Atractia interpersonala Afilierea este un prim pas necesar pentru nasterea unei legaturi mai apropiate cu cineva.

Dar fiecare dintre noi se simte atras de catre unii oameni mai mult dect de catre altii. Daca v-ati ndragostit vreodata la prima vedere, daca ati trait emotiile si surescitarea primei ntlniri cu cineva sau daca v-au ncntat primii pasi catre o noua relatie de prietenie, atunci stiti ce nseamna cuvntul atractie. Dar nu la toti oamenii atractia se manifesta la fel. Cnd faceti cunostinta cu cineva, ce trasaturi de personalitate va atrag atentia n mod deosebit? Credeti ca familiaritatea cu o anumita persoana va face sa o pretuiti din ce n ce mai mult sau dimpotriva? Sunteti de parere ca 'cine se aseamana se aduna' sau ca 'opusii se atrag'? Va lasati cuceriti de frumusetea fizica a cuiva sau credeti ca aparentele nseala? Ce fel de situatii sau mprejurari va stimuleaza dorinta de a va apropia de cineva, netezind calea spre ndeplinirea acestei dorinte? Vom ncerca sa raspundem acestor ntrebari trecnd mai nti n revista principalele modele teoretice care stau la baza diferitelor explicatii propuse fenomenului de atractie interpersonala. Perspective teoretice asupra atractiei interpersonale Rareori se ntmpla n psihosociologie ca o singura teorie sa explice n totalitate un anumit fenomen. Cel mai adesea, cteva teorii distincte ofera perspective variate asupra diferitelor aspecte ale aceluiasi proces. Nu fac exceptie nici explicatiile teoretice ale atractiei interpersonale. La cel mai nalt nivel de generalitate, acestea se pot mparti n teorii cognitiviste, care definesc natura umana prin nevoia de consistenta cognitiva, si teorii behavioriste, care urmaresc sa explice comportamentul uman prin mecanismele procesului de nvatare prin conditionare: ntarirea anumitor modele de actiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele actionale ce sunt nsotite de sanctiuni sau pedepse. n cele ce urmeaza vom prezenta una din teoriile cognitiviste importante - anume teoria echilibrului. Perspectivele de esenta behaviorista sunt destul de variate. Vom privi pe scurt doua abordari tipice, axate pe invocarea mecanismelor de conditionare, si alte doua interpretari ce se bazeaza pe un model economic al comportamentului uman. Teoria echilibrului Acest demers de orientare cognitivista se concentreaza asupra proceselor mintale mai degraba dect asupra realitatii obiective (vezi si Capitolul 3). Teoria sugereaza ca ne plac indivizii asemanatori cu noi deoarece acordul este o experienta reconfortanta, generatoare de afecte pozitive. Atunci cnd doi indivizi se simpatizeaza reciproc si descopera, la un moment dat, existenta unui anumit dezacord ntre ei - privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect, persoana ori situatie - se naste o anumita tensiune, de natura sa instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea tensiunii si restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amndoi si vor modifica perceptiile, facndu-le sa fie din nou consensuale. Daca oamenii percep deosebirile dintre ei de cum fac cunostinta, nu se vor placea unul pe celalalt, datorita unei stari de dezechilibru, pe care nimeni nu se va stradui sa o nlature, de vreme ce nu exista un echilibru anterior care sa fie restabilit. Aceasta interpretare nu rezista n toate interactiunile noastre sociale. Uneori ne place sa fim vazuti de catre ceilalti ca niste indivizi deosebiti, ceea ce ne face sa ne simtim unici si cu totul aparte. S-a constatat, totodata, ca daca se nlatura teama de a fi respinsi din cauza deosebirilor dintre noi si alte persoane, stiind de la nceput ca celalalt este dispus sa accepte alte puncte de vedere, neasemanarea nu mai constituie un obstacol n calea interactiunii si a atractiei reciproce. Teorii ale nvatarii prin conditionare n cea mai simpla versiune, perspectiva behaviorista considera ca ne sunt simpatice persoanele care ntmplator sunt de fata atunci cnd primim o recompensa, chiar daca nu au nimic de-a face cu placutul eveniment. De exemplu, un experimentator evalueaza creativitatea unui individ, o a treia persoana aflndu-se de fata. n studiul lor din 1969, Griffit si Guay au constatat ca participantii i-au placut mai mult att pe experimentator, ct si pe martor dupa o evaluare favorabila si mult mai putin dupa ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile - desi numai unul dintre cei doi le acordase calificative. Este o interpretare neconcludenta, deoarece fenomenul poate primi si o alta explicatie cognitiva. De exemplu, participantii la experimentul mai sus mentionat puteau sa si nchipuie ca martorul mpartaseste opinia experimentatorului despre creativitatea lor.

O interpretare ceva mai elaborata este modelul conditionarii afective, elaborat de Byrne si Clore (vezi figura 8.2) si care include urmatoarele caracteristici: Oamenii identifica stimulii ca recompense sau pedepse, dupa care urmaresc sa i obtina pe cei din prima categorie si sa-i evite pe ceilalti. Sentimente pozitive se asociaza cu stimulii-recompensa si sentimente negative cu stimulii-pedeapsa.

Un stimul este evaluat n functie de sentimentele pe care le strneste. Evaluarea este favorabila daca sentimentele sunt pozitive, nefavorabila daca sentimentele sunt negative. Orice stimul neutru care ntmplator este asociat cu o recompensa va provoca sentimente pozitive, n vreme ce, daca este asociat cu o pedeapsa, va strni sentimente negative. Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, placuti sau nesuferiti dupa cum sunt asociati cu sentimente pozitive sau negative. n 1971, Griffit si Veitch au realizat un experiment care confirma aceasta interpretare. Niste necunoscuti au facut aceleasi declaratii n fata unor participanti aflati fie n conditii dezagreabile (caldura, aglomeratie), fie n conditii agreabile. Celor din prima conditie necunoscutii li s-au parut mult mai putin simpatici dect celorlalti. Concluzia a fost aceea ca spusele necunoscutilor (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative provocate de conditiile dezagreabile. Figura 8.2 Modelul conditionarii afective (Clore si Byrne, 1974)

Sursa: Hogg si Vaughan (1998) Teoria schimbului social Desi se poate considera ca face parte din familia modelelor behavioriste, cel putin n abordarea relatiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe dect teoriile clasice ale conditionarii, ntruct adopta o perspectiva interactiva. Ea se concentreaza asupra faptului ca n orice relatie exista cel putin doi parteneri care, dupa cum sugereaza denumirea sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense. 'Piata' schimburilor interpersonale: costuri si beneficii

Adoptnd un model teoretic behaviorist, transcris n termeni economici, n 1961 G. C. Homans porneste de la premisa ca o anumita persoana ne place sau ne displace n functie de raportul dintre costurile si beneficiile pe care le implica relatia cu acea persoana. Cnd facem cunostinta cu cineva, fiecare dintre si pune - constient sau inconstient - ntrebarea: 'ct ma costa sa obtin un beneficiu din partea acelei persoane?' Trebuie avut n vedere faptul ca ambii parteneri si pun aceeasi ntrebare, astfel nct 'bilantul' fiecaruia dintre ei depinde de interactiunea lor. Dorind sa elimine orice componenta 'inefabila' din esenta relatiilor interpersonale, aceasta viziune economica asupra interactiunii sociale considera ca n toate situatiile indivizii negociaza un schimb de bunuri, servicii, informatii, bani, status, alaturi de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate si placerile dragostei, buna dispozitie, caldura afectiva etc. n trocul cu aceste 'resurse', indivizii adopta, cel mai adesea, o strategie minimax: cu alte cuvinte, chiar fara sa ne dam seama, cu totii urmarim sa obtinem din relatiile noastre interpersonale cstiguri maxime cu costuri minime. Desi multi vor considera ca avem de-a face cu o interpretare searbada si respingator de prozaica, teoria schimbului social s-a bucurat, cel putin o vreme, de multa atentie, ndeosebi dupa expunerea ei ampla de catre John Thibaut si Harold Kelley (Psihologia sociala a grupurilor, 1959). Premisa lor de baza este ct se poate de simpla: relatiile interpersonale care ofera beneficii mai mari cu costuri mai mici vor fi cele mai satisfacatoare si mai durabile. Cnd vorbim de relatii intime, cstigurile includ iubire, companie, consolare n momentele grele ori satisfactii sexuale. Costurile includ eforturile necesare pentru mentinerea relatiei, stari conflictuale, compromisuri si sacrificarea altor oportunitati de interactiune sociala. Aceste costuri si beneficii nu se ivesc ntr-un vacuum psihologic. Indivizii intra ntr-o relatie cu anumite expectatii n ceea ce priveste 'bilantul' pe care se considera ndreptatiti sa l obtina. Thibaut si Kelley denumesc nivel de comparatie (comparison level) beneficiul net mediu pe care o persoana se asteapta sa l realizeze n cadrul unei relatii. Indivizii cu un NC ridicat urmaresc numai relatii profitabile, pe cnd cei cu un NC scazut sunt mai putin pretentiosi. Situatiile care depasesc asteptarile cuiva sunt mai satisfacatoare dect acelea care nu satisfac pe deplin aceste asteptari. O relatie nu prea grozava n sine poate fi destul de multumitoare pentru un ins cu un NC scazut. Thibaut si Kelley arata ca si un alt gen de expectatie joaca de asemenea un rol important. Prin nivel de comparatie a alternativelor (comparison level for alternatives) - prescurtat NCalt - ei se refera la expectatiile cuiva n legatura cu ceea ce ar obtine ntr-o situatie alternativa. Daca apreciaza ca beneficiile accesibile n urma altor relatii sunt ridicate, oamenii sunt mai putin interesati de pastrarea relatiilor lor actuale. Daca li se ofera nsa putine alternative mai convenabile (un NCalt scazut), oamenii vor avea tendinta sa si continue relatiile n care sunt deja implicati, chiar daca acestea nu se ridica la nivelul asteptarilor (NC). Un al treilea element al schimbului social este investitia: resursele consumate de catre cineva n stabilirea si mentinerea unei relatii, resurse pe care persoana respectiva nu le mai poate recupera dupa ce relatia nceteaza. Daca nu te mai satisface o anumita relatie, e foarte simplu sa-ti faci bagajele si sa pleci. Cum ramne nsa cu eforturile tale de a pastra relatia? cu toate oportunitatile din viata romantica sau din cariera la care ai renuntat de dragul unei anumite persoane? n mod natural, cu ct e mai mare investitia cuiva ntr-o relatie interpersonala, cu att sporesc devotamentul si implicarea sa n relatia respectiva. Cadrul conceptual al schimbului social este reprezentat n figura 8.3. Teoria echitatii Expusa de Walster si Berscheid n 1978, teoria echitatii subliniaza nca un aspect al relatiilor interpersonale tratate dintr-o perspectiva economica. Potrivit acestei teorii, oamenii sunt satisfacuti n cel mai nalt grad de acele relatii n care raportul dintre ceea ce obtin de pe urma ei (beneficii) si ceea ce introduc n ea (contributii) este asemanator pentru ambii parteneri. Societatea occidentala se bazeaza pe un sistem de schimburi sociale n care oamenii urmaresc stabilirea si mentinerea unor relatii echitabile. Drept urmare, ei cred ca beneficiile fiecarui participant la schimburile sociale trebuie sa fie corecte sau juste. Aceasta conceptie este sustinuta si ntarita de legi juridice si norme morale, care exercita att o presiune externa, ct si una interna n directia respectarii 'regulilor'. Figura 8.3 Componentele schimbului social

Teoria echitatii urmareste sa explice modul n care oamenii apreciaza corectitudinea schimburilor sociale si felul n care actioneaza atunci cnd, n opinia lor, aceste schimburi sunt incorecte. n principiu, acest model teoretic emite predictia potrivit careia indivizii se asteapta ca resursele sa fie alocate n mod just sau drept, adica proportional cu contributiile fiecarui participant la schimbul social. Formula de baza a relatiilor echitabile dintre doi parteneri A si B este: Individul estimeaza mai nti raportul dintre ceea a investit ntr-o relatie si cstigurile pe care aceasta i le ofera. Acest raport este comparat apoi cu 'bilantul' partenerului. Daca cele doua rapoarte sunt egale, oamenii se simt tratati n mod corect sau just; daca ntre ele exista discrepante sesizabile, relatia este apreciata ca fiind incorecta sau nedreapta. Prin urmare, echitatea unei relatii interpersonale se defineste ca situatie n care beneficiile tuturor participantilor (cstiguri minus costuri) sunt proportionale cu contributiile fiecaruia. Aceasta este regula dreptatii distributive. Ori de cte ori avem sentimentul inechitatii, suntem motivati sa actionam n vederea eliminarii lui, avnd de ales ntre urmatoarele strategii: fie modificarea beneficiilor sau a contributiilor noastre; fie modificarea perceptiilor noastre privind 'bilantul' nostru si cel al partenerului. De regula, individul apeleaza la numai una dintre cele doua strategii de restabilire a echitatii ntr-o situatie concreta. Daca nici una din ele nu da rezultate, iar raportul dintre beneficii si contributii se situeaza sub nivelul de comparatie al individului, relatia are toate sansele sa se destrame. n teorie suna destul de convingator, dar stabilirea exacta a corectitudinii alocarii resurselor este complexa si dificila. n practica, o societate functioneaza pe baza unor norme, care orienteaza comportamentul social. Iata cteva exemple: o norma de echitate, cum ar fi regula dreptatii distributive;

o norma de justitie sociala, potrivit careia cantitatea resurselor alocate fiecarui individ trebuie sa fie proportionala cu nevoile sale; o norma egalitara, potrivit careia toti indivizii ar trebui sa primeasca resurse identice.

