DELICVENTA JUVENILA – F0RMA A DEVIANTEI

SOCIALE

Introducere........................................................................................................ 3

Cap.I-Devianta sociala si comportament delicvent

1.1. Definirea fenomenului de devianta ........................................................ 5

1.2. Categorii de devianta ............................................................................. 6
1.3. Devianta si delicventa ............................................................................ 8

Cap.II-Delicventa juvenila – forma a deviantei sociale

2.1. Notiunea de delicventa juvenila .............................................................10

2.2. Analiza etiologica a delicventei juvenila. Cauzele care determina
delicventa juvenila .................................................................................12
2.2.1. Abordarea psihologica...................................................................12
2.2.2. Abordarea sociologica...................................................................14
2.2.3. Abordarea juridica........................................................................16
2.3. Prevenirea si combaterea cauzelor delicventei juvenile..........................17

Bibliografie.......................................................................................................22
 INTRODUCERE

In ansamblul formelor particulare de devianta, delicventa sau

infractionalitatea apare a avea gradul cel mai ridicat de periculozitate,
deoarece afecteaza cele mai importante relatii si valori sociale si incalca
regulile si normele morale sau juridice care orienteaza comportamentele
indivizilor.
Conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim cu noţiunea de “devianţă”.
Sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi cuprinde, ca formă
particulară, noţiunea de delincvenţă. În acest sens, devianţa constă în orice act,
conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale
societăţii ori ale unui grup social particular.
Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitatile
psihice ce se deruleaza la varsta adolescentei, evidentiind rolul factorilor
individuali, psihosomatici in adaptarea tanarului la mediu, sociologii acorda
un rol determinant elementelor cu caracter socio-cultural si conditiilor vietii
sociale in general. In acest context, delicventa juvenila nu mai este privita ca o
tulburare a personalitatii sau ca o incapacitate a tanarului de a se adapta
conditiilor in care traieste, ci ca un efect nemijlocit al deficientelor si
disfunctiilor structurii sociale,al conflictelor existente in cadrul sistemului
social.
Reprezentand o forma particulara a deviantei sociale, delicventa include
ansamblul manifestarilor antisociale care prezinta o gravitate si o
periculozitate deosebita din punct de vedere a consecintelor lor si care
afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele
juridice penale.
Sociologia delicventei are ca scop principal de studiu, identificarea
explicatia si predictia cauzelor si conditiilor sociale care genereaza
comportamentul delicvent si se apropie, din punct de vedere al unor concepte
explicative si operationale, al unor teorii si metode, de criminologie. Spre
deosebire de ramura dreptului penal, care are in vedere, in special, aspectele
delicventei (judecate), ocupandu-se de analiza ansamblului de legi care
reglementeaza intr-o tara exercitiul represiunii prin stat, sociologia delicventei
si criminologia studiaza delicventa ca fenomen eminamente social din punct de
vedere al cauzelor, legitatilor si al mijloacelor de combatere, ocupandu-se de
ansamblul abaterilor si incalcarilor normelor sociale si juridice savarsite in

2
realitate, adica de acele categorii de acte sau fapte care se inscriu in asa-
numita „cifra neagra” a infractiunilor.
Caracterele generale si specifice ale infractiunilor se stabilesc prin
intermediul normelor penale, care difera de la o tara la alta, in functie de
trasaturile social-politice si chiar culturale ale diferitelor legislatii nationale.
Asadar, analiza juridica solicita si o analiza sociologica, criminologica
si psihologica complementara, cu ajutorul careia se poate identifica contextul
socio-cultural al acestei forme de devianta specifica care este delicventa si se
pot raporta normele de conduita la cele mai deseama valori si relatii sociale.
Delicventa juvenila, in ansamblul ei, nu este altceva decat consecinta
absentei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protectie si ingrijire
primite in familie, a esecului activitatii de educatie primita in scoala, etc. Un
minor delicvent, este, de fapt, o victima si nu un vinovat constient de
responsabilitatile ce i se imputa, el neavand constiinta inadaptarii sale la
cerintele normative, ci traieste o experienta sociala diferita de cea a adultului.
Astfel, plasat intr-un mediu social defavorizant, adolescentul tinde sa
aspire la moduri de viata si scopuri superioare clasei sociale sau grupului
social din care face parte, dar este privat, in mod sistematic, de mijloacele
legitime care i-ar da posibilitatea sa le realizeze.
Reprezentand ansamblul incalcarilor si abaterilor tinerilor de la normele
de convietuire sociala, delicventa juvenila se caracterizeaza printr-o serie de
trasaturi generale si comune, ceea ce implica pentru cercetatori identificarea
factorilor (cauzelor) si a conditiilor care genereaza acte antisociale in randul
tinerilor si adoptarea unor masuri adevate de prevenire si recuperare sociala a
acestora.
Aparitia manifestarilor antisociale juvenile nu poate fi inteleasa si
explicata in functie de un singur factor (societatea sau individul), ci in functie
de un complex de factori aflati in interactiune.
Intrucat delicventa juvenila este considerata ca un fenomen cu profunde
implicatii negative pentru structura si coeziunea grupurilor sociale de tineri,
problema identificarii factorilor (cauzelor) care genereaza sau conditioneaza
manifestarile antisociale, continua sa prezinte interes pentru specialisti si
cercetatori, fiind elaborate numeroase teze, orientari, paradigme si teorii
explicative, toate urmarind identificarea si evaluarea cauzelor si mecanismelor
de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal
in randul tinerilor.
Gasirea unor noi metode de tratament a delicventei, este una dintre cele
mai importante provocari pe care evolutia societatii o pune in fata
principalelor institutii specializate: justita si administratia penitenciara,
remarcandu-se, totodata si necesitatea elaborarii unui program de terapie
sociala a fenomenului de delicventa, in general si a celei juvenile, in special,
pornind de la cunoasterea si combaterea cauzelor generatoare si favorizante la
nivel macrosocial, psihosocial si individual.

