Capitolul 4 Delincventa juvenila

4.1 Forma Comportamentului deviant

În urma procesului de socializare, pot rezulta doua tipuri dominante de comportament:

tipul conformist si tipul nonconformist pe care voi încerca sa le definesc si sa le descriu în
deschiderea capitolului.

Scopul procesului de socializare consta în formarea unor subiecti cu un comportament

care sa respecte normele si modelele propuse si impuse de catre comunitate, ceea ce înseamna
un comportament normal sau conformist.

Comportamentul conformist este acela care respecta sistemele normative si modelele

dominante, obiceiurile si traditiile si care raspund asteptarilor grupului, institutiei, societatii din
care face parte subiectul, ajungând astfel la obtinerea rezultatelor asteptate.

Sustinem ideea conform careia, comportamentul nonconformist se manifesta prin

abaterea de la comportamentul conformist prin nerespectarea, eludarea, încalcarea anumitor
norme, modele ale individului care se manifesta altfel decât ceilalti si în acelasi timp si
neasteptat, însa fara a provoca disfunctiunonalitati. Nonconformismul poate duce la
performante superioare mediei depasindu-le chiar pe cele proiectate si asteptate, dar, în acelasi
timp poate produce si dezorganizare sociala.

Evolutia si manifestarea comportamentului nonconformist în situatii diverse, poate

capata conotatii de deviat, dar se cunosc opinii care sustin ideea ca orice conformism poate fi
înteles ca devianta.

În limba româna, ca si în cea franceza, termenul „devianta" este preluat din limba
engleza, în care „deviance" are întelesul de abatere de la normele acceptate. Originea cuvântului
vine din limba latina, în care verbul „deviare" însemna „abatere de la drum" (via-cale, drum).
Elementul esential pentru întelegerea acceptiei exacte a termenului de „devianta" este conceptul
de „norma" la care se adauga, ca o precizare necesara, adjectivul „asteptata".

În acceptiunea autorului Ion Pitulescu conceptul de devianta este definit ca „un

comportament uman individual sau colectiv care încalca una sau mai multe norme scrise sau
nescrise impuse printr-un sistem de reactii sociale (sanctiuni) care ocrotesc valorile general
acceptate de un grup social relativ stabil si de durata”( Pitulescu I., 2000, p. 135). Devianta este
un tip de comportament care se opune celui conventional sa conformist si cuprinde nu numai
încalcarile legii, ci si orice deviere de conduita care nu are un caracter patologic constant
medical si reprezinta o abatere de la normele sociale, fiind definita sau perceputa ca atare de
membrii unui grup social.

Sustinem ideea conform careia devianta nu se poate identifica sau/si confunda cu

nonconformismul. Ceea ce într-o societate este considerat normal în alta poate sa fie considerat
ca deviat.

Devianta se raporteaza la sisteme de norme, traditii, valori, modele ce apartin întregii

societati pe care le încalca, transgreseaza, dar presupune în acelasi timp o recunoastere si
supunere fata de asteptarile unui grup sau comunitate. Ion Pitulescu da un exemplu relevant în
sustinerea acestor idei si anume ca membrul unei bande de infractori care încalca regulile de
conduita existente în acest grup cu comportamente deviante este un deviant de la normele
colectivitatii din care face parte.

Norma este regula sociala de conduita sau model standard de comportament, definit prin
asteptarile sau consensul unui grup social fata de modul si regulile socialmente admise prin care
trebuie sa se manifeste acel comportament. Normele sociale sunt reguli scrise de catre
autoritati, numite formale si stabilite în mod explicit dar pot fi si norme informale nonexplicite,
precum si norme inconstiente. Acestea doua din urma au o mai mare putere asupra indivizilor,
pentru ca de multe ori, indivizii asculta mai mult de normele de grup decât de cele ale
autoritatilor.

Banciu D., Radulescu S. M. si Voicu M.(1985, p. 18) sustin ca devianta sociala include
ansamblul comportamentelor care se îndeparteaza sensibil de la normele si valorile acceptate si
recunoscute de cea mai mare parte dintre membrii societatii. Gradul si gravitatea deviantei
sociale depind, în mare masura, de reactia publica fata de aceste abateri si încalcari, de masura
în care ele sunt recunoscute de ceilalti membrii ai societatii ca socialmente periculoase pentru
structura si coeziunea sociala a colectivitatii, precum si de forta sanctiunilor ce li se aplica. Din
aceste motive, devianta nu poate fi luata în considerare decât în contextul unei definitii sociale
care tine seama de relatia stabilita între indivizii angajati în comportamente deviante si reactia
sociala a colectivitatii care califica aceste comportamente.

Conceperea deviantei ca reactie de raspuns si contra raspuns social conduce la

constatarea ca în cazul în care abaterile de la normele si valorile existente în societate, la un
moment dat, au loc în sensul progresului, devianta poate avea un caracter pozitiv, constata
aceiasi autori. De exemplu, cazul „inovatiei" care este nonconforma cu un anumit model
cultural si normativ, nu are însa un caracter distructiv, ci contribuie la dinamica si
functionalitatea vietii sociale. Spre deosebire de aceasta, devianta cu caracter negativ cuprinde
acele comportamente care violeaza normele si valorile fundamentale ale societatii si ameninta
stabilitatea si securitatea sociala a grupurilor, fiind calificate drept periculoase si sanctionate în
forme institutionalizate. Din aceasta ultima categorie face parte delincventa sau
infractionalitatea, care implica reactii puternice de control social organizat si specializat din
partea societatii.

La fel ca si Banciu D., Radulescu S. M. si Voicu M., Marioara Petcu (1999, p. 57)
sustine ideea conform careia devianta reprezinta o „problema sociala" care ameninta bazele
sistemului social si care solicita interventia unor mijloace puternice, institutionalizate, de
control social. Problemele sociale apar ca o consecinta directa a dezorganizarii sociale, care e
implicata, cu prioritate, în procesele de schimbare si dezvoltare dintr-o anumita societate.

În formele particulare ale deviantei, delincventa sau infractionalitatea are gradul cel mai
înalt de periculozitate, deoarece afecteaza cele mai importante relatii si valori sociale si încalca
regulile si normele morale sau juridice care orienteaza comportamentele indivizilor.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un
tip de conduita care încalca legea, privita ca ansamblu de reguli normative, edictate si aplicate
de catre autoritatea statal-politica.

Delincventa mai este înteleasa si ca o serie de fapte ilicite indiferent daca au sau nu un
caracter penal (fuga de la domiciliu, absenta repetata si îndelungata de la scoala, abandonul
scolar nemotivat de cauze obiective, precum si anumite fapte imorale care nu constituie
infractiuni), iar în conceptia lui Vasile Preda (1998, p.3), ea este o tulburare a structurii
raporturilor sociale ale individului, datorate insuficientei maturizarii sociale. Maturizarea
sociala are ca element definitoriu capacitatea individului de a mentine un echilibra dinamic
între interesele sale si interesele societatii, între nevoile si aspiratiile sale si nevoile si proiectele
societatii. De aceea, delincventul este un individ cu o insuficienta maturizare sociala si cu
dificultati de integrare sociala care intra în conflict cu cerintele unui anumit sistem valorico-
normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezinta un deficit de socializare,
determinat de perturbarea sau insuficienta proceselor de asimilare a cerintelor si normelor
mediului socio-cultural si a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduita acceptabile
din punct de vedere social juridic.

Suntem de parere ca delincventa are mai multe trasaturi: violarea unei anumite legi
(penala, civila, militara) care prescrie actiuni sau sanctiuni punitive împotriva celor care o
încalca; manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului; savârsirea unei
actiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Caracterul nociv si antisocial al delincventei este specificat si în dreptul nostru penal, în

Codul Penal, unde în articolul 17 se prevede ca „infractiunea este o fapta care prezinta pericol
social, savârsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala".