Ca mai toate teoriile cu grad nalt de generalitate, si aceste modele teoretice ale atractiei interpersonale sufera de un pronuntat schematism, care ne face sa credem ca fiecare din ele ofera o explicatie plauzibila a fenomenului, dar si ca, totodata, nici unul nu surprinde toate elementele structurale si toate etapele procesuale ale mult prea variatelor forme concrete de atractie dintre oameni. Pe de alta parte, schematismul teoriilor generale face ca si testarea lor empirica sa nu fie totdeauna destul de concludenta. Dupa cum se arata n Capitolul 1, descoperirile cele mai semnificative din psihologia sociala si cel mai bine sustinute cu probe empirice se pot afla n gama foarte variata de midi-teorii sau teorii cu nivel de generalitate mai restrns, care se focalizeaza asupra unor laturi sau aspecte ale fenomenelor studiate. n aceasta categorie se situeaza interpretarile teoretice din paragrafele urmatoare. Influente situationale asupra atractiei interpersonale Desi teoriile care demonstreaza existenta unor nevoi fundamentale de interactiune sociala ne ajuta sa ntelegem de ce prezenta celorlalti reprezinta ca atare un cstig sau un beneficiu, ele nu ne ofera niste raspunsuri explicite la acele ntrebari legate de caracteristicile specifice ale oamenilor care ne atrag si nu clarifica suficient o problema esentiala: de ce nu toti oamenii ne atrag n egala masura, ci numai pe unii dintre ei i dorim ca prieteni, asociati sau iubiti, n vreme ce restul ne lasa indiferenti sau chiar ne displac? Spre a raspunde mai exact si mai concret acestor ntrebari, se cer analizate cteva aspecte cu rol important n manifestarea de facto a atractiei interpersonale: anumite circumstante sau situatii care favorizeaza apropierea dintre oameni, avantajndu-i pe unii dintre ei mai mult dect pe altii ; caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care i fac pe unii sa fie, indiferent de mprejurari, mai atragatori dect altii - frumusetea fizica jucnd, sub acest aspect, un rol esential; n sfrsit, factorii relationali de natura sa amplifice ori

sa diminueze compatibilitatea dintre anumiti indivizi, explicnd de ce anumite tipuri de personalitate se atrag reciproc. Proximitatea Este att de evident nct cel mai adesea nu sesizam faptul ca accidentele 'geografice' stabilesc cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gnditi-va, de pilda, la cei mai dragi prieteni din copilarie: n marea majoritate a cazurilor, acestia erau probabil baieti si fete care locuiau foarte aproape de voi. Acest fenomen se produce si n caminele studentesti sau n dormitoarele din armata; suntem nclinati sa fim mai apropiati sufleteste de cei care se afla n imediata noastra vecinatate. La fel stau lucrurile si n relatiile maritale. Analiznd 5000 de certificate de casatorie, un studiu din 1932 a constatat ca 33% dintre cuplurile americane investigate erau formate din persoane care, nainte de casatorie, locuiau la distanta de cel mult cinci strazi una de cealalta, procentul scaznd o data cu cresterea distantei geografice. Una dintre primele demonstratii ale importantei proximitatii n determinarea atractiei interpersonale apartine lui Festinger si colaboratorilor sai. n 1950, ei au studiat dezvoltarea relatiilor de prietenie n caminele pentru studenti casatoriti de la MIT si au facut cteva constatari interesante si semnificative. De exemplu, exista o strnsa asociere ntre alegerea prietenilor si proximitatea apartamentelor. Cuplurile ce locuiau n garsoniere cu usi alaturate erau mai frecvent prieteni dect acelea despartite de doua usi si asa mai departe. De asemenea, studentii care locuiau n apropierea cutiilor postale sau a scarilor aveau mai multi prieteni n cladire dect aceia care locuiau mai departe de aceste facilitati. Cei care locuiau n apropierea unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai mare popularitate. Proximitatea nu duce invariabil la atractie interpersonala. n 1978, Berscheid si Walster au evidentiat, bazndu-se pe rapoartele politiei, ca de multe ori spargerile si agresiunile fizice au drept victime cunostinte sau rude ale infractorilor, iar circa o treime din numarul crimelor se produc n urma unor certuri n familie. Prin urmare, n anumite conditii (vezi Capitolul 10), proximitatea duce la ostilitate. Cu toate acestea, n mod obisnuit, proximitatea favorizeaza atractia interpersonala. O explicatie a acestui fapt ar putea fi aceea ca oamenii pot obtine beneficii (companie, aprobare sociala, ajutor etc.) din partea celor aflati n apropiere cu costuri relativ mai scazute dect n cazul altora a caror prezenta s-ar putea dobndi cu eforturi sporite din cauza departarii. n plus, avem mai multe informatii despre cei aflati n imediata vecinatate. Newcomb sugereaza ca volumul de informatii placute tinde sa fie mai mare dect cantitatea de informatii neplacute; daca ipoteza lui este corecta, atunci creste probabilitatea de a ne simti atrasi de catre aceia despre care detinem mai multe informatii. Efectul simplei expuneri Desi plauzibila, explicatia propusa de catre Newcomb are un suport experimental subtire. Ea este nsa rezonanta cu o alta ipoteza extrem de interesanta, potrivit careia simpla expunere la orice stimul este de natura sa sporeasca atractivitatea stimulului respectiv. Experimentul clasic de la care porneste studiul acestui fenomen a fost realizat de catre Rick Crandell n 1972. Timp de un semestru, studentii lui Crandell au putut vedea, pe un colt al tablei, niste cuvinte stranii, de fapt niste combinatii de litere ce nu aveau nimic de-a face nici cu limba engleza, nici cu continutul prelegerilor la care asistau. Ceea ce varia de la un curs la altul era frecventa cu care apareau cuvintele ciudate pe tabla. Unele au aparut numai de cteva ori, pe cnd altele au putut fi vazute de douazecisicinci de ori. La sfrsitul semestrului, studentii au raspuns la un chestionar pe baza caruia s-a putut estima reactia lor favorabila sau mai putin favorabila fata de cuvintele ininteligibile scrise pe tabla. Dupa prelucrarea statistica a datelor, concluziile au fost clare: cu ct un cuvnt fusese expus de mai multe ori pe tabla, cu att primea o apreciere mai favorabila. Simpla expunere mai frecventa la un stimul parea sa determine o crestere a atitudinii pozitive fata de el. Studentilor le-au 'placut' mai mult cuvintele mai familiare dect cele cu care se obisnuisera ntr-o mai mica masura. Studiul lui Crandall a demonstrat existenta a ceea ce se cunoaste sub denumirea de fenomenul sau efectul simplei expuneri. n esenta, e vorba de faptul ca expunerea repetata la orice fel de stimul este suficienta pentru a intensifica

reactia pozitiva fata de stimul. Fenomenul a fost verificat si confirmat experimental n domenii variate, printre care evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini plastice si, nu n ultimul rnd, a unor persoane. ntr-un studiu din 1968, Zajonc le-a cerut subiectilor sa ordoneze pe o scala de preferinte mai multe fructe, flori, legume si arbori si a constatat ca, n fiecare categorie, denumirile cele mai des uzitate au ntrunit cele mai favorabile aprecieri. De exemplu, marul, trandafirul, porumbul si pinul au primit scoruri maxime, n vreme ce mango, acacia, pastrnacul sau begonia scoruri minime. Desigur, aceasta este o proba corelationala, nu cauzala: este posibil ca gradul de apreciere favorabila sa nu creasca datorita unei frecvente sporite a cuvintelor ci, dimpotriva, se poate ca utilizarea mai frecventa a termenilor sa se datoreze unei aprecieri sporite - dupa cum este, de asemenea, posibil ca ambele fenomene sa fie deopotriva efectele unui al treilea factor. Dovezi mai concludente ca simpla expunere determina aprecierea favorabila se obtin atunci cnd frecventa este manipulata experimental. Nu este necesar ca subiectii sa si constientizeze expunerea la stimuli pentru ca efectul sa se produca. ntr-un experiment tipic, participantii recepteaza imagini prezentate n mare viteza - o expunere de la una la cinci milisecunde - astfel nct ei nu si dau seama de receptarea lor si nu au cum sa nregistreze faptul ca unii dintre stimuli apar mai des dect altii. Dupa acest bombardament imagistic, participantilor li se arata fiecare imagine si li se cere sa raspunda la doua ntrebari: 'Va place?' si 'Ati mai vazut vreodata aceasta imagine?' Probabil ca anticipati rezultatul. Cu ct un stimul este prezentat mai frecvent, cu att el place mai mult si mai multor participanti - chiar daca nici unul dintre ei nu si aminteste sa fi avut vreodata perceptia lui anterioara. Aceste rezultate demonstreaza ca efectul simplei prezente ne poate influenta chiar si inconstient; de fapt, efectul este mai puternic n atari conditii. Chiar si soarecii expusi anumitor piese muzicale par sa le agreeze mai mult pe acelea care le sunt cele mai familiare. De exemplu, ntr-un experiment doua grupe de soareci petrec douasprezece ore pe zi ascultnd fragmente compuse de doi compozitori extrem de diferiti - Mozart si Schoenberg - timp de cincizecisidoua de zile. Dupa o pauza de cincisprezece zile, preferintele muzicale ale soarecilor au fost testate dndu-li-se posibilitatea sa-si schimbe pozitia n interiorul custilor astfel nct sa activeze un comutator care sa alterneze fragmentele muzicale ale celor doi compozitori. Dupa cum era previzibil n conformitate cu efectul simplei expuneri, soarecii au ales muzica cea mai familiara. Remarcabil este faptul ca n timpul perioadei de testare nu au fost auzite aceleasi piese care fusesera ascultate nainte. Prin urmare, preferintele animalelor aveau n vedere un anumit stil muzical - destul de surprinzator daca avem n vedere ca e vorba de niste soareci de laborator! Nu e de loc surprinzator nsa faptul ca efectul simplei expuneri se produce si n cazul atractiei interpersonale: ceilalti factori fiind de valori egale, cu ct o persoana este ntlnita mai frecvent de catre cineva, cu att acea persoana este mai atragatoare. n 1992, Richard Moreland si Scott Beach au ales drept complice patru studente cu nfatisare comuna. Una dintre ele a avut de ndeplinit o sarcina foarte simpla: i s-a facut doar o fotografie. Celelalte trei au asistat la mai multe cursuri ale unei serii de studenti - participanti fara sa stie la experiment: una a fost prezenta la cursuri de cinci ori, a doua de zece ori, iar a treia de cincisprezece ori. La sfrsitul semestrului, studentilor din anul respectiv li s-au prezentat fotografiile celor patru studente si li s-a cerut sa le clasifice dupa mai multe criterii (popularitate, onestitate, inteligenta si atractivitate fizica), notnd si ct de mult timp le-ar placea sa petreaca mpreuna ori sa colaboreze la realizarea unui proiect cu fiecare din ele. Rezultatele s-au distribuit ca margelele pe ata: cu ct participase la mai multe cursuri, cu att una din cele patru complice a fost considerata mai atragatoare. Familiaritatea poate sa influenteze pna si auto-evaluarile noastre. Imaginati-va ca aveti o fotografie care va reprezinta n doua ipostaze: asa cum apareti n fata obiectivului si imaginea simetrica n oglinda. Pe care dintre cele doua ipostaze o preferati? Theodore Mita a facut acest experiment cu un grup de studente si a constatat ca majoritatea au preferat imaginea n oglinda, n vreme ce colegele lor au preferat fotografiile normale. n ambele cazuri, a fost preferata imaginea cea mai familiara. Orict de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite. n primul rnd, atunci cnd ceva sau cineva ti displace de la nceput, repetitia expunerii poate nrautati lucrurile, genernd dezgust n loc de atractie. A doua limita este chiar frecventa expunerii. Nu vi s-a ntmplat niciodata sa ascultati la nesfrsit o melodie care, cel putin o vreme, v-a ncntat, pentru ca, dupa un timp, sa n-o mai suportati? ori sa va scrbiti de o mncare savuroasa la nceput, dar pe care ati consumat-o prea des? Este o reactie des ntlnita. Experimentele au aratat ca un stimul frecvent prezentat si pierde impactul daca este 'supraexpus' - mai ales n cazul indivizilor care se plictisesc repede.

