, afectivitate şi conduite. Să încheiem cu o
imagine sintetică, reprezentată grafic, văzând interrelaţiile dintre cele trei entităţi atât în plan
intrapersonal, cât şi cel interpersonal, vizat prin excelenţă de psihologia socială. Modelul
avansat de N. Epstein et al. (1988) se refră punctual la viaţa de cuplu familial, dar cititorul îşi
poate da seam cu relativă uşurinţă că el este aplicabil la conjuncţiile diadice în general.

Soţul A Soţul B
Emoţii < ------ > Procese < ------ > cognitive
comportament
↑ ↓ ↑ ↓
procese cognitive emoţii comportament

Fig. 3 : Modelul mediaţiei cognitive în relaţia diadică maritală


(după N. Epstein et al., 1988)

Din schemă se vede cum la nivel interpersonal răspunsurile comportamentale şi


emoţionale ale fiecărui partener rezultă în mod simultan din evaluările cognitive pe care
aceştia le au cu privire la răspunsurile celuilalt şi servesc mai departe ca stimuli ce vor fi
evaluaţi de cei doi. La nivel intrapersonal, emoţiile, comportamentul şi procesele
cognitive interacţionează, rolul fundamental (cu săgeată plină) revenind celor cognitive.
Texte complementare obligatorii :

1) Doise, W. et al., 1997, Psihologie socială experimentală, Iaşi, Polirom (cap. despre
Conformarea socială)
2) Iluţ, P. , 2000, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Iaşi, Polirom (cap. 3, 5, 6)
3) Iluţ, P. , 2001, Sinele şi cunoaşterea lui, Iaşi, Polirom (cap. 1, 2, 3, 4, 6.1.)
4) Radu, I. , 1999, Psihologie socială, Cluj-Napoca, EXE (cap. 11)