Analiza comparativa intre teoria lui Eysenck si teoria lui Pinatel

Rezumat
Termenul de personalitate este folosit pentru a descrie temperamental si atributele
emotionale ale unui individ, care practice ii determina comportamentul.Conform unor teorii
psihologice , in fiecare om se gaseste in stare latenta o anumita psihoza sau deviatie
comportamentala, care, daca este stimulate, se poate dezvolta, conducand astfel la un
comportament deviant, impins chiar pana la infractiune.
Teoriile personalitatii au aparut, in general, ca urmare a implicarii in activitati clinice a
psihologilor care s-au ocupat de pacienti cu diverse probleme psihice. Exista, in principui, trei
scoli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor psihologice ale
personalitatii: - a) scoala psihanalitica a lui Sigmund Freud; b) scoala psihometrica a lui Hans
Eysenck; c) scoala umanista a lui Carl Rogers.
In 1966, Eysenck a facut o comunicare referitoare la un studio de pacienti supusi
psihanalizei, in care doar o treime a prezentat o ameliorare semnificativa.
Eysenck a fost influentat puternic de traditia behaviorista. Behavioristii sustineau ca singura
modalitate de intelegere a oamenilor dint-o perspective authentic stiintifica este prin analiza
dovezilor obiective.
Eysenck foloseste drept criteriu doua variabile, continue, fiecare in polaritatea tendintelor:
-

intraversiunea - extraversiunea - variabila exprima orientarea predominanta a

persoanei spre sine sau spre ceilalti, sociabilitatea, gradul de comunicativitate,
originea valorilor de referinta

stabilitate instabilitate - variabila exprima dinamica interna a persoanei,

reactivitatea fata de intensitatea schimbarilor percepute.

Cele doua dimensiuni principale ale personalitatii sunt extraversiunea si nevroza. Mai tarziu ,
in 1976 , a adaugat a treia dimensiune, psihoza.
-

Extraversia - descrie o aptidunine preferentiala fata de lumea exterioara a

oamenilor si a lucrurilor cu orientarea energiei predominant catre exterior;

Introversia descrie o atitudine preferentiala fata de lumea interioara a

contemplatiei si a gandurilor cu orientarea energiei predominant catre interior.

Eysenck considera cele patru tipuri de personalitate evidentiate de vechii greci

flegmatic, coleric, sangvin si melancholic ca fiind o estimare ingenioasa a tipurilor de
personalitate exprimate astazi.
Factorii de personalitatea sunt atat principali cat si secundari
.Factorii secundari pentru extravertit sunt: dinamismult, sociabilitatea,
impulsivitatea,expresivitatea

Factorii secundari pentru trasatura numita de Eysenck nevroza sunt: respectful de sine,
bucurie,teama, autonomie, ect.
Factorii secundari care stau la baza psihozei sunt: singuratat insensibilitate, indiferenta fata de
altii, etc.
In ceea ce priveste criticele la adresa abordarii lui Eysenck, acestea sunt urmatoarele:
1.Esantionul foarte limitat pe care l-a utilizat pentru a-si dezvolta ideile originale
2.Folosirea chestionarelor presupune ca rezultatele sunt influentate de dispozitia de moment a
celor chestionati.
Teoria lui Pinatel vorbeste despre o teorie explicativa construita, centrata in jurul
conceptului de personalitate criminal
El respinge teza existentei unei diferente de natura intre infractor si noninfractor.
Teoria expusa de Pinatel, systematic si argumentata stiintific, prezinta o importanta deosebita
fiind una din teoriile inchegate si complete din criminologia moderna europeana.
Criticile teoriei sale sunt privesc urmatoarele aspect:
-S-a pus in discutie, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei clinice:
personalitate criminala, tratament,resocializare,
- Pinatel considera criminalitatea ca o maladie morala a societatii criminogena,caracterizata
printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale.
Concluziile la care ajunge Pinatel sunt legate de faptul ca:
-respinge diferenta de natura dintre infractor si noninfractor considerand ca intre acestia este o
diferenta de grad.
- isi revizuieste teoria si insista asupra caracterului dinamic al personalitatii criminale care
trebuie privita in miscare
-considera criminalitatea ca o maladie morala a societatii criminogene caracterizata printr-o
deteriorare a valurilor fundamentale
INTRODUCERE:
Termenul personalitate este folosit pentru a descrie temperamental si atributele
emotionale ale unui individ, care practice ii determina comportamentul.
In cazul infractorilor importanta personalitatii lor consta atat in descoperirea motivului pentru
care au savarsit respective infractiune, in preconizarea unor viitoare infractiuni, cat si in
individualizarea unei pedepse care sa reduce cat mai bine infractorul.