Consideram ca, delincventa atrage dupa sine o serie de sanctiuni explicite si directe,
organizate sistematic într-un corp de reguli juridice si nu este doar un fenomen juridic ci si unul
social, deoarece abaterile si încalcarile legii lezeaza cele mai importante valori si relatii sociale.
Delincventa are un caracter antisocial si ilicit.

4.2. Delincventa juvenila: definire,caracteristici si concepte

Conceptul de „delincventa juvenila” cuprinde doua notiuni distincte : conceptul de

„delincventa” si cel de”juvenil”. Acest termen fiind o creatie a doctrinei penale si a teoriilor
criminologice sau sociologice în cercetarile lor de a grupa o serie de infractiuni în functie de
criterii de vârsta, considera, în mod justificat, ca faptele penale prezinta o serie de particularitati
determinate de nivelul de maturitate biologica si cu precadere mintala a subiectului activ al
infractiunii .

Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizeaza încalcarea normelor
care reflecta cerintele oricarei forme de convietuire umana: limitarea libertatii personale,
adaptarea adecvata la mediul social, concordanta dintre atitudinile individuale si cerintele
sociale, respectarea interdictiilor si prescriptiilor normative. De foarte multe ori, notiunea de
delincventa juvenila se confunda cu cea de criminalitate (infractionalitate) aparând astfel
existenta unor ambiguitati în utilizarea unor termeni cum sunt: infractiune, delict, delincventa.

În legatura cu acest aspect, Ion Pitulescu (2000, p.135) observa ca în literatura anglo-
saxona de specialitate, mai ales în cea nord-americana, termenul de „delincventa" a pastrat
semnificatia sa originara (delinquency), care nu se confunda cu sfera si continutul notiunii de
criminalitate (criminality).

Crezând în posibilitatea introducerii si generalizarii termenului de „delincventa

juvenila" în limba româna cu intentia de a nu asocia conotatiile prea grave ale conceptului de
„criminalitate" cu faptele comise de minori, autorul întâlneste adeseori în unele lucrari
referitoare la delincventa juvenila, termenul de „predelincventa". Termenul desemneaza în mod
nediferentiat fie situatia minorului care desi a savârsit o fapta prevazuta de lege, nu raspunde
totusi penal din cauza vârstei, fie situatia minorului care are un comportament imoral, fara ca
faptele respective sa fie prevazute de legea penala. Se crede astfel ca minorul respectiv este un
delincvent potential, însa etichetarea anticipata a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un
comportament infractional viitor este improprie. Eticheta „predelincvent" aplicata minorilor
aflati „în pericol" de a comite fapte penale datorita conditiilor necorespunzatoare de mediu
social si unei ambiante imorale care favorizeaza sau pot induce comportamente deviante,
creeaza posibilitatea ca acestia sa se identifice cu eticheta si statutul de delincvent potential si sa
se comporte în viitor ca un adevarat infractor.

Din cercetarile efectuate de Banciu D., Radulescu S. M. si Voicu M. (1987, p. 86) reiese
ideea conform careia, comportamentele predelincvente manifestate de anumiti adolescenti nu
reprezinta întotdeauna un preludiu al comportamentului delincvent, dupa cum nici acesta nu
reprezinta consecinta fireasca a savârsirii anterioare a unor acte predelincvente. Tot ei considera
ca predelincventa juvenila este constituita dintr-o totalitate de manifestari si „delicte", mergând
de la performante scolare scazute, indisciplina, absenteism, pâna la forme mai grave cum ar fi:
fuga de acasa, vagabondajul, agresiunile fizice. La baza savârsirii tuturor acestor acte si
manifestari se afla însa deficientele socializarii si deficientele proceselor de educatie din mediul
familial, scolar si social.

Consideram ca exista legaturi foarte strânse între devianta scolara si devianta juvenila,
precum si legaturi puternice între furt si agresiune, toxicomanie si violenta care duc la concluzia
ca la anumiti indivizi exista o predispozitie pentru devianta, denumita de cercetatorii care au
studiat-o „înclinatie pentru devianta".

Adeptii teoriei controlului social explica cel mai bine înclinatia pentru devianta si scot
în evidenta trei tipuri de reactii care pot declansa miscari care nu fac altceva decât sa-1
îndeparteze pe adolescent din ce în ce mai mult de starea de normativitate, de conformism.
Aceasta trateaza rolul deosebit al relatiilor interpersonale în realizarea influentei asupra
comportamentelor deviante.

Prima categorie de reactii e specifica parintilor unor delincventi cronici si se manifesta

prin inconstanta, acestia pedepsind de regula ce au tolerat frecvent, fiind de multe ori excesivi,
explodând de furie din senin, tratându-si feroce copilul sau aplicându-i pedepse degradante.
Este un tip de reactie nedrept, imprevizibil si lipsit de masura.

O alta modalitate de a reactiona la devianta juvenila este toleranta. A se abtine, a

accepta sau a suporta cu stoicism comportamentele condamnabile înseamna a le încuraja,
pentru ca niciodata un comportament deviant tolerat nu va disparea de la sine, iar delincventa
este mai frecventa în mediile în care este acceptata sau nu este riguros blamata.

Al treilea tip de reactie la devianta este stigmatizarea, reactie care are ca rezultat exacerbarea
deviantei, pentru ca delincventului i se aplica masuri de excludere din grupul social. Daca
dispretul si ostilitatea grupului de conformisti fata de deviantul noncomformist devin
insuportabile, acesta din urma va începe sa frecventeze grupurile de indivizi noncomformisti,
formându-se adevarate subculturi, adica grupuri care-si formeaza propriul lor sistem de norme
si în care capata valoare tocmai ceea ce era dezaprobat de grupul de referinta din care au fost
exclusi. De aici, mai este foarte putin pâna la delincventa deoarece stigmatizatul va fi
supraexpus influentei subculturii deviante apoi, crezând despre sine ca este sortit a fi ceea ce se
spune despre el de catre grupul conformist, nu va mai avea puterea sa reziste tentatiilor si în
final, fiind marginalizat si stigmatizat, va scapa complet de sub influenta conformistilor si nu se
va mai teme de reprosurile lor.

Credem ca devianta si marginalizarea sunt indisolubil legate între ele, deci, comportamentul
deviant îl împinge pe posesorul sau spre marginile grupului conformist, acolo unde presiunile
pentru conformare la reguli de convietuire sunt tot mai slabe, pâna la disparitia lor.

Consideram ca delincventa juvenila, adica a minorilor între 14 si 18 ani, care au savârsit cu

discernamânt o fapta care întruneste elementele constitutive unei infractiuni, face parte din
devianta penala, iar devianta penala este una dintre manifestarile deviantei.

Minorii care comit fapte antisociale si nu au discernamânt, nu raspund penal, sunt totusi
sanctionati, dar într-o forma mai blânda pentru ca ei nu sunt nici infractori înraiti, nici elemente
marginale irecuperabile, ci pur si simplu copii în deriva, lipsiti de beneficiile educationale ale
unui mediu familial favorabil si care, datorita stilului educativ deficitar al

parintilor si esecului procesului de socializare familiala, au ajuns sa savârseasca, mai mult

sau mai putin ocazional, abateri de la normele de convietuire sociala .

