Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
COGNIŢIA SOCIALĂ
Prin cogniţie socială se înţelege studierea felului în care oamenii, pe baza informaţiilor
pe care le deţin, fac inferenţe, judecăţi sociale despre indivizi, grupuri, fenomene şi
procese sociale şi despre propria lor condiţie ca fiinţe sociale, despre experienţa lor în
contexte sociale. Câteva precizări pe marginea definiţiei şi conceptului de cogniţie socială
mi se par necesare:
Cogniţia sau cunoaşterea socială este conceptul cel mai cuprinzător, dacă ne
referim la relaţia epistemică dintre om şi societate, şi nu are nici un sens să-l
opunem celui de reprezentări sociale sau chiar, mai grav, să-l minimalizăm în
raport cu acesta, aşa cum procedează unii autori. Fiindcă oricât am dilata înţelesul
„reprezentării”, păstrând în limite decente proprietatea termenului, apare clar că
aceasta este o componentă a procesului complex de cunoaştere socială.
Ca şi în cazul „psihologiei sociale”, expresia „cogniţie socială” desemnează atât
referentul ontic ca atare – gândirea socială a oamenilor – cât şi subdomeniul
ştiinţific care-l vizează – studiul gândirii sociale.
Cogniţia socială se referă şi la cunoaşterea celorlalţi indivizi, dar calitatea lor de
actori sociali, de membri ai unor grupuri şi mai puţin în calitate de persoane fizice
concrete. În manualele americane de psihologie socială, studierii modalităţilor prin
care, pornind de la înfăţişarea fizică, de la expresia facială a emoţiilor, de la
comunicare nonverbală în general, dar şi de la comportamente verbale, noi
percepem şi evaluăm celelalte persoane îi este alocat un capitol special, numit de
regulă „Percepţia persoanei”. Un loc central este ocupat aici de mecanismul
formării impresiilor despre altul, în care joacă un rol semnificativ contrastul dintre
ceea ce este proeminent, ceea ce „sare în ochi” şi fundalul percepţiei. Bineînţeles,
cogniţia socială nu poate fi exclusă din percepţia persoanelor, deoarece schemele,
categoriile, prototipurile prin care îi percepem şi evaluăm pe ceilalţi sunt o
construcţie socioculturală.
În definiţie se afirmă că oamenii fac judecăţi pe baza informaţiilor pe care le deţin.
Desigur, pentru o judecată anume aşa este, numai că oamenii caută mereu
informaţii care să fie cât mai operante şi de mare acurateţe. Cu deosebire atunci
când se întâlnesc cu persoane, grupuri, situaţii şi fenomene noi sau mai puţin
cunoscute, agentul cognitiv cotidian se interesează, adună date, le judecă şi
selectează, se informează de la alţii şi îşi compară judecăţile lui cu ale acestora.
Primele cercetări de cogniţie socială au fost dominate de ideea modelului raţional
de inferenţă la nivelul cunoaşterii comune, ceea ce s-a şi materializat în expresii
de genul „micul om de ştiinţă” (little science man), „savant cotidian” sau „savant
ingenuu”. În modelul raţional era implicată prezumţia că oamenii tind şi sunt
capabili, în remarcabilă măsură, să folosească datele cele mai relevante, să le
organizeze şi să desfăşoare raţionamente logice, astfel încât să ajungă la concluzii
şi decizii corecte. Ei prelucrează cu grijă informaţia, încercând să evite erorile
logice şi deturnările (bias) subiective. Dezvoltarea ulterioară a studiilor de cogniţie
socială a demonstrat că, în dezacord cu predicţiile modelului raţional, metodele
oamenilor obişnuiţi de a culege, selecta şi opera cu informaţiile sociale sunt de
foarte multe ori ilogice. Asupra componentelor mentale, strategiilor şi
distorsiunilor ce intervin în complicatul proces de cunoaştere la nivelul
cotidianului, a realităţii sociale, precum şi asupra produselor acestui proces, ne
vom opri în capitolul de faţă, nu înainte de a face o mică incursiune pe teritoriul
discuţiilor contemporane ce privesc problema subiectului cunoscător în general.
2.1. Schemele mentale şi tipurile lor
Indiferent cât suport înnăscut sau dobândit au ele, structurile mentale ne ajută să facem
faţă unui flux continuu de stimuli, să ordonăm informaţiile şi, astfel, să putem comunica şi
acţiona. În literatura din domeniu, conceptul cu cel mai mare grad de generalitate şi cel
mai des utilizat este cel de „schemă mentală”. El subordonează pe cele de „categorie”,
prototip” şi „stereotip”, deşi la unii autori „categoria” şi/sau „prototipul” sunt văzute ca
structuri distincte. Am optat în expunerea de faţă pentru soluţia de supraordonare a
„schemei”, urmând să tratăm totuşi separat „categoria” , „prototipul” şi „stereotipul” în
calitatea lor de scheme cu mare relevanţă epistemică. Această soluţie are valabilitate dacă
pornim de la accepţiunea termenului „schemă” ca fiind un set organizat şi structurat de
cogniţii despre un anume concept sau stimul, care include cunoştinţe despre acel concept
sau stimul, relaţiile dintre aceste cunoştinţe şi anumite exemple specifice (Fiske şi Taylor,
1991). Schemele se referă la propria persoană, la alte persoane particulare, la roluri şi
instituţii sociale, la grupuri sociale şi naţiuni, la situaţii, evenimente şi fenomene sociale.
Ele au funcţia de a simplifica şi de a face mai rapidă filtrarea şi organizarea informaţiei,
stocarea în memorie şi reamintirea prin urmare, de a lua decizii şi a acţiona cât mai
prompt şi eficient.
Un important aspect al schemelor este că multe dintre ele au o organizare ierarhică, în
vârful ierarhiei situându-se elemente abstracte şi generale, care cu cât coborâm înspre
bază, se specifică în categorii distincte, capătă concreteţe tot mai substanţială, până la
cazuri specifice. Să exemplificăm cu schema mentală „nuntă”. Ştim că la o nuntă sunt cei
doi miri, naşi, socri, rude, prieteni şi alţi invitaţi. Se va bea, se va mânca, se va dansa şi se
vor da cadouri. Există în mintea noastră şi un scenariu general după care un asemenea
eveniment are loc. Elementele de mai sus caracterizează orice nuntă. Mai departe, ne
putem gândi la diferite categorii sau tipuri de nunţi: o nuntă într-un sat tradiţional ştim că
înseamnă ritualuri de cerere a miresei, de rămas bun de la părinţi, muzica va fi de un
anumit fel, mâncarea nu va fi servită de chelneri etc. La un nivel de o şi mai mare
specificitate, schema nunţii presupune exemple de nunţi a căror experienţe am trăit-o şi ni
s-a întipărit în minte.