3
 Cap.I.Devianta sociala si comportamentul delicvent

1.1. Definirea fenomenului de devianta

Ca notiune larg utilizata in psihosociologia sociala, sociologie si
criminologie, notiunea de devianta desemneaza, in sensul cel mai general,
indepartarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor fata de normele si
valorile sociale.
Devianta – definita ca o transgresiune a normelor aflate in vigoare, intr-
un sistem social dat – este un comportament care repune in cauza atat normele
sociale cat si unitatea si coeziunea sistemului1.
Sociologii folosesc termenul pentru a desemna un ansamblu disparat de
transgregari, de conduite dezaprobate si de indivizi marginali.
Devianta constituie ansamblul conduitelor, starilor pe care membrii unui
grup le judeca drept neconforme cu asteptarile, normele sau valorile lor si care,
in consecinta, risca sa trezeasca din partea lor reprobare si sanctiuni2.
Etichetarea deferintelor comportamente ca fiind “normale” sau
“anormale” (patologice), depinde de natura normelor sociale incalcate, de
gradul de toleranta a societatii respective, ca si de pericolul actual sau potential
pe care il reprezinta aceste incalcari.
Un comportament deviant este, deci, un comportament “atipic”, care se
abate de la pozitia standard (medie) si incalca (transgreseaza) normele
socialmente recunoscute si acceptate in cadrul unei anumite societati3, dar
gradul, gravitatea deviantei sociale depind, in mare masura, de reactia publica
fata de aceste abateri si incalcari, de masura in care ele sunt recunoscute de
ceilalti membrii ai societatii ca socialmente periculoase pentru structura si
coeziunea sociala a colectivitatii, precum si de natura si forta sanctiunilor ce li
se aplica.
Asadar, asemenea conduite orientate spre incalcarea normelor sociale
genereaza reactii diferentiate din partea societatii care, utilizand formele si
1
Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1999, p.36,
2
Maurice Cusson – (professor la Scoala de Criminologie si cercetator la Centrul International de Criminologie
Comparata al Universitatii Montreal) - in “Devianta” – Studiu publicat in “Tratat de sociologie”, editat sub
coordonarea lui Raymond Boudon (profesor la Universitatea Paris-Sorbona), traducere Delia Vasiliu si Anca
Ene, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1992, pg.439;
3
Dan Banciu, Sorin M.Radulescu, Marin Voicu – “Introducere in sociologia deviantei”, Ed.Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.7;

4
mecanismele de control social, raspunde prin aplicarea unor sanctiuni, mergand
de la simpla reprobare pana la pedepsirea severa a actelor deviante.
Definirea notiunii de devianta se face prin sublinierea caracterului sau
relativ, dar, concomitent si prin afirmarea caracterului său universal (fiind
prezenta în toate societatile si in toate timpurile, ierarhiile fiind cele
schimbatoare).
Acest concept poate fi evaluat numai prin intermediul standardelor
culturale (valori, norme, simboluri) existente în societatea, grupul sau
comunitatea luata ca punct de referinta.
Pentru a putea intelege si explica fenomenul de devianta, trebuie de
retinut, deci, faptul ca acesta se raporteaza la un univers normativ specific
fiecarei societati in parte, avand un evident caracter istoric.
Normele sociale difera de la un sistem socio-cultural la altul, astfel incat
un comportament considerat deviant la nivelul unui anumit grup social, poate fi
evaluat drept normal la nivelul altuia. Deci, se poate contura ideea conform
careia devianta sociala depinde de contextul normativ in care apare. Ceea ce
este condamnat in interiorul unei societăţi/culturi sau intr-o anumita epoca, este
adesea tolerat intr-un alt spaţiu si intr-o alta perioada de timp.
In consecinta, privita ca fenomen social, devianta are un caracter relativ,
pentru ca ceea ce, dintr-o anumita perspectiva normativa apare ca fiind
“deviant”, dintr-o alta perspectiva normativa, poate fi perfect normal, legitim
sau rational.

1.2. Categorii de devianta

Maurice Cusson4 realizează o clasificare a actelor cu caracter deviant,
evidenţiind şapte categorii, plecând de la criteriul gravităţii/intensităţii
manifestării conduitei deviante în spaţiul social:
1. Infractiunile si delictele – unde intra toate tipurile de delicte, de la cele
mai grave, pana la infrationalitatea usoară: omuciderea, furtul, violul,
trafic de persoane, comercializare si trafic de droguri, delincventa
juvenila, “criminalitatea alba”... ;
2. Sinuciderea – care, dupa apariţia celebrului studiu al lui E. Durkheim,
a devenit una dintre temele importante ale sociologiei devianţei;
3. Consumul de droguri si lumea toxicomanilor – ii intereseaza pe
sociologii care au studiat aspectele sociale ale consumului de
stupefiante, alcool, etc;
4. Transgresiunile sexuale – care includ conduite ce se plaseaza de multe
ori la limita psihopatologiilor (prostitutia, homosexualitatea, porno-
grafia, sadismul, masochisml, pedofilia, gerotofilia, transexualism
etc.) ;