Credem ca acesti minori sunt: cei care fura alimente pentru a-si potoli foamea; cei care
hoinaresc, vagabondeaza sau cersesc pentru a scapa de rigorile unui mediu familial represiv si
lipsit de cele mai elementare responsabilitati de subzistenta si protectie; acele minore care,
ademenite de promisiunile materiale ale unor adulti iresponsabili si lipsite de orice
discernamânt al faptei comise ajung sa fie sanctionate pentru prostitutie. Ei nu sunt minori
vinovati în mod constient, ci minori prejudiciati ei însisi si care fiind victime ale unui proces de
educatie lipsit de valente morale, ajung sa fie pedepsiti pentru greselile propriilor lor parinti si
educatori.
 Provenind dintr-un mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau morale si
caracterizat de un stil de educatie carentat fie prin sanctionari excesive, fie prin indiferenta
totala manifestata fata de problemele de viata ale minorului, acesta se îndreapta spre anturaje
nefaste care-i ofera sentimentul eliberarii si dobândirea identitatii pierdute în familie. In acest
sens, fuga, vagabondajul nu mai trebuie considerate delicte sau conduite aberante ce trebuie
sanctionate, ci un fel de „aventura de eliberare", ca o solutie de evaziune dintr-un mediu
perceput ca ostil. Dar aceasta evadare a minorului se face într-un univers si mai lipsit de valente
morale care ofera ocazii infractionale tentante, cum ar fi, de exemplu, furtul. Aceste acte
deviante sau delincvente sunt dependente de stilurile educative defectuoase, nu de structurile
deficitare ale personalitatii.

Mai adaugam ca, delictul nu e numai cel care e incriminat strict de o lege, ci si acel
comportament care poate fi supus susceptibilitatii în legatura cu intentionalitatea, scopul propus
fata de modul de acceptare si legitimare sociala. Comportamentul delincvent nu presupune
numai sanctiuni juridice, ci si sanctiuni morale , cutumiare sau specifice unor institutii.

Marioara Petcu (1999, p. 59) considera ca trebuie sa existe trei trasaturi ale
comportamentului pentru ca acesta sa poata fi numit delict:

1.      comportamentul sa aiba un caracter ilicit, adica sa fie comisa o actiune cu

caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sa fie violate si prejudiciate
anumite valori si relatii sociale;

2.      comportamentul sa aiba caracter de vinovatie ceea ce înseamna ca actiunea

comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat, constient si
responsabil, sa aiba raspundere penala;

3.      comportamentul sa fie incriminat, fapta savârsita sa fie incriminata si

sanctionata de legea penala.

Autoarea sustine ca existenta numai a unei singure trasaturi duce la inexistenta delictului.
 4.3. Conceptii si teorii în evolutia cauzelor delincventei juvenile

4.3.1 Factori psiho-sociali implicati în etiologia delincventei juvenile

Delincventa juvenila reprezinta ansamblul încalcarilor si abaterilor tinerilor de la

normele de convietuire sociala si se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi generale si
comune, ceea ce implica pentru cercetatori identificarea factorilor (cauzelor) si a conditiilor
care genereaza acte antisociale în rândul tinerilor si adoptarea unor masuri adecvate de
prevenire si recuperare sociala a acestora.

Suntem de acord cu autorii Radulescu S.M. si Banciu D. (1990, p. 67) care prezinta
foarte bine factorii psihologici si sociali care sunt implicati în acest fenomen de delincventa
juvenila si sustin ideea conform careia ea se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi si note
specifice, distincte pentru o societate sau alta, care deriva atât din conditiile socioeconomice si
culturale ale societatii respective, cât si din modalitatea de concepere, sanctionare si tratare a
delictelor comise de adolescenti si tineri.

Majoritatea studiilor si cercetarilor efectuate în diverse tari au demonstrat ca aceeasi

structura sociala si culturala poate naste atât comportamente normale, cât si conduite deviante si
delincvente în rândul tinerilor (acestia nefiind identificati cu deficientii mintali tineri),
acceptând ideea ca aparitia manifestarilor antisociale juvenile nu poate fi înteleasa si explicata
în functie de un singur factor (societatea sau individul) , ci în functie de un complex de factori
aflati în interactiune reciproca. Factorii psihologici si cei sociali sunt considerati la fel de
importanti, iar reducerea fenomenului de delincventa juvenila la o singura perspectiva de
abordare saraceste si unilateralizeaza analiza etiologica. Din aceasta cauza, în evaluarea
diferitelor manifestari delictuale ale tinerilor trebuie tinut cont de factorul „agresivitate" sau de
cel de „frustrare", de instabilitate afectiva si comportamentala, precum si de egocentrismul si
impulsivitatea ce caracterizeaza vârsta adolescentei, factori care influenteaza, în mare masura
socializarea si integrarea în societatea adultilor.

Psihologii pun accentul pe particularitatile psihice care se deruleaza la vârsta

adolescentei si scot în evidenta rolul factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea
 tânarului la mediu. Sociologii acorda un rol important elementelor cu caracter
sociocultural si conditiilor vietii sociale în general. Din aceasta perspectiva, delincventa
juvenila nu mai este privita ca o tulburare a personalitatii sau o incapacitate a tânarului de a se
adapta conditiilor în care traieste, ci ca un efect nemijlocit al deficientelor si disfunctiilor
structurii sociale, al conflictelor existente în cadrul sistemului social. Astfel, accentul este pus
pe tensiunea existenta între conformitate si devianta, schimbare si stabilitate sociala, conflict si
cooperare, delincventa juvenila reprezentând o forma de protest apolitic al tinerilor contra
inegalitatilor si barierelor sociale din societatea adultilor.

Delincventa este rezultatul unui numar mare si variat de factori, iar delincventa juvenila,
comportamentul deviant sau delincvent este acela pe care indivizii si grupurile sociale îl
eticheteaza ca atare.

În acest context, al cautarii factorilor psihologici si sociali implicati în fenomenul de

delincventa juvenila, Vasile Preda sustine ideea conform careia în domeniul comportamentului
uman previziunea este strict probabilistica datorita factorilor externi: sociali, economici,
culturali, socioafectivi si a factorilor interni: neuropsihici si de personalitate, concluzionând cu
marturisirea faptului ca orice fenomen psihic este determinat de actiunea externa si orice
actiune externa determina actul psihic precum si actele delictuoase.

Previziunea mai este strict probabilistica si datorita caracterului dinamic al

interrelatiilor dintre factorii externi si cei interni.

Vasile Preda gaseste, ca si Radulescu S.M. si Banciu D., ca exista doua categorii de
factori cauzali ai delincventei juvenile:

externi - identificati cu mediul în care traieste copilul;

- interni - adica neuropsihici, studiati în interrelatiile lor multiple.

Factorii interni tin de potentialitatile si structura neuropsihica a copilului si a

tânarului, de unele particularitati ale personalitatii în formare, particularitati care s-au format
sub influenta factorilor externi, de mediu si în primul rând sub influenta familiei. Factorii
externi sunt cei socioculturali, economici, socioafectivi, educationali din cadrul micro-
grupurilor si macro-grupurilor umane în care trebuie sa se integreze copilul.

4.3.2 Teorii explicative în domeniul delincventei juvenile

Exista o multitudine de teorii care încearca sa explice fenomenul delincventei dar,

din pacate, acestea sunt cel mai adesea abordari doar din perspectiva unei singure discipline.

Radulescu S.M. si Banciu D.(1990, p. 32) considera ca delincventa juvenila a fost si

continua sa fie analizata în mod diferentiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase
teze, orientari, paradigme si teorii explicative, unele excluzându-se, altele completându-se
reciproc, însa toate urmarind identificarea si evaluarea cauzelor si a mecanismelor de baza care
determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal în rândul tinerilor.