Asocierea între componentele schemelor ia, adesea, mai degrabă forma unui „ghem
încâlcit”, de marcante inferenţe, decât a unei ierarhii cristaline. S. Taylor et al. (1994)
ilustrează aceasta astfel: un politician, un învăţător şi un clovn sunt exemple de
extrovertiţi. A avea abilităţi de comunicare socială se asociază cu a fi politician, învăţător
sau clovn, dar a avea încredere în sine – cu a fi politician sau învăţător, mai puţin însă cu a
fi clovn. Atributele mai specifice (abilităţi sociale, autoîncredere) pot sau nu să coincidă
cu cel mai general concept extrovertit. Schemele cuprind elemente care nu se ordonează
pe verticală, ci se intersectează în configuraţii particulare pe orizontală.
Exemplul oferit de Taylor et al., precum şi, într-o oarecare măsură, cel cu nunta se
potrivesc mai bine la un gen anume de schemă, acela de categorie. Trebuie reiterat faptul
că schema este un concept cu o sferă mai cuprinzătoare. În exemplul discutat de noi,
nunta, a avea o schemă despre ea implică şi cum trebuie să te comporţi acolo, la ce te poţi
aştepta de la ceilalţi şi, după cum spuneam, o anumită desfăşurare a evenimentelor în
timp. Presupune deci ceva suplimentar faţă de simpla încadrare într-o categorie.
Unii autori însă (Doise et al., 1996; Corneille şi Leyens, 1997; Radu, 1994) apreciază
că în judecăţile sociale, cu atât mai mult când este vorba de grupuri, cel mai de relief
concept lămuritor este cel de categorie (şi categorizare) sau, oricum, că el este prealabil în
explicaţia cogniţiei celui de schemă (Augoustinos şi Walker, 1995). Simplu spus,
categoria reprezintă o clasă de obiecte ce reprezintă trăsături comune, grad mare de
similaritate. Este într-un fel ceea ce în logica clasică se numeşte sfera noţiunii. Diferenţa
de principiu dintre psihologia socială şi logică este că prima se interesează de mecanisme
reale prin care oamenii categorizează obiectele, fac distincţii intercategoriale, şi nu de
apartenenţa după criterii logico-formale la o clasă sau alta. Dar, cu certitudine că cele
două laturi sunt legate, iar astăzi logicile pragmatice, venind dinspre formal, se întâlnesc
cu psihologia cognitivă sau cu psiho-logica, cum ar mai putea fi ea denumită (Bem, 1970).
Să punctăm în continuare câteva note definitorii şi caracteristici ale categoriilor:
Categoriile, cu atât mai pregnant cele sociale, nu se referă la o proprietate a
indivizilor dintr-o clasă, ci există mai degrabă în configuraţii de „ciorchine”
(cluster) adică legate polimorf unele de altele. Când ne gândim la categoria
„bişniţari” nu avem în vedere doar faptul că fac bişniţă, ci şi că au un anumit
limbaj, anumite atitudini faţă de lume şi viaţă. Sau, şi mai proeminent, pe escroci îi
caracterizăm nu doar ca mincinoşi, gata oricând să înşele, ci şi ca versaţi în
relaţiile sociale, ştiind să inspire încredere.
După cum anticipam discutând despre scheme, categoriile sunt structurate pe
verticală, în sensul că există niveluri diferite de abstractizare pe care le oferă ele.
E. Rosch (1978) arată că trei asemenea niveluri sunt semnificative: nivelul supra-
ordonat, nivelul de rang mijlociu şi nivelul sub-ordonat. Nivelul de mijloc este
numit şi cel de bază, pentru că el este optim în cogniţie; cel supra-ordonat, fiind
general, înglobează mulţi indivizi cu caracteristici multiple şi deci este slab
indicativ, pe când cel sub-ordonat, incluzând multă concreteţe şi multe detalii,
pretinde un considerabil efort cognitiv. Nivelul de bază este cel mai eficient,
maximizând diferenţele şi asemănările intercategoriale. Dacă luăm de pildă,
noţiunea de preot, în calitate de categorie bazală ea apare mult mai uşor de definit
decât cea supra-ordonată, de intelectual, şi decât cele sub-ordonate, particulare, de
preot ortodox, preot catolic, greco-catolic, reformat.
Există şi o structură pe orizontală a categoriilor, în sensul, semnalat deja, al
constelaţiilor de atribute, dar şi în sensul că sunt detectabile – şi oamenii obişnuiţi
le percep ca atare – categorii cu graniţe bine conturate, în timp ce altele sunt
ansambluri sau mulţimi vagi (fuzzy), numite astfel de la L. Zadeh (1965) încoace.
Filosoful şi economistul american de origine română Georgescu-Röegen (1979)
face, pe această linie, distincţia dintre noţiunile discrete, aritmomorfice – cum ar fi,
să spunem, mulţimea numerelor impare – şi noţiunile dialectice, care au
proprietatea de a fi „înconjurate de o regiune de penumbră”. Noţiunile dialectice,
proprii domeniului sociouman, sunt distincte, dar nu discret (aritmomorf) distincte,
iar spiritul de fineţe poate, prin limbajul natural să surprindă şi să comunice
informaţii bazate pe ele. Georgescu-Röegen afirmă cu privire la aceasta: „…Ionuţ
şi cu mine ştim perfect ce vreau eu când îi spun să fie cuminte, deşi la un
interogatoriu nici unul din noi nu ar putea explica exact ce înţelege prin asta” (p.
140). Probabil că „ştim perfect” comportă rectificări, dar observaţia are acoperire
şi a fost, de altfel, explorată în viziunea etnometodologiei, mai ales prin „luatul ca
de la sine înţeles” (taked for granted).