4
Maurice Cusson - “Tratat de sociologie”, pg.439;

5
 5. Deviantele religioase – care, prin atitudini de multe ori fanatice,
antreneaza secte religioase, dar şi forme de "vrajitorie"”, misticism s.a;
6. Bolile mentale – care au ca sursă factori sociali şi sunt analizate din
punctul de vedere al recuzarii sau îndepartarii de norma sociala;
7. Handicapurile fizice – dar nu prin defectul propriu-zis, ci prin
manifestarile relationale determinate de stigmatul resimtit ca o sursa
de tratamente injuste ; relaţiile tensionate ce pot fi observate in
momentul interactiunii persoanelor “normale” cu cele surde sau
nevazatoare, cocosate, pitice, etc. au constituit obiectul de studiu al
unor observatii stiintifice si s-au pus în evidenta diferente
semnificative.
Totodata, se pot distinge patru categorii de devianti 5:
1. deviantii subculturali – nonconformistii, indivizi care pun deschis in
discutie legitimitatea normelor pe care le violeaza, straduindu-se sa
promoveze norme si valori substituente si militeaza in acest sens ; acestei
categorii apartin : teroristii, disidentii si membrii sectelor religioase ;
2. transgresorii – sunt deviantii care violeaza deliberat o norma a caror
validitate o recunosc, ei actionand nu din principiu, ci din interes, din
oportunism sau se lasa prada pasiunii sau concupiscentei ; majoritatea
delicventilor sunt simpli transgresori, ei violand norme carora nu le neaga
cu adevarat legitimitatea;
3. indivizii cu tulburari de comportament – sunt inclusi intr-o zona
intermediara, unde caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat,
nici exclus (alcoolicii, toxicomanii, indivizii cu tulburari mentale- cum ar
fi nevroza, sociopatia, precum si tulburarile de caracter),
4. handicapatii – surzii, orbii, debilii, bolnavii mental ale caror tulburari
rezulta dintr-o leziune organica- cazuri in care nu se mai pune problema
actiunii voluntare.
Toate aceste comportamente constituie substanta deviantei, chiar daca se
manifesta în grade diferite ; în ansamblul acestor forme particulare ale
devianţei, delincventa sau criminalitatea prezinta gradul cel mai ridicat de
periculozitate sociala, deoarece afectează cele mai importante valori şi norme
sociale promovate de fiecare societate. Dar nu se diferenţiaza în natura sa de
celelalte conduite caci toate formele reprezintă tinta controlului si sistemului de
sanctiuni la nivel social.
Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, oricum s-ar intitula sau
aranja si indiferent de limbajul utilizat, toate aceste comportamente particulare
fac obiectul de studiu al sociologiei deviantei, ramura ce se afla pe poziţia a
treia în preocuparile de specialitate (după sociologia familiei şi sociologia
muncii).

1.3.Devianta si delicventa.
5
Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, pg.39;

6
 In ansamblul formelor particulare de devianta, delicventa sau
infractionalitatea apare a avea gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece
afecteaza cele mai importante relatii si valori sociale si incalca regulile si
normele morale sau juridice care orienteaza comportamentele indivizilor.
In sensul sau general juridic, delicventa include acele transgresiuni ale
normelor de convietuire sociala care afecteaza mai mult ordinea publica,
drepturile si indatoririle colectivitatii, decat relatiile particulare dintre indivizi6.
Din punct de vedere strict juridic, un comportament delicvent repezinta
un tip de conduita care incalca legea, privita ca ansamblu de reguli normative
edictate si aplicate de catre autoritatatea statal-politica.
Comportamentul delicvent este definit, deci, prin luarea in considerare a
unor trasaturi specifice7:
- caracterul ilicit – reprezinta o actiune cu character imoral, ilegitim,
illegal, prin care sunt violate si prejudiciare anumite valori si relatii
sociale,
- caracterul de vinovatie – actiunea este comisa de o anumita persoana care
actioneaza deliberat, constient si responsabil;
- incriminare – fapta comisa este incriminate si sanctionata de legea
penala.
Numai in prezenta acestor caracteristici, o fapta antisociala savarsita de o
persoana responsabila poate fi incriminata de legea penala.
In literatura de specialitate juridica si criminologica, se disting
urmatoarele categorii de delicventa8:
- delicventa reala – supranumita si “cifra neagra”, fiind actiunea savarsita
ca atare, in realitate, insumand totalitatea manifestarilor antisociale cu
caracter penal, care s-au comis sau care au avut loc in realitate,
- delicventa descoperita – ce cuprinde numai acea parte a faptelor
antisociale cu caracter penal si anume a celor identificate de organele
specializate;
- delicventa judecata sau legala – se identifica cu cea descoperita care
ajunge sa fie judecata si sanctionata de catre instantele specializate ale
statului.
Reprezentand o forma particulara a deviantei sociale, delicventa include
ansamblul manifestarilor antisociale care prezinta o gravitate si o periculozitate
deosebita din punct de vedere a consecintelor lor si care afecteaza cele mai
importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice penale.
Insa, delicventa sau devianta sociala penala se defineste nu in functie de
“eticheta” sau “reactia” membrilor societatii fata de un anumit tip de
comportament, ci in raport cu valorile si relatiile sociale lezate si care sunt
protejate prin normele juridice penale.
6
Dan Banciu, Sorin M.Radulescu, Marin Voicu – “Introducere in sociologia deviantei”, p.91;
7
Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, pg.62;
8
idem, pg.65;

7
 Aparand necesitatea de a evidentia caracteristicile sociale, generale si
comune mai multor societati, in legatura cu mecanismele de producere si
reiterare a actelor infractionale si cu mijloace de control social existente,
sociologia delicventei are ca scop principal de studiu, identificarea explicatia si
predictia cauzelor si conditiilor sociale care genereaza comportamentul
delicvent.
In consecinta, sociologia delicventei se apropie, din punct de vedere al
unor concepte explicative si operationale, al unor teorii si metode,de
criminologie, spre deosebire de ramura dreptului penal, care are in vedere, in
special, aspectele delicventei (judecate), ocupandu-se de analiza ansamblului de
legi care reglementeaza intr-o tara exercitiul represiunii prin stat, sociologia
delicventei si criminologia studiaza delicventa ca fenomen eminamente social
din punct de vedere al cauzelor, legitatilor si al mijloacelor de combatere,
ocupandu-se de ansamblul abaterilor si incalcarilor normelor sociale si juridice
savarsite in realitate, adica de acele categorii de acte sau fapte care se inscriu in
asa-numita „cifra neagra” a infractiunilor9.