Fenomenul de delincventa juvenila are o serie de conditionari si determinari cauzale

multiple si din aceasta cauza, în cadrul diferitelor abordari intervin multiple definitii si
explicatii apartinând mai multor discipline stiintifice, fiecare dintre ele valorizând o anumita
perspectiva teoretica, motiv pentru care exista foarte multe tentative si modele etiologice în
acest domeniu. În continuare le vom enumera numai pe cele mai reprezentative:

a.    teorii care dau o importanta deosebita cauzelor individuale, psihologice,

considerând ca manifestarile delincvente ale tinerilor îsi au originea în
comportamentul individual. Acestea se întemeiaza pe constatarea ca unii tineri
devianti sau delincventi se caracterizeaza prin tulburari de personalitate sau prin
mentalitati specifice vârstei adolescentei concretizate în adoptarea unor atitudini
de negare a valorilor si normelor recunoscute de societatea adultilor si din acest
motiv, perspectiva deviantei comportamentale considera ca actele si delictele
sanctionate penal sunt comise, cu predilectie, de tineri deficienti care violeaza
normele sociale si juridice, neavând capacitatea de a li se supune si de a le
respecta. Dar se recunoaste totusi faptul ca „predispozitia" spre devianta a
tânarului este dependenta în mare masura de contextul socioeconomic si cultural
în care acesta traieste, de carentele morale în familie, de conditiile dificile de
munca si viata, de sentimentele de anxietate si frustrare afectiva. Din aceasta
 perspectiva, delincventa juvenila e definita ca fiind rezultatul unui conflict de
abatere între tânar si anturajul sau, conflict datorat unor trasaturi psihice
caracteristice vârstei adolescentei (egocentrism, impulsivitate,
agresivitate). Solutia prevenirii acestor delicte comise de tineri trebuie cautata la
nivel individual si microsocial (familia), fie prin ameliorarea tensiunilor
interpersonale, fie prin frânarea evolutiei negative a unor factori de grup;

b.    teorii care considera delincventa juvenila o consecinta directa a dezorganizarii

sociale implicate în procesele de schimbare si dezvoltare. Cauza primara a
delictelor juvenile o gasesc în consecintele negative si conflictuale generate de
perioade de criza si instabilitate economica, mobilitate teritoriala si sociala a
populatiilor. Totusi aceasta teorie ignora variabilele culturale care pot influenta
intensitatea delincventei juvenile în anumite zone si arii urbane si nu explica de
ce o serie de tineri proveniti din aceleasi locuri de rezidenta nu devin delincventi;

c.    teorii conform carora delincventa juvenila constituie un efect nemijlocit al

conflictelor normative între diferite categorii de tineri si obstructiile
organizationale de a avea acces la status, putere si bogatie. Acestea antreneaza
neîntelegeri între tineri privind utilizarea optima a normelor sociale, aparând
astfel un conflict puternic între scopurile sociale dezirabile si mijloacele
legitime de a le realiza.

Vom expune pe scurt câteva din teoriile biologice, psihologice si sociologice mai
importante.

4.3.2.1 Teorii biologice

Ele stabilesc corelatii de determinare între anumite particularitati bio-fizico-

antropologice si moduri de comportament criminal. Dintre acestea amintim teoria constitutiei
predispozant delincventiale, teoria endocrinologica a criminalitatii, teoria starii de pericol,
teoria criminologiei clinice, teoria cromozomiala.
 Dintre acestea vom vorbi despre teoria constitutiei predispozant delincventiale a Iui
Cesare Lombrosso. Acesta afirma ca descendentii persoanelor vicioase sau criminale ajung la
rândul lor viciati si/sau infractori prin degenerescenta (adica involutie pe scara genetica),
nascându-se cu tendinte si deprinderi criminale. Sunt prezentate o serie de "stigmate" tipice
acestor indivizi.

Teoriile biologice si cercetarile întreprinse în baza lor nu au putut demonstra în mod

convingator influenta factorilor ereditari în determinarea unor comportamente deviante sau
delincvente.

4.3.2.2 Teoriile psihologice

Perspectiva psihologica asupra delincventei apare ca o necesitate de întregire a abordarii

normativelor juridice si a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profunda si complexa a
individualitatii infractorilor, a rolului personalitatii individului delincvent si nondelincvent.

Punctul de vedere psihologic vizeaza omul concret, cum exista si actioneaza în mediul
ambiant, cum se percepe si se evalueaza pe sine ca o rasfrângere a imaginii celorlalti despre
sine perceputa si reverberata la nivelul interioritatii sale. Astfel anturat, orice proces psihic se
supune determinismului probabilist aplicat în psihologie, pe baza caruia, orice fenomen psihic
este determinat, în ultima instanta, de actiunea externa mediata de conditiile interne (însusiri,
stari, activitate psihica supusa acestor actiuni). Este vorba de acea totalitate functionala dintre
personalitate si mediu, subliniata de Klinberg, care o data cu modificarea unui determinant se
soldeaza cu modificari la nivelul totalitatii functionale.

Perspectiva psihologica a delincventei încearca sa explice în ce masura individul dispune de o

capacitate intelectiva, afectiva, volitiva, capabila sa mentina un echilibru între interesele,
nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora.

Definirea delincventei din punct de vedere psihologic angajeaza personalitatea individuala

implicata în acte infractionale cu accent, pentru unii autori, pe conceptul de imaturitate sociala,
sub raportul intensitatii lor, ca si caracteristici specifice delincventei.
 Desi nu ignora influentele mediului social, în special a celui familial, teoriile psihologice
pun accentul pe rolul trasaturilor de personalitate în determinarea tendintelor delincvente.
Aceasta datorita faptului ca, întrucât delicventa este o forma de conduita, ea depinde existential
de personalitatea delincventului.Dintre aceste teorii amintim: teoria personalitatii criminale,
teoriile de rezistenta la frustrare (teoria frustratiei sociale, teoria rezistentei la frustrare,
disonanta cognitiva si afectiva), teoria învatarii sociale a agresiunii, teoria psihanalitica.

Teoria personalitatii criminale a lui Jean Pinatel sustine existenta unui nucleu criminal
ce cuprinde aptitudini fizice si intelectuale specifice criminalului. Acesta se plaseaza în sfera
patologicului.Tipul de interventie este cel medical.Caracteristicile personalitatii delincvente
dupa Pinatel sunt : indiferenta afectiva, agresivitatea.

1.Teoria „rezistentei la frustrare"

Aceasta teorie încearca sa concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic

si este elaborata de W. C. Reckless. Acest model de abordare a delincventei juvenile are ca
fundament conceptual „structura interioara" a individului, care poate fi caracterizat ca un
adevarat „scut de rezistenta" împotriva abaterilor de la normele sociale si a demoralizarii.

Exista o structura sociala externa si o structura psihica interioara, care actioneaza ca

mecanisme de protectie în calea frustrarii si a agresivitatii tânarului. Structura sau „rezistenta"
externa este alcatuita din grupurile sociale la care tânarul participa si este socializat (familie,
vecinatate, rude, prieteni) si care ofera posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor
mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificarii cu grupul. În schimb,
structura sau „rezistenta" interioara asigura tânarului constiinta identitatii de sine si imaginii
despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile
si toleranta la frustrare. Daca unul sau mai multe componente ale celor doua structuri lipsesc,
tânarul este predispus sa devieze de la normele de convietuire sociala, comitând acte cu caracter
delincvent.

Starea de frustrare poate aparea ori de câte ori tânarul se confrunta cu un obstacol sau o
bariera sociala, care îl împiedica sa-si satisfaca interesele si scopurile personale. Ea se
manifesta printr-o tensiune afectiva sporita, care îl poate conduce pe tânar la desfasurarea unor
activitati deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Existenta familiilor caracterizate prin fenomene dizarmonice, tensionale si în care

anxietatea si lipsa de siguranta, create de perturbarea relatiilor copilului cu parintii sau de
conflictele între parinti, favorizeaza aparitia starilor de mânie si violenta, ca si manifestari de
instabilitate si impulsivitate. Aceste disfunctii se accentueaza în familiile în care exista parinti
alcoolici sau cu antecedente penale pentru comiterea unor fapte grave, între care se manifesta
conflicte puternice ce afecteaza ambianta caminului, conducând la aparitia unor stari de
violenta si agresivitate în rândul copiilor.