O buna intelegere a motivelor pentru care oamenii comit infractiuni ar putea conduce in timp
la controlarea lor, si totodata la diminuarea numarului lor. Prima etapa in prevenirea
criminalitatii este, deci, intelegerea acestui fenomen atat la nivel general, social, cat si la nivel
restrans, particular.
Conform unor teorii psihologice, in fiecare om se gaseste in stare latenta o anumita
psihoza sau deviatie comportamentala, care, daca este stimulate, se poate dezvolta, conducand
astfel la un comportament deviant, impins chiar pana la infractiune.
Din analiza teoriilor personalitatii, se constata ca psihologii au utilizat deseori acest
termen in acceptiuni usor diferite.
Teoriile personalitatii sunt de doua tipuri principale. O abordare adoptata de unii
psihologi presupune studierea fiecarei personae in parte si analiza modalitatilor individuale in
care se manifesta personalitatile oamenilor. Aceasta este cunoscuta sub denumirea de abordare
idiografica a personalitatii
Teoriile personalitatii au aparut, in general, ca urmare a implicarii in activitati clinice a
psihologilor care s-au ocupat de pacienti cu diverse probleme psihice. Exista, in principiu, trei
scoli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor psihologice ale
personalitatii. Acestea sunt: scoala psihanalitica a lui Sigmund Freud si a discipolilor sai,
scoala psihometrica, al carui reprezentant celebru este Hans Eysenck, si scoala umanista, care
include teoriile avansate de catre Carl Rogers si de alti psihologi care au adoptat o abordare
similara.
ABORDAREA PSIHOMETRICA A PERSONALITATII
TEORIA LUI EYSENCK ASUPRA PERSONALITATII
La inceputul secolului, Freud era preocupat de preconstient si de inconstient, dar in
decursul anilor 1940 1950 s-au dezvoltat o serie de abordari diferite ale personalitatii.
Abordarea lui Freud era idiografica, ceea ce inseamna ca psihanalistul avea ca scop
intelegerea modului in care se echilibreaza diferite aspecte ale personalitatii la fiecare individ.
Dar alti psihologi au inceput sa-si concentreze atentia asupra modului in care oamenii pot fi
grupati si comparati intre ei. Aceasta abordare este cunoscuta sub denumirea de abordare
nomotetica a personalitatii. Acesti psihologi au avut o contributie deosebita la elaborarea
testelor psihometrice, care sunt utilizate la masurarea caracteristicilor psihologice de tipul
inteligentei, creativitatii sau personalitatii. Unul dintre cei mai cunoscuti psihologi care a
adoptat aceasta abordare a fost H. Eysenck.
In 1966, Eysenck a facut o comunicare referitoare la un studio de pacienti supusi
psihanalizei, in care doar o treime a prezentat o ameliorare semnificativa. Deoarece o treime
din pacienti isi revin, de obicei, spontan, in caz de probleme psihice, el a afirmat ca acest
lucru demonstreaza ca psihanaliza este complet inutila.
Eysenck a fost influentat puternic de traditia behaviorista. Behavioristii sustineau ca singura
modalitate de intelegere a oamenilor dintr-o perspectiva autentic stiintifica este prin analiza
dovezilor obiective.

Totusi, cand studiem personalitatea, nu putem urmari comportamentul subiectilor toata