9
Dan Banciu, Sorin M.Radulescu, Marin Voicu – “Introducere in sociologia deviantei”, p.91;

8
 Cap.II-Delicventa juvenila – forma a deviantei sociale

2.1. Notiunea de delicventa juvenila

Conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim cu noţiunea de “devianţă”.
Sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi cuprinde, ca formă particulară,
noţiunea de delincvenţă. În acest sens, devianţa constă în orice act, conduită sau
manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii, ori ale unui
grup social particular.
Delicventa juvenila desemneaza, in esenta, ansamblul abaterilor si
incalcarilor de norme sociale sanctionate juridic, savarsite de minori pana la
implinirea varstei de 18 ani.
Termenul de „delincvenţă juvenilă”, insa, nu este întâlnit nici în legislaţia
penală în ţara noastră, nici în dreptul pozitiv al altei ţări. el este o creaţie a
doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de
a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă considerându-se, în
mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de
nivelul de maturitate biologică şi cu precădere mintală a subiectului activ al
infracţiunii.
Absenţa unor criterii adecvate generează o serie de ambiguităţi în
definirea delicvenţei juvenile, această noţiune înglobând o multitudine de
conduite, condiţii şi situaţii de viaţă nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la
un numitor comun prin utilizarea normativului penal.
Delicventa juvenila, in ansamblul ei, nu este altceva decat consecinta
absentei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protectie si ingrijire primite
in familie, a esecului activitatii de educatie primita in scoala, etc. Un minor
delicvent, este, de fapt, o victima si nu un vinovat constient de responsabilitatile
ce i se imputa. El nu are constiinta inadaptarii sale la cerintele normative, traind
o experienta sociala diferita de cea a adultului. Datorita acestui fapt, delicventa
juvenila apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a parintilor, a
educatorilor, a factorilor raspunzatori de formarea conduitei morale a
tanarului10.
Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care
n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvenţă se aplică la diferite
forme de comportament şi la categorii eterogene de minori: cei care
transgresează legea (delincvenţii în sensul restrâns al termenului), cei
abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în anturaje nefaste
Sorin Radulescu, Dan Banciu – Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile-
10

Adolescenta intre normalitate si devianta”, Ed.Medicala, Bucuresti, 1990, pg.41;

9
potenţial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar că
urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite
locuri, cei care au nevoie de protecţie şi de îngrijire pentru diferite motive
(decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de
comportament)11.
Din acest punct de vedere, unii autori fac distincţie între falsa delicvenţă,
în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o maladie de un tip
sau altul, şi adevărata delicvenţă, care cuprinde minori normali din punct de
vedere fiziologic şi psihologic, având o bază de anormalitate doar sub aspect
psihosocial, căci orice personalitate normală implică socializarea, personalitatea
putându-se însă dezvolta – într-un anumit fel – şi în afara socializării.
Unii autori consideră necesar ca, în definirea delicvenţei, să se pornească
de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul
apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de
integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-
normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reuşeşte să-şi ajusteze
conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul
urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea
sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-
cultural şi a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită
acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării
sociale şi, deci, al dezvoltării personalităţii poate apărea în mai multe variante
precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul dezvoltării
afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje între dezvoltarea intelec-
tuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale; atât o perturbare
intelectuală, cât şi una afectiv-motivaţională şi caracterială.
Prin acţiunea comună a familiei, a şcolii, a grupurilor de muncă şi a altor
factori educativi, marea majoritate a copiilor îşi însuşesc principalele exigenţe
ale conformităţii de grup, comportându-se în funcţie de repere sociale
dezirabile.
Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienţi minori care se
îndepărtează de la modelele de conduită estimate favorabil de către educator,
adoptând comportamente nonconformiste deviante şi comiţând, mai ales dacă
ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de convieţuire socială.

2.2. Analiza etiologica a delicventei juvenile. Cauzele care determina

delicventa juvenila
Analiza etiologica este marcata de prezenta a doua orientari principale –
cea psihologica si cea sociologica.
11
Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile, pg.40;

10
 Prima orientare se concretizeaza, cel mai adesea, intr-o abordare
individuala a comportamentului si particularitatilor psihice ale tanarului
delicvent, care incearca sa explice devianta penala ca rezultat al unor tulburari
de comportament si personalitate datorate incapacitatii de adaptare la exigentele
normative.
Cea de a doua orientare, pune accentul pe conditiile si proprietatile
mediului social si cultural, considerand fenomenul de delicventa ca efect al
conflictelor si contradictiilor existente in cadrul sistemului social.
Insa, ambele orientari sunt obligate sa faca apel atat la factori de natura
psihica cat si la faptori cu caracter social. Astfel, orientarea psihologica,
prelungindu-se intr-o directie care inglobeaza perspectiva psihologiei sociale,
tine seama atat de caracterele individuale ale delicventului cat si de proprietatile
mediului familial care l-a format, iar, la randul sau, orientarea sociologica, desi
se ocupa cu priotate de de evidentierea particularitatilor mediului social, nu
poate evita analiza modului de manifestare a personalitatii.
Caracterele generale si specifice ale infractiunilor se stabilesc prin
intermediul normelor penale, care difera de la o tara la alta, in functie de
trasaturile social-politice si chiar culturale ale diferitelor legislatii nationale.
Analiza juridica solicita, insa, o analiza sociologica, criminologica si
psihologica complementara, cu ajutorul careia se poate identifica contextul
socio-cultural al acestei forme de devianta specifica care este delicventa si se
pot raporta normele de conduita la cele mai deseama valori si relatii sociale.

2.2.1. Abordarea psihologica

Aceasta orientare apare ca o necesitate de intregire a abordarii
normativelor juridice si a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea
profunda si compleza a individualitatii.
Definirea delicventei, din punct de vedere psihologic, angajeaza, deci,
personalitatea individuala implicata in acte infractionale.
Punctul de vedere psihologic vizeaza omul concret, cum exista si
actioneaza in mediul ambiant, cum se percepe si se evalueaza pe sine ca o
rasfrangere a imaginii celorlalti despre sine, perceputa si reverberata la nivelul
interioritatii sale12.
Perspectiva psiholohica a delicventei incearca sa explice in ce masura
individul dispune de o capacitate intelectiva, afectiva, volitiva, capabila sa
mentina un echilibru intre interesele, nevoile si aspiratiile sale si mijloacele
legitime de realizare a acestora.
Orientarea psihologica cuprinde mai multe directii de abordare, una dintre
ele fiind cea „psihanalitica” care atribuie tanarului delicvent o structura

12
Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, pg.69;