Inadaptarea si agresivitatea copilului reprezinta efectul mai multor factori, dar acestea
nu implica neaparat devianta, ci sunt doar surse potentiale ale ei. Ele evolueaza spre devianta
numai atunci când tânarul realizeaza ca atât atitudinea cât si comportamentul sau nu sunt
acceptate de catre societate si va începe sa respinga si sa conteste modelele conventional
traditionale prin parasirea si abandonarea mediului familial sau scolar, se va integra în grupuri
de referinta care îi vor asigura suportul emotional si securitatea afectiva, indiferent prin ce
mijloace de reusita .

O mare parte a delictelor comise de tineri se datoreaza perturbarii relatiilor

interpersonale (mai ales afective) dintre adolescent si mediul sau social, mai exact,
neconcordantei dintre particularitatile individuale si de vârsta ale acestuia si caracteristicile unui
mediu social inadecvat sau nepregatit sa le faca fata.

2. Teoria „asocierilor diferentiale"

Teoria este elaborata de sociologul si criminologul E. R. Sutherland care considera

comportamentul delincvent ca fiind alcatuit din „elementele care intra în joc în momentul
comiterii faptei", adica circumstantele si împrejurarile socioeconomice si culturale, cât si din
„elementele care au influentat anterior viata delincventului", numita si anamneza sociala.

În viata de zi cu zi indivizii se confrunta cu modele pozitive (conformiste) si negative

(nonconformiste) de comportament si conduita care nu se transmit nici pe cale ereditara, nici nu
se imita, ci se învata în cadrul proceselor de comunicare si relationare sociala dintre indivizi si
diverse grupuri .

Atasarea sau asocierea unui individ la unul sau la altul dintre cele doua grupuri
-conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente) reprezinta momentul cel mai
important de care depinde evolutia ulterioara a carierei individului. Astfel, acei indivizi care se
vor asocia grupurilor care respecta regulile legale, nevenind în contact cu modele criminale, se
vor adapta mai usor în societatea bazata pe consens, evitând parcurgerea unei cariere
delincvente.

Indivizii care devin delincventi sunt confruntati mai mult cu modele criminale
apartinând acelor grupuri care nu accepta, nu recunosc sau nu respecta normele legale. Deci,
evolutia spre delincventa, aparuta prin „asociatie" cu modele criminale, nu se deosebeste printr-
un simplu proces de comunicare sau imitatie, ci prin învatarea si experimentarea tehnicilor si
procedeelor de comitere a delictelor.

Comportamentul delincvent se învata ca orice tip de comportament prin intermediul

socializarii, individul preluând modele si norme care induc o serie de atitudini, deprinderi si
comportamente negative. Aceasta teorie poate fi explicata având în vedere faptul ca pe
parcursul socializarii treptate, chiar daca tinerii asimileaza si interiorizeaza exigentele si
interdictiile sociale transmise de familie si scoala, ei pot învata anumite comportamente
nonconformiste si deviante în cadrul grupurilor stradale sau de prieteni. În studierea etiologiei
delincventei juvenile trebuie sa se tina seama de caracteristicile socializatoare ale mediului
familial sau social, care, în anumite cazuri pot deveni adevarate „canale" de transmitere a unor
comportamente negative în rândul adolescentilor.

3. Teoria „dezorganizarii sociale"

Elaborate de scoala de la Chicago care se confrunta cu o criminalitate în floare aparuta

în societatea americana interbelica, ipotezele si paradigmele acestei teorii încearca sa surprinda
influenta proceselor de schimbare si dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative
declansate de acestea asupra fenomenului de delincventa. Conform acestei orientari, geneza si
dinamica delincventei sunt determinate sensibil de marile depresii sau crize sociale si
economice, de fenomenele de urbanizare si exod rural. Rata delincventei era mai ridicata în
zonele caracterizate prin deteriorare fizica, declin de populatie, dezintegrare culturala, ceea ce
împiedica exercitarea adecvata a controlului social al comunitatii, generând fenomene de
„dezorganizare sociala", marginalizare, devianta.

O contributie importanta la fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Shaw si H. D.

McKay care , analizând nivelul situatiei sociale a familiei, nivelul conditiilor în care se
desfasoara socializarea adolescentului si calitatea acestei socializari, au ajuns la concluzia ca
delincventa juvenila este consecinta dificultatilor materiale, a contradictiilor si conflictelor
individuale sau colective cu care se confrunta adolescentii si tinerii. Din acest motiv, tinerii
proveneau din familii caracterizate printr-un nivel socioeconomic si cultural scazut, conditii
precare de locuinta si confort având un numar mare de copii, nereusind sa asigure o socializare
si o educatie adecvata. Delincventii minori locuiesc de regula în zonele periferice si sarace ale
marilor orase si provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea dintre ei
detesta scoala si mediul scolar si au o slaba

insertie scolara, ceea ce îi face în final sa fuga sau sa abandoneze scoala, asociindu-se în
grupuri stradale deviante.

Teoria „dezorganizarii sociale" considera ca factorul determinant al cauzelor

delincventei juvenile îl reprezinta scaderea functiilor de socializare si control exercitate de
comunitate si vecinatate, de stabilizarea ordinii sociale si a coeziunii grupurilor, datorita
eterogenitatii populatiei si varietatii normelor de conduita, ca si multiplicarii fenomenelor
aculturative în cadrul orasului. Astfel cauzele primare se gasesc în interiorul comunitatii urbane
care, datorita aglomerarii de populatie, a diversificarii spatiilor si serviciilor comerciale, devine
o sursa potentiala criminogena.

Suntem de acord cu opinia autorilor Radulescu S.M. si Banciu D. care considera ca, desi
se poate stabili o corelatie statistica semnificativa între nivelul dezvoltarii socioeconomice a
unei anumite zone si nivelul delincventei juvenile, aceasta nu înseamna implicit si o relatie
cauzala directa, deoarece pot interveni diferiti factori care actioneaza prin intermediul unei
retele de alti factori: familie, scoala, grup de prieteni, de cartier, comunitate locala.
 4. Teoria „subculturilor delincvente" si teoria „grupurilor de la marginea strazii"

Reprezentantii acestei teorii sunt A.. Cohen, M. Gordon, M. Yinger. Ei considera ca

subcultura reprezinta o subdiviziune a modelelor culturale la care participa o parte din grupurile
sociale. Aceste subculturi apar ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii,
grupând indivizi care au sentimentul ca le sunt blocate posibilitatile si mijloacele de acces spre
valorile si bunurile sociale. Orice subcultura include un set de valori si norme diferit de cel al
societatii, uneori fiind in contradictie cu sistemul de valori dominante, cum sunt, de exemplu,
contraculturile. Când indivizii apartin subculturilor acestora, utilizând modalitati si mijloace
ilegitime si antisociale pentru a-si realiza nevoile si scopurile, le putem numi „subculturi
delincvente". Acestea se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi specifice: nonutilitarism,
malitiozitate, versalitate, negativism si impun membrilor desfasurarea unor activitati ilicite si
delincvente.

Grupurile de tineri constituite în bande organizate si structurate reprezinta un mod de

supravietuire si de adaptare a celor marginalizati si frustrati în raport cu mediul normativ si
valoric al celor privilegiati. Banda reprezinta un mod de organizare sociala negativa a tinerilor,
datorita esecului unor institutii sociale, coruptiei si indiferentei fata de situatia tineretului,
somajului, saraciei si ocaziilor prea putin numeroase de distractie si recreere.