Atractivitatea fizica Ce va intereseaza cel mai mult sa gasiti n persoana unui prieten sau iubit? Inteligenta? Caldura sufleteasca? Simtul umorului? Ct de importanta este nfatisarea fizica a cuiva? Pe cnd eram copii, ni se spunea ca aparentele nseala si ca nu tot ce zboara se mannca, iar anglo-americanii au o vorba foarte nteleapta: 'beauty is only skin deep' frumusetea nu e mai adnca dect grosimea pielii. Cu toate astea, adulti fiind reactionam mult mai favorabil fata de indivizii cu fizic atragator dect fata de cei mai putin aratosi. n societatea noastra, frumusetea este o forta de luat n seama. Slabiciunea fata de frumusete se manifesta n cele mai variate situatii, dupa cum o dovedesc o multime de studii experimentale. Un grup de profesori au primit fiecare cte o caracterizare a unui baiat sau a unei fete de clasa a cincea si o fotografie. Informatia furnizata era n toate cazurile identica (fiind vorba de aceeasi caracterizare), dar fotografiile prezentau fie copii foarte frumosi, fie copii ceva mai urtei. Profesorii care au asociat caracterizarea cu fotografia unui elev mai aratos au emis o apreciere mult mai favorabila asupra calitatilor si potentialului de performanta scolara al elevului. Experimentatori de ambele sexe i-au abordat pe studentii ntlniti ntr-un campus universitar american, ncercnd sa-i convinga sa semneze o petitie. Cu ct aratau mai bine, cu att experimentatorii au obtinut mai multe semnaturi. Judecatori din Texas au fixat cautiuni mai mici si au dat amenzi mai reduse unor suspecti care n prealabil fusesera apreciati, de catre un grup de control, drept aratosi. Mai multor studenti li s-a cerut sa noteze doua eseuri de calitati evident inegale (ce fusesera n prealabil evaluate de catre un grup de control, numai pe baza lecturii celor doua lucrari). Participantii au primit, odata cu eseul, si cte o fotografie a pretinsei autoare. n prima conditie, eseul bun a fost asociat mai nti cu fotografia unei studente atragatoare, apoi cu portretul unei tinere cu nfatisare modesta; n cea de-a doua conditie, eseul slab a fost asociat, pe rnd, cu fiecare din cele doua fotografii. Trist, dar adevarat si de loc surprinzator, notele cele mai mari au fost acordate studentei aratoase (vezi graficul 8.1). Economistii stiu prea bine din experienta - confirmata de cercetarile psihosociologilor - ca persoanele fizic atragatoare sunt angajate mai usor, cstiga mai bine si promoveaza mai repede dect alte persoane, cu nimic inferioare n alte privinte, exceptnd aspectul mai putin cuceritor. Totul pare teribil de superficial. Dar nainte de a ncerca sa explicam de ce cu totii avem, mai mult sau mai putin, tendinta de a-i favoriza pe semenii nostri mai atragatori, vom zabovi putin asupra unei probleme esentiale: n ce consta frumusetea fizica? Este ea o caracteristica umana obiectiva si masurabila, precum naltimea, greutatea sau culoarea parului, sau este o trasatura subiectiva, aflata mai degraba n ochiul privitorului? Fiecare din cele doua puncte de vedere si are sustinatorii sai.

Ce este frumusetea? Unii cercetatori considera ca anumite figuri sunt n mod intrinsec mai atragatoare dect altele. Iata cteva dintre argumentele lor. n primul rnd, atunci cnd oameni foarte diversi, chiar din culturi sau de rase diferite, sunt pusi sa clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scala de la 1 la 10, se constata un consens ridicat. De exemplu, Michael Cunningham a cerut unor studenti americani - albi, negri, hispanici sau asiatici - sa evalueze gradul de atractivitate al unor femei din toate cele patru grupuri rasiale. n linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a condus pe cercetatori la concluzia ca oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a frumusetii faciale. Alte cercetari conduc la rezultate similare n ceea ce priveste criteriile frumusetii corporale.

n al doilea rnd, unii psihosociologi au identificat anumite trasaturi faciale ce sunt constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai atragatoare sunt acelea cu ochii mari, pometii proeminenti, nasul mic si un zmbet larg, n vreme ce barbatii aratosi au o barbie proeminenta. Intriga faptul ca oamenii sunt atrasi de acele chipuri n care ochii, nasul, buzele si celelalte trasaturi faciale nu se abat prea mult de la medie. n 1990, Judith Langlois si Lori Roggman au prezentat unor grupuri de studenti mai multe albume cu fotografii ale unor serii de absolventi. Unele contineau fotografii netrucate, n altele puteau fi vazute niste compozitii artificiale, obtinute prin suprapunerea si prelucrarea computerizata a cte 4, 8, 16 sau 32 de fotografii din albumele din prima categorie. Majoritatea studentilor au preferat figurile compozite. De fapt, cu ct s-au utilizat mai multe fotografii n procesul de compozitie, cu att s-a obtinut un rating mai nalt. Pare bizar faptul ca figurile standardizate sunt cele mai apreciate; n fond, noi toti avem convingerea ca persoanele pe care le consideram cele mai atragatoare nu au ctusi de putin o nfatisare comuna. Cum se pot explica aceste rezultate att de surprinzatoare? Langlois crede ca figurile fara trasaturi stridente plac deoarece par mai familiare. Alti cercetatori subliniaza faptul ca prin tehnicile computerizate de suprapunere a figurilor se obtin chipuri simetrice si tocmai simetria accentuata le face sa fie atragatoare. Psihologii evolutionisti au emis speculatia potrivit careia simetria faciala este asociata cu sanatatea, robustetea si fertilitatea - calitati dezirabile la un partener sexual. Un alt argument n favoarea ideii ca frumusetea este o calitate obiectiva l constituie faptul ca bebelusii - mult prea mici pentru a-si fi nsusit anumite modele culturale de frumusete - manifesta o clara preferinta nonverbala fata de figurile pe care si adultii le considera printre cele mai atragatoare. n opozitie cu aceasta interpretare obiectiva, alti cercetatori sustin ca frumusetea este relativa si apreciata dupa criterii subiective, influentate de specificul cultural, de epoca istorica si de conditiile particulare ale perceptiei noastre. Un prim argument este varietatea modalitatilor n care oamenii din culturi diferite si subliniaza frumusetea: pictarea sau tatuarea fetei; machiaj; chirurgie plastica; brazdarea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafura; deformarea oaselor faciale; pilirea dintilor; gaurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. ntr-adevar, ceea ce n unele parti ale lumii trece drept frumos, este respingator pentru oamenii de prin alte parti. si idealurile de frumusete corporala sunt diferite. Judith Andrews si colegii sai au constatat ca femeile corpolente sunt considerate mai atragatoare dect cele slabe n acele zone sarace ale lumii unde hrana se procura cu mare dificultate. Corpolenta poate fi dezirabila ntruct semnaleaza o mai mare capacitate de supravietuire. Criteriile de frumusete se schimba si odata cu trecerea timpului, chiar de la o generatie la alta. Daca, la nceputul secolului XX, n lumea occidentala erau nca apreciate femeile plinute, pe la mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenta ntre circumferinta bustului exploziv, a taliei de viespe si a soldurilor generoase), pentru ca la sfrsit de secol si n clipa de fata sa se impuna idealul femeii descarnate, numai piele si os. Cercetari de laborator au evidentiat faptul ca aprecierile noastre asupra frumusetii cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite mprejurari. De exemplu, s-a constatat ca unii indivizi ni se par mai atragatori dupa ce am ajuns sa-i cunoastem mai bine si ne-au devenit simpatici. Cu ct iubim mai intens pe cineva, cu att alte persoane de sex opus ni se par mai putin atragatoare. Pe de alta parte, dupa ce au contemplat n extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, barbatii acorda calificative mai putin generoase femeilor cu nfatisare comuna, inclusiv propriilor neveste - nefericita consecinta a efectului de contrast. si autoevaluarile noastre sunt maleabile. Desi exista exceptii, de regula oamenii se simt mai putin atragatori dupa ce s-au aflat n prezenta unor persoane de acelasi sex deosebit de aratoase si de bine facute. n 1993, Douglas Kenrick si colegii sai au constatat ca, dupa ce-au admirat persoane de sex opus foarte atragatoare, oamenii se simt ct se poate de bine; n schimb, contactul cu exemplare splendide de acelasi sex are exact efectul opus (vezi graficul 8.2).

De ce suntem orbiti de frumusete? Indiferent cum am defini frumusetea, e limpede ca indivizii considerati atragatori dispun de un avantaj social. Poate ca din acest motiv tot mai multi oameni apeleaza la chirurgia plastica spre a scapa de riduri, celulita, varice sau pungi de grasime, plantndu-si par, umflndu-si snii sau tinnd chinuitoare cure de slabire.

De unde vine aceasta slabiciune fata de frumusete si de ce persoanele aratoase exercita o atractie magnetica? S-ar putea ca prezenta oamenilor frumosi sa ne ofere o satisfactie estetica intrinseca, asa cum ne place sa admiram un peisaj natural magnific sau o superba opera de arta. Sau poate ca avantajele noastre sunt mai degraba extrinseci. Este posibil, de exemplu, sa ne asteptam ca stralucirea frumusetii altora sa se rasfrnga si asupra noastra. Atunci cnd sunt vazuti n compania unor persoane aratoase de acelasi sex, oamenii cu nfatisare comuna sunt apreciati ca fiind mai atragatori dect atunci cnd apar alaturi de alte persoane mai putin aratoase. Atractia fata de frumusete s-ar putea explica si prin aceea ca oamenii asociaza atractivitatea fizica cu alte calitati dezirabile - fenomen denumit de psihosociologi stereotipul 'ce-este-frumos-este-si-bun'. n povesti, Alba-ca-Zapada si Cenusareasa sunt frumoase si bune, pe cnd vrajitoarea si surorile vitrege sunt deopotriva slute si rele. Studiile arata ca persoanele atragatoare sunt apreciate ca fiind totodata si inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, avnd ncredere n propriile forte si succes n viata - dar, ce-i drept, destul de nfumurate si arogante, pe de alta parte. Este acest stereotip conform realitatii? Doar n mica masura. Cercetarile arata ca oamenii aratosi au ntr-adevar mai multi prieteni, stiu sa se descurce mai bine n relatiile sociale si se bucura de o viata sexuala mai activa. Dar frumusetea nu este corelata cu masuratorile obiective ale inteligentei, personalitatii, adaptabilitatii sau ale respectului de sine. Din acest punct de vedere, se pare ca perceptia populara tinde sa exagereze. Totodata, se pare ca natura specifica a stereotipului depinde si de modelele culturale ale bunatatii. n 1997, Ladd Wheeler si Youngmee Kim au cerut unui esantion de coreeni sa evalueze dupa criteriul frumusetii mai multe fotografii de barbati si femei si au constatat ca persoanelor apreciate drept fizic atragatoare li s-au atribuit si alte calitati, precum 'integritatea' si 'grija fata de ceilalti' - trasaturi de mare valoare ntr-o cultura colectivista. n contrast cu ceea ce se considera dezirabil n culturile mai individualiste, persoanele atragatoare din Korea nu sunt socotite a fi, probabil, asertive si dominatoare. Ce e frumos e bun; dar ce e bun se defineste, cel putin n parte, din perspectiva unui model cultural specific. De ce rezista totusi stereotipul atractivitatii fizice? O explicatie ar putea fi aceea ca fiecare dintre noi l ntarim prin mecanismul profetiei care se autorealizeaza, descris n Capitolul 3. ntr-un studiu clasic asupra atractiei interpersonale din 1977, Mark Snyder si colegii au format mai multe cupluri de studenti si de studente care nu se cunosteau dinainte. Toti participantii au primit cte o scurta biografie a partenerului. Fiecare student a primit, de asemenea, si o fotografie a unei femei atragatoare sau neatragatoare - aceasta fiind presupusa partenera. Dupa care participantii s-au evaluat reciproc pe mai multe dimensiuni si au purtat o conversatie la distanta, fara sa se vada, vorbind la un microfon si auzindu-se unul pe celalalt n casti. Rezultatele au fost incitante. Studentii care credeau ca vorbesc cu o femeie frumoasa si-au format o impresie mai pozitiva asupra personalitatii partenerei si au fost mai prietenosi n timpul conversatiei. Poanta experimentului este nsa urmatoarea: studentele ai caror parteneri vazusera fotografia unei femei atragatoare au fost apreciate de catre participantii care au ascultat conversatia dintre cei doi ca fiind mai calde, mai stapne pe ele si mai vioaie dect celelalte. mplinindu-si propriile profetii, barbatii care se asteptau sa ntlneasca o partenera atragatoare au si creat-o. Avantajele si dezavantajele frumusetii Fara ndoiala, persoanele fizic atragatoare detin un avantaj social important. Totusi, frumusetea ca atare nu garanteaza succesul n viata, sanatatea, fericirea si un solid respect de sine. De ce? O problema cu care se confrunta persoanele atragatoare este aceea ca nu-si pot da ntotdeauna seama daca atentia si aprecierea de care se bucura din partea celorlalti se datoreaza talentului si abilitatii lor sau numai faptului ca arata bine. n 1984, Brenda Major si colegii sai au realizat un experiment care ilustreaza acest aspect. Participanti de ambele sexe, care se considerau ei nsisi ca fiind atragatori sau neatragatori, au scris niste eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de catre o persoana necunoscuta de sex opus. Participantilor din prima grupa li s-a spus ca evaluatorul sau evaluatoarea i va urmari printr-o oglinda transparenta n timp ce scriu, pe cnd celorlalti li s-a spus ca persoana care le da nota nu va sti nimic despre aspectul lor. n realitate, nu a existat nici un evaluator; toti participantii au primit aceeasi apreciere, extrem de pozitiva. Ulterior, subiectii au fost ntrebati cum si explica faptul ca eseurile lor au fost att de bine apreciate. Rezultat: participantii care se considerau neatragatori si care credeau ca au fost urmariti n timp ce scriau, au pus succesul nregistrat pe seama calitatii deosebite a eseului lor, pe cnd cei care se considerau atragatori, creznd, de asemenea, ca au fost observati, au pus succesul mai degraba pe seama faptului ca aratau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atragatoare, feedback-ul pozitiv din partea celorlalti poate fi uneori greu de interpretat (vezi graficul 8.3).