11
„nevrotica”, manifestata prin conflicte intra si interpersonale, cauzate de
climatul familial nefavorabil13.
Profilul psihocomportamental al delicventului minor se caracterizeaza
prin imaturitate afectiva si sociala, rezistenta scazuta sau frustatie, valoare
crescuta a agresivitatii si ostilitatii, avand o influenta deosebita cadrul familial.
Familiile dezorganizate, familiile incomplet unite sau nelegitime,
dezmembrate, familiile in criza datorita unor cauze ce determina absenta
temporara sau permanenta a unuia dintre soti, existenta in cadrul familiei a unor
situatii care determina fundamental esecurile comportamentului, ii determina pe
copii la adoptarea unor atitudini antisociale, individuale sau de grup14.
Prevenirea comportamentului deviant la unii indivizi se realizeaza prin
masuri juridico-sociale. In cazul minorilor, pentru determinarea tuturor cauzelor
si conditiilor care au generat comportamentul deviant, un rol decisiv il are
conduita atitudinii in familie si societate.
Reintegrarea sociala a delicventilor presupune reabilitari timpurii, in
functie de atitudinea comportamentala, individualizarea masurilor si
procedeelor de reeducare in functie de particularitatile de varsta, caracteristicile
psihocomportamentale ale fiecarui delicvent in parte.
O alta directie de abordare15 este asa-numita abordare „psihopedagogica”
a comportamentului care evalueaza cauzele delicventei juvenile din perspectiva
erorilor educatiei si socializarii morale, considerand ca tendinta spre delicventa
este rezultatul manifest al esecului, asimilarii si internalizarii normelor de
conduita de catre subiectii educatiei, acest esec datorandu-se in mare masura
unei educatii gresit orientate care ignora motivatiile personale ale tanarului si
aplica un sistem defectuos de sanctiuni, la cxare se adauga interdictiile severe
instituite de parinti asupra unor actiuni sau preferinte care impiedica dezvoltarea
sociabilitatii si a autonomiei morale.
Orientarea psihologica, in asamblul ei, nu se cantoneaza doar la un singur
nivel, cel individual, deoarece, punand accensul pe trasaturile de personalitate
ale tanarului si pe structura ei dinamica (interese, aptitudini, motivatii, aspiratii
etc.) este obligata sa le puna in dependenta cu caracteristicile mediului familial.
Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv si situatiile familiale deficitare isi pun
amprenta asupra sentimentelor de incredere, securitate ale adolescentului, de
unde si marcata sa instabilitate afectiva si comportamentala cu impact asupra
delicventei si deviantei16.
Peste 50% dintre adolescentii delicventi, dupa cum indica statisticile,
apartin familiilor dezorganizate, esecul unitatii familiale antamant un esec al
educatiei morale.

13
Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile”, pg.52;
14
Conf.univ.dr.Tudor Butoi s.a., Tratat universitar de psihologie judiciara – Teorie si practica, Ed.Phobos,
Bucuresti, 2003, p.359;
15
Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile”, pg.53;
16
idem, pg.53;

12
 Absenta realizarii functiilor principale ale familiei (subzistenta, protectie,
afectiune, socializare, etc.) determina aparitia unor tendinte neconforme cu
normele de conduita valorizate pozitiv de societate.
Asadar, studiul delicventei juvenile solicita o evaluare complexa a
interactiunilor intre toti membrii grupului familial si a conflictelor dintre
acestia, mai ales in situatii de criza.
Indiferent de caracterul si continutul diferitelor sale abordari, orientarea
psihologica in domeniul delicventei juvenile postuleaza ideea principala,
conform careia delicventa juvenila se datoreaza incapacitatii de adaptare
satisfacatoare la mediu a adolescentului datorita unor tulburari de natura
psihopatologica, provocate de un ansamblu de factori, de care, in cea mai mare
parte, familia este cea responsabila.

2.2.2. Abordarea sociologica

Sociologia delicventei isi aduce aportul la descifrarea actului infractional,
la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisoaciale savarsite in realitate,
in raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie si
marginalitate existente in cadrul societatii.
Fenomenele antisociale, reprezentand o problema sociala, se produc in
cadrul unei societati avand o determinare sociala resimtita la nivelul indivizilor,
grupurilor si institutiilor si produc ceea ce se intituleaza „dezorganizare
sociala”. Astfel, abordarea fenomenului de delicventa de pe pozitii sociologice
vizeaza dezorganizarea sociala ca stare de inadecvare a retelei de statusuri si
roluri, creind o discrepanta intre scopurile colective si obiectivele individuale
sau de grup care nu-si gasesc pe deplin satisfactia17.
Dezorganizarea sociala sau „starea de anomie” cum o numeste Durkheim,
sociolog francez, determina, pe langa cresterea numarului de delicte si
extinderea treptata a starii de marginalitate la un numar tot mai mare de indivizi,
grupuri sociale, care, la randul ei, se reverbereaza la nivel social prin
neintegrare sociala.
Abordarea sociologica cuprinde o serie de directii si de perspective
teoretice, care incearca sa completeze punctul de vedere mai limitat al orientarii
psihologice, punand in dependenta tendinta spre delicventa nu atat de
caracteristicile climatului familial, cat mai ales de cele ale mediului social si
cultural.
Mai mult decat o forma de inadaptare, delicventa juvenila este privita ca
o forma de exprimare a conflictului tanarului cu valorile societatii in ansamblul
ei.
Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitatile psihice
ce se deruleaza la varsta adolescentei, evidentiind rolul factorilor individuali,
psihosomatici in adaptarea tanarului la mediu, sociologii acorda un rol
17
Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, pg.66;