ziua, pentru a descoperi ceva despre ei. Astfel, Eysenck a adoptat varianta esantionarii din
diferite aspecte ale comportamentului unei personae, punandu-i subiectului intrebari despre
felul in care se comporta in mod normal. Testele sale au fost elaborate sub forma de
chestionare si, prin analiza rezultatelor la aceste chestionare, cercetatorii au reusit, in cele din
urma, sa eleboreze o teorie a personalitatii foarte diferita de cea a lui Freud.
DIMENSIUNILE PERSONALITATII
H.J. Eysenck considera ca notiunea de personalitate desemneaza algoritmul de
imbinare a indicatorilor energetici, intelectuali si atitudinali la nivelul unui individ . Pentru
diagnosticarea trasaturilor energetice si atitudinale a elaborat un inventar de personalitate care
identifica patru categorii structurale de personalitate, comparabile cu tipurile
comportamentale clasice. Eysenck foloseste drept criteriu doua variabile, continue, fiecare in
polaritatea tendintelor:
- intraversiunea extraversiunea variabila exprima orientarea predominanta a persoanei spre
sine sau spre ceilalti, sociabilitatea, gradul de comunicativitate, originea valorilor de referinta;
- stabilitate instabilitate variabila exprima dinamica interna a persoanei, reactivitatea fata
de intensitatea schimbarilor percepute, tendinta de perseverare chiar dincolo de evidenta sau
trecerea de la o activitate la alta, inaintea consumarii valentelor unei situatii.
Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalitatii, o
tehnica numita analiza factoriala. Cand si-a elaborate modelul de personalitate, Eysenck a
investigat sapte sute de soldati, care erau tratati pentru boli nervoase la spitalul Maudsley. In
cele din urma,
Eysenck a tras concluzia ca par sa existe doua dimensiuni esentiale ale
personalitatii, care stau la baza diferitelor tipuri umane pe care le intalnim. Cele doua
dimensiuni principale ale personalitatii sunt extraversiunea si nevroza (neuroticism). Mai
tarziu, in 1976, a adaugat a treia dimensiune, psihoza, deoarece simtea ca acest aspect al
personalitatii nu se justifica, de fapt, prin ceilalti doi factori.
Una din caracteristicile de baza ale personalitatii este cea referitoare la modalitatea
dominanta de interactiune cu lumea si de orientarea energiei. Astfel se poate diferentia
extraversia, ce descrie o atitudine preferentiala fata de lumea exterioara a oamenilor si a
lucrurilor cu orientarea energiei predominant catre exterior si, opusul sau, introversia, ce
descrie o atitudine preferentiala fata de lumea interioara a contemplatiei si a gandurilor cu
orientarea energiei predominant catre interior. Din acestea doua se diferentiaza doua tipuri de
personalitate: tipul extravertit, respectiv tipul introvertit.
Eysenck considera cele patru tipuri de personalitate evidentiate de vechii greci
flegmatic, coleric, sangvin si melancholic ca fiind o estimare ingenioasa a tipurilor de
personalitate existente astazi. Un extravertit instabil este caracterizat de sensibilitate si
agitatie, un introvertit instabil, este capricios si nelinistit. Un extravertit stabil este plin de
viata si lipsit de griji, iar un intovertit stabil este calm si sigur.
Colericul baza neurofiziologica o constituie SN puternic si neechilibrat. Este energic,
nelinistit, impetuos, uneori impulsive si isi risipeste energia. E foarte active. Are tendinta de
dominare in grup, usor se adapteaza la noi situatii.

Sangvinicul SN puternic echilibrat, mobil. Este vioi, vessel, optimist, sociabil,nepasator, des
promite darn u se tine de cuvant si se adapteaza cu usurinta la orice situatie. Trairile afective
sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si instabile, emotiile negative si cele pozitiva
apar si dispar repede.
Flegmaticul SN puternic echilibrat, inert. Este linistit, calm, cugetat in tot ceea ce face. Se
bazeaza pe principii si nu pe instincte. Fire putin inchisa, putin comunicativa, prefera
activitatile individuale, , greu trece de la o activitate la alta.
Melancolicul SN slab. Este putin rezistent la eforturile indelungata. E caracterizat prin
activism scazut, actiuni lente, e predispus pentru stari de depresie, putin comunicativ, inchis in
sine, are dificultati de adaptare sociala.
FACTORI DE PERSONALITATE
Fiecare dintre acesti factori principali este compus din cativa factori secundari.
Analizand factorii secundari, putem observa mai clar ce intelegea Eysenck prin cei doi factori
principali ai sai. Factorii secundari pentru extravertit sunt: dinamismul, sociabilitatea
disponibilitatea de asumare a riscurilor , impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinta si
responsabilitatea. Un chestionar conceput sa masoare gradul de extraversiune sau
introversiune, ar contine intrebari care sa testeze comportamentul tipic, corespunzatori
fiecaruia din acesti factori secundari. Va place sa fie multa agitatie in jurul dumneavoastra?
, V-ati cansidera, in general, nepasator si increzator? . Din raspunsurile la aceste intrebari,
E ysenck obtinea scorul global pentru extraversiune.
Factorii secundari pentru trasatura numita de Eysenck nevroza sunt: respectul de sine,
bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria si vinovatia. El i-a testat prin intrebari de
tipul : Deveniti nervos in lifturi si tuneluri? , Va simtiti stangaci cand sunteti cu superiorii
. Din raspunsurile la astfel de intrebari, Eysenck obtinea raspunsul global pentru
extraversiune.
Factorii secundari care stau la baza psihozei numara elemente de tipul singuratatii,
insensibilitatii, indiferentei fata de altii, nonconformismului, opozitiei fata de practicile
sociale si lipsei de constiinta. Aceasta dimensiune a personalitatii nu este perfect identical cu
celelalte doua, deoarece Eysenck a constatat ca majoritatea oamenilor obtin scoruri mici sub
acest aspect.( credea ca ceilalti doi factori s-ar echilibra din punct de vedere al scorurilor
extreme, majoritatea celor chestionati plasandu-se la mijlocul scalei).
Eysenck considera ca extraversiunea si nevroza sunt total independente. Ar putea exista
intovertiti nevrotici si extravertiti nevrotici sau ar putea exista introvertiti stabili si extravertiti
stabili. Dar intre aceste extreme, Eysenck era de parere ca se inscriu majoritatea tipurilor
principale de personalitate pe care le intalnim in societate.
Eysenck a inspirit studiul compotamentelor biologice ale personalitatii. A afirmat ca
inteligenta este in mare masura ereditara si a introdus conceptele de extraversie si nevrotism,
cele doua dimensiuni de baza ale personalitatii conform teoriei sale. Considera ca toate
trasaturile de personalitate pot fi rezumate prin aceste doua dimensiuni, pe care le-a numit
supratrasaturi.
Teoriile sale au inspirit pe multi cercetatori din domeniul psihologiei, si
desi ramane foarte controversat in diferite aspecte ale carierei sale, este totusi celebru pentru
toti cei ce studiaza personalitatea.