Un alt neajuns al atractivitatii fizice ca avantaj social este grija celor aratosi de a-si pastra aspectul placut. n lumea de astazi, preocuparea fata de forma corporala a devenit o componenta majora a vietii multor oameni - cu unele efecte benefice, daca ne gndim la exercitiul fizic si la alimentatia sanatoasa. n unele cazuri, nsa, grija devine obsesie, cu efecte maladive - daca ne gndim la barbatii care se ndoapa cu steroizi ca sa-si umfle monstruos musculatura sau le femeile care si autoimpun un regim de nfometare ca sa scada n greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie (deprinderea de a mnca n exces, urmata de voma) sau, si mai grav, la anorexia nervosa (nfometare autoimpusa, ce poate fi chiar fatala). Femeile sunt mai predispuse sa sufere de mania hiperponderalitatii, mai ales n conditiile n care mass media si spoturile publicitare promoveaza extrem de agresiv super modele, platite cu milioane de dolari ca sa difuzeze un ideal de frumusete feminina al carei atribut esential este slabiciunea famelica. n concluzie, frumusetea aduce cu sine si bune si rele: indubitabile avantaje, dar si anumite costuri. Este interesant de stiut cum se echilibreaza acestea pe termen lung. Bazndu-se pe albumul de fotografii al unei serii de studenti, Ellen Berscheid a comparat gradele de atractivitate fizica a mai multor studente cu reusita lor n viata la vrsta maturitatii. A descoperit slabe legaturi ntre nfatisarea lor la tinerete si fericirea de care au avut parte mai trziu. Cele mai dragute n anii de facultate au avut cele mai mari sanse de maritis, dar nu erau mai multumite n casatorie sau n viata dect celelalte. Frumusetea poate fi un avantaj, dar nu un destin. Factori relationali ai atractiei interpersonale Proximitatea sporeste sansele noastre de a cunoaste pe cineva, familiaritatea ne face sa ne simtim n largul nostru, iar frumusetea ne atrage ca un magnet chiar de la prima ntlnire. Cu toate acestea, nu ne putem si nici nu vrem sa ne mprietenim cu oricine, iar flacara iubirii nu se aprinde ori de cte ori ne iese n cale o persoana atragatoare. Trebuie sa existe anumite compatibilitati ntre noi si cei care ne devin foarte apropiati. n cele ce urmeaza vom analiza trei factori ce pot influenta atractia dintre noi si ceilalti: similaritatea, reciprocitatea si accesibilitatea. Similaritatea Cel mai adesea ntelepciunea populara se contrazice. Simtul comun ne spune deopotriva ca 'cine se aseamana seaduna' - precum 'tusea si cu junghiul' - dar si ca 'opusii se atrag'. Care dintre maxime este conforma realitatii? Imaginati-va ca ati intrat on line ntr-un chat room si ati nceput o conversatie cu o persoana necunoscuta despre religie, sport, muzica, politica, restaurante, concedii, hobby-uri etc. si ca, dupa un timp, constatati ca aveti multe n comun cu interlocutorul vostru nevazut. Imaginati-va apoi ca, dimpotriva, nu gasiti n timpul conversatiei aproape nici un element comun. Cu care dintre cei doi necunoscuti ati vrea sa va ntlniti - cu acela care vi se aseamana sau cu acela de care va deosebiti? De-a lungul deceniilor, cercetarile au aratat cu consecventa ca oamenii au tendinta sa se asocieze cu cei care le sunt asemanatori. Principalele asemanari cu efecte constatate experimental asupra atractiei interpersonale sunt urmatoarele: Similaritati demografice Masurnd o multitudine de variabile demografice - precum vrsta, educatia, rasa, religia, naltimea, nivelul de inteligenta si statutul socioeconomic - B. L. Warren a constatat ca oamenii ntre care se nfiripa relatii apropiate de prietenie, iubire sau casatorie sunt mult mai asemanatori dect cei asociati ntmplator. Aceste corelatii nu dovedesc nsa ca similaritatea cauzeaza atractia. Mai concludenta ar fi masurarea caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmata de estimarea gradului de atractie dintre ei dupa ce sunt pusi sa convietuiasca o perioada de timp, pentru a vedea daca tind sa se apropie mai mult de cei cu care se aseamana dect de aceia de care se deosebesc. Este ceea ce a facut Theodore Newcomb, n 1966. ntr-un studiu elaborat, Newcomb a organizat un dormitor studentesc experimental si a constatat ca studentii asemanatori n antecedentele lor demografice s-au mprietenit cu cei asemenea lor, neavnd relatii apropiate cu cei foarte diferiti. n 'societatea multiculturala', pe care americanii se straduiesc sa o edifice si sa o consolideze, din ce n ce mai multi oameni de rase, religii si origini etnice diferite se casatoresc ntre, depasind barierele demografice. Cu toate acestea, dupa cum se exprima un sociolog american, "sageata lui Cupidon este tintita de societate mai des dect ne-ar placea sa credem".

Similaritatea axiologica si atitudinala Ceilalti ne pot atrage si datorita faptului ca sustin si mpartasesc cu noi aceleasi opinii, valori si atitudini fata de anumite persoane, lucruri sau situatii. Un studiu clasic al lui Newcomb, din 1961, este semnificativ n acest sens. Mai multor studenti li s-a oferit cazare gratuita n schimbul acceptarii de catre ei a solicitarilor de a completa numeroase chestionare privind atitudinile si valorile lor. Primele chestionare au fost completate nainte de sosirea studentilor la universitate. Timp de un semestru au fost masurate atractia dintre participanti si schimbarile lor de atitudine. Rezultatele au demonstrat ca n primele cteva saptamni atractia a fost cel mai strns corelata cu proximitatea. O data cu trecerea timpului, atractia s-a configurat mai ales n functie de similaritatea atitudinilor existente nainte de contactul dintre participanti. Experimentele de laborator ntreprinse de Byrne din 1971 confirma rolul similaritatii atitudinale asupra atractiei interpersonale. Consistenta ridicata a rezultatelor l-a facut sa formuleze o 'lege a atractiei', potrivit careia atractia fata de o persoana este direct proportionala cu atitudinile mpartasite cu persoana respectiva. n plus, orice gest sau act al acelei persoane care este n acord cu vederile sau atitudinile noastre este de natura sa ntareasca atractia pe care o exercita asupra noastra. De exemplu, cnd descoperi ca fata cu care te ntlnesti ndrageste o trupa obscura de rock care si tie ti place la nebunie, foarte probabil ca te vei simti si mai mult atras de ea. Pna aici, s-ar parea ca, ntr-adevar, 'cine se aseamana se aduna'. Dar n 1986, Milton Rosenbaum a considerat ca psihosociologii au exagerat importanta similaritatii atitudinale. n opinia lui, asemanarea nu strneste atractia, ci mai degraba neasemanarea provoaca repulsie. Rosenbaum afirma ca oamenii se asteapta ca, n marea lor majoritate, ceilalti sa le fie asemanatori, motiv pentru care o diferenta accentuata atrage imediat atentia, genernd sentimente mai negative. Dezvoltnd aceasta ipoteza, David Lykken si Auke Tellegen sustin ca n selectia partenerului toate formele de similaritate sunt irelevante. n opinia lor, dupa ce un ins exclude 50% din populatie datorita diferentelor vizibile, selectia din rndul jumatatii eligibile se face la ntmplare. Cine are dreptate? Suntem atrasi de cei cu atitudini similare ori ne repugna cei cu atitudini foarte diferite de ale noastre? Dupa cum se arata n figura 8.4, Donn Byrne si colegii sai propun un model n doi timpi, ce ia n consideratie ambele reactii. Mai nti, sustin ei, evitam asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei ramasi, ne atrag cel mai mult persoanele cele mai asemanatoare cu noi. Potrivire si complementaritate Pe lnga aspectele demografice si atitudinale, exista si o a treia sursa de similaritate ce functioneaza cel putin n relatiile romantice. Ati remarcat vreodata cum reactioneaza lumea fata de cuplurile n care unul din parteneri arata superb, iar celalalt are un aspect comun? n mod tipic, suntem socati de asemenea 'nepotriviri', ca si cum ne-am astepta ca oamenii sa-si afle ntotdeauna o pereche pe masura, nici mai mult, dar nici mai putin aratoasa. Aceasta reactie are o baza reala, evidentiata n studii de laborator. Acestea arata ca att femeile, ct si barbatii tnjesc dupa o pereche foarte atragatoare. De pilda, atunci cnd niste studenti de anul I au fost grupati aleator si pusi sa danseze cte doi, dorinta lor de a se rentlni cu partenerul sau partenera a fost cu att mai mare cu ct cealalta persoana din cuplu era mai atragatoare fizic. n viata reala, nsa, acolo unde cineva poate sa fie acceptat sau respins de catre un potential si dorit partener, oamenii se feresc de ntlniri romantice cu altcineva care 'nu-i de nasul lor'. Studii corelationale asupra unor cupluri de indivizi care se ntlnesc, traiesc mpreuna, sunt logoditi sau casatoriti sustin ipoteza potrivirii (matching hypothesis), potrivit careia oamenii au tendinta de a se implica efectiv n relatii romantice cu acele persoane care le sunt egale n ceea ce priveste frumusetea fizica. Potrivirea ofera posibilitatea unor predictii privind evolutia unei relatii. Din practica agentiilor matrimoniale se desprinde cu pregnanta urmatoarea constatare: cu ct doi parteneri sunt mai apropiati sub aspectul atractivitatii lor fizice, cu att este mai probabila dorinta lor de a se rentlni si cresc sansele de formare a unor cupluri stabile. n economia 'pietii sociale', potrivirea fizica pare sa se produca n mod automat, odata ce oamenii cauta ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot obtine. Cum ramne cu ideea populara ca 'opusii se atrag'? n contrast cu teoria similaritatii, R. Winch a formulat (n 1958) o teorie a complementaritatii nevoilor, pornind de la ipoteza ca noi cautam acele persoane care ne pot satisface

nevoile n cel mai nalt grad. n anumite cazuri, aceasta presupune coexistenta unor personalitati complementare si chiar opuse - de exemplu, o femeie autoritara si dominatoare are nevoie de un sot ascultator si supus. Cercetari ulterioare nu au oferit nsa un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi ca, de cele mai multe ori, cuplurile reusite, echilibrate si durabile sunt formate din personalitati asemanatoare. De ce este atractiva similaritatea? Studiile experimentale sustin asadar ideea ca similaritatea, sub diferitele ei aspecte, este corelata cu atractia interpersonala. Dar de ce se ntmpla astfel? Feldman trece n revista patru explicatii propuse pna n momentul de fata. n primul rnd, similaritatea poate fi ca atare un factor de autoconditionare. De exemplu, se poate ca noi sa fi nvatat din experienta anterioara ca persoanele ce ne mpartasesc atitudinile sunt asociate cu mprejurari sau situatii placute si dorite de catre noi. n al doilea rnd, faptul ca vedem la altcineva atitudini sau trasaturi asemanatoare cu ale noastre ne poate ntari sentimentul de ncredere n propria noastra persoana, ntruct ne confirma opiniile si optiunile valorice. O a treia explicatie a efectelor similaritatii asupra atractiei interpersonale este aceea ca, odata ce cunoastem atitudinile si valorile pe care le sustine o anumita persoana, putem sa ne formam o impresie despre trasaturile sale. Daca perceptia trasaturilor este pozitiva - ceea ce n general se si ntmpla, de vreme ce e vorba de trasaturi comune, pe care le avem si noi - atunci imaginea despre celalalt va fi ct se poate de favorabila. Potrivit acestei explicatii, dorita si primita ca o recompensa este nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferata a trasaturilor de personalitate ale cuiva. n sfrsit, poate ca ne plac oamenii asemanatori cu noi deoarece similaritatea ne face sa presupunem ca si ei ne plac la rndul lor. Aceasta este o tema distincta, careia i s-au consacrat studii si lucrari interesante. Reciprocitatea Simpatia si antipatia respecta adesea principiul reciprocitatii: ne sunt, de regula, simpatici aceia care ne simpatizeaza si ne displac cei carora le suntem, la rndul nostru, antipatici. n 1956, Dittes si Kelley au format cteva mici grupuri de discutii, alcatuite din studenti; unii dintre ei au primit niste biletele anonime (n realitate, scrise si trimise de experimentatori) prin care li se comunica fie ca ceilalti membri ai grupului i simpatizeaza, fie, dimpotriva, ca grupul nu-i prea are la suflet. Rezultatele au aratat ca participantii ce se considerau simpatizati de grup au fost atrasi n mai mare masura de ceilalti membri ai grupului dect aceia care credeau ca nu sunt priviti cu simpatie de catre ceilalti. Nu toti oamenii reactioneaza la fel n privinta reciprocitatii. O variabila influenta pare a fi nivelul de autoapreciere sau respectul de sine al fiecarui individ. n 1959, Dittes a descoperit ca pentru persoanele cu grad nalt de autopretuire, atractia nu este afectata de acceptare sau respingere. Dimpotriva, celor cu grad scazut de self-esteem le sunt teribil de simpatici membrii grupurilor care i accepta, pe cnd persoanele din grupurile care i resping le sunt teribil de antipatice. Dittes a realizat un experiment, n care participantii au fost din start clasificati n doua tipuri de baza - cu respect de sine ridicat, respectiv scazut. si unii si ceilalti au fost plasati fie ntr-o conditie favorabila - mai precis, n cadrul unor grupuri ai caror membri aveau un comportament favorabil - fie ntr-o conditie frustranta - n grupuri care i-au ntmpinat cu reactii negative. n cazul participantilor cu nivel redus de self-esteem, atractia fata de grup a depins n mod evident de comportamentul grupului - ceea ce nu s-a ntmplat n cazul participantilor cu nivel nalt de autoapreciere (vezi graficul 8.4) Efectele reciprocitatii pot sa interactioneze cu natura situatiei. Daca reciprocitatea implica pretuirea ca recompensa sociala, efectele sale variaza odata cu modul n care este perceputa de catre subiect valoarea pretuirii primite din partea celorlalti. De exemplu, pretuirea care vine din partea unui lingusitor interesat nu are cine stie ce valoare, astfel nct nu-i vom raspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flateaza. De asemenea, aceeasi dovada de pretuire are o valoare mai redusa atunci cnd vine din partea unui prieten dect atunci cnd o primim din partea unui necunoscut, deoarece ne asteptam ca prietenii sa ne aprecieze.