Rothbort şi Taylor (1992, apud Corneille şi Leyens, 1997), reluând distincţia
dintre categorii naturale, categorii artificiale (artefactuale) şi categorii sociale,
arată că acestea din urmă sunt considerate de oamenii obişnuiţi drept categorii
naturale. Ei spun că aceasta s-ar datora faptului că atât în cazul categoriilor
naturale – care se referă la o realitate ce ar exista şi fără activitate umană (un
munte, un lup, un măr etc.) -, cât şi în cazul celor sociale (etnii, profesii, trăsături
de personalitate etc.), oamenii prezumă în mod obişnuit existenţa unei esenţe ce
caracterizează categoria respectivă, spre deosebire de categoriile ce se referă la
artefacte, produse ale activităţii umane (maşinile, podurile, clădirile etc.), cărora li
se ataşează îndeobşte o esenţă.
Esenţialismul psihologic, adică fenomenul prin care se atribuie categoriei o
trăsătură sau o combinaţie de trăsături subiacentă, de „esenţă tare”, este implicat
din plin în categoriile sociale, deşi ele au, altfel, un pronunţat caracter de arbitrare
şi fragilitate. Adică, una este să spui că esenţa mamiferelor constă în aceea că sunt
vertebrate care nasc pui vii şi alăptează – că există o esenţă a rasei albe, a
balcanicului, a introvertitului. Am putea afirma că referitor la sociouman (şi
psihosociologic) „esenţele” sunt mai degrabă în capul oamenilor decât în realitate.
Aş reaminti aici că, desigur, în cele din urmă, toate noţiunile şi categoriile sunt
constructe ale minţii noastre; numai că pentru unele referenţialul ontic este bine
circumscris („cal”, „măr”, „munte”, „zăpadă”), pe când nu acelaşi lucru se poate
spune despre „balcanism”, „asiatic”, „român”, „ardelean” şi aproape toate
categoriile socioumanului. (Să menţionăm, în treacăt, că esenţialismul este sever
criticat nu doar ca falsă judecată a simţului comun, ci şi ca obişnuinţă de gândire în
filosofia socioumanului şi în disciplinele socioumane.)
După cum se poate sesiza şi cu ochiul liber, există o destul de mare coincidenţă între datele
oficiale şi estimările subiecţilor, confirmate şi de valoarea indicelui de corelaţie (r = 0,62), de
unde autorii trag concluzia că stereotipurile nu sunt false percepţii.
Datele şi interpretările oferite de C. McCauly şi C. Stitt au fost privite însă cu mult scepticism
în comunitatea ştiinţifică, pe motivul că itemii consideraţi de ei nu sunt relevanţi pentru
conţinutul stereotipurilor. În primul rând, pentru că trăsături ca „lenea”, „superstiţia” ş. a. m.
d., atât de pregnant incluse în stereotipuri, nu sunt prinse în statistici. În al doilea rând,
stereotipurile nu numai că descriu caracteristicile unui grup, dar au şi explicaţii şi „teorii”
pentru trăsăturile de personalitate şi comportamentale descrise. Cum s-ar spune, stereotipurile
vizează deopotrivă „fenotipul” grupului, ca şi „genotipul” lui. De exemplu, cu privire la faptul
dacă a terminat sau nu liceul, prin stereotipuri se stipulează şi de ce şi în ce condiţii
(Augoustinos şi Walker, 1995). Oricum, multe alte studii, ca şi istoria şi practica de zi cu zi ne
arată că este un clişeu să judecăm stereotipurile în bloc, ca false în raport cu datele concrete
reale.
E probabil însă că cele mai multe stereotipuri sunt false percepţii şi interpretări şi sunt
disfuncţionale în relaţiile dintre oamenii şi grupuri. De aceea, o chestiune de mare
rezonanţă practic-aplicativă este surmontarea, diluarea lor. Fenomenul de diluţie a fost
amplu investigat în psihologia socială, scoţându-se în evidenţă că subiecţii umani,
fiind confruntaţi cu informaţii transcategoriale, prin contactul cu membrii contra-
stereotipici şi prin alte procedee, sunt receptivi în a renunţa la stereotipizări rigide, pot
judeca nuanţat persoanele, în funcţie de apartenenţa lor la mai multe grupuri sociale,
sunt strategi abili în manipularea evaluărilor. Constatări de acest fel au fost pe larg
analizate la V. Yzerbyt şi G. Schadon într-o lucrare tradusă recent în româneşte
(1997). Voi încheia însă, spunând că, dincolo de rafinamentele dezvăluite de studiile
de cogniţie socială, oamenii vor renunţa în masă la anumite stereotipuri, prejudecăţi şi
discriminări, învăţând din practica cotidiană şi socio-istorică că asemenea
comportamente se întorc împotriva intereselor lor. Dacă ne referim, de pildă, la
procesul de etnificare – aducere în faţa factorului etnic -, e foarte probabil ca masele,
pe termen mijlociu sau lung, să-şi dea seama că beneficiile sunt preponderent de
partea elitelor etnice, iar costurile (inclusiv de multe vieţi omeneşti), suportate cu
deosebire de ele.
Aşa cum s-a putut întrezări şi din comentariile şi exemplele expuse până acum, schemele
mentale servesc agentului cognitiv în operarea mai rapidă şi cu mai puţin efort la nivelul
tuturor principalelor procese de însuşire şi prelucrare a informaţiei: în percepţie şi atenţie
(căutarea şi culegerea informaţiei), în memorie (stocare, clasare şi regăsire), în inferenţe,
interpretări şi evaluări. Să aducem în continuare argumente în plus şi să le sistematizăm:
Este limpede că noi nu percepem la fel şi nu acordăm aceeaşi atenţie tuturor
elementelor din mediul înconjurător, apropiat sau mai îndepărtat. În cazul stimulilor
sociali, selectivitatea şi filtrajul îşi spune şi mai mult cuvântul, aceştia fiind atât de
numeroşi şi complecşi, accesibili nu doar direct, ci şi indirect, în special prin mass-
media. Schemele preexistente, în întâlnirea cu un indicator al obiectului pe care îl
reprezintă, ne trimit imediat în căutarea celorlalţi indicatori, în întregirea, potrivit
principiului gestalist, a conturului respectivului obiect social (persoană, situaţie,
comportamente de rol). Sporindu-ne atenţia când în apartamentul vecin se aud voci
puternice, vom afla şi alte detalii care însoţesc o ceartă în familie. Este important de
reţinut că existenţa prealabilă a schemelor în mintea noastră ghidează atenţia şi în sens
contrar, concentrându-ne asupra elementelor care „ies” din schemă, care nu o
confirmă. De pildă, fiind normale, nu vom contabiliza prea mult gesturile frizerului cu
foarfeca şi piaptănul în timp ce ne tunde, vom intra însă imediat „în priză” dacă, în
toiul acţiunii, se apucă să mănânce.