13
determinant elementelor cu caracter socio-cultural si conditiilor vietii sociale in
general. In acest context, delicventa juvenila nu mai este privita ca o tulburare a
personalitatii sau ca o incapacitate a tanarului de a se adapta conditiilor in care
traieste, ci ca un efect nemijlocit al deficientelor si disfunctiilor structurii
sociale,al conflictelor existente in cadrul sistemului social.
Astfel, plasat intr-un mediu social defavorizant, adolescentul tinde sa
aspire la moduri de viata si scopuri superioare clasei sociale sau grupului social
din care face parte, dar este privat, in mod sistematic, de mijloacele legitime
care i-ar da posibilitatea sa le realizeze.
In consecinta18, delicventa reprezinta un mijloc ilegitim si ilicit, o forma
de protest contra inegalitatilor intre clase in ceea ce priveste puterea, bogatia,
prestigiul si securitatea existentei, acest fenoment fiind amplificat, totodata, de
tendinta asocierii adolescentilor (asa-numitele bande de la marginea strazii) care
ofera tanarului atat un sentiment de solidaritate cu cei defavorizati ca si el, cat
si o identitate.
Dintre acele directii de abordare, mai specifice pentru orientarea
sociologica, trebuie mentionata perspectiva teoretica a „dezorganizarii sociale”
care pune in dependenta delicventa juvenila de o serie de schimbari si conflicte
sociale cate insotesc procesele modernizarii.
In raport de aceasta perspectiva teoretica, delicventa juvenila este
considerata, in mod esential, ca fenomen urban, avand ca premisa conflictele
culturale si sociale generate de procesele de dezvoltare sociala19.
O alta directie particulara a orientarii sociologice este circumscrisa
conceptiei teoretice asupra fenomenului de anomie.
Pentru Durkheim, anomia se exprima intr-o pierdere a orientarii
individului datorita disparitiei controlului exterior. O asemenea situatie il
plasează pe individ intr-o anumită libertate, intr-o absenta a conditionării
sociale. Aceasta nu inseamna ca libertatea anomicului poate fi valorizata
pozitiv, ci din contra, trebuie înteleasa ca o dezangajare nefasta, negativa
provenita din dezechilibrarea relatiei trebuinte - mijloace - scopuri sociale.
Durkheim leaga acest concept de patologia sociala generata de insuficienta
reglementare normativa a vieţii economice si datorita aparitiei numeroaselor
roluri sociale ca urmare a diviziunii sociale a muncii, roluri care induc
diferentieri puternice intre indivizi.
O ultima directie de analiza etiologica de natura sociologica, inspirata de
conceptele fenomenologice din acest domeniu, se asociaza asa-numitei
perspective a "etichetarii", care isi propune sa explice, nu atat de ce apare
delicventa, cat, mai ales, sa explice de ce un tanar delicvent este perceput ca
deviant si sanctionat ca atare. In functie de aceasta perspectiva, delicventa este
considerata ca un fenomen produs, in mod fundamental, de mecanismele de
control social. Astfel, daca un adolescent, care, incalcand din intamplare
18
Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile”, pg.55;
19
idem;

14
normele morale sau legale ajunge in contact cu politia sau cu instanta de
judecata, este posibil, de cele mai multe ori, sa se transforme intr-un veritabil
delicvent. Definirea ca delicvent de catre aceste institutii de control social, il
obliga sa accepte o « eticheta » pe care o va interioriza in imaginea despre sine
si se va comporta in conformitate cu ea20.
Toate aceste conceptii si orientari formuleaza principalele explicatii ale
fenomenului de delicventa juvenila, incercand sa puna in evidenta si sa coreleze
o serie de factori si variabile cu caracter individual si social, constituind un
punct de reper pentru elaborarea unor modele explicative.

2.2.3. Abordarea juridica

Reprezentand o forma particulara a deviantei sociale, delicventa include
ansamblul manifestarilor antisociale care prezinta o gravitate si o periculozitate
deosebita din punct de vedere a consecintelor lor si care afecteaza cele mai
importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice penale.
Delicventa sau devianta sociala penala se defineste nu in functie de
“eticheta” sau “reactia” membrilor societatii fata de un anumit tip de
comportament, ci in raport cu valorile si relatiile sociale lezate si care sunt
protejate prin normele juridice penale.
„Cariera” infractionala a unui tanar nu seamana cu cea a adultului, faptele
sale ilegitime sau ilicite datorandu-se, de fapt, greselilor facute de educator si nu
unor asa-zise motivatii antisociale ale tanarului faptuitor. Totusi, legislatia
aplicabila in cazul delicventilor mentine notiunea de „culpabilitate”, in baza
acelorasi criterii care evalueaza comportamentul adultului, desi scopul ei nu este
atat de a sanctiona, cat de a reeduca, a trata si proteja tanarul21.
Din punct de vedere juridic, delicventa se caracterizeaza prin incalcarea
normelor care reflecta cerintele oricarei forme de convietuire umana (limitarea
libertatii personale, adaptarea adecvata la mediul social, concordanta dintre
atitudinile individuale si cerintele sociale, respectarea interdictiilor si
prescriptiilor normative, adaptarea acelor criterii de actiune care fac posibila
normalitatea si predictibilitatea comportamentului, etc).
Din perspectiva juridica, insa, nu este suficienta stabilirea gradului de
vinovatie a unui adolescent care a incalcat norme penale, ci apare necesara si
evidentierea gradului sau de maturitate in perceperea caracterului antisocial al
faptelor sale, adica evaluarea atitudinilor si motivatiilor sale fata de norma
legala. Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalenta, de fapt, cu fixarea
raspunderii.
Asadar, una dintre cele mai importante categorii juridice cu care opereaza
dreptul penal, este aceea de responsabilitate care exprima un act de angajare a

20
Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile, pg.56;
21
idem, pg.43;

15
individului in procesul interactiunii sociale, prin asumarea consecintelor fata de
rezultatele faptelor sale.
Aceasta notiune nu se confunda cu cea de raspundere, care ne indica o
obligatie impusa din afara, individul percepand si resimtind normele ca reguli
obligatorii impuse din exterior.
Stabilirea starii de iresponsabilitate este o problema extrem de importanta
pentru individualizarea vinovatiei si a sanctiunii, fiind necesar sa se determine
fie existenta unei boli psihice care genereaza care genereaza aceasta stare, fie
existenta insasi a iresponsabilitatii in momentul comiterii faptei, intrucat nu
intotdeauna si nu in mod necesar simpla constatare a unei boli psihice a unui
faptuitor implica iresponsabilitatea sa, fiind necesara efectuarea unei expertize
medico-psihiatrice intr-un institut sanitar de specialitate.
In teoria si practica penala, discernamantul este considerat ca fiind
„capacitatea subiectului de intelegere si manifestare constienta a vointei in
raport cu o anumita fapta concreta”, in timp ce pentru psihiatri el reprezinta o
„aptitudine de a deosebi binele de rau, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a
distinge, prevedea si anticipa faptele proprii si a alege solutii morale”22.
Notiunea de discernamant, invocata intr-o serie de articole ale Codului
penal roman, nu este expres definitita de legiuitor, singura precizare referindu-
se la faptul ca, pana la proba contrarie, orice individ care a savarsit o fapta
penala se presupune ca a actionat cu discernamant, avand, in consecinta,
responsabilitate si poate fi tras la raspundere penala – cu exceptia minorilor care
nu au implinit varsta de 14 ani.
Insa, sunt necesare multiple evaluari de natura psihologica, sociologica,
psihiatrica si pedagogica, care sa identifice intregul complex de factori si
conditii ce pun in dependenta personalitatea, inca insuficient structurata si
maturizata a minorului, de contextul social in care se gaseste amplasat.