Modul n care primim dovezile de pretuire exercita si el o anumita influenta. n 1965, Elliot Aronson si Darwyn Linder au emis asa-numita gain-loss hypothesis, potrivit careia avem tendinta sa ne placa cel mai mult indivizii care initial ne-au tratat cu raceala, devenind ulterior mai amabili; pe de alta parte, cel mai mult i detestam pe indivizii care au fost la nceput foarte atenti cu noi, sfrsind prin a ne ntoarce spatele. Fenomenul este ntructva surprinzator, ntruct contrazice teoria behaviorista: cel constant laudat primeste tot mai multe recompense, dar l simpatizeaza pe laudator din ce n mai putin. Aronson sugereaza doua explicatii posibile. Prima se bazeaza pe reducerea anxietatii. Respingerea de catre un grup sau o persoana este o experienta dureroasa, generatoare de anxietate; cnd respingerea este urmata de acceptare anxietatea se reduce, astfel nct resimtim placerea de a fi simpatizati. Cea de-a doua explicatie ar putea fi urmatoarea: indivizii care ne simpatizeaza de la nceput pot sa ni se para lipsiti de discernamnt, ceea ce diminueaza valoarea pretuirii lor. n schimb, cei care ne considera la nceput antipatici si care, abia dupa ce ajung sa ne cunoasca mai bine, ncep sa ne simpatizeze, par oameni cu judecata, astfel nct pretuirea lor valoreaza mai mult. Aronson si Linder au realizat un experiment menit sa testeze efectul ordinii n care primim un anumit gen de feedback din partea unei alte persoane. De-a lungul a sapte ntlniri, participantii au auzit de la un complice diferite opinii despre ei. La primele trei ntniri, feedback-ul a fost sau total negativ sau total pozitiv. Apoi, n functie de conditia experimentala, calitatea feedback-ului a fost fie inversata, fie s-a pastrat constant aceeasi. Din toate cele patru conditii, simpatia participantului fata de complice a atins valori maxime atunci cnd ordinea 'mesajelor' a fost negativ pozitiv (acesta fiind 'cstigul') si valori minime n ordine inversa, adica feedback pozitiv negativ ('pierdere'). Dupa cum arata rezultatele din graficul 8.5, e cel mai probabil sa fim atrasi de catre o persoana atunci cnd aceasta ncepe prin a ne tine la distanta si sfrseste prin a ne ntmpina cu caldura. Accesibilitatea Rezultatele obtinute de Aronson si Linder sugereaza ca ne plac oamenii pretentiosi fata de ceilalti, ceea ce concorda cu ideea populara potrivit careia tintele greu de atins sunt cele mai rvnite. n realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Cel mai adesea, persoanele care ne resping - fie pentru ca sunt deja implicate n alte relatii, fie pentru ca nu le strnim interesul - nu devin ctusi de putin mai atractive; dimpotriva. Studiile si observatiile arata ca, de regula, i preferam pe indivizii cu o selectivitate sociala moderata att celor neselectivi (care nu au gust) ct si celor prea pretentiosi (care sunt aroganti si sclifositi).

Ce se ntmpla atunci cnd o persoana care ne strneste interesul este greu de atins datorita unor piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumarate feluri: opozitia parintilor (precum n povestea lui Romeo si a Julietei), o catastrofa iminenta (ca n povestea de iubire din Titanic), departarea, lipsa de timp, bariere sociale etc. n Capitolul 5 ne-am referit la teoria reactantei psihologice, care sustine ca oamenii sunt puternic motivati sa-si apere libertatea de alegere si de actiune. Cnd o astfel de libertate, la care tin n mod deosebit, le este amenintata, oamenii reactioneaza si ncearca sa contracareze pericolul, ntre altele si datorita faptului ca un comportament la care am putea fi nevoiti sa renuntam ni se pare mult mai atragator - precum proverbialul fruct oprit. Desi nu foarte concludente, mai multe studii au evidentiat faptul ca reactanta poate fi declansata de factorul timp: pe masura ce sansele de a intra ntr-o relatie cu cineva scad odata cu timpul ramas la dispozitie, persoana - tot mai greu accesibila - devine din ce n ce mai atragatoare. Reactanta se poate produce, marind forta atractiei, si n cazul unor relatii ascunse, tainuite. ntr-un experiment din 1994, Daniel Wegner a pus mai multe perechi (formate din parteneri de ambele sexe) sa joace bridge. n fiecare cvartet de jucatori, una dintre perechi a primit instructiuni scrise ca, n timpul jocului, sa-si faca diferite semne cu picioarele pe sub masa - fie pe fata, fie pe ascuns. Dupa cteva minute, jocul a fost oprit si fiecarui jucator i s-a cerut sa indice (desigur, n mod privat) ct de atragator i s-a parut att propriul sau partener, ct si jucatorul de sex opus din echipa adversa. Rezultat: studentii care au trisat pe ascuns s-au considerat reciproc mult mai atragatori dect aceia care si-au facut semne vizibile ori n-au trisat de loc. Nu trebuie neglijat faptul ca, n anumite situatii, reactanta poate sa diminueze atractia interpersonala. Ati ncercat vreodata sa faceti pe intermediarul, cautnd, pe diferite cai, sa convingeti doua persoane apropiate sa formeze un

cuplu? Atentie: efectul poate fi contrar. Decisi sa si pastreze libertatea de alegere n viata erotica, cele doua persoane ar putea ajunge sa nu se placa, ba chiar sa se deteste din cauza insistentelor voastre de a-i vedea mpreuna. Relatii apropiate Exista multe forme de relatii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut n vedere ndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, ndragostiti, amanti si soti. Aceste relatii apropiate1[1] implica adesea trei componente: (1) sentimente de atasament, afectiune si iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interdependenta partenerilor, fiecare exercitnd o influenta semnificativa asupra celuilalt. Nu orice relatie apropiata contine toate aceste ingrediente. O iubire de-o vara poate atinge o mare intensitate emotionala; dar la sosirea toamnei, amorezii revin la vietile lor independente. O casatorie formala graviteaza n jurul rutinei cotidiene, nsa atasamentul emotional al sotilor este palid, iar nevoile lor sufletesti ramn, cel putin n parte, nemplinite. n mod evident, relatiile apropiate au forme si masuri diferite. Unele implica sexul, altele nu. Unele se stabilesc ntre parteneri de acelasi sex, altele ntre parteneri de sex opus. Cteodata partenerii se angajeaza sa ramna alaturi pe termen lung; alteori interactioneaza doar pentru scurt timp. Iar coloratura sentimentala cunoaste toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubire la ura - fiecare dintre starile emotionale putnd avea intensitati diferite, de la 'abia perceptibil' pna la 'exploziv'. Cum nainteaza doua persoane de la primele lor contacte sociale pna la o relatie apropiata, care le ncalzeste fiinta? Apropierea se produce gradual, pas cu pas, ori prin discontinuitati si salturi calitative? Unii cercetatori considera ca relatiile progreseaza gradual, parcurgnd o anumita succesiune de stadii sau etape. De pilda, n teoria stimul-valoarerol (SVR), propusa de catre Murstein n 1986, sunt definite urmatoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, n care atractia este provocata de atribute exterioare, precum nfatisarea fizica; (2) stadiul-valoare, n care atasamentul se bazeaza pe similaritatea valorilor si opiniilor; (3) stadiul-rol, n care devotamentul se ntemeiaza pe asumarea si ndeplinirea unor roluri, precum acelea de sot-sotie. Toti acesti trei factori sunt importanti n evolutia unei relatii, dar fiecare detine o importanta deosebita n decursul unui anumit stadiu (vezi graficul 8.6).

Marea dificultate a oricarei teorii stadiale este secventialitatea. Se poate arata ca stadiul-valoare precede ntotdeauna si cu necesitate stadiul-rol? Nu se pot ntlni cupluri care sa-si fixeze rolurile nainte de a-si explora compatibilitatea valorilor? Majoritatea cercetatorilor nu cred ca relatiile apropiate evolueaza stadial. n mai multe studii, unor cupluri de persoane proaspat casatorite li s-a cerut sa-si reaminteasca istoria relatiei lor pna la casatorie. Rezultatele au inventariat o mare diversitate de etape evolutive. Momentele de cotitura nu se succed n aceeasi ordine n toate cazurile si nici nu sunt mereu aceleasi la fiecare cuplu. Daca relatiile apropiate nu urmeaza toate acelasi scenariu, cum se explica evolutia lor? Fiecare relatie are o istorie proprie, cu suisuri si coborsuri, cu momente de stagnare alternnd cu perioade de acceleratie. Ce anume face ca o relatie sa ia altitudine, sa coboare ori sa se pastreze n parametri stabili? Un raspuns poate fi oferit de teoria schimbului social, potrivit careia forta motrice a relatiilor interpersonale este recompensa. Ca si atractia, n aceasta interpretare, iubirea depinde de experienta emotiilor pozitive traite n prezenta unui anumit partener. Pas cu pas, pe masura ce recompensele se aduna, iubirea creste. Sau, dimpotriva, pe masura ce recompensele se raresc, iubirea se raceste. n acest gen de teorii despre esenta iubirii, ceea ce conteaza este cantitatea. Multi oameni gasesc nsa ca teoria schimbului social este inadecvata, din motive usor de nteles. Gnditi-va la propriile voastre relatii apropiate. Credeti ca sentimentul de iubire fata de cineva e doar o versiune mai intensa a simpatiei fata de altcineva? Este iubirea unui prieten apropiat de aceeasi natura cu iubirea celor de care sunteti ndragostiti? Daca nu, atunci veti fi de acord ca exista importante diferente calitative ntre genurile de relatii apropiate. n aceasta perspectiva, este nevoie de un salt considerabil de la a placea pna la a iubi pe cineva, iar iubirea nsasi cunoaste forme diferite.

Tipologii n relatiile apropiate Teoriile schimbului social se axeaza pe aspectele cantitative: cu ct mai mult (n ceea ce priveste recompensele si echitatea), cu att mai bine (daca avem n vedere satisfactiile si rezistenta relatiei). Dar este ntotdeauna nevoie de recompense? si ce se poate spune despre diferentele calitative ntre tipurile de relatii apropiate? Poate o recompensa mai substantiala sa transforme niste simple cunostinte n prieteni si apoi prietenii n iubiti, ori aceste tipuri de relatii se deosebesc esential ntre ele? Relatii de schimb si de comuniune Margaret Clark precizeaza ca oamenii urmaresc o recompensa atunci cnd intra n relatii de schimb, caracterizate de o compensare imediata a costurilor si a beneficiilor. Dar nu orice relatie este de acest tip. n relatiile de comuniune (communal relationships), partenerii si ofera satisfactii unul celuilalt fara sa urmareasca un echilibru al beneficiilor. Cel mai adesea, relatiile de schimb au loc ntre necunoscuti sau cunostinte ntmplatoare, ca si n cadrul unor aranjamente pe termen lung - precum parteneriatul de afaceri. Dimpotriva, relatiile de comuniune se stabilesc numai cu prietenii apropiati, cu membrii de familie sau cu cei pe care i iubim. Desigur, se vor gasi cinici care sa puna la ndoiala autenticitatea relatiilor de comuniune, socotind ca oricine urmareste sa dobndeasca o recompensa, chiar daca nu imediat, ci ntr-un viitor oarecare. Din fericire, ramn destui oameni care pot depune marturie din propria lor experienta de viata ca, macar ctorva persoane extrem de apropiate, sunt oricnd gata sa le ofere, fara a socoti la centima ct primesc - bucuria celuilalt fiind chiar rasplata cea mai de pret. Stiluri de atasament O alta abordare interesanta a diversitatii formelor de relatii apropiate este cea propusa de Philip Shaver, Cindy Hazan si colegii lor. Ideea de la care pornesc este aceea ca, asa cum bebelusii manifesta diferite tipuri de atasament fata de parintii lor, si adultii prezinta stiluri specifice de atasament n relatiile lor de prietenie sau n cele amoroase. Cercetarile de psihologie a copilului au scos n evidenta faptul ca bebelusii dezvolta legaturi puternice si exclusive cu primele persoane care se ocupa de ngrijirea lor - cel mai adesea si n mod normal acestea fiind mamele copiilor. n toate culturile studiate, prima relatie are o mare ncarcatura emotionala. Observnd cum reactioneaza copiii mici att la despartirea de mama lor, ct si la reaparitia ei, cercetatorii au mai remarcat si faptul ca exista diferite stiluri de atasament infantil. Copiii cu atasament solid plng zgomotos atunci cnd si vad mama plecnd de lnga ei, iar cnd aceasta se rentoarce gnguresc si surd cu evidenta ncntare. Copiii cu atasament fragil se ncadreaza n doua tipuri de comportament. Cei anxiosi plng si se agita cnd sunt parasiti de mama lor, dar o ntmpina fie mniosi, fie apatici atunci cnd se rentoarce. Alti copii sunt mult mai detasati, adoptnd un comportament retractil, de eschivare sau neimplicare emotionala, cu reactii temperate n ambele situatii.2[2] Ct de important este acest prim atasament? Este o legatura sigura si demna de ncredere din primul an de viata de natura sa ofere un fundament al relatiilor apropiate de mai trziu? Unii cercetatori sugereaza ca da. Studiile arata ca acei copii din categoria atasamentului solid manifesta ulterior o atitudine mai pozitiva si mai ncrezatoare fata de ceilalti. Privind retrospectiv, adultii cu stil de atasament solid relateaza ca n copilarie au avut relatii familiale pozitive, pe cnd adultii anxiosi sau retractili si amintesc sa fi avut relatii dificile cu unul dintre parinti sau cu amndoi. Fie ca stilurile de atasament ale adultilor si au radacinile n primul an de viata sau nu, distinctia ntre ele s-a dovedit utila. Cititi descrierile celor trei tipuri de atasament din tabelul 8.2. Care vi se potriveste cel mai bine? n 1987, Hazan si Shaver au pus prima data aceasta ntrebare pentru cititorii unui ziar din Denver si a doua oara pentru un