CRITICI LA ADRESA ABORDARII LUI EYSENCK

Au existat cateva critici la adresa abordarii lui Eysenck. Una dintre ele este esantionul
foarte limitat pe care l-a utilizat pentru a-si dezvolta ideile originale. Multi psihologi
considera ca nu a obtinut, de fapt, o plaja satisfacatoare de factori de personalitate existenti la
indivizii normali si, ca urmare, teoria sad a erori sistematice in favoarea anumitor tipuri de
personalitate.Helm sustinea ca personalitatea este mult mai camplexa decat sugereaza ideile
Eysenck si ca utilizarea analizei factoriale pentru a extrage cativa factori principali presupune
o simplificare excesiva a teoriei.
O alta critica a fost aceea ca folosirea chestionarelor presupune ca rezultatele sunt
influentate de dispozitia de moment a celor chestionati.
TEORIA LUI PINATEL
Criminalitatea ca fenomen social a aparut odata cu structurarea primelor comunitati,
atunci cand s-au impus norme si a existat morala.
Criminalitatea ca orice fenomen social reprezinta un system cu proprietati si functii proprii.
IMPORTANTA ORIENTARII PSIHOLOGICE IN CADRUL TEORIILOR CAUZALITATII
Orice domeniu de cunoastere umana care prin multitudinea de date care le vehiculeaza,
prin obiectul, scopul ei, functiile sale ca si prin metodele de cercetare pe care le utilizeaza se
constituie ca o stiinta autonoma, nu se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau
fenomenelor, constituind sfera sa de preocupari.
Majoritatea zdrobitoare a conceptiilor si teoriilor care au dominat sau continua sa stea in
atentia specialistilor oferind sau incercand sa ofere si solutii de predictie sau profilaxie a
crimei au insa la baza ideea ca infractiunea se constituie ca un act de comportament
determinat de anumite cauze, ceea ce implica recunoasterea caracterului cauzal, procesual al
criminalitatii, conditionarea sa mai mult sau mai putin complexa.
Prin intermediul orientarii psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza
crimei la psihicul uman, ca si variante mai nuantate a caror linie de democratie fata de
orientarea biologica sau sociologica este mai greu de trasat, apartenenta rezultand in ultima
instanta, din accentele puse pe o categories au alta de factori.
Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vietii psihice sau ale
psihicului uman.
Analiza comportamentului criminal implica suficiente elemente de ordin
individual, stans legate de personalitatea infractorului, pentru ca intreaga paleta de aptitudini
si actiuni deviante, sa poata fi analizata in toata complexitatea si profunzimea lor, numai in
cadrul conflictului dintre individ si societate, intre persoana si autoritatea instituita.
TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE
1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE CRIMINALA