Informaţiile consonante cu schema mentală se întipăresc mai bine şi mai rapid în
memorie şi le regăsim cu mai mare uşurinţă în procesul de amintire, reproducere.
Efectul schemelor mentale în reproducerea unui material a fost dovedit experimental şi
de C. Cohen în 1981 (apud Taylor et al., 1994). El a prezentat subiecţilor o casetă
video care înfăţişa o femeie cu bărbatul său în activităţile domestice. La jumătatea
dintre subiecţi li s-a spus că femeia este bibliotecară, celeilalte jumătăţi că este
chelneriţă. Femeia şi contextul aveau atât caracteristici ce se potriveau schemei
(categoriei) de bibliotecară (ochelari, de exemplu), cât şi celei de chelneriţă
(preocupată de mâncăruri). Subiecţii şi-au amintit detalii mult mai multe şi mai exacte,
consonante cu schema (categoria) indicată de cercetător, atât imediat după experiment,
cât şi o săptămână mai târziu.
Dar, ca şi în cazul atenţiei, uneori materialul care este în contrast cu schema este mai
bine memorat şi reprodus. În tot cazul, cercetările experimentale au arătat că,
indiferent dacă informaţiile sunt consonante sau disonante cu schema deţinută, ele sunt
mai bine reţinute şi reproduse decât cele irelevante pentru schemă. Se pare că
fenomenul are legătură cu facilitarea învăţării. S-a evidenţiat, într-adevăr, că
informaţiile care contrazic schema sunt mai uşor de amintit fie atunci când subiectul
are o schemă vagă, puţin organizată, fie când ea este foarte bine structurată şi
dezvoltată. Aceasta deoarece indivizii care sunt în procesul de cristalizare a schemei
asimilează, compară şi îşi reamintesc tot felul de informaţii (inclusiv cele care se vor
vădi neconcordante cu ea), pe când cei foarte familiarizaţi cu un domeniu, posedând
deci scheme ferm conturate, recunosc foarte repede elementele contrastante, le dau
atenţie mai mare şi le vor reproduce mai bine. Studiile de cogniţie socială sugerează
că, la scară statistică, la indivizii ce au scheme de nivel mediu de structurare (definire),
atenţia şi memoria sunt mai selective, în sensul consonanţei cu schema.
Schemele mentale măresc viteza de prelucrare a informaţiei. Într-un experiment,
Marcus (1977, apud Stephan şi Stephan, 1985) a citit propoziţii ce caracterizau unele
comportamentul dependent, altele comportamentul independent. Subiecţii care aveau
o schemă de sine ca fiind independenţi au identificat mult mai bine şi mai repede
propoziţiile şi cuvintele ce descriau independenţa, iar cei cu schema de sine de
dependenţă, pe cele ce descriau acest tip de comportament. Identificare atributelor ce
descriau contrariul schemei de sine s-a făcut mai încet. Însă, indiferent dacă
comportamentele descrise erau tipice pentru ei sau nu, subiecţii care aveau o schemă
de sine (independenţi sau dependenţi) au indicat mult mai rapid caracteristici de un fel
sau altul decât subiecţii care nu aveau astfel de scheme. În general, schemele
accelerează procesarea informaţiei, dar sunt situaţii în care evocarea unor scheme ce
cuprind o mulţime de elemente, care nu sunt perfect consonante, încetineşte formarea
unei păreri sau luarea unei decizii. Când e vorba, spre pildă, de a asista sau nu la
conferinţa unei personalităţi despre care ai o reprezentare (schemă) ambivalentă, vei
cântări mai mult dacă să participi sau nu, decât dacă nu ai avea nici o schemă.
Am văzut cum, în cazul atenţiei, structurile mentale te îndeamnă să cauţi elementele
pe care nu le-ai sesizat încă, dar care ar trebui, conform schemei, să fie asociate cu
cele pe care le-ai perceput deja. Dacă nu găseşti însă informaţiile „cerute” de schemă,
aceasta le completează imediat. Schemele au, cu alte cuvinte, şi funcţia ca printr-o
inferenţă automată să completeze tabloul informaţional. Suntem cumva în
proximitatea teoriei atribuirii, dar e vorba de atribuiri făcute instantaneu. Întâlnind o
persoană care ţi se pare de al început prietenoasă, automat o vei considera tandră, gata
să-ţi sară în ajutor, probabil extrovertită. În prelungirea acestui mecanism au loc şi
interpretările acordate unor fapte, comportamente, situaţii. De nenumărate ori, doctorii
îşi dau seama repede despre ce fel de boală este vorba pornind de la simptome simple
şi puţine, ceea ce pentru un necunoscător e imposibil.
În confruntarea schemelor cu realitatea empirică aproape întotdeauna apare în prim-
plan comparaţia dintre „la ce m-am aşteptat” şi „ce am găsit”. Or, măsura în care
cele două planuri coincid este o puternică sursă de satisfacţie sau insatisfacţie. Dacă
experienţa întâlnită se suprapune peste aşteptările înscrise în schemă – cu atât mai
mult dacă le întrece (pozitiv) – vei fi mulţumit, iar când realitatea este sub aşteptări
apare nemulţumirea, frustrarea şi până la urmă, mânia. Respectiva problemă a mai fost
tratată şi în termenii coincidenţei dintre rolurile anticipate şi rolurile efectiv jucate. Nu
puţini studenţi din anul I resimt subiectiv mari disparităţi între felul cum şiu-au
închipuit (reprezentat) statutul şi rolul de student şi realitatea „crudă”. Apoi, aşteptările
schemale de soţ sau soţie fericită, dinaintea căsătoriei, rareori se confirmă subiectiv pe
deplin, în timpul căsniciei.