2.3. Prevenirea si combaterea cauzelor delicventei juvenile

Tineretul, ca si categorie sociala determinata biopsihic si socio-cultural,
se individualizeaza prin caracteristici de varsta, mentalitati si comportamente,
avand sisteme de valori si aspiratii interne diferite de cele ale adultilor, unele
dintre acestea fiind pozitive, altele nonconformiste sau negative, in raport cu
exigentele impuse de normele sociale. Astfel, pot apare fenomene de inadaptare,
instrainare, nonconformism, marginalitate, devianta.
Reprezentand ansamblul incalcarilor si abaterilor tinerilor de la normele
de convietuire sociala, delicventa juvenila se caracterizeaza printr-o serie de
trasaturi generale si comune, ceea ce implica pentru cercetatori identificarea
factorilor (cauzelor) si a conditiilor care genereaza acte antisociale in randul
tinerilor si adoptarea unor masuri adevate de prevenire si recuperare sociala a
acestora.
22
Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile, pg.49;

16
 Ca fenomen social si antisocial, delicventa juvenila se caracterizeaza,
totodata, printr-o serie de trasaturi si note specifice, distincte pentru o societate
sau alta, care deriva atat din conditiile socio-economice si culturale ale societatii
respective, cat si din modalitatea de concepere, sanctionare si tratare a delictelor
comise de adolescenti si tineri.
Este adevarat ca sistemele institutionalizate si neinstitutionalizate de
control social au un rol important asupra reglementarilor normative ale tinerilor,
insa, dezvoltarea societatii contemporane a condus, pe de o parte, la cresterea
bunastarii unor categorii si grupuri, dar, totodata, s-au intensificat si formele de
inadaptare, instrainare si marginalizare a multor tineri, datorita efectelor
negative ale crizelor economice, inegalitatilor sociale si nationale, somajului,
etc.
Aparitia manifestarilor antisociale juvenile nu poate fi inteleasa si
explicata in functie de un singur factor (societatea sau individul), ci in functie de
un complex de factori aflati in interactiune.
Intrucat delicventa juvenila este considerata ca un fenomen cu profunde
implicatii negative pentru structura si coeziunea grupurilor sociale de tineri,
problema identificarii factorilor (cauzelor) care genereaza sau conditioneaza
manifestarile antisociale, continua sa prezinte interes pentru specialisti si
cercetatori, fiind elaborate numeroase teze, orientari, paradigme si teorii
explicative, toate urmarind identificarea si evaluarea cauzelor si mecanismelor
de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal in
randul tinerilor.
Marea diversitate a acestor teorii si puncte de vedere, ca si gradul lor de
relativitate, impun precautie in utilizarea si operationalizarea diferitelor
concepte pe care le includ, cum ar fi cele de patologie sociale, anomie sociala,
dezorganizare si disfunctie sociala, conflict cultural-normativ, s.a.
Interpretarea cauzalitatii criminale reprezinta un moment important al
cercetarii fenomenului de delicventa, evidentiile cauzele si conditiile generale si
particulare ale acesteia, subliniind evenimentele cu rol important in
determinarea actelor de incalcare a normelor de convietuire sociala si de
devianta de la normativul penal.
Actul individual este atat o problema individuala cat si una sociala, iar
prevenirea sau combaterea lui mobilizeaza toti factorii institutionalizati de
control social.
Eliminarea si diminuarea cauzelor generatoare de delicventa se realizeaza
printr-un amsamblu de masuri juridice si extrajuridice, menite sa previna si sa
combata proliferarea actelor criminale prin realizarea protectiei si apararii
sociale a indivizilor si institutiilor fata de diferite acte delicvente, prin
restabilirea ordinii sociale si normative, perturbate prin delicte, prin
sanctionarea si pedepsirea delicventilor.
Intreaga activitate de prevenire si combatere a delicventei are un caracter
general si unul special. Dimensiunea generala este de factura psihosociala si

17
vizeaza diminuarea treptata a factorilor sociali criminogeni precum si a
conditiilor sociale negative neverberate la nivelul socializarii individualitatii si
la nivelul comportamentului delicvent. Dimensiunea speciala este de factura
juridica, reprezentand sistemul de sanctiuni si pedepse si institutiile specializate
in care se efectueaza tratamentul precum si resocializarea delicventilor23.
Resocializarea cuprinde, in mecanismul ei intern, protejarea sociala si
prevenirea comiterii de noi delicte, prin sistemul de sanctiuni si pedepse si
reprezinta o modalitate de reorientare si remodelare a personalitatii
delicventului, in vederea reconvertirii profunde a acesteia, a comportamentelor
sale la normele si valorile acceptate de societate.
Cauzalitatea juridica cuprinde referiri la conditiile raspunderii
persoanelor pentru consecintele faptelor lor, la legatura dintre actiunea
delicventa si rezultatul antisocial produs.
Legislatiile penale urmaresc cu prioritate controlul si neutralizarea
criminalitatii, protectia, apararea sociala si juridica a indivizilor, a institutiilor
sociale, pedepsirea si resocializarea indivizilor cu comportamente antisociale,
actiunea lor constand si in identificarea si diminuarea surselor potentiale de
criminalitate, precum si in masuri de profilaxie sociala, culturala educativa,
astfel incat sanctiunea sa aiba finalitatea de recuperare sociala.
Efectul de prevenire poate fi general – preventie generala – si se
caracterizeaza prin stabilirea in lege a faptelor considerate delicte ori special –
preventie speciala – cand se exercita direct asupra indivizilor care au incalcat
sau violat legea penala, realizandu-se corecta incadrare juridica, avand in vedere
continutul Codului de procedura penala.
In functie de participarea la aceasta actiune, activitatea de prevenire 24
consta in:
- activitate primara sau generala – angajeaza institutiile cu rol de
socializare si control social participand la actiunile de identificare in
vederea identificarii si combaterii potentialelor surse de criminalitate;
- secundara sau speciala – indreptata spre combaterea si neutralizarea
delicventilor, diminuarea prejudiciilor sociale produse in urma delictului,
restabilirea ordinii sociale, sanctionarea delicventilor;
- situtionala sau contextuala – prin atragerea directa in actiunea de
prevenire, folosind masuri ce vizeaza informarea publicului din anumite
zone criminogene despre posibile riscuri.
De asemenea, se mai fac nuantari ale prevenirii, in functie de momentul
desfasurarii actiunii de prevenire.
Abordarea sociologica a fenomenului de criminalitate presupune, insa,
identificarea si explicarea cauzelor si conditiilor care genereaza si favorizeaza
analiza unor modele teoretice ce pun in relatie un ansamblu coerent de acte,
fapte, evenimente, intre care se stabilesc relatii de interconditionare.
23
Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, pg.158;
24
idem, pg.158;