Criminologia spre deosebire de alte discipline umaniste abordeaza personalitatea umana

din perspectiva implicarii acesteia in problematica etiologiei si profilaxiei manifestarilor
infractionale, cautand sad ea raspuns la intrebari atat de dificile ca: cine e infractorul? Cum
apare si spre deosebire de altii adopta modelul comportamentului criminal? Conceptul de
personalitate al infractorului a suferit, in evolutia criminologiei, interpretari diferite, aproape
fiecare autor avand propria sa definitie, propriul lui punc de vedere asupra personalitatii.
Dupa multiple cercetari asupra criminalului, atat cele de criminologie generala , cat si
cele de criminologie speciala( psihologie criminala) ori, mai ales, cele de criminologie clinica
rezulta ca intre criminal si noncriminal, nu sunt deosebiri de natuta, ci de grad. Potrivit
acesteia, si unul si altul sunt impins la actiuni si activitati de anumite nevoi, mobilul, si unul si
altul sunt ajutati sau neajutati de anumite capacitate, de anumite acte de vointa, ect. Aceste
elemente psihice, fizice si altele, la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu
impulsurile, mobilurile, agresivitatea, sexualitatea si altele mai slabe de exempu vointa,
stapanirea de sine.
Pe aceasta linie de gandire s-a observat ca nu toate aceste elemente psihice stau toate pe
acelasi plan si nu trebuie observate in mod izolat, ci in ansamblu.
Crima, spune pinatel, este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca si noncriminalii,
dar ei se disting de altii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferente de grad, deci
cantitativa si nu calitativa; exista o diferenta de grad intre psihicul criminalilor si acela al
noncriminalilor.
Cercetarea criminologica trebuie sa scoata in evidenta tocmai aceste deosebiri de grad,
care caracterizeaza pe criminali in felul acesta, criminalul este o persoana care se deosebeste
totusi de noncriminal, este o personalitate inclinata spre crima, adica o personalitate criminala.
Aceasta problema a trasaturilor de baza si specifice criminalilor a fost sesizata de mult in
criminologie, indeosebi de criminologia clinica si in special in problema etiologiei crimei.
Pinatel a cercetat si a formulat, pe baza acestor trasaturi, teoria personalitatii criminale. S-au
mentionat trasaturi psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea,
egocentrismul , indiferenta afectiva, lipsa de inhibitie.
2) CONTINUTUL TEORIEI PERSONALITATII CRIMINALE A LUI J. PINATEL
Cea mai ambitioasa dintre ipotezele avansate in cadrul orientarii psihologice apartine
criminologului francez Jesn Pinatel.
Preluand ceea ce, in opinia autorului constituie elementele pozitive ale teoriilor despre
criminal, mai ales viziunea dinamica asupra instantelor personalitatii de la psihanaliza si
abordarea diferentiala a mecanismelor si proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta
psihomorala. J.Pinatel construieste o teorie explicativa centrata in jurul conceptului de
personalitate criminala.
J. Pinatel respinge insa teza existentei unei diferente de natura intre infractor si
noninfractor. El sustine existenta unei diferente de grad intre pesonalitatea infractorului si
personalitatea noninfractorului ca si, intre diferitele categorii de infractori de la ocazional la
recidivistul inrait.