Întâlnirea dintre structurile noastre mentale şi datele realităţii concrete nu conduce,
desigur, în mod necesar la dezacorduri. În cele mai multe cazuri, cele două planuri se
armonizează. În primul rând noi alegem situaţiile astfel ca să ne confirme structurile.
În al doilea rând, pentru că percepem, judecăm, raţionalizăm (justificăm) în aşa fel
datele realului, încât să nu fie în disonanţă cu schemele noastre. În al treilea rând şi
foarte frecvent, ne modificăm sau schimbăm radical respectivele scheme.
Funcţionează însă, în al patrulea rând, şi fenomenul prin care schemele se impun
realităţii, transformând-o în conformitate cu aşteptările cuprinse în ele. Prin însuşi
faptul că te aştepţi la ceva şi crezi intens că se va împlini, el se şi îndeplineşte –
fenomen numit „profeţii care se autoîndeplinesc”.
Expresia profeţii care se autoîndeplinesc sau care se autorealizează este legată în
calitate de concept ştiinţific de numele lui R. K. Merton, care a scris un studiu cu acest
titlu (The Self-Fulfilling Prophecy, 1957). El oferă ca exemplu cazul unui zvon
fantezist (fără bază reală) despre iminenţa falimentului unei bănci, zvon care,
împingând pe majoritatea depunătorilor să-şi retragă banii, a dus realmente la
falimentul băncii.
Sociologul american interpretează prin prisma profeţiilor care se autorealizează şi
fenomene mai complexe, ca de pildă, relaţiile interetnice din SUA: albii îi percep pe
negri „pe bază de fapte” ca neinstruiţi, uitând sau neglijând că ei sunt astfel tocmai
datorită unor stereotipuri şi practici ale albilor, datorită profesării unei anticipaţii
autorealizante.
Practica cotidiană, ca şi studiile experimentale riguroase arată că schemele mentale
care funcţionează cu referire la ceilalţi le afectează acestora profund imaginea de sine
şi, în consecinţă, comportamentele lor. S-a constatat, bunăoară, că dacă unor elevi cu
performanţe şcolare mediocre li s-a comunicat de către persoane percepute ca având
un înalt prestigiu (cercetători psihologi) că au obţinut cele mai bune rezultate din clasă
la testele de inteligenţă – testele nu fuseseră de fapt concrete -, ei şi-au îmbunătăţit
sensibil situaţia la învăţătură (apud Roşca, 1972). Să notăm însă că o anume idee
(schemă) se (auto)împlineşte, accentuând realizarea unei posibilităţi dintr-un potenţial
mai vast, numai în anumite condiţii şi limite. Nu orice copil va putea ajunge la orice
performanţe doar pentru că i s-a spus de către alţii semnificativi că este inteligent. Să
reţinem apoi că multe scheme, idei, aprecieri, prin faptul că au fost emise şi percepute
produc contrariul lor sau, oricum, nu se îndeplinesc, tocmai pentru că au fost
promovate. Pe un adolescent, spusa unei persoane semnificative (părinte, profesor
etc.), conform căreia nu va ajunge niciodată să termine o facultate, îl poate mobiliza
atât de puternic încât va reuşi să fie licenţiat. Sau afirmaţia repetată că va fi muritor de
foame îl va împinge să se realizeze material.
Determinările multiple şi neunivoce pe care le au schemele (părerile) noastre
privitoare la alţii asupra concepţiei acestora despre sine au fost evidenţiate şi
experimental. W. Swann şi R. Ely (1984 apud Taylor et al., 1994) s-au întrebat ce se
întâmplă atunci când persoanele care au o anumită concepţie despre sine (extravertit –
introvertit) interacţionează cu persoane care îi percep şi evaluează exact contrar. Cei
doi cercetători au introdus pe lângă extravertit – introvertit şi variabila certitudine (cert
incert). Având deci două grupuri – cei ce percep şi evaluează şi grupul-ţintă -, precum
şi două variabile cu două valori fiecare, rezultă opt combinaţii posibile: evaluatori care
apreciază ca singură extrovertirea la persoanele-ţintă, cei care nu sunt singuri în a-i
califica astfel, …, subiecţii-ţintă care sunt siguri că sunt introvertiţi etc. În urma inter-
acţiunilor s-a constatat că, în final, s-a impus punctul de vedere al persoanelor-ţintă,
concepţia de sine a triumfat în faţa aşteptărilor iniţiale ale celor cu care au venit în
contact. Numai când subiecţii-ţintă au fost nesiguri dacă sunt extrovertiţi sau
introvertiţi, iar evaluatorii siguri în legătură cu aşteptările (caracterizările) lor, s-a
modificat concepţia de sine. Aşadar, aşteptările celorlalţi în legătură cu noi au efecte
asupra comportamentelor noastre, însă doar în limitele în care nu contravin concepţiei
bine conturate (sigure) despre noi înşine.
Funcţionarea schemelor mentale are loc într-un spaţiu cognitiv mai larg, care include procese
de culegere a informaţiilor, compararea şi evaluare valorii şi a credibilităţii, integrarea lor şi
formularea, prin inferenţe, a unor judecăţi sociale. În toate aceste etape pot surveni – şi de cele
mai multe ori se şi întâmplă aşa – o serie de distorsiuni. Studiile de cogniţie socială confirmă
tot mai mult ideea că oamenii obişnuiţi nu sunt deloc ilogici şi exclusiv pasionali în gândirea
despre social, dar, în acelaşi timp, nici perfect raţionali. Imaginea actorului cognitiv comun ca
„savant cotidian”, promovată în cercetările de debut, a fost puternic amendată prin investigaţii
şi interpretări ulterioare.
Fig. 2: Evaluarea adevărului unei judecăţi sociale : „Sunt blondele mai distractive ?
” (după Taylor et al., 1994).