grup de studenti. Dupa cum se poate vedea n tabelul 8.2, distributia raspunsurilor este aproape identica pe ambele esantioane, pastrndu-se neschimbata si n cadrul unui esantion national din SUA, format din opt mii de adulti, chestionati de Mickelson un deceniu mai trziu, n 1997. n plus, cercetatorii au mai constatat ca oamenii cu stil de atasament solid raporteaza ca au relatii satisfacatoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe ncredere reciproca si durabile. Cognitiv, au tendinta de a-i vedea pe ceilalti ca fiind bine intentionati si cred n posibilitatea iubirii adevarate. Dimpotriva, ndragostitii retractili se tem de intimitate si cred ca iubirea este sortita sa se ofileasca; ndragostitii anxiosi descriu o viata amoroasa plina de exaltari si caderi emotionale, de framntari obsesionale, o mai mare dorinta de angajare pe termen lung, atractie sexuala si gelozie duse la extrem. ntr-o oarecare masura, stilurile noastre de atasament pot fi observate n comportamentul din viata cotidiana. De exemplu, n 1996 Jeffrey Simpson si colegii sai au nregistrat pe banda mai multe cupluri de ndragostiti n timp ce ncercau sa solutioneze diferite conflicte, dupa care au prezentat nregistrarile unor observatori neutri. Acestia au constatat ca barbatii cu atasament fragil-retractil se dovedesc n cea mai mica masura calzi si ncurajatori, precum si faptul ca femeile cu stil fragil-anxios s-au aratat posomorte si negativiste. ntr-un alt studiu, din 1996, Marie Tidwell si colegii au cerut participantilor sa tina, timp de o saptamna, un jurnal intim. Analiza nsemnarilor din aceste jurnale a scos n evidenta faptul ca, n relatiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici satisfactii, n vreme ce subiectii anxiosi au trait cea mai mare varietate de sentimente, de intensitati ct se poate de diferite. Ce valoare predictiva au aceste stiluri de atasament? Cu alte cuvinte, stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de probabilitate a evolutiei viitoare a relatiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele cu atasament solid tind sa aiba relatii mai durabile dar, n cazul celor cu atasament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul ca, desi stilurile de atasament sunt oarecum stabile de-a lungul vietii - poate ca niste mosteniri din prima copilarie - ele nu sunt totusi definitiv trasate, o data pentru totdeauna. De exemplu, Lee Kirkpatrick si Cindy Hazan au urmarit participantii la un studiu si, dupa patru ani, au descoperit ca 30% dintre ei si-au modificat stilul de atasament. n acord cu ideea de baza n psihologia sociala, potrivit careia oamenii sunt profund influentati de situatiile n care se afla, cercetarile sugereaza ca indivizii si pot revizui continuu stilul de atasament n urma succesiunii experientelor lor de viata. Tipuri de iubire Fara a sta prea mult pe gnduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate de forme distincte de iubire, n afara de amorul propriu-zis: iubire parinteasca, frateasca, amicala, pur fizica sau animalica, spirituala etc. De-a lungul timpului, au fost propuse de catre psihosociologi mai multe clasificari ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, n 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotica), ludus (jocul amoros, lipsit de daruire sufleteasca) si storge (dragostea prieteneasca). Ca si cele trei culori primare, sustine Lee, aceste stiluri se pot combina ntre ele, formnd tipuri secundare, precum mania (iubirea pretentioasa si posesiva), pragma (iubirea interesata) sau agape (iubirea altruista de oameni). Pe o scala menita sa masoare aceste 'culori ale iubirii', barbatii au scoruri mai mari dect femeile la rubrica ludus, n vreme ce femeile puncteaza mai mult la rubricile storge, mania si pragma. Foarte populara este o alta taxonomie, derivata din teoria triunghiulara a iubirii, enuntata n 1986 de catre Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, exista opt subtipuri de baza (sapte forme diferite de iubire si o a opta combinatie ce reprezinta absenta iubirii) - toate putnd fi derivate din prezenta sau absenta a trei componente. Combinatia poate fi astfel vazuta ca vrf al unui triunghi (vezi figura 8.5). Iata cele trei componente si cte o mostra de item din cei utilizati pentru masurarea fiecareia din ele: Intimitate. Componenta emotionala, care implica simpatia si sentimentul de apropiere fata de cineva. ('Am o relatie placuta cu ___'.) Pasiune. Componenta motivationala, ce contine impulsuri de natura sa declanseze atractia, dragostea si dorinta sexuala. ('Simpla vedere a lui ___ mi se pare excitanta.')

Devotament. Componenta cognitiva, ce reflecta hotarrea de a ramne atasat pe termen lung de un anumit partener. ('ntotdeauna ma voi simti responsabil fata de ___.') Cercetarile sustin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. ntr-un studiu din 1996, Arthur Aron si Lori Westbay au cerut participantilor sa ierarhizeze 68 de trasaturi prototipice ale iubirii si au constatat ca toate trasaturile clasificate se ncadreaza n trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, crcei n stomac), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, ncurajator, ntelegator) si devotament (fidelitate, prioritate acordata celorlalti, durabilitate). ntr-un al doilea studiu, din 1997, Sternberg a cerut participantilor sa precizeze ce anume considera important n diferite tipuri de relatii si a constatat ca rezultatele concorda cu teoria. De exemplu, 'iubitul ideal' a nregistrat scoruri nalte la toate cele trei componente, 'prieten' a avut scoruri mari la intimitate si devotament, dar mici la pasiune, iar 'frate / sora' a punctat mult la devotament, dar putin la intimitate si pasiune. Figura 8.5 Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1986)

Considernd toate aceste tipologii - bazate pe atasamentul infantil, pe culori, triunghiuri si alte scheme propuse de-a lungul timpului - te minunezi: cte tipuri de iubire exista n realitate? E greu de spus. Dar toate modelele au n vedere doua tipuri fundamentale. Priviti ntrebarile din tabelul 8.3 si raspundeti cu note pe o scala de la 0 (ctusi de putin) la 10 (total), avnd n vedere sentimentele voastre fata de un prieten. Raspundeti apoi la aceleasi ntrebari gndindu-va la un iubit sau la o iubita (de acum sau de alta data). Aplicati n cele din urma instructiunile de punctare descrise n partea de jos a tabelului. n 1973, atunci cnd Zick Rubin a cerut unor studenti sa raspunda la acest gen de itemi, a constatat ca cei chestionati au acordat punctaje ridicate prietenilor la ntrebarile cu numere impare si partenerilor de amor la cele cu numere pare. Pornind de la aceste raspunsuri, Zick Rubin a alcatuit o Scala a simpatiei3[3] si o Scala a iubirii, menite sa masoare cele doua tipuri de relatii.

Abordarea lui Rubin trateaza simpatia si iubirea ca pe doua reactii distincte fata de o relatie apropiata. Ramne de discutat nsa ct de adnca este diferenta dintre ele. n 1976, Kenneth si Karen Dion au aplicat cele doua scale mai multor categorii de oameni: (1) persoane care se ntlnesc ocazional (casual daters); (2) persoane care se ntlnesc mereu cu acelasi partener (exclusive daters); (3) persoane logodite; (4) persoane casatorite. Desi persoanele din prima categorie au punctat mai mult la simpatie dect la iubire, simpatia si iubirea nu difera n cazul celor aflati ntro relatie mai angajata. Un posibil motiv pentru care cele doua scale se pot suprapune ar fi acela ca, n versiunea lui Rubin, conceptul de iubire are un sens destul de cuminte. Mai potrivita pare distinctia propusa, n 1988, de catre Elaine Hatfield ntre iubirea pasionala si iubirea companionala.4[4] Dupa Hatfield, iubirea pasionala este o stare intens emotionala si adesea erotica de absorbtie de catre o alta persoana, n vreme ce iubirea companionala este o nsotire sau o companie sigura si stabila, asemanatoare cu ceea ce Rubin numeste simpatie. Iubirea pasionala Iubirea pasionala este, dupa cum spuneam, o stare intens emotionala de absorbtie de catre o alta persoana (vezi tabelul 8.4). Pendulnd ntre culmi extatice si abisuri de tortura sufleteasca, iubirea pasionala ofera materia prima dulce-amara a poeziei si romanelor de dragoste, fiind tema favorita n muzica de consum sau n adoratele-detestatele telenovele. Ce este si de unde vine? Ellen Berscheid si Elaine Walster (ulterior Hatfield) considera ca elementulcheie n ntelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emotie. Bazndu-se pe teoria bifactoriala a emotiei, propusa de catre Schachter (vezi Capitolul 2), cele doua autoare sustin ca iubirea pasionala necesita doua ingrediente esentiale: (1) o stare intensa de excitatie fiziologica si (2) credinta ca excitatia este strnita de catre persoana iubita. Uneori conexiunea dintre excitatie si iubire este evidenta - asa cum se ntmpla atunci cnd cineva simte fiorii atractiei sexuale n prezenta partenerului de amor. n alte situatii, totusi, simptomele de excitatie - precum accelerarea batailor de inima, umezirea palmelor sau nmuierea genunchilor - sunt mai greu de interpretat. n prezenta unei persoane atragatoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeste acest proces de misatribuire transfer de excitatie. n opinia lui, excitatia strnita de un stimul poate fi transferata sau adaugata excitatiei provocate de un al doilea stimul. Excitatia combinata este atunci perceputa ca fiind cauzata numai de catre al doilea stimul. n 1974, Donald Dutton si Arthur Aron au verificat aceasta ipoteza incitanta ntr-un studiu de teren care a avut loc pe doua poduri de peste Capilano River din Columbia Britanica. Unul din ele este o pasarela sustinuta de cabluri (avnd 150 m lungime si o latime mai mica de 2 m, cu o balustrada foarte joasa), suspendata la vreo 70 m deasupra unor cascade stncoase - un adevarat cosmar pentru oricine ar avea o ct de mica teama de naltime. Celalalt pod este larg, solid, de numai vreo 3 m naltime. Ori de cte ori trecea pe unul din cele doua poduri un tnar nensotit, era ntmpinat de o tnara atragatoare, care se prezenta drept cercetator-asistent, l ruga sa completeze un scurt chestionar, dupa care i dadea numarul ei de telefon - n cazul n care tnarul acostat ar fi dorit mai multe informatii despre proiectul de cercetare. Conform predictiei, mult mai multi dintre barbatii care traversasera pasarela periculoasa aveau s-o sune pe ncntatoarea juna dect cei care trecusera pe podul comod. (Semnificativ e faptul ca foarte putini dintre tinerii abordati, pe pasarela groazei, de catre un asistent barbat au sunat.) Poate ca fiorii de groaza sunt n stare sa aprinda flacarile iubirii. Dar poate ca nu. Poate ca nu-i dect sentimentul de usurare pe care ti-l da pretenta cuiva atunci cnd esti la ananghie. Pentru a elimina posibilitatea ca atractia sa fie strnita de usurare si nu de excitatie, n 1981, Gregory White si colegii sai si-au propus sa strneasca o stare de excitatie, nensotita de tensiunea fricii. Cum? Putin efort fizic e de ajuns. Participantii barbati au alergat pe loc fie doua minute, fie 15 secunde, dupa care au vizionat pe o caseta video chipul unei femei pe care urmau sa o cunoasca. Unii au vazut o femeie bine machiata si coafata, cu nfatisare foarte atragatoare - altii au vazut aceeasi femeie, dar 'aranjata' astfel nct sa para urta. Dupa vizionarea