J. Pinatel considera ca nici una din trasaturile frecvent intalnite la infractori nu este suficienta
prin ea insasi sa imprime o anumita orientare antisociala personalitatii.
3)CARACTERISTICILE PERSONALITATII INFRACTORULUI
J. Pinatel considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractoti, sunt: egocentrismul,
labilitatea psihica, agresivitatea, induferenta afectiva.
a).EGOCENTRISMUL
Egocentrismul , ca trasatura a persoanei, se caracterizeaza prin tendinta de a raporta totul
la propia persoana, atat din punc de vedere afectiv,cat si cognitive, in anumite limite,
egocentrismul priveste conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana isi
face o imagine pozitiva despre sine, ea considerand ca propia persoana este punctual de reper
pentru toate sentimentele, emotiile, toate raportandu-se la sine si pentru sine.
Egocentricul isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si
insuccesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta.
Sub raport afectiv, se dezvolta exagerat sentimental de afirmare propie, iar cand acesta nu
reuseste, se dezvolta invidia si mania pentru ceilalti oameni. Se ajunge la sentimental de
frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atatea stari affective, care imping pe omla izolare sau
conflict cu oamenii.
Egocentricul, bazat pe tendinta de afirmare de sine si a intereselor proprii, se poate
asocia si cu diferite trasaturi de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv,
infractorul lacom, iar tendintele spre comitere de infractiuni devin tot mai puternice, indeosebi
infractiunile contra persoanei. In ceea ce priveste rolul egocentrismului, in stimularea,
declansarea si trecerea la comiterea crimei, este evident ca tendinta egocentrista este mai
puternica si invinge orice tendinta de opunere la crima.
b).LABILITATEA
Trecerea la comiterea unei crime este favorizata si stimulate de o alta trasatura de baza a
criminalului, anume labilitatea. Este vorba de o structura psihica si morala, care este opusa
structurii solide, structurii stabile.
Structura labila este o structura slaba, schimbatoare, cu vointa slaba, cu putere
de stapanire slaba si nestatornica. O asemenea structura poate sa cuprinda mai multe planuri,
cum ar fi :
a) afectivitatea, supusa unor fluctuatii
b) prevederea redusa si nesigura
c) initiative, insotita de renuntare
d) puterea de vointa sovaitoare si schimbatoare
e) influentabilitatea si sugestibilitatea pronuntate

f) luarea de hotarari pripite si apoi parasite

g) relatii de prietenie cu alti oameni, trecatoare si schimbatoare
Labilitatea este influentata si de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de
tulburari psihice deosebite, labilitatea se manifesta in anumite limite acceptabile, dar la
criminalii cu tulburari emotionale si la care nici nivelul de inteligenta nu este ridicat,
labilitatea este mai slaba si trecerea la comiterea unei crime este mai usoara. Ea este
pronuntata si la tipul de criminal impulsiv, de asemenea se constata si o lipsa de control al
starilor emotionale, in cazurile de stari psihopatice, nevrotice, de asemenea , labilitatea este
slaba, iar trecerea la comiterea unei crime este mai usoara.
c).AGRESIVITATEA
In procesul de trecere la comiterea unei infractiuni ( crime) trasatura agresivitatii
infractorului joaca un rol important. De regula cele mai multe infractiuni constau intr-o fapta
pozitiva, intr-o actiune comisa, care presupune trei etape ( luarea hotararii, inlaturarea temerii
si al pedepsei prevazute de lege), agresivitatea intervine in a treia etapa, etapa ultima, adica
trecerea la savarsirea concreta a faptei.
Agresivitatea este o forma de manifestare a unei tendinte, a unui instinct existent.
Agresivitatea devineun factor de pericol social manifestandu-se printr-un comportament
violent si distructiv.
Agresivitatea este, dupa teoria criminological, de mai multe feluri: autoagresivitate ce consta
in indreoaterea caracterului agresiv spre propria persoana exprimandu-se prin automutilati,
tendinte de sinucidere, agresivitate fiziologica (forta fizica), care este influentata de emotii
mari, de factori sociali (conflicte sociale), agresivitatea patologica, in cazul persoanelor
psihopatice sau psihotice.
Pinatel mai distinge doua forme ale agresivitatii: ocazionala si profesionala.
Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta este intalnita cu
precadere in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un
comportament violent durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului,
acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constant. Agresivitatea, ca structura psihi
fizica, devine un motiv si o mijlocire de comitere de infractiuni.
In criminologie s-au studiat si mecanismele fiziologice si emotionale ale agresivitatii,
constatandu-se cai de intensificare si agravare a faptei ce se comite prin ajutorul agresivitatii,
incat, uneori, ea devine greu de stapanit.
d).INDIFERENTA AFECTIVA
Indiferenta afectiva este o stare fizico- psihica ce devine o trasatura caracteristica a unor
criminali, stare care favorizeaza trecerea la savarsirea unei crime. Ea consta in absenta unor
emotii si sentimente de omenie ce privesc relatiile dintre oameni. Este vorba de emotii si
sentimente de simpatie, prietenie intre oameni.
Criminologia moderna, mai ales criminologia clinica, prin Pinatel, au dezvaluit ca o trasatura
importanta a criminalului este lipsa acestor stari affective, este asa numita indiferenta afectiva,