Din figura 2 se poate observa cum cel care a pornit cu ideea că blondele sunt mai
distractive va „forţa” astfel şi interpretările încât „faptele” să-i confirme „teoria”. Desigur, în
nenumărate cazuri, indivizii nici nu parcurg toate etapele menţionate. Pentru foarte mulţi
confirmarea se face direct de la pasul 1 la pasul 5, suportul empiric fiind acela că au văzut
multe blonde care se distrau de minune. La nivelul cunoaşterii cotidiene oamenii au tendinţa
de a opera cu exemple, cazuri concrete accesibile lor, şi nu cu date statistice care, de altfel,
nici nu sunt atât de la îndemână. Vom vedea însă, în secvenţele următoare, că în funcţie de cât
de mult afectează interesele lui majore luarea unei decizii ce se sprijină pe cunoaşterea
socialului, individul în cauză se mulţumeşte cu anumite scheme mentale, confirmate de
realitate imediată, sau se străduieşte să găsească argumente tari, de ordin statistic. Una este să
consideri că blondele sunt mai distractive şi alta să crezi că vei reuşi la examenul de admitere
la o anume facultate. În cazul din urmă te vei interesa de numărul de locuri, de concurenţa
existentă şi de alte date statistice şi calitative.
Lăsând cititorul să încerce a trece paşii redaţi în figura 2 şi în cazul altor judecăţi sociale –
una mult profesată în mentalitatea (rurală) de la noi era şi, în parte, mai este aceea că „femeile
care fumează nu sunt serioase” -, voi menţiona, în legătură cu verificarea faptică a „teoriilor”
noastre, că şi la nivelul cunoaşterii ştiinţifice există tendinţa din partea cercetătorilor de a-şi
confirma teoriile prin siluirea realităţii. Un ataşament exagerat faţă de propriile teorii îi face
pe mulţi să muncească din greu pentru a aduna (şi selecta) probe care să le confirme teoria, şi
nu care să-i testeze validitatea. Să notăm că atât pe palierul cunoaşterii cotidiene, cât şi pe
acela al cercetării sistematice, distorsiunile nu sunt, în general, deliberat practicate, ci spontan,
inconştient. Tocmai de aceea sunt distorsiuni şi mai greu de demontat, autorii lor fiind ferm
convinşi că au dreptate şi că au procedat corect.
În cazul producţiilor ştiinţifice, distorsiunile de confirmare, cum se numesc ele, sunt mai
uşor de detectat, stând în vizorul specialiştilor din domeniu. În activitatea de zi cu zi ele sunt
mult mai frecvente şi îngroşate, neexistând, în afara lecţiilor uneori aspre ale vieţii, instanţe
speciale de sancţionare. Fenomenul prin care, în cogniţia socială, oamenii cred într-o legătură
strânsă dintre anumite caracteristici a fost denotat prin expresia „iluzie corelaţională” sau
„corelare iluzorie” (illusory correlation). Este şi cazul exemplului din figura 2, cu blondele,
multiplicabil însă aproape la infinit: „oamenii graşi sunt veseli”, „bărbaţii scunzi sunt foarte
ambiţioşi”, „tinerii de astăzi sunt foarte obraznici”, „românii sunt şmecheri” etc. Este
important de reţinut că respectivele corelaţii – în domeniul stereotipurilor sunt cu totul
transparente – pot să fie adevărate sau nu, după criteriul statistic. Cuvântul „iluzoriu” are în
vedere faptul că oamenii obişnuiţi substituie scrutarea atentă a realităţii cu credinţa lor de
monolit că aşa stau lucrurile.
Cufundat într-un spaţiu informaţional hipercomplex, actorul social cotidian este
condamnat să opereze selecţii, filtraje, să adopte mai mult sau mai puţin deliberat diferite
strategii de simplificare, de reducere a volumului de date şi a modalităţilor de inferenţe. În
textele de specialitate, expresiile „drumul mintal cel mai scurt” sau „scurtături mentale”
(mintal shortcuts) desemnează faptul că şi în activitatea de cunoaştere majoritatea oamenilor
urmează legea minimului efort. Ei utilizează diverse strategii euristice pentru a obţine
informaţii şi concluzii care să fie concomitent: 1) cât mai simple şi mai uşor de realizat; 2) de
o cât mai mare acurateţe şi fidelitate în timp. Să ne oprim în continuare, urmându-i în mare pe
R. Baron et al. (1998), asupra principalelor tipuri de euristici:
a) În euristica reprezentativităţii sau a judecării prin asemănare, raţionamentul practicat
este acela conform căruia, cu cât un individ este mai asemănător cu membrul tipic (prototip)
al unui grup, cu atât este mai mare probabilitatea ca el să aparţină grupului respectiv . Cât de
validă este această regulă ? Există un temei psihosocial al corectitudinii ei, deoarece indivizii
care trăiesc într-un anume grup ajung, prin conformare, să semene între ei şi, pe de altă parte,
cei care seamănă între ei au tendinţa de a se grupa împreună. Practica de zi cu zi ne arată că
oamenii folosesc acest raţionament, cu deosebire în iniţierea contactelor cu persoane până
atunci necunoscute, şi că el funcţionează. Dar tot experienţa cotidiană ca şi studiile
experimentale indică cât de mult putem greşi adoptând o asemenea strategie.
A. Tverski şi D. Kahneman (1973), doi reprezentanţi de frunte ai psihologiei cognitive, au
realizat următorul experiment: subiecţilor li s-a cerut să aprecieze cu ce probabilitate o
persoană imaginară, pe nume Jack, este inginer, el fiind selectat din o sută de indivizi. Unora
dintre participanţi li s-a spus că 30 din cei o sută de indivizi erau ingineri, celorlalţi că 70
dintr-o sută erau ingineri. Mai departe, o jumătate dintre subiecţi nu au mai primit alte
informaţii, în vreme ce celeilalte jumătăţi, pe lângă informaţia iniţială cu privire la numărul de
ingineri din totalul persoanelor, s-u adăugat descrieri ale individului Jack. Descrierile erau fie
în consens cu imaginea tipică a inginerului (preocupat de calcule, de exemplu), fie neutre în
comparaţie cu aceasta. Când subiecţii au primit doar informaţii cu privire la procentul de
ingineri, ei au apreciat, în general, probabilitatea ca Jack să fie inginer în funcţie de aceste
procente (30 %, respectiv 70 %). În schimb, atunci când li s-au oferit descrieri ale persoanei
lui Jack, acestea au primat asupra procentajului. Subiecţii au avut tendinţa de a-l considera pe
Jack inginer sau nu, în funcţie de cât semănau descrierile făcute cu imaginea stereotip despre
inginer. Euristica reprezentativităţii a fost mai eficientă decât raţionamentul bazat pe proporţii,
ceea ce se numeşte greşeala proporţiei de bază (base rate fallacy).