casetei, participantii au evaluat nfatisarea femeii. Rezultat: participantilor care facusera un efort fizic mai mare femeia atragatoare li s-a parut si mai frumoasa, iar cea neatragatoare li s-a parut si mai urta dect celor care nu alergasera dect 15 secunde. Acest studiu si altele similare demonstreaza ca starea de excitatie, chiar nensotita de suferinta, intensifica reactiile emotionale, pozitive sau negative. Implicatiile acestor cercetari - potrivit carora pasiunile noastre sunt la cheremul podurilor, exercitiilor fizice sau al altor factori de natura sa accelereze bataile inimii - intriga. Dar sunt n concordata cu observatia comuna a faptului ca momentele agitate din viata ne fac vulnerabili fata de mrejele iubirii. Ramne nsa deschisa ntrebarea daca efectul se produce, asa cum sustine teoria, din cauza faptului ca oamenii atribuie n mod eronat starea lor de excitatie prezentei accidentale a unei alte persoane. Da si nu. Trecnd n revista peste treizeci de experimente, Craig Foster si colegii confirma ca efectul excitatie-atractie este real. Ei au mai descoperit, totusi, ca efectul se produce si atunci cnd oamenii cunosc sursa actuala a starii lor de excitatie - asadar, fara o eroare de atribuire. Concluzia acestor cercetatori este aceea ca simplul fapt de a fi surescitati - chiar daca stim de ce - faciliteaza oricare dintre raspunsurile noastre firesti. Daca persoana care ne iese n cale este atragatoare si de sexul potrivit, atractia pe care o exercita asupra noastra este mai intensa. Daca persoana nu este atragatoare sau nu e de sexul potrivit, atractia este mai slaba. Nu e nevoie de nici o deliberare constienta. Raspunsul este automat. Indiferent de factorii care o influenteaza n diferitele sale stadii de evolutie, iubirea pasionala presupune, ca nota caracteristica dominanta si esentiala, o intensa atractie sexuala. n 1999, Pamela Regan si Ellen Berscheid prezinta dovezi convingatoare ca dorinta si excitatia sexuala intensa constituie o componenta vitala a acestei experiente. Ele remarca si faptul interesant ca 'a iubi' (love) si 'a fi ndragostit' (being in love) nu nseamna acelasi lucru. n 1996, Berscheid si Meyers au cerut unor studenti de ambele sexe sa alcatuiasca trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt ndragostiti si a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reiesit ca numai 2% din cei mentionati n prima lista s-au regasit si n cea de a treia lista. n schimb, 85% din cei mentionati n cea de a doua lista s-au regasit si pe lista atractiei sexuale. Iar atunci cnd Regan si colegii sai au cerut mai multor oameni sa listeze caracteristicile iubirii, doua treimi din cei chestionati au mentionat dorinta sexuala - numarul lor fiind cu mult mai mare dect al celor care au trecut pe lista fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul. Chiar daca cei mai multi dintre noi sunt de acord ca dorinta sexuala este aceea care da nota pasionala a iubirii, nu toata lumea vede o legatura necesara ntre dorinta si casatorie. Cum raspundeti la aceasta ntrebare: Daca un barbat sau o femeie ar avea toate calitatile dorite de voi, v-ati casatori cu acea persoana fara a fi ndragostit(a) de ea? n 1967, cnd au fost chestionati studentii americani, 35% din barbati si 76% dintre femei au raspuns afirmativ. Peste douazeci de ani, numai 14% dintre barbati si 20% dintre femei au declarat ca s-ar casatori cu cineva pe care nu l-ar iubi pasional. Diferenta foarte accentuata n rndul femeilor s-ar putea explica prin faptul ca n anii '60 mult mai putine dintre ele aveau independenta economica de natura sa le dea posibilitatea luxului de a se casatori numai din dragoste. Disponibilitatea de-a accepta casatoria fara dragoste difera si n functie de specificul cultural. n zilele noastre, procentul mariajelor 'aranjate', fara a se lua n calcul iubirea dintre parteneri, variaza ntre 4% n Statele Unite, 5% n Australia, 8% n Anglia si 49% n India sau 51% n Pakistan. Influenta culturala asupra iubirii este interesanta. Pe de o parte, s-ar putea sustine ca individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natura sa inhibe tendinta de apropiere si interdependenta fata de ceilalti. Pe de alta parte, aceeasi orientare individualista i face pe oameni sa dea prioritate, n deciziile lor maritale, propriilor sentimente - mai degraba dect grijilor familiale, obligatiilor sociale, constrngerilor religioase, venitului etc. nsa chiar si n culturile occidentale - n rndul carora americanii cultiva o consistenta ideologie romantica - oamenii se ndoiesc de rezistenta n timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate n diferite stadii ale relatiilor dintre parteneri, ca si studiile longitudinale, care masoara schimbarile aduse de trecerea timpului n cadrul acelorasi cupluri, sugereaza ca iubirea pasionala paleste dupa o vreme. Cercetatorii preocupati de 'chimia iubirii' cred ca pasiunea intensa pe care o simt 'arznd' cei proaspat-ndragostiti este produsa de anumite stimulente organice - a caror eficienta scade n mod firesc odata cu trecerea timpului. Iubirea companionala

Spre deosebire de natura intens emotionala si subliniata componenta erotica a iubirii pasionale, iubirea companionala este o forma de afectiune care poate exista att n relatii de prietenie, ct si n relatii de amor, bazndu-se pe ncredere reciproca, respect, preocupare fata de celalalt si angajament de lunga durata. n comparatie cu iubirea pasionala, cea companionala este mai putin intensa emotional dar, n anumite privinte, mai profunda si mai rezistenta. n 1998, Susan Sprecher si Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasionala si companionala unor cupluri heterosexuale cu vechimi variabile si au constatat ca, att la barbati, ct si la femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la nceput pna la o cota maxima, dupa care scad constant n timpul mariajului - declin pe care nu-l nregistreaza scorurile iubirii companionale. Aidoma testoasei greoaie din fabula lui Esop, iubirea companionala poate parea teribil de nceata n comparatie cu startul fulgerator al iubirii pasionale - si totusi este n stare sa treaca prima linia de sosire, chiar cu un avans considerabil. Iubirea companionala se caracterizeaza printr-un grad nalt de auto-dezvaluire (self-disclosure) - dorinta de a-ti deschide sufletul si de a mpartasi celuilalt evenimente, gnduri si sentimente din cele mai intime. Se poate spune ca pentru iubirea companionala deschiderea sufleteasca este un ingredient la fel de esential pe ct este excitatia sexuala n cazul iubirii pasionale. Gnditi-va o clipa la experientele voastre cele mai jenante, la cele mai ascunse si dragi ambitii sau la viata voastra sexuala. Le-ati dezvalui unui necunoscut? unei cunostinte oarecare? unui prieten sau unei persoane iubite? Aceasta dorinta de a ne dezvalui amintirile, gndurile si sentimentele intime sta chiar n miezul celor mai strnse relatii ale noastre. Cercetarile arata ca cu ct sunt mai atasati de un prieten sau cu ct sunt mai satisfacuti n casnicie, cu att oamenii si deschid mai adnc ascunzisurile sufletului. De ce? Nancy Collins si Lynn Miller enunta trei cauze posibile ale acestei corelatii: (1) ne deschidem sufletul fata de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destainuie; (3) ne plac oamenii carora ne-am destainuit. De-a lungul timpului, cercetatorii au facut trei observatii privind modelele de auto-dezvaluire n relatiile apropiate. Prima este aceea ca partenerii se destainuie tot mai mult unul celuilalt pe masura ce relatia lor se dezvolta n timp. Irving Altman si Dalmas Tylor considera ca auto-dezvaluirea este o forma elementara de schimb social, care se amplifica odata cu adncirea unei relatii. Teoria penetrarii sociale sustine ca relatiile progreseaza de la schimburi superficiale catre unele din ce n ce mai intime. La nceput, oamenii ofera altor persoane putine detalii despre ei nsisi, primind la rndul lor foarte putin de la ceilalti. Dar daca primele contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se largesc (acoperind zone mai vaste din vietile partenerilor) si se adncesc (referindu-se la zone tot mai delicate). Cele doua forme de dezvoltare a interactiunii sociale sunt reprezentate n figura 8.6. Cu ct sunt mai apropiati, cu att e mai putin probabil ca doi oameni sa nu fie sinceri unul fata de celalalt. ntr-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo si Deborah Kashy le-au cerut participantilor ca, timp de o saptamna, sa consemneze ntr-un jurnal toate interactiunile lor sociale si fiecare situatie n care au ncercat sa minta pe cineva indiferent daca au facut-o n mod interesat sau cu bune intentii (acceptnd ca unele minciuni urmaresc binele altcuiva). Rezultatele au aratat ca frecventa minciunilor a fost cu att mai mica cu ct relatiile au fost mai apropiate. n medie, participantii au fost nesinceri cel mai des fata de necunoscuti si din ce n ce mai rar fata de cunostintele ntmplatoare, membrii de familie si prietenii lor. De asemenea n concordanta cu presupusele modele de autodezvaluire este faptul ca participantii necasatoriti si-au mintit partenerii de amor de trei ori mai des dect au facut-o cei casatoriti n relatia cu sotul / sotia. Rezultatele sunt prezentate n graficul 8.7. O a doua observatie este aceea ca modelele de auto-dezvaluire tind sa se modifice n functie de stadiul unei relatii. La prima ntlnire si n faza incipenta a unei noi legaturi, oamenii obisnuiesc sa raspunda auto-dezvaluirii celorlalti la acelasi nivel de intimitate. Cnd facem cunostinta cu cineva si politetea cere sa venim n ntmpinarea celor comunicate despre sine de catre celalalt dezvaluind cte ceva despre noi nsine. Dupa consolidarea unei relatii, stricta reciprocitate survine mai rar. n ceea ce priveste cuplurile cu probleme, observatiile contureaza doua modele diferite de auto-dezvaluire. n unele cazuri, se reduc att largimea ct si adncimea deschiderii catre celalalt, ntruct ambii parteneri se retrag fiecare n propria carapace si nceteaza sa mai comunice. n alte cazuri, largimea dezvaluirii de sine se restrnge, dar creste adncimea ei, odata ce partenerii ncep sa se raneasca reciproc cu destainuiri si aprecieri dureroase pentru celalalt. O a treia observatie, destul de comuna, este aceea ca indivizii difera n ceea ce priveste tendinta de a-si destainui altora gndurile si sentimentele private. Dupa o meta-analiza a peste 200 de studii n care au fost implicati circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia si Mike Allen au constatat (n 1992) ca, n medie, femeile sunt mai deschise dect barbatii, precum si faptul ca oamenii n general se destainuie mai degraba femeilor dect barbatilor.

Probleme relationale: barbati si femei Librariile sunt pline de carti despre specificul celor doua sexe. Exista publicatii numai pentru barbati sau numai pentru femei, carti care exalta idealul masculin si carti care le nvata pe cititoare cum sa fie ct mai feminine, carti care i descriu pe barbati si pe femei n tonuri asemanatoare si carti care insista asupra diferentelor dintre cele doua sexe. Sa fie oare adevarat ceea ce spune titlul unei carti de succes a lui John Gray, anume ca 'Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus'? Iar daca este adevarat, ce implicatii decurg n sfera relatiilor dintre barbati si femei? Sexualitatea Acum o suta de ani, Sigmund Freud soca opinia publica si comunitatea stiintifica formulnd teoria psihanalitica, n care se pune un accent deosebit pe sex ca forta dinamica a comportamentului uman. La vremea aceea, colegii lui Freud au respins vehement rolul primordial acordat de psihanaliza motivatiei sexuale. Se nsela oare Freud? Imagini si teme sexuale abunda n visurile noastre, n glumele pe care le spunem sau le gustam spuse de catre ceilalti, n spectacolele de televiziune si n filmele pe care le vizionam, n romanele pe care le citim, n muzica pe care o ascultam sau n scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul tabloidelor. Nu-i de mirare ca specialistii n publicitate se folosesc de sex ca sa vnda orice, de la blue jeans si automobile pna la pasta de dinti, parfumuri sau bere. Deoarece este componenta cea mai intima a relatiilor interumane, sexul e greu de studiat. Dupa 1940, biologul Alfred Kinsey si colegii sai au condus prima ancheta de proportii a practicilor sexuale din SUA. Bazndu-se pe interviuri confidentiale a peste 17.000 de barbati si femei, cercetatorii au ncercat sa descrie ceea ce nimeni nu ndraznea sa discute n public: diferite modele de activitate sexuala. Unele din rezultatele lui Kinsey s-au dovedit socante, ntruct aratau ca activitatea sexuala a americanilor era mai frecventa si mai variata dect se credea. Cartile lui au devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu, majoritatea celor intervievati erau tineri, albi, din mediul urban si din clasele de mijloc), nsa descoperirile sale mai sunt si astazi folosite drept baza de comparatie. ntre timp, au fost realizate numeroase alte studii si anchete privind activitatea sexuala. Desi nu se poate sti niciodata cu certitudine ct de exacte sunt declaratiile celor investigati, anumite rezultate se contureaza cu destula consistenta. n primul rnd, desi exista destule variatii n cadrul fiecarui sex, barbatii se declara mai permisivi si mai activi din punct de vedere sexual dect femeile. De asemenea, n relatiile heterosexuale barbatii si femeile joaca roluri sexuale diferite, conturndu-se o diviziune a muncii n care barbatii sunt 'atacatorii', iar femeile 'aparatoarele portii'. Dintre cele doua roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, n orice activitate comuna, partenerul mai restrictiv este acela care 'tine scorul'. Cercetarile mai arata ca barbatii si femeile au vederi diferite asupra sexului n cadrul interactiunilor din viata cotidiana. n comparatie cu femeile, barbatii privesc lumea n culori mai accentuat 'sexualizate'. ntr-un studiu din 1982, Antonia Abbey a format mai multe perechi de studenti, carora le-a cerut sa converseze cinci minute, n vreme ce alti studenti urmareau conversatia. Chestionndu-i ulterior att pe actori, ct si pe observatori, Abbey a remarcat ca barbatii au simtit o mai mare atractie sexuala fata de partenerele de conversatie dect viceversa. De asemenea, barbatii le-au considerat pe femeile care au purtat conversatia mai seducatoare si mai provocatoare dect s-au autocaracterizat participantele nsele. ntr-un alt studiu, dupa ce au citit niste fragmente literare, prezentnd diferite scenarii ale unor ntlniri amoroase, participantii au fost mult mai nclinati dect participantele sa presupuna ca eroina fiecarui scenariu dorea sa faca dragoste. si n viata reala, barbatii sunt mai tentati dect femeile sa interpreteze anumite gesturi, precum o privire mai insistenta, un compliment sau o remarca amicala, o atingere a bratului sau un zmbet inocent ca pe niste avansuri sexuale. Gelozia Gelozia este o emotie strnita de perceptia unei amenintari fata de o relatie foarte pretioasa pentru individ. Amenintarea nu trebuie sa fie neaparat una reala, ci poate fi o fantezie obsesionala, bazata pe niste aparente deformat interpretate. Gelozia ncepe o data cu supraevaluarea posibilei amenintari. Unii indivizi sunt mai nclinati dect altii sa exagereze n aceasta privinta. Cei care se simt nesiguri si inechitabil tratati de catre partener sunt cei