inclusive indiferenta morala a criminalului, trasaturi care genereaza sau favorizeaza savarsirea
de infracatiuni.
Originile indiferentei afective pot fi un deficit bio- constitutional mostenit. Perversiunea
criminalului izvoraste din placerea morbida ce i-o provoaca suferinta altuia.
Referindu-se la rolul fiecaruia dintre cele patru componente ale nucleului personalitatii,
Pinatel le atribuie urmatoarea distributie: agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind o
componenta active, celelalte trei, egocentrismul, labilitatea, indiferenta afectiva au rol de a
neutraliza inhibitia trecerii la act prin impiedicarea subiectilor de a lua correct in considerare
aprecierea sociala ori sentimental de compasiune si simpatie pentru altul.
Pinatel observa ca, in general, exista tendinta de a se atribui totul agresivitatii,
trecandu-se in umbra rolul negativ, toate celelalte componente ale personalitatii, desi, in
realitate, comportamentul delicvential devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistentei
franelor care in mod obisnuit inhiba la indivizi normali starea de agresivitate.
El mai observa , de asemeni, in mod intemeiat ca fiecare din cele patru componente negative
ale personalitatii, se pot infatisa cu grade de intensitate diferite; in hiper, mezo sau hipo fara a
viza prin acestea domeniul patologiei mentale, deci fara a interesa sectorul psihiatric.
Pinatel sustine ca existenta personalitatii criminale este supusa unor doua conditii : o prima
conditie, intrunirea tuturor trasaturilor ( egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenta
afectiva ) si o a doua conditie, persoana respective sa prezinte o stare de pericol social, o stare
periculoasa. Pinatel mentioneaza ca in 15% pentru infractori starea periculoasa este episodica,
trecatoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru 55% ea este marginala.
Conceptul de stare de pericol are doua laturi, dupa cum spune Pinatel, una, gradul de
periculozitate, de capacitate criminala, capacitatea de a comite crime si, alta, incapacitatea
incapacitatea de a se adapta social, de a pune frane pornirilor sale criminale.
Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate avea forma cronica sau permanenta
si forma iminenta. Forma cronica exprima o stare psihologica si morala cu character antisocial
de durata. Ea poate fi de o intensitate mai mare, cum este la criminalii de profesie; ea poate fi
orientate intr-o singura directie , cazul cand se comit infractiuni de aceeasi natura. Forma
iminenta a starii de pericol, a capacitatii criminale exista in etapa in care se pregateste
comiterea crimei, cand aceasta comitere este gata sa se produca.
Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate fi mare,iar sub aspectul adaptarii
sociale a delicventului aceasta poate sa fie mica. Cele doua laturi ale starii de pericol nu se
dezvolta parallel. Studiile realizate de Pinatel au reliefat si alte aspecte psihologice ale
criminalului care vin sa intregeasca conceptual de personalitate criminala. In primul rand sunt
evocate trasaturile ematin active cum sunt trebuintele si tendintele, care sunt elemente
dinamica, elemente determinante la actiuni si activitati ; aici trebuie mentionate diferite
mobiluri si motive psihice.In aceasta privinta se afirma cu putere ca atat criminalii cat si
noncriminalii sunt impinsi la fapte de trebuinte si tendinte
Aspectul psihologic al criminalului, sustine Pinatel ,trebuie completat si cu alte
elemente. Astfel, nivelul de cunostinte, nivelul de instructie al criminalului este, in general
scazut.

