3.1 Teoria lui W. Reckless privind „rezistenta” la frustrare.

In 1939, Dollard si colaboratorii sai in „Frustration and Aggression”, imbina doua

elemente considerate de ei ca semnificative in explicarea delincventei juvenile si anume:
agresivitatea- frustrarea, fapt ce ii va servi lui Reckless sa-si elaboreze la randul sau o alta
teorie.Aceasta teorie incearca concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic si
este denumita teoria „rezistentei” la frustrare.Aceasta pornind de la critica conceptului de
„cauza” a delincventei, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil sa
suplineasca deficientele teoriei „cauzale”.
Acest model de abordarea a dilincventei juvenile are ca fundament conceptual „structura
interioara” a individului care poate fi caracterizata ca un adevarat „scut de rezistenta”
impotriva abateriolor de la normele sociale si a demoralizarii. Exista, sublinieaza Reckless, o
structura sociala exterina si o structura psihologica interna, care actioneaza ca mecanisme de
protectie in calea frustrarii si a agresivitatii tanarului.Structura sau „rezistenta externa este
alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa si este solicitat ( familia, vecinatatea,
prietenii) si care ofera posibilitatea dobandirii unui statut, asigurarea unor mijloace legitime
de realizare a scopurilor, sentimentul identificarii ca grup , etc.In schimb structura sau
„rezistenta” interioara dobandeste o importanta si o semnificatie aparte in anumite momente
reprezentand o adevarata „matrice” care asigura tanarului constiinta identitatii de sine sau a
imaginii despre sine in raport cu alte persoane sau grupuri.
Daca unul sau mai multe componente ale celor doua structuri lipsesc, tanarul este
predispus sa devieze de la normele de convietuire sociala, comitand acte cu caracter
delincvent.
Alti autori considera ca manifestarile delincvente ale tinerilor se datoreaza in mare masura
capacitatii reduse de dapasire a situatiilor de frustrare.Starea de frustrare poare aparea ori de
cate ori tanarul se confrunta cu un obstacol sau cu o barieria sociala, care il impiedica sa-si
satisfaca interesele si scopurile personale.Ea se manifesta printr-o tensiune afectiva sporita
care il poate conduce pe tanar la desfasurarea unor activitati deviante, prin utilizarea de
mijloace ilicite.
Capacitatea unui tanar de a surmonta o situatie de frustrare, fara a face apel la mojloace de
raspuns inadecvate, a fost definita „toleranta” ;a frustrare ( B.M. Clinard 1975) care poate
actiona fie ca element favorizat, fie ca frana in realizarea scopurilor personale cu mijloace
ilicite sau licite.

3.2 Teoria „asocierilor diferentiale” a lui E.R.Sutherland

Considerand comportamentul delincvent ca fiind alcatuit din „elemente care intra in joc in
momentul comiterii faptei” ( circumstantele si imprejurarile socio-economice si culturale) ,
cat si din „elemente care au o influenta anterioar viata delincventului”, sociologul si
criminologul american E.R. Sutherland elaboreaza o teorie „genetica” a delincentei denumita
„a asocierilor diferentiale”, ale carei principii de baza si ipoteze sunt expuse in celebrea
lucrare „Principles Of Criminology” ( 1966). El a facut o critica severa conceptiei privind
delincventul „inascut” sau transmiterea delincventei pe cale ereditara, disociindu-se totodata
de ideile privind explicarea delincventei prin „imitatie”, introducand teza „invataturii sociale”,
a comportamentului delincvent.Psihologii sociali resping ideea ca violenta este explicabila in
primul rand prin schema ei instinctuala innascuta insa nu neaga orice rol al factorilor
biologici.S-a constatat ca indivizii arestati pentru crime violente au avut in proportii
semnificativ de mare, usoare accidente neurologice in timpul perioadei prenatale decat cei
care nu au savarsit astfel de crime ( Baker, Mednick, 1984).
 Teoria lui Sutherland, pleaca de la premisia ca in viata sociala indivizii, atat cei adulti, cat
si cei tineri se confrunta cu modele pozitive ( conformiste) si negative ( nonconformiste) de
comportament si conduita, care nu se transmit nici pe cale ereditara, nici nu se imita, ci se
„invata” in cadrul proceselor de comunicare si relationarea sociala dintre indivizi si grupuri
diverse. Aceasta „comunicare” poate fi verbala cat si comportamentala, transmisa prin
exemplul altor persoane cu care vin in contact direct.Procesul de invatare a delincventei nu
este insa liniar, ci include mai multe trasaturi si momente in desfasurarea sa.Mai intai,
indivizii, aflandu-se in contact cu altii, incep sa-si orienteze mobilurile, scopurile si
atitudinile, in fuctie de interpretarile favorabile sau nefavorabile pe care le acorda regulilor si
dispozitilor legale.Este deci posibil ca in anumite grupuri sociale sa predomine acele persoane
pentru care, in mod invariabil, dispozitiile legale reprezinta reguli de necontestat, datorita
internaliarii si acceptarii prohibitiilor si restructilor sociale.In schimb, in alte grupuri
predomina indivizii care inclina spre violarea acelorasi dispozitii legale.In consecinta,
atasarea sau asocierea unui individ la unul sau la altul dintre cele doua grupuri conformist sau
neconformist, reprezinta momentul cel mai important de care depinde evolutia ulterioara a
carierei individului.Astfel acei indivizi care se vor adapta mai usor in societatea bazata pe
consens evitand parcurgerea unei cariere delincvente.Indivizii care devin delincventi sunt
confruntati mai mult cu modele criminale, apartinand acelor grupari care nu accepta, nu
recunosc sau nu respecta normele legale.De aceea, evolutia spre delincventa, aparuta in
„asociatie” cu modele crimintale are aceleasi mecanisme ca si cea implicata intr-o cariera
nondelincventa.Ea nu se dobandeste printr-un simplu proces de comunicare sau imitatie ci
prin „ invatatura”si experimentarea tehnicilor si procedeelor de comitere a delictelor.
Teoria „asociatilor diferentiale” elaborata de Southerland, considerata socializarea ca find
factorul explicati fundamental in geneza delincventei.In consecinta comportamentul
delincvent se invata ca orice tip de comportament prin intermediul socializarii, individul
preluand „modele” si norme care induc o serie de atitudini de prinderi si comportamente
negative.Astfel raspunsul dat de Southerland cu privire la geneza mecanismelor deviantei se
reduce doar la procesul de „invatare” sociala in cadrul unui grup restrans, fara sa explice care
sunt cauzele acestor „diferentieri in asociere”, precum si motivele pentru care ei se asociaza
diferit. Ulterior au adaugarile la aceasta teorie vin sa inlature neajunsurile ei: invatarea sociala
leaga actele agresive de o arie mai asociata a acestor acte, evaloare situatilor si a posibilelor
consecinte ( Baron, Byerne, 1991).