mai volatili - ndeosebi atunci cnd relatia este de data recenta, reprezentnd pentru cel gelos o mare investitie afectiva. Cele mai puternice si cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate de perceptia unei infidelitati sexuale - care, statistic vorbind - i roade mai mult pe barbati dect pe femei, ndeosebi n societatile traditionaliste. Gesturile si actele partenerului care strnesc n cel mai nalt grad gelozia difera de la o cultura la alta. Oamenii difera, totodata, si prin modul n care reactioneaza atunci cnd sunt gelosi. n general, gelozia este o emotie negativa, nsotita de nencredere, anxietate si de furia celui care se simte amenintat sa piarda ceva ce i-a apartinut. nsa reactia fata de amenintare poate fi mai mult sau mai putin constructiva. De exemplu, indivizii cu predispozitii depresive au tendinta de a se autonvinovati. Don Sharpsteen si Lee Kirkpatrick au masurat orientarile de atasament ale unui grup de participanti, dupa care le-au cerut sa relateze cum s-au comportat atunci cnd au fost gelosi. Au constatat ca indivizii cu atasament solid s-au dovedit a fi cei mai furiosi si cel mai mult nclinati sa si reverse furia asupra partenerului. n schimb, indivizii cu atasament fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind sa fie invadati de tristete si de amaraciune, cautndu-si o vina pentru comportamentul partenerului si evitnd o confruntare directa cu acesta sau cu adversarul ce ameninta sa strice relatia. n 1991, Jeff Bryson a chestionat studenti din mai multe tari n legatura cu modul lor de reactie atunci cnd sunt gelosi, descoperind o serie de diferente culturale. Iata cum si-a rezumat el constatarile: "Cnd sunt gelosi, francezii nnebunesc, olandezii sunt tristi, germanii n-au chef sa se ia la harta, italienii n-au chef de vorba iar americanii se gndesc la ce vor spune prietenii!" (Brehm, Kassin, Fein, p. 329) Comunicare si conflict Nentelegerile n legatura cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte n cadrul unei relatii apropiate. Indiferent din ce motive, n toate cuplurile au loc frictiuni. Problema nu este aparitia lor, ci modul n care un cuplu ncearca sa le solutioneze. O sursa de conflict este dificultatea partenerilor de a discuta despre dezacordurile dintre ei. Atunci cnd se despart, att cuplurile heterosexuale, ct si cele homosexuale invoca, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar n ce constau 'problemele de comunicare'? Comparatiile ntre cuplurile fericite si cele nenorocite au evidentiat doua modele de comunicare ce survin adesea n relatiile destabilizate. Primul este reciprocitatea afectelor negative, n care - aplicnd tactica 'ochi pentru ochi, dinte pentru dinte' partenerii fac un schimb de expresii ale tuturor sentimentelor negative pe care si le provoaca unul celuilalt. n toate cuplurile, exprimarea unui afect negativ atrage dupa sine un raspuns similar n mai mare masura dect etalarea unor sentimente pozitive. nsa reciprocitatea afectelor negative, mai ales n comportamentul nonverbal, este mai accentuata n cadrul cuplurilor cu probleme, n care partenerii se dueleaza din ce n ce mai des si mai crncen. Zmbetele trec neobservate, dar orice cautatura piezisa si orice mina dezgustata strnesc un raspuns taios. Barbatii si femeile reactioneaza diferit n astfel de conflicte. De regula, femeile declara ca traiesc emotii mai intense si mai vadit exprimate dect barbatii. n multe casatorii nefericite se constata si un alt model de comunicare nereusita, cunoscut drept cerere si refuz: sotiile cer sotilor sa discute despre problemele lor, doar pentru a fi si mai frustrate de refuzul sotilor de a face acest lucru. John Gottman sustine ca nici unul dintre aceste doua modele de abordare a relatiilor conflictuale nu este n sine rau. Problemele, spune el, sunt generate de discrepante. n opinia lui Gottman, relatiile sanatoase sunt mai probabile atunci cnd ambii parteneri au stiluri asemanatoare de implicare n conflict. Indiferent de stilul fiecaruia, se poate recurge la doua strategii de atenuare a conflictelor. Prima este att de evidenta, nct adesea trece neobservata: e vorba de multumirea mai accentuata a celuilalt n aspectele neproblematice ale relatiei. Daca exista un conflict ntr-o anumita privinta, partenerii pot si ar trebui sa si ofere unul celuilalt mai multe satisfactii n alte privinte. Pe masura ce echilibrul dintre laturile pozitive si cele negative ale relatiei se restabileste, bilantul recompenselor devine satisfacator, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealalta metoda este aceea de a ncerca sa ntelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea fata de ceea ce gndeste si ce simte partenerul sporeste calitatea unei relatii. Ce poate sa-i motiveze pe indivizii aflati n vltoarea unei dispute sa faca efortul de a-l ntelege pe celalalt? Se poate presupune ca e de folos, n astfel de situatii, daca ei si dau seama de faptul ca, n fond, se confrunta cu o problema de comunicare.

S-a dovedit ca atribuirile pe care partenerii le fac unul n legatura cu comportamentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relatiei dintre ei. Cuplurile fericite tind sa faca atribuiri care strng relatia - sa le numim atribuiri consolidante: comportamentul nedorit al partenerului este cauzat de factori situationali ('A avut o zi proasta'), temporari ('O sa treaca') si cu arie de actiune limitata ('Nu-i dect un mic defect'). n schimb, comportamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenti partenerului, permanenti si generalizabili n alte aspecte ale relatiei. Dupa cum se vede n figura 8.7, cuplurile nefericite procedeaza invers, facnd atribuiri care conserva nefericirea - pe care le vom numi atribuiri dizolvante.5[5] Astfel, n vreme ce cuplurile fericite minimalizeaza raul si maximalizeaza binele, cuplurile nefericite nu cedeaza nici macar un milimetru. Din perspectiva acestor modele atributionale att de diferite, s-ar parea ca, o data cu vremea, cuplurile fericite sunt si mai fericite, pe cnd cele nefericite ajung sa fie si mai nefericite. Asa se ntmpla? Da. n 1993, Frank Fincham si Thomas Bradbury au descoperit ca oamenii care fac mai multe atribuiri dizolvante la un moment dat, declara si mai putina satisfactie conjugala un an de zile mai trziu. Relatia dintre atribuiri si satisfactie poate fi una reciproca, fiecare din cele doua componente influentnd-o pe cealalta. Destramarea unei relatii ntruct suntem animale sociale, relatiile apropiate sunt foarte importante pentru oricare dintre noi - n ceea ce priveste fericirea si bunastarea noastra emotionala, ba chiar sanatatea si longevitatea noastra. ntr-o ancheta din 1990, 73% dintre studentii americani chestionati au declarat ca ar sacrifica majoritatea altor scopuri ale vietii lor mai degraba dect sa renunte la o relatie satisfacatoare. E trist faptul ca acesti studenti traiesc ntr-o societate n care 50 60% dintre oamenii casatoriti pentru prima oara divorteaza. ntr-un cuplu n care cel putin unul dintre parteneri a trecut printr-un divort, sansele unei noi despartiri cresc. Aceasta discrepanta - ntre stabilitatea dorita de majoritatea oamenilor si despartirile prin care trebuie sa treaca - este dramatica. Cuplurile se destrama, se separa si divorteaza. Cum evolueaza casniciile de-a lungul timpului si de ce unele rezista, pe cnd altele nu?

Dupa decenii de cercetari, psihosociologii au constatat ca oamenii proaspat casatoriti tind sa se idealizeze unul pe celalalt, ceea ce le induce o stare de extaz marital. Dar dupa luna de miere, satisfactia ambilor parteneri cunoaste o importanta scadere, ce se stabilizeaza cam dupa patru ani. n parte declinul se explica prin stresul provocat de nasterea copiilor, ceea ce este normal, nsa o traiectorie similara percurg si sotii fara copii. ntr-o oarecare masura, se pare ca relatiile noastre apropiate, ca si organismul nostru, mbatrnesc o data cu timpul. Ct despre factorii care permit unele predictii n legatura cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney si Thomas Bradbury au trecut n revista 115 studii longitudinale, viznd 45.000 de casnicii, si au constatat doar ca anumite variabile pozitive (educatie, ocupatie, comportament constructiv, similaritatea atitudinala) permit ntructva unele predictii favorabile. O alta corelatie s-a dovedit nsa mai bine sustinuta cu probe: cu ct este mai abrupt declinul initial al satisfactiei maritale, cu att probabilitatea destramarii unui cuplu este mai mare. ncetarea unei relatii apropiate poate fi o experienta traumatica. Cum i fac fata oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere dintre parteneri sau masura n care linia de demarcatie dintre Eurile lor se estompeaza pna ntr-att nct al meu si al tau ajung sa se suprapuna. n 1992, Arthur Aron a descoperit ca longevitatea unei relatii amoroase poate fi anticipata destul de simplu, n functie de diagrama din figura 8.8 pe care oamenii o considera ca reprezentnd relatia dintre ei. Cu ct cineva ncorporeaza mai deplin fiinta unui partener, cu att relatia promite sa fie mai durabila - dar si durerea este mai mare n eventualitatea unei rupturi. Un alt factor important este interdependenta - liantul social care ne tine legati unii de altii. Cercetarile arata ca cu ct un cuplu este mai interdependent (ceea ce se masoara prin timpul petrecut mpreuna, varietatea activitatilor comune si gradul de influenta al fiecarui partener asupra celuilalt) si cu ct partenerii investesc mai mult n relatia dintre ei, cu att aceasta este mai viabila, dar si efectele despartirii sunt mai devastatoare. Oamenii se mai deosebesc si prin

masura n care asocierea lor cu alte persoane este importanta pentru propria identitate. Cu ct regasirea n fiinta si prezenta partenerului este mai necesara pentru echilibrul launtric al unui individ, cu att ruperea unei relatii esentiale este mai dureroasa. Observam un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc durabilitatea unei relatii (apropierea, interdependenta si importanta relatiei pentru propria identitate a cuiva) sunt de natura sa intensifice nefericirea dupa ruperea relatiei si sa sporeasca dificultatea suportarii ei. Cum sa mentinem echilibrul ntre investitia psihologica necesara unor relatii durabile si ceea ce pastram pentru noi nsine, pentru a ne sustine n eventualitatea unei despartiri? n lumea occidentala, diferiti indicatori demografici arata ct de problematice au devenit formele traditionale de angajament familial: o rata nalta a divortialitatii, din ce n ce mai multe familii cu un singur sustinator, tot mai numeroase cupluri ce traiesc n concubinaj si tot mai multi celibatari. nsa dorinta de stabilire a unor relatii apropiate durabile nu a slabit. Dimpotriva. Homosexualii si lesbienele lupta pentru recunoasterea oficiala a casatoriilor ntre parteneri de acelasi sex, majoritatea celor divortati se recasatoresc, iar familiile de adoptie modeleaza un nou sens al conceptului de viata familiala. E ca si cum cu totii am fi pornit ntr-o cautare nencetata si imperios necesara, de vreme ce milioane de barbati si femei ncearca sa gaseasca modalitati de afiliere, atractie, apropiere si iubire, pentru a se devota pe viata unii altora.