O varianta a teoriei „subculturilor delincvente" care explica delincventa juvenila ca fiind

rezultatul unui comportament învatat, este cea a „grupurilor de la marginea strazii"

sau a „societatii de la coltul strazii" elaborata de W. F. White. Asocierea si participarea

la activitatile grupului de prieteni este considerata ca fiind o modalitate importanta de
socializare a tânarului deoarece în aceasta perioada el are o atitudine ambivalenta: obedienta si
revolta, independenta si imitatie, anticonformism si criza de originalitate. El simte nevoia sa fie
recunoscut, acceptat si stimulat de catre cei de aceeasi vârsta cu el, solutia grupului
reprezentând o posibilitate sigura de a-si manifesta si realiza dorintele si aspiratiile.

Prin adoptarea normelor de conduita ilegitime si a unor mijloace de reusita indezirabile,

grupurile de tineri se transforma în adevarate surse potentiale de devianta si delincventa prin
inducerea si învatarea de catre membrii lor a unor tehnici infractionale. Periculozitatea acestor
grupuri stradale consta în aceea ca sunt alcatuite din tineri care prezinta serioase deficite de
socializare, tineri care au abandonat scoala si au fugit de acasa, tineri fara serviciu si tineri care
au suferit deja condamnari penale.

5. Teoria „etichetarii sociale"

Reprezentantii etnometodologiei si interactionalismului simbolic concep delincventa ca

o însusire conferita acelui comportament de catre grupul sau indivizii care detin puterea si care
evalueaza conduita ca devianta. Analizând interactiunea dintre norme si comportamente sociale,
adeptii acestei orientari constata ca exista în orice societate indivizi care încalca normele
prescrise si indivizi sau grupuri care se pronunta asupra conduitelor primilor si evalueaza aceste
abateri. Normele reprezinta standarde sau etaloane în functie de care conduita individului este
valorizata pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic savârsirea unor actiuni, fiind elaborate
într-o forma generala si impersonala, stabilind în ce masura un individ poate sa îndeplineasca
sau nu un anumit rol în functie de pozitia sa sociala.

Nici un comportament nu este, prin el însusi, conformist sau deviant. Devianta, în

general, delincventa în special, nu exista ca atare decât în masura în care societatea sau anumite
grupuri sociale le definesc sau le eticheteaza, sanctionându-1 pe cel considerat „deviant".

Delincventa, din aceasta perspectiva, nu reprezinta o caracteristica intrinseca a actului

sau actiunii unui individ, ci mai degraba, o consecinta a aplicarii unei „etichete" de catre
societate.

Aceasta teorie considera ca persoana careia i s-a aplicat o astfel de eticheta de catre
ceilalti (societate, grupuri) devine devianta si se va comporta ca atare. De multe ori, cei care
detin puterea sau bogatia, facând parte din categoriile privilegiate social, au tendinta de a
„eticheta" ca deviante actele nonconformiste ale unor indivizi proveniti din clasele de jos sau
mijlocii ale societatii, care, la rândul lor, fie accepta eticheta comportându-se în conformitate cu
ea, fie o resping.

            Trǎsǎturi caracterice ale personalitatii delincvente

 Perspectiva psihologica a delincventei încearca sa explice în ce masura individul
dispune de o capacitate intelectiva, afectiva, volitiva, capabila sa mentina un echilibru între
interesele, nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora.

Definirea delincventei din punct de vedere psihologic angajeaza personalitatea

individuala implicata în acte infractionale cu accent, pentru unii autori, pe conceptul de
imaturitate sociala, sub raportul intensitatii lor, ca si caracteristici specifice delincventei.

Conceptul de insuficienta maturizare sociala subliniaza dificultatile de integrare sociala,

de conflict cu cerintele unui anumit sistem valoric normativ, subliniind tulburari ale structurarii
raporturilor sociale.

De pe aceste pozitii de abordare a delincventei sunt evidentiate insuficienta proceselor

de asimilare a cerintelor si normelor socioculturale (deficit de socializare) si insuficienta
proceselor de acomodare la mediul social prin acte de conduite deviante. Astfel, caracteristica
fundamentala a acestor subiecti este caracterul disonant al maturizarii sociale si, deci, al
dezvoltarii personalitatii (V. Preda, 1998 p.3). În cadrul acestei insuficiente maturizari se
înregistreaza decalaje de dezvoltare între nivelul maturizarii intelectuale, pe de o parte, si
nivelul dezvoltarii afectiv-motivationale si caracterial-actionale, pe de alta parte; decalaje între
dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor si sentimentelor morale (L. Kohlberg, 1976)
sau atât o perturbare intelectuala cât si o perturbare motivationala si caracteriala.

De pe aceste pozitii, trasaturile personalitatii delincvente se identifica cu instabilitatea

emotiv-actionala, inadaptare sociala, cautarea satisfactiei materiale sau morale prin infractiune
si duplicitatea comportamentului infractor.

Instabilitatea emotiv-actionala este asociata conturarii profilului personalitatii

delincvente. Aceasta caracteristica nu este atasata exclusivist delincventilor, deoarece si în
rândul comportamentului conformist pot apare cazuri de instabilitate emotiva, dar la
comformisti comportamentul social pozitiv, reactiile emotiv-active sunt preponderente, relativ
stabile având o dubla determinare, din ambianta si din sistemul de valori etico-sociale. La
acestia, stabilitatea se manifesta la nivelul duratei reactiilor reglate la nivel constient, voluntar, .
precum si lipsa oscilatiilor excesive si în constanta reactiilor.
 În opozitie cu conformistii, delincventii, având o experienta negativa a educatiei
deficiente, deprinderi si practici antisociale, sunt instabili emotiv-afectiv, cu reactii discontinue,
salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta în reactii fata de stimuli, inconstanta
preponderent endogena.

Instabilitatea emotionala s-a conturat ca o trasatura esentiala a personalitatii, insuficient

maturizate a delincventului, la acest nivel evidentiindu-se mai pregnant carentele dezvoltarii
personalitatii, traumatizarile sale, decât la nivelul dimensiunii cognitive.

Inadaptarea sociala, ca si caracteristica a delincventilor, are drept cauza a insuficientei

maturizari sociale carentele educative si socio-afective din grupurile respective. Anamneza
evidentiaza, în majoritatea cazurilor, provenienta din medii dezorganizate (orfani, serniorfani,
parinti divortati, parinti infractori, alcoolici). Educatia care are ca efect canalizarea în sensul
încadrarii în normele sociale a instinctelor omului, a proceselor de cunoastere la copii,
concomitent cu formele de conduita adecvata, presupune si formarea unor deprinderi utile si
trainice de pliere pe cerintele vietii sociale. De aici apare, ca o concluzie ce tine de firesc,
constatarea unor cercetari care considera ca punct de pornire al deviantei încalcarea voita a
regulilor igienei elementare. Reglarea urinarii si a defecarii în primii ani ai copilariei au, pe
lânga semnificatia educatiei igienice, si una psihologica, de exersare a formelor superioare de
inhibitie conditionata.

Alimentarea organizata cu o ritmicitate a programului educa, pe de o parte, stapânirea

nevoii de hrana, iar pe de alta parte realizarea normei regimului zilnic constituind astfel primele
elemente ale adaptarii sociale.