18
 Perspectiva sociologica de abordare a fenomenului delicventei a generat
un curent de orientare in favoarea utilizarii statisticilor pentru descifrarea
corelatiilor existente intre manifestarile delicvente si diferiti factori sociali.
Factori sociali – ca sexul (majoritatea delicventilor sunt barbati), varsta
(delicventii, in general, sunt tineri) si mediul social (multi delicventi provenind
din medii viciate social) – au constituit perspective sociale de abordare a
tendintelor fenomenului delicvent, punandu-l in dependenta cu procese sociale
de amploare urbanizare, dezvoltare tehnica) si perioade de profunde tulburari
sociale (crize economice, somaj, etc.)25.
Din punct de vedere sociologic, actul delicvent se determina in functie de
intensitatea abaterii de la normele sociale recunoscute, atragand atentia asupra
problemei functionarii sistemului social, in contextul definirii sociale cu luarea
in considerare a factorilor politici, juridici, institutionali..
In abordarea psihologica, pe langa determinantii sociali, se evidentiaza
implicarea personalitatii individului delicvent, a modului particular in care
individul interpreteaza si reactioneaza la mediul social.
Tehnicile predictive se numara printre cele mai importante mijloace
stiintifice pentru estimarea si prevenirea delicventei juvenile, avand in vedere
descifrarea timpurie a comportamentului copiilor proveniti din medii
defavorabile, unde atmosfera afectiva, relatiile socio-afective dintre soti si
respectiv parinti prezinta carente.
Constatarile cercetatorilor intreprinse cu instrumente de predictie a
deviantei, ce vizeaza previziunea comportamentelor antisociale, au semnalat
necesitatea completarii investigatiilor in privinta laturii profunde a personalitatii
umane, personalitatea dezarmonica a delicventilor angajand o metodologie
ampla cu referiri la investigarea inteligentei, descifrarea structurilor socio-
afective, a tolerantei la frustare, precum si tehnici de investigare a moralitatii
delicventilor.
In decursul istoriei sale, omenirea a parcurs numeroase etape in lupta
impotriva fenomenului infractional, in vederea blocarii, diminuarii si prevenirii
acestuia, adoptand masuri de aparare a valorilor sociale, iar executarea
pedepselor a cunoscut o evolutie sinuoasa, de la tortura, exterminare, munca
silnica, deportare, pana la tratamentul penitenciar directionat spre reabilitarea si
resocializarea infractorilor.
Societatea, in ansamblul sau, se transforma intr-o structura tot mai
complexa, iar limitele justitiei penale au fost demonstrate de-a lungul timpului,
astfel s-a impus o reorientare a acesteia, in sensul de a se gasi alternative la
pedeapsa penala si la incarcerare, ca modalitati de reabilitare a infractorilor.
S-a constatat ca persoanele care prezinta grave lacune educationale, in
marea lor majoritate tineri, isi cauta refugiul in comportamente deviante, cum ar
fi consumul abuziv de alcool, toxicomania, prostitutia, violenta verbala si fizica
si, in ultima instanta, delicventa, dar intoleranta, adeseori nejustificata, pe care
25
ibidem, pg.161;

19
societatea o are fata de astfel de persoane, fara a se interesa de adevaratele cauze
ale acestor comportamente, este cea care favorizeaza folosirea uneori excesiva a
masurilor de izolare.
Desi inchisoarea s-a dovedit a fi, in general, un mijloc eficient de
pedepsire, nu poate fi totusi ignorat efectul puternic desocializant al acesteia,
daca se are in vedere faptul ca, in pofida programelor tot mai diversificate
utilizate in sistemul penitenciar, de natura psihologica, educationala,
sociologica, numarul recidivistilor creste in mod constant, ceea ce conduce la
concluzia ca stigmatizarea, marginalizarea, desocializarea sunt atat de puternice,
incat tot mai putini reusesc sa isi refaca viata si sa se reintegreze in societate
dupa executarea pedepsei.
Gasirea unor noi metode de tratament a delicventei, este una dintre cele
mai importante provocari pe care evolutia societatii o pune in fata principalelor
institutii specializate: justita si administratia penitenciara, remarcandu-se,
totodata, necesitatea elaborarii si a unui program de terapie sociala a
fenomenului de delicventa, in general si a celei juvenile, in special, pornind de
la cunoasterea si combaterea cauzelor generatoare si favorizante la nivel
macrosocial, psihosocial si individual26.

26
Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, pg.200;

20
 BIBLIOGRAFIE

Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei

juvenile-Adolescenta intre normalitate si devianta”, Ed.Medicala, Bucuresti,
1990

Dan Banciu, Sorin M.Radulescu, Marin Voicu – “Introducere in

sociologia deviantei”, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985

Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, Ed.Dacia, Cluj

Napoca, 1999

Conf.univ.dr.Tudor Butoi s.a., Tratat universitar de psihologie judiciara –

Teorie si practica, Ed.Phobos, Bucuresti, 2003

Maurice Cusson – “Devianta” – Studiu publicat in “Tratat de sociologie”,

editat sub coordonarea lui Raymond Boudon (profesor la Universitatea
Paris-Sorbona), traducere Delia Vasiliu si Anca Ene, Ed.Humanitas,
Bucuresti, 1992

21