Să observăm că experimentul redat mai sus nu dovedeşte nicidecum faptul că în viaţa de
toate zilele euristica reprezentativităţii este eronată. El arată doar că ea este foarte puternică,
nu că în mod automat este şi falsă. Cu atât mai mult cu cât în condiţii obişnuite oamenii au la
îndemână nu frecvenţele, proporţiile de bază ale unui tip social în populaţia totală sau într-un
anumit gen de populaţie, ci asemănări ale persoanelor concrete cu tipul reprezentativ.
d) Efectul falsului consens este destul de răspândit, dar nici pe departe universal. Mai cu
seamă pentru calităţi înalt dezirabile, oamenilor le place să creadă că sunt unici şi nu comuni,
efect numit prin simetrie faţă de primul al „falsei unicităţi”. Mulţi indivizi, dacă nu
majoritatea, se consideră peste medie în ceea ce priveşte deşteptăciunea. Această observaţie,
atât de la îndemână, dar care este greu de dovedit prin mijloacele cunoaşterii comune, a fost
confirmată prin numeroase studii experimentale în care „deştept” a fost operaţionalizat şi
specificat subiecţilor. Un corolar al efectului falsei unicităţi este că mulţi oameni estimează că
ideile pe care ei le dezavuează, ceilalţi din comunitate le acceptă, efect numit al ignoranţei
pluralistice. S-a constatat, de pildă, că studenţii (americani) se văd pe ei înşişi ca acceptând
mai puţin ideea consumului de alcool decât o fac semenii lor studenţi (Pretince şi Miller,
1993, apud Baron et al., 1998). Explicaţia efectului falsei unicităţi şi a ignoranţei pluralistice
se înscrie, în opinia cognitiviştilor, tot termenii disponibilităţii informaţiei, în sensul că
propriile păreri sunt mai uşor şi repede accesate decât cele ale altora. Personal, consider că
apelul la mecanismele legate de construcţia sinelui şi a stimei de sine în conjuncţie cu
dezirabilul social – inclusiv unicitatea ca valoare importantă în cultura modernă euro-
americană – ar aduce un plus semnificativ în înţelegerea problemei.
f) Foarte apropiat încadrării este efectul ancorării, prin care se înţelege că, în judecăţile
noastre apreciative, contează şi punctul de referinţă de la care pornim. S-a constatat
experimental că, de pildă, chiar agenţi de vânzări imobiliare au fost semnificativ influenţaţi în
negocierea preţurilor la cumpărarea de case de preţul pretins iniţial (manipulat experimental).
Importanţa punctelor de referinţă, a „ancorelor”, în aprecieri a fost dovedită şi de următorul
experiment (Plous, 1989). La aproape 1500 de studenţi (din SUA) li s-a cerut să estimeze
probabilitatea unui război nuclear. Înainte de a realiza respectiva estimare un lot de subiecţi a
fost expus unei ancorări mai scăzute, solicitându-li-se să spună dacă şansa izbucnirii
războiului este mai mică sau mai mare de 1 %, un alt lot, la o ancorare ridicată – şansa mai
mică sau mai mare de 90 % -, iar cel de-al treilea lot nu a primit nici o „ancorare”. Subiecţii
au fost rugaţi apoi să estimeze individual şansele exacte de izbucnire a unui război nuclear
între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Cei ancoraţi mai jos au estimat şansele de 10,1 %, cei
cu ancorare ridicată – la 25,7 %, iar cei neancoraţi – la 19, 1 %. Efectul punctului de referinţă
de pornire este evident. Se pare că odată stabilite nişte puncte de ancorare în legătură cu o
problemă discutată, estimările oamenilor tind să fie legate de ele, deşi, la o „judecată la rece”,
informaţiile şi aprecierile iniţiale de acest fel n-ar trebui să aibă impact asupra judecăţilor
ulterioare. „Ancorările” încurajează aplicarea principiului minimului efort de gândire, dar,
după cum vedem, în cazul de faţă principiul respectiv conduce la costuri cognitive (erori).
Atribuirea este un tip special de inferenţă în cogniţia socială, prin care încercăm ca, pe
baza observării comportamentelor indivizilor, să deducem ce cauze, motive, intenţii, atitudini
şi trăsături de personalitate i-a determinat să acţioneze într-un fel sau altul. În unele manuale
de psihologie socială atribuirea e inclusă într-un capitol separat de cel al cogniţiei sociale,
numit „Percepţia socială” sau „Cunoaşterea celorlalţi” (vezi Baron şi Byrne, 1991; Baron et
al., 1998), ori i se rezervă unul special, cum se întâmplă la R. Taylor et al. (1994), la W.
Doise et al., (1996), la I. Radu et al., (1994) sau la C. Sthepan şi W. Stephan (1985).
Subsumarea ei percepţiei sociale şi cunoaşterii celuilalt are în vedere faptul că atribuirea se
referă la inferenţe plecând de la percepţia unor persoane concrete, în timp ce cogniţia socială
are ca obiect socialul în sens mai larg. Graniţa dintre „ceilalţi” şi social este însă cu totul
mobilă, iar câtă suprapunere de conţinut concret există între euristicile cogniţiei sociale şi
procesul atribuţional este demonstrat şi de faptul că efectul „falsului consens” şi cel al „falsei
unicităţi” e tratat la Baron et al. (1998) în capitolul „Cogniţia socială”, iar la Taylor et al.
(1994) în capitolul „Atribuirea”. Apoi, efectul de primare în timp (primacy) – stimulul care a
fost perceput (văzut, auzit etc.) primul afectează percepţia şi interpretarea următorilor – este
analizat de Taylor et al. în cadrul cogniţiei sociale, iar de Baron et al. în cel al atribuirii.
Dincolo de posibilele compartimentări (la Augoustinos şi Walker, 1995, atribuirea apare
în cadrul cogniţiei sociale), trebuie subliniată relevanţa fenomenului atribuţional în relaţiile
interpersonale şi intergrupale, a înţelegerii vieţii sociale în general. Fiindcă mecanismele
atribuirii sunt aplicabile în considerabilă măsură nu doar la indivizii luaţi în parte şi la relaţiile
dintre ei, ci şi la grupuri (vezi şi Bourhis et al.., 1997) şi la alte instituţii sociale. În cele ce
urmează, notând că spre deosebire de alte teme actuale, texte cuprinzătoare există în
româneşte pe această problematică (Doise et al., 1996; Matei, 1994; E. Zamfir, 1993), voi
expune succint conceptele şi ideile mai im portante privitoare la mecanismele şi erorile
implicate în atribuire, insistând pe dezvoltările mai recente ale domeniului.