S-au abordat si alte aspecte privind viata psihica a criminalului. Pinatel mentioneaza unele
forme de evolutie psihica si sociala, in sensul ca persoana percurge, in dezvoltarea si
maturizarea sa, un process care conduce la deplina maturizare.
Pinatel sustine ca exista anumite componente psihice commune la infractori , si anume :
nesuportarea vreunei constrangeri si ordini in viata lor, control de sine slab, impulsuri
puternice si nestapanite, egoism, nerecunoasterea crimei comise.
Teoria, expusa de Jean Pinatel, systematic si argumentata stiintific, prezinta o importanta
deosebita fiind una din teoriile inchegate si complete din criminologia moderna europeana. Ea
are o contributie serioasa la procesul stiintei criminologiei
CRITICI ADUSE TEORIEI PERSONALITATII
CRIMINALE A LUI J. PINATEL
Pinatel admite in etiologia actului criminal si factori sociali, ca dovada ca se
preconizeaza ca diagnosticul criminologic al conduitei infractionale se compune din
combinarea influentelor biologice si psihologice cu cele sociale, darn u este mai putin
adevarat ca in ansamblul constructiei teoretice a criminologiei clinice rolul factorilor
biopsihologici este intr-atat de puternic incat covarseste influentele sociale ale formarii
personalitatii inadaptate.
Trebuie adaugat ca pozitiile teoretice ale criminologiei clinice sau deficitare si in sensul ca
trasaturile biopsihologice ale personalitatii inclinate spre comportament infractional, adica
acelea care formeaza nucleul central; sunt prezentate ca fiind trasaturi biopsihice ale unor
personalitati de natura statica.
S-a pus in discutie , de asemenea, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei
clinice: personalitate criminala, tratament, resocializare, intrucat adevaratele cauze ale
criminalitatii nu se afla la nivelul structurilor de personalitate, centrarea criminologiei pe
studiul infractorului nu si-ar avea sensul. Argumente de ordin moral, etic, juridic sunt aduse
impotriva diferitelor metode de tratament care ar leza libertatea si integritatea fizica si psihica
a infractorului.
Pinatel considera criminalitatea ca o maladie morala a societatii criminogene
caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale. Implicandu-se in anumite
limite, in controversa dintre criminologia traditionala si noua criminologie, Pinatel considera
ca stiinta nu poate opera fara ipoteza determinista. Pentru Pinatel deci, conduita criminala
trebuie apreciata in termini de probabilitate, in timp ce reactia sociala se analizeaza intr-o
perspective determinista.
CONCLUZII :
Jean Pinatel respinge diferenta de natura dintre infractor si noninfractor considerand ca
intre acestia este o diferenta de grad. De aceea, este necesar sa se evidentieze acele trasaturi
psihologice care transforma asentimentul temperat in asentiment tolerant. Este de parere ca
personalitatea criminala reprezinta o constelatie de trasaturi care apare ca o rezultanta sin u ca
un dat. Ulterior, Pinatel isi revizuieste teoria si insista asupra caracterului dynamic al
personalitatii criminale care trebuie privita in miscare. De asemenea, considera criminalitatea

ca o maladie morala a societatii criminogene caracterizata printr-o deteriorare a valorilor

fundamentale.
In literature de specialitate este relevata contributia pe care orientarea psihologica a adus-o la
dezvoltarea criminologiei ca stiinta, dar totodata sunt precizate si erorile pe care le comite in
aceasta directie. Eroarea principala a acestei orientari consta in a cauta cu insistenta
autonomia criminologiei intr-o personalitate specifica, in a considera infractorul ca posesor al
unui tip aparte de personalitate, diferentiata, fie ca natura, fie ca grad, de personalitatea
infractorului. In centrul acestor preocupari nu se situeaza deci personalitatea individului care a
comis infractiunea, ci personalitatea criminala ca obiect de studio specific.
In plan etiologic, limita esentiala a acestor orientari in oricare din variantele sala consta
in reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic, relatiile si
determinarile sociale fiind considerate ca fapte exterioare omului.
Teoria personalitatii criminale reprezinta astfel una dintre ultimele explicatii etiologice
importante constituind o baza de lansare pentru teoriile trecerii la act ce apartine criminologiei
dinamice.
Constatarile rezultate din studiul etiologiei fenomenului infractional scot in evidenta
faptul ca in aceleasi conditii de mediu social si de aspecte situationale similare, unele
persoane au trecut la comiterea de infractiuni pe cand altele nu, correlate concluziilor ca
factorul biologic nu a explicat si nici nu putea explica la un nivel stiintific satisfacator toate
aceste diferentieri de comportament, au facut ca intr-o serie de studii sa se porneasca de la
ipoteza de baza conform careia, carentele structurilor si functiilor psihice reprezinta cauza
principala a criminalitatii.
Potrivit acestei ipoteze atentia a fost concentrate asupra incidentelor criminogene ale
naturii, dar mai ales asupra gradului de manifestare asupra deficientelor in planul functiilor si
proceselor psihice cognitive, affective si volitionale, ale trasaturilor de personalitate.
Astfel teoriile de orientare psihologica sustin ca infractorii se deosebesc de noninfractori prin
dezvoltarea insufficienta, deformarea sau alterarea structurilor si functiilor psihice fara a se
ajunge la studiul patologic.
BIBLIOGRAFIE:
1)INTERNET;http://www.studentie.ro/Referat_ORIENTAREA_PSIHOLOGI
CA_IN_CRIMINOLOGIE-nrciteste14731.html
2)INTRODUCERE IN PSIHOLOGIE
3)TUDOREL BUTOI Psihologie Judiciara Tratat universitar, Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001