Desprinderea de timpuriu, de încadrare pe linia sociala sau de transgresare dincolo de

ea, este decisiva, deoarece în aceasta perioada se stabilesc legaturile temporale de baza. În acest
interval, daca nu sunt înlaturate atitudinile antisociale derivate din carentele influentelor
educative, prin actiuni educative nuantate, modelate pe situatie, se stabilizeaza deprinderi
negative care actualizate în conditii social-economice nefavorabile, pot genera devianta si chiar
infractiune.
 Carentele educative se manifesta si prin lipsa de stabilitate si continuitate a influentelor
educative. Daca în perioadele timpurii copilul are libertatea sa vagabondeze, prin contextele de
grup în care se încadreaza, prin modelele de leader la a caror imagine adera, apare posibilitatea
parcurgerii evolutiei infractionale de la insignifiantele, micile hotii, spre marile furturi si crime.
Vagabondajul ca forma concreta a inadaptarii este si o cale de adâncire si fixare a deprinderilor
legate de inadaptare.

Vagabondajul înseamna sustragerea tânarului de la influentele educative familiale si

posibila lui încadrare în bande de infractori.

Implicarea carentelor educative pe linia insuficientei maturizari sociale a fost abordata

de R. Mucchielli în teoria disociabilitatii elaborata de el. Dupa R. Mucchielli (1981)
disociabilitatea delincventului se exprima prin urmatoarele:

        neacceptarea colectivitatii, a societatii;

        falsa perceptie sociala a celor din jur;

        lipsa anticiparii si evaluarii adecvate a consecintelor actelor comise;

        respingerea rolului social acordat înainte de a deveni delincvent si pe care i-l
pretinde colectivitatea.

Pe linia concluziilor disociabilitatii lui Mucchielli, autori ca V. Preda(1998, p. 34)

considera ca personalitatea dizarmonica la copii, în sens delincvential, apare în urmatoarele
cazuri:

        în absenta unei învatari necesare;

        în conditiile unei insuficiente interiorizari a normelor de conduita;

        în conditiile unei învatari "pernicioase";

        în cazul unei învatari ineficiente;

         în conditiile unei învatari inaccesibile.

Cautarea satisfactiei materiale sau morale prin infractiune se încadreaza într-o actiune
nociva societatii, de inadaptare sociala. Sub raport psihologic este o reactie atipica,
caracteristica delincventilor prin cautarea folosului material si moral pe care-l aduce.

Caracterul de insuficienta maturitate psihica deriva din faptul ca diferiti excitanti din
mediul ambiant exercita asupra delincventilor o stimulare cu mult mai mare decât la ceilalti
indivizi. Stimularea excesiva provine atât din sensibilitatea deosebita a infractorului cât si din
forta specifica a stimulului, în conditiile în care lipsesc inhibitiile pe linie sociala. Lipsa de frâu,
de cenzura morala, este considerata de multi cercetatori o caracteristica a infractorului. Lipsa de
inhibitie sociala trebuie înteleasa ca o rezultanta a formarii intereselor în directie antisociala.

- Duplicitatea comportamentului infractor, considerata ca trasatura a personalitatii

delincventului, apare ca o a doua natura, dând artificialitate întregului sau comportament.

Individul infractor, constient de caracterul antisocial, distructiv al actiunilor sale,

lucreaza în taina, observa, planuieste, se fereste de controlul oamenilor si în special al
autoritatilor.

Pentru infractor devine obsesiva stradania de a actiona în maniera în care sa nu fie

descoperit. Aceasta încordare, tensiune, face ca în actul infractional sa se strecoare o eroare, o
lacuna, care îl poate trada. Faptul este cunoscut de ambele parti (de anchetator si de infractor) si
aceasta cunoastere mareste pentru delincvent tensiunea dominantei defensive, determinând-o sa
devina inhibitoare în momentele cele mai decisive ale infractiunii. Frica dominanta devine
"paralizanta", inhibând instanta corticala, în functionarea careia se vor ivi hiatusuri, greseli
care-l pot trada.

Cunoscuta atitudine de reîntoarcere la locul infractiunii se pare ca se explica prin

fenomenul de amnezie postinfractionala, generata de emotia traita în momentul infractional, de
solicitare a nivelului subcortical.
 Derularea în momentul postinfractional a firului actiunii savârsite constientizeaza
lacunele de memorie, fapt care, alaturi de actiunea puternica a dominantei defensive, mareste
nelinistea generala. Apare un sentiment de nesiguranta, deoarece nu-si aminteste daca totul a
fost pus la punct, daca nu a comis o greseala fatala care sa-l tradeze.lmpulsul imperativ de
reîntoarcere la locul infractiunii, careia de cele mai multe ori, când îi da curs, îi poate fi fatal.

Acuitatea dominantei defensive este atât de puternica încât uneori depaseste în forta
instinctul de conservare si infractorul se automutileaza pentru a-si asigura imunitatea. Exemplul
se refera si la cazul de mutilare la mâini, pentru a-si sterge posibila identificare dupa amprentele
digitale.

În timpul când nu comite infractiunea, poate juca rolul omului cinstit, cu preocupari
îndepartate de specificul infractiunii, pentru ca în taina sa planuiasca si sa actioneze.

Tainuirea, pentru infractor, devine o necesitate si îi formeaza deprinderi specifice care

servesc acest scop.

La nivelul descifrarii mecanismelor interne ale conturarii personalitatii delincvente sunt

implicate mobilurile, motivatiile, scopurile activitatilor delictuale.

Pe linia acestor abordari psihologice sta determinarea cauzala a delincventei, în

conditiile resimtirii decalajului între cerinte si posibilitati. Decalajul este resimtit tensional si, în
consecinta, apar blocaje, frustrari, ca implicari emotionale ale privatiunii. Unii autori emit
ipoteza ca toate frustrarile creeaza o instigare interna sau motivationala la agresiune. Pe acest
palier al abordarii psihice, tendintele infractionale, sustine Mira Y. Lopez, sunt localizate în
individ de la nastere, dat fiindca ei încearca sa-si satisfaca nevoile vitale fara sa tina cont de
prejudiciul adus mediului înconjurator (vezi figura 2). Numai actiunea în timp a educatiei este
cea care îl învata ca manifestarea sa comportamentala trebuie sa fie rezultatul unui compromis,
al unei tranzactii între satisfacerea nevoilor sale si aceea a nevoilor altuia. El învata prin
educatie, subliniaza autorul, sa se adapteze la anumite norme impuse de societate si sa-si
satisfaca trebuintele, necesitatile, de maniera în care nu intra în conflict cu societatea.
 Aceasta învatatura, transmisa prin actul educational, este conditionata de mai multi
factori, cum sunt: mediul în care se realizeaza influenta educativa, modalitatea utilizata,
capacitatea de discernamânt a subiectului sau intensitatea instinctelor sale.

Mira Y Lopez afirma ca, în masura în care la un subiect energia tendintei spre actiune
va depasi limitele între care satisfacerea va fi socialmente acceptata, va avea loc intrarea
subiectului in câmpul actiunii infractionale.

Primei categorii de nevoi îi corespund tendintele posesive si defensive cu corespondent

în comportamentul delincvent de furt, crima, neglijenta, iar celei de a doua categorii îi sunt
caracteristice infractiunile sexuale.

Atunci când elementul rational intervine, interpunându-se între sentiment si actiune, are
loc un proces de sublimare, iar motivele,"în loc sa se declanseze pe linia infractiunii de furt,
crima, viol, neglijenta, declanseaza asa-numitele infractiuni derivate. De la furt, trecând prin
escrocherie, furtisag, se ajunge la infractiunea derivata de plagiat. De la crima, la agresiune,
injurie, calomnie, pâna la critica aspra.”

Daca sublimarea se accentueaza, tendintele infractionale prin tehnica derivarii, sustine

autorul, sunt înlocuite cu trasaturi caracterologice tolerate de legi.