3.3 Teoria dezorganizarii sociale

O tentativa mai consistenta de interpretare sociologica a delincventei juvenile apartine asa

numitei „scoli de la Chicago” care confrunta cu „explozia” de criminalitate aparuta in
societatea americana interbelica, a avansat un set de ipoteze si paradigme care incearca sa
surprinda influenta proceselor de schimbare si dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare
negative declansate de acestea asupra fenomenului de delincventa.Conform acestei orientari
geneza si dinamica delincventei sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize
sociale si economice, de fenomenele de urbanizare si exod rural.Rata delincventeii este mai
ridicata in ariile si zonele caracterizate prin deteriorare fizica, declin de populatie,
dezintegrare culturala, ceea ce impiedica exercitarea adecvata a caracterului social de
comunitati, generand forme de „dezorganizare sociala”, marginalizare, devianta.
O contributie importanta la fundamentarea acestei teorii au adus-o C.R.Shaw si H.D.
McKay care au evidentiat faptul ca in marile metropole americane rata delincventei este mult
mai ridicata comparativ cu alte zone si orase care nu au cunoscut schimbari social- economice
si culturale spectaculoase. Procesele de dezvoltare si modernizare sociala au fost insotite de o
crestere constanta a nivelului de delincventa juvenila si datorita constituirii unei eterogene cu
grad scazut de structurare si coeziune sociala, in care controlul social traditional devine difuz
si ineficace.
„Teoria dezorganizarii totale” considera ce factorul determinat in mecanismul cauzal al
delincventei juvenile il reprezinta scaderea functiilor de socializare si control, exercitata de
comunitate si vecinatate, de stabilizarea ordinii sociale si a coeziunii grupurilor datorita
eterogenitatii populatiei si a varietatii normelor de conduita.In consecinta, cauzele „primare”
de delincventa rezida in interiorul comunitatii urbane care, datorita aglomerarii de populatie, a
diversificarii spatiilor si serviciilor sociale, devine prin ea insasi o sursa potentiala
criminogena, prin „atragerea” si „ispitirea” unor tineri de a comite acte si delicte penale.
Desi contine numeroase idei valoroase, aceasta teorie considera in mod exclusivist
delincventa juvenila ca efect nemijlocit si direct al proceselor de urbanizare, industrializare si
dezvoltare economica.Ori, asa cum am demonstrat o serie de alte studii si cercetari de
ecologie a delincventei, desi se poate stabilii o coleratie statistica semnificativa intre nivelul
delincventei juvenile, aceasta nu inseamna implicit si o realatie cauzala directa, putand
intervenii diferiti factori care actioneaza prin intermediul altor factori ( familie, scoala, grup
de prieteni si de cartier, etc.).