Tabelul 1
Relaţia dintre cauză şi reuşită în heteroatribuiri
Fără a fi nevoie de calcularea lui χ2 se vede cu ochiul liber o diferenţă netă semnificativă
între cauzele dispoziţionale şi cele circumstanţiale şi lipsa, practic, de diferenţă dintre
„reuşită” şi nereuşită” în ceea ce priveşte departajarea pe genuri de cauze. Rezultatele noastre
(vezi şi tabelul 1) confirmă ideea discutată deja, anume aceea a erorii fundamentale şi
divergenţei perspectivale dintre actor şi observatorul extern în procesul atribuţional: cel din
exterior (observatorul) explică comportamentul semenilor lui predominant prin trăsături de
personalitate, spre diferenţă de subiecţii-actori care asociază acest comportament cu
variabilele exogene (circumstanţiale). Şi un studiu al lui Nisbett şi colaboratorii săi (apud
Harvey şi Smith, 1977) arată că, atunci când studenţii au fost puşi să motiveze alegerile
prieteniilor făcute de prietenii lor cei mai buni, ei au invocat caracteristicile acestora (ale
prietenilor lor buni), iar când li s-a cerut să explice alegerea propriilor lor prietenii, au recurs
la trăsăturile celor pe care i-au ales ca prieteni. Perspectivele divergente în atribuirea aceluiaşi
comportament s-ar datora, după cum s-a văzut, şi discrepanţei cognitive subiect-actor şi
observator. Primul are mult mai multe date în legătură cu varianţa actelor sale de conduită
determinate de situaţii diferite pe termen mai lung; el face deci şi comparaţii „retro”, pe când
cel de-al doilea îşi focalizează atenţia în heteroatribuire pe dispoziţii stabile de personalitate.
Să observăm că eroare fundamentală şi divergenţa observator – actor nu sunt, în ultimă
analiză, concurente tendinţei de a plasa selectiv cauzele în interior sau exterior în funcţie de
succes sau insucces. Efectele propuse de cele două teorii se pot combina.
Revenind la ancheta noastră, când studenţii s-au referit la alţii, ei au atribuit într-
adevăr semnificativ mai ridicat cauzele în interior, indiferent de succes sau insucces.
Rugându-i însă să se gândească la câteva reuşite majore (succese) şi nereuşite (insuccese) din
propria lor viaţă şi să exprime cauzele, configuraţia răspunsurilor a fost alta:
Tabelul 2
Relaţia dintre cauze şi reuşită în autoatribuiri
Valoarea lui χ2 (=0.10, p<.10) ne indică o asociere pozitivă între localizarea în interior şi
reuşită când e vorba de propria persoană, ceea ce nu s-a întâmplat în heteroatribuire (vezi
tabelul 1). Comparaţia dintre tabelul 1 şi tabelul 2 ne indică clar prezenţa efectului egocentric
şi al celui de divergenţă perspectivală observator – actor. Rămâne de explicat de ce, aşa cum
rezultatele arată, chiar în procesul atribuirilor, cauzele dispoziţionale sunt estimate cu o
pondere semnificativ mai ridicată, deopotrivă pentru reuşită, cât şi pentru nereuşită. O primă
interpretare ar fi pe baza anumitor variabile de personalitate ce intervin în procesele
atribuţionale. O asemenea variabilă este locul perceput de indivizi ca fiind responsabil pentru
comportamentul lor (locus of control). Printr-o scară a locului de control, Rotter (1966) a
găsit că oamenii diferă între ei şi după locul pe care îl desemnează ca având „control” asupra
situaţiilor, în sensul că unii plasează acest loc în interiorul personalităţii lor, alţii în factori
exteriori (indiferent dacă este vorba de succes sau nu). Distincţia nu se confundă desigur cu
aceea dintre introvertit şi extravertit. Putem presupune că, dată fiind configuraţia spirituală de
ansamblu a vârstei lor, tinerii tind şi sub unghiul „locului de control” să fie pronunţat mai
orientaţi înspre interior.
Influenţează extrem de mult, de asemenea, şi instrucţia dată, formularea întrebării. În cazul
nostru, prin conţinutul întrebării date, subiecţii au întreprins o analiză globală (şi poate mai de
suprafaţă) a realizărilor de până acum. Nu este exclus ca ei să fi selectat spontan tocmai acele
succese care să le confirme pozitivitatea eului (să observăm că există un decalaj pronunţat şi
între numărul total de cauze declarate la „reuşite” şi la „nereuşite”, în favoarea primelor).
Faptul că subiecţii au avut de evaluat retrospectiv şi global stimuli diferenţiaţi a antrenat şi
fenomene de proiecţie a propriilor lor scheme şi constructe mentale. Ne gândim aici la
următorul mecanism: în aceeaşi cercetare diferite probe aplicate (inclusiv testul grilei de
repertoriu) atestă predominanţa în câmpul conştiinţei tinerilor (în speţă la studenţi) a
constructelor şi valorilor intelectuale („inteligent”, „cult” etc.). Or, acestea ţin de interiorul
persoanei. Prin urmare, atunci când studenţii s-au referit la explicaţia succeselor sau
insucceselor, ei şi-au centrat spontan, în acord şi cu principiul disponibilităţii (vezi secţiunea
2.2.1), substanţial mai accentuat atenţia pe condiţionările endogene.
Soţul A Soţul B
Emoţii < ------ > Procese < ------ > cognitive
comportament
↑ ↓ ↑ ↓
procese cognitive emoţii comportament
1) Doise, W. et al., 1997, Psihologie socială experimentală, Iaşi, Polirom (cap. despre
Conformarea socială)
2) Iluţ, P. , 2000, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Iaşi, Polirom (cap. 3, 5, 6)
3) Iluţ, P. , 2001, Sinele şi cunoaşterea lui, Iaşi, Polirom (cap. 1, 2, 3, 4, 6.1.)
4) Radu, I. , 1999, Psihologie socială, Cluj-Napoca, EXE (cap. 11)