Demn de retinut în aceasta tehnica reductionista graduala, de derivare prin procedeul

sublimarii din motive primare ale infractionismului, pâna la trasaturi caracterologice tolerate de
legi, este valoarea influentelor educative.

In functie de directia sursei motivationale a delincventei s-au conturat motive exogene-

extrinseci ale infractionalitatii si motive endogene-intrinseci.

Motivele exogene îsi au sursa în influenta sociala, ambientala exercitata asupra

individului.Unele din motivele exogene, în functie de etapa socio-politica istorica a unei
civilizatii, pot fi legale si tot ele, într-un alt context social-politic, pot fi generatoare de
comportament infractional. De exemplu, sustinerea si propagarea dupa al doilea razboi mondial
în unele tari democratice a unei ideologii comuniste a fost considerata infractiune, pe când
aceeasi ideologie a fost ridicata la rang de ordine sociala în tarile socialiste europene. În acelasi
timp, în tarile socialiste, propagarea ideilor capitaliste era considerata infractiune, încalcare a
ordinii politice de stat.

Tot aici se pot include si asa-zisele motive altruiste care duc pe individ spre infractiune,
cu scopul de a realiza un beneficiu pentru un tert (persoana sau ideal). Gasim acest tip de
infractiuni la spioni, sau în actele unor "razbunatori" care se considera drept exponenti, ai
dreptatii. În sfârsit, printre factorii infractogeni exogeni, putem insera si . unele influente ale
"opiniei publice", susceptibile de a actiona asupra individului, pâna ce acesta, în anumite
situatii, devine un delincvent. Cazul tipic este cel al adulterului în care cel înselat, sub actiunea
judecatilor, a evaluarilor emise de opinia publica, comite infractiunea de sanctionare a
adulterului din necesitatea de â fi, în atitudinea pe care o ia, în consens cu ceea ce opinia
publica asteapta de la el ("spalarea onoarei", ca si cum onoarea ar putea fi afectata de compor-
tamentul delincvent al altuia).

Categoria motivelor endogene-intrinseci ca generatoare de infractiuni îsi au sursa în

"interioritatea fiintei umane".

Violenta, intensitatea puternica a reactiilor emotionale primare (frica, mânia, atractia

sexuala posesiva puternica) poate face ineficienta actiunea de inhibare, de reprimare, de
derivare sau de sublimare sociala si poate sa antreneze numerosi subiecti spre cele trei domenii
mari ale infractionismului: infractiuni contra integritatii fizice individuale, infractiuni contra
integritatii psihice individuale, infractiuni împotriva obiectelor, conceptelor si valorilor sociale.
Deci, în functie de tipul de infractiune, care va fi crima, viol, furt, originea endogena a
motivatiei va fi mai mult sau mai putin clara.

La baza infractiunilor a caror motivatie este endogena, Mira Y Lopez situeaza:

-                     violenta excesiva a mecanismelor instructivo-emotionale primare;

-                     marea slabiciune a mecanismelor de inhibitie, care asigura conditionarea reflexa

negativa a infractiunilor;
 -                     interferarea primilor doi factori.

Harold Linder, un autor care s-a ocupat de problema motivatiei implicate în delincventa,
sustine ca întelegerea si tratarea "criminozei" (crimei reale) consta într-o apreciere corecta a
"motivelor predispozante", care îl dirijeaza pe individ spre un comportament delictogen, pe de o
parte, iar pe de alta parte, spre "factorii de precipitare"(ambientali) ce instiga si declanseaza
crimele, oferind mijloacele prin care ea se perpetueaza.

De pe pozitiile personalitatii la nivelul implicarii unei anumite intensitati a trasaturilor

de personalitate ca si caracteristica specifica persoanelor delincvente se vorbeste de o
imaturitate intelectiva si afectiva.

Imaturitatea intelectuala nu trebuie înteleasa ca fiind identica cu un coeficient de

inteligenta (QI) scazut. Imaturitatea intelectuala înseamna o capacitate scazuta de a stabili un
raport rational între pierderi si câstiguri în proiectarea si efectuarea unui act infractional.
Aceasta abordare este studiata de P. Coslin (1976) care arata ca infractorul, în actul deviant pe
care-l desfasoara, trebuie sa analizeze bine câstigurile si sanctiunile scontate luând în
considerare si pragurile de toleranta sociala.

Ca regula generala, diferitele tipuri de delict se gasesc în raport cu nivelele intelectuale

diferite: astfel, escrocii sunt adesea mai inteligenti ca simpli hoti, acestia din urma mai
inteligenti decât cei acuzati pentru raniri si loviri (Murchinson). Dar mai importanta este
capacitatea de judecata abstracta a individului decât nivelul sau intelectual; de capacitatea de
abstractizare va depinde judecata morala. Asa se explica faptul ca la copii exista o predispozitie
pentru delincventa prin ignorarea sau neîntelegerea responsabilitatii morale. Persistenta acestui
factor în timpul tineretii sau vârstei adulte, explica multe delicte.

O relatie esentiala între comportamentul antisocial si unele trasaturi psihologice ale

personalitatii de anumite intensitati, a creionat G. Canepa, în urmatoarea prezentare statistica:

-                     impulsivitate marita prezenta la 68% dintre delincventii esantionului examinat;

-                     indiferenta afectiva la 27%;

 -                     egocentrism la 41%;

-                     agresivitate la 72%;

-                     tendinte de opozitie la 46%;

-                     scepticism la 50%.

La toate aceste prezentari procentuale, în tabloul personalitatii delincventului, autorul

mai cuprinde:

-                     tendinta de a percepe realitatea într-un mod deformat, considerând pe ceilalti ca

fiind dusmani, nimeni neoferindu-i ajutor, ca în viata totul se petrece conform regulii
"baftei" sau "ghinionului";

-                     prezenta indeciziilor si incertitudinilor interioare;

-                     lipsa capacitatii de a se autoaprecia realist, precum si tendinta de a ascunde,

camufla, propria personalitate.

O mare valoare reglatoare au principiile de dreptate, reciprocitate si egalitate a

drepturilor umane, respectul pentru demnitatea fiintei umane. Caracteristicile fundamentale ale
moralei autonome si ale libertatii morale sunt: independenta morala si rationalitatea actelor
comportamentale, altruismul si responsabilitatea morala care se întrepatrund optim.

La L. Kohlbeg fiecare pas din dezvoltarea substructurilor integrative cognitiv - afectiv -

atitudinale este o organizare psihica mai complexa decât etapa anterioara, fiecare fiind o
organizare psihica care ia în considerare continutul etapei precedente, la care adauga în etapa
actuala noi distinctii si evaluari de factura cognitiv - afectiva - atitudinala într-o structura mai
comprehensiva si mai echilibrata.

Cazurile de abatere de la norma se reflecta ca o "mustrare de constiinta" fiind traita

autopunitiv. Apare în aceasta situatie nevoia echilibrului moral al personalitatii, mentinerea
echilibrului devenind conditie a optimei functionari si a realizarii sentimentului integrarii
sociale. Echilibrul moral comporta un indice de toleranta fata de oscilatiile si diferentele
individuale.

Când amplitudinea oscilatiei atinge valori foarte mari, cu o tensiune interioara ridicata,
greu de suportat, trebuinta echilibrului moral tinde sa fie satisfacuta împotriva vointei
subiectului de a o reprima. "Criza" de constiinta morala este o stare dramatica a personalitatii
care, daca nu se rezolva, poate degenera în tulburari psihopatologice.

Motivele morale coreleaza strâns cu motivele integrarii sociale. Motivatia homeostaziei

psihosociale este legata de conservarea conditiei sociale a omului.

La un tânar, controlul social devine autocontrol prin întelegerea si constientizarea

exigentelor normative.