3.4. Teoria „subculturilor delincvente”

Aceasta teorie afirma necesitatea de a observa resorturile intime ale delincventei juvenile
din perspectiva particulara a „subculturilor”existente in cadrul unei societati.
Principalii reprezentanti ai acestei orientari ( A. Cohen, M. Gordan, M. Yinger) considera
ca subcultura reprezinta o subiviziune a modelelor culturale la care participa o parte din
grupurile sociale.Aceste subculturi apar ca o reactie de protest fata de normele si valorile
sociatatii, grupand indivizi care au sentimentul ca le sunt blocate posibilitatiile si mijloacele
de acces spre bunurile si valorile sociale.Din acest motiv, orice subcultura include un set de
valori si norme diferit de cel al societatii, uneori fiind chiar in contradictie cu sistemul de
valori dominante.Atunci cand apar indivizi apartinand unor asemenea subculturi, utilizeaza
modalitati si mijloace ilegitime si antisociale pentru a-si realiza nevoile si scopurile, ne aflam
in fata unor „subculturi delincvente”.
Caracterizate printr-o serie de trasaturi specifice Nonutilitarismul, malitiozitatea,
negativismul, subculturile impun membrilor desfasuarea unor activitati ilicite si
delincvente.Mecanismul principal prin care aceste subculturi actioneaza asupra indivizilor,
arata Cohen, este acela de socializare in grup, prin transmiterea si „invatarea” diferitelor
procedee si tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumita teoria
„invatarii reactiei delincvente”.
R.A. Clowar si L.E. Ohlin, evindentiaza ca delincventa juvenila ca forma si modalitate de
raspuns fata de inegalitatea sociala, nu este un fenomen individual, ci colectiv.Astfel,
membrilor le este permis atat indeplinirea unor roluri si forme de activitate delincventa, cat si
legitimarea si justificarea actelor comise in grup.
O varianta a teoriei „subculturilor delincvente” care incearca sa explice delincventa juvenila
ca fiind rezultatul unui comportament „invatat”, este cea a „grupurilor de la marginea strazii”
elaborata de V.F. Whyte, el arata ca perioada adolescentei si a tineretei se caracterizeaza
printre altele prin stabilirea de relatii de prietenie si camaraderie.Adolescentul asociidu-se
unor grupuri, simte nevoia sa fie recunoscut, acceptat si stimulat de catre cei de-o varsta cu
el.Unele din grupuri in care tanarul se integreaza au o situatie periferica si marginala in
societate, in interiorul lor predominand sentimentele de frustrare si insatisfactia sociala si
individuala de violente si agresivitate,Prin adoptarea unor norme de conduita legitime si a
unor mijloace de reusita indezirabile, aceste grupuri de tineri se transforma in adevarate surse
potentiale de devianta si delincventa prin introducerea si „invatarea” de catre membrii lor a
unor tehnici infractionale.Astfel activitatea grupului stradal caracterzata prin poluarea morala
a locurilor publice se structureaza treptat si preponderant spre comiterea unor delicte deosebit
de grave.
Seducatoare prin explicatiile lor, teoria „subculturilor delincvente” si cea a “grupurilor de la
marginea strazii” , supraliciteaza importanta socializarii “ negative” in colectiv, neglijand
resorturile intime ale motivatiei individuale in comiterea actului infractional.

3.5. Teoria etichetarii sociale

Pentru a explica mecanismul definirii si etichetarii delincventei, adeptii acestei orientari

analizeaza interactiunea dintre norme si comportamente sociale, constatand ca exista in orice
situatie indivizi care incalca nomele prescrise si indivizi sau grupuri care se pronunta asupra
conduitei si evalueaza aceste abateri.Intrucat normele prescrise nu stipuleaza in detaliu
modului cum trebuie sa actioneze indivizii precizand doar caile si mijloacele ce trebuie
utilizate in acest scop, in orice societate apar diverse tipuri de comportament de la cele
nonconformiste, evazionate, pana la cele devinate si delincvente.Nu intotdeauna nevoile si
aspiratile indivizilor pot fi realizate prin rolurile prescrise, vor utilize mijloace nepermise.
Indepartarea de la model se poate datora fie gradului scazut de cunoastere si receptarea
normelor fie modul gresit in care individual intelege sa indeplineasca rolul prescrise de
norme, fie anticipari si devansarii de catre individ a acestor roluri si adaptarii unora noi,
diferite de cele ale modelului existent in cadrul societatii.
Devianta in general, delincventa in special, nu exista ca atare decat in masura in care
societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le eticheteaza, sanctionandu-l pe cel
considerat ca deviant.Delincventa nu reprezinta o caracteristica intrinseca a actului sau a
actiunii unui individ ci mai degraba o consecinta a aplicarii unei “ etichete” de catre
societate.Asadar persoana careia I s-a aplicat o astfel de eticheta de catre ceilalti, devine
devianta si se va comporta ca atare.Explicand mecanismele procesului de etichetare,
F.Tannebaum arata ca aparitia si definirea delincventei se face prin “ dramatizarea” raului, in
orice societate fiind considerati ca “ rai” sau “ criminali” , un numar de indivizi dar nu in
functie de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reactiei fata de aceasta, reactie ce
influenteaza evolutia carierei lor de viitorii delincventi.
Alteori “etichetarea” se aplica cu predilectiile tineriilor cu antecedente penale care
reitereaza actele de incalcare a legii si care se vor comporta in comformitate cu aceasta
definire, marginalizandu-se in cadrul societatii si devenind tot mai greu de recuperat social.