Maria Voinea- Sociologie Generala si Juridica

Cap. X
DEVIANȚĂ ȘI DELICVENȚĂ
-prezentare-

MGS An I/Sem II
 - “Orice act, conduită sau manifestare care vizează
normele scrise sau nescrise ale societății sau a unui
grup social particular” (“Dictionarul de sociologie”- C.
Zamfir, Z. Vlasceanu, 1993);
Devianța - Cuprinde atât încalcarile legii (infracțiuni, delicte), dar
și orice deviere de la regulile de convițiuire ale unei
vieți colective (societate, grup, organizație, instituție,
cultura…etc)

-“Ansamblu al manifestarilor antisociale, care încalcă

prevederile înscrise în norma de drept, atragând după
Delicvența sine intervenția forțelor coercitive ale statului”- (“
Dicționarul de sociologie”)
- Dicționarul de sociologie nu face distincție între
delicvență și criminalitate

Delicvența este caz particular al devianței

A: DEVIANȚA

- nu este determinată de cauze biologice sau psihice, ci de contextul social în care este
definită, analizată, evaluată și sanctionată ;
- sociologia devianței consideră ca nicio acțiune sau conduită umană nu este prin ea
însăsi deviantă, ci calificată așa de normele sau valorile grupului de referință, care
impun standardele de apreciere și legitimitate pentru actele si comportamentele
acceptate sau neacceptate de societate;
- daca ne raportam la diversitatea extremă a normelor sau regulilor sociale, se poate
considera: - orice individ într-o anumita perioadă de timp poate deveni deviant;
- nu orice act sau comportament care nu e în concordanta cu regulile trebuie
apreciat ca deviant ( Ex: inovatorii)
- devianța este o noțiune relativă, în masura în care ce este deviant intr-o
anumita perioada de timp într-o anumita sociatate, într-o altă societate sau într-o altă
perioadă istorică poate fi considerat comportament normal;
- în definirea devianței trebuie să ținem cont și de criterii alternative, chiar divergente,
dependente de gradul de toleranță permisă de constrangerile normative ale grupurilor
sociale de referință.
- Devianța poate avea și un caracter pozitiv, nu numai unul distructiv, astfel că putem să
vorbim de devianță pozitivă și devianță negativă
 Funcțiile pe care devianța le îndeplinește în societate:

- Promovează conformitatea socială;

- Ori de cate ori oamenii dezaprobă un act, ei conturează norme;
- prin respingerea oamenilor “răi”, se consolideazaă poziția celor “buni”,
- frecventa încalcare a normelor, frecvența mare a actelor considerate deviante este un
semnal ca acea normă sau lege ar trebui reexaminată și eventual adaptată sau chiar
schimbată.

Putem trage, de aici, concluzia că, până și devianța negativă poate avea un caracter
pozitiv.

Durkheim, consideră devianta un fenomen normal în cadrul evoluției societătii, a

moralei și a dreptului. Individul deviant nu trebuie privit neaparat ca o ființă
nesociabilă, ca un element parazitar, perturbator, ci el este mai degrabă, un agent care
poate să regleaza viața socială. De aceea, evaluarea devianței sociale se face pornind
de la procesul de elaborare al normelor și terminand cu intensitatea reacției față de
încalcarea acestora.
Devianța se poate manifesta sub mai multe forme: devianță orala, devianță
functională, devianță penală, devianța minorilor, devianța alienaților mintal.
B. DELICVENȚA
Termenii de delicvență, criminalitate si infractionalitate nu sunt bine delimitați,
neexistând un consens în rândul specialistilor privind cadrul exact de referință al
fiecărui concept. Astfel, pot exista diferențe de nuanță sau detaliu, puncte de
suprapunere, dar si confuzii

Conceptul de infracțiune, definit de Codul Penal, este sinonim cu cel de crimă din
literatura anglo-saxona, deși el este utilizat și în limba română de disciplina
criminologie. Suprapunere exista și în ceea ce privește termenul de criminalitate cu
cel de delicvență. Distincția o face disciplina care a creat conceptul. Astfel,
delicvența aparține sociologiei, criminaliatea, criminologiei.

DELICVENȚA CRIMINALITATEA

definită definită

în funcție de normele sociale încalcate în funcție de normele juridice încalcate

Sociologia delivenței
- ramura diferită de sociologia juridică
- studiază analiza etiologică și predictivă a fenomenului de delicvență și a
comportamentului infracțional, atât din punct de vedere al cauzelor sociale generale
și particulare, al condițiilor de producere cât și al metodelor și tehnicilor de
prevenire și combatere a delicvenței .

 Unii autori consideră sociologia delicvenței o variantă a criminologei, ca

ramură a științelor juridice care-și propune o analiză a regularităților, uniformităților,
metodelor de comportament și factorilor care au determinat fenmenul
infractionalității.

 Alti autori consideră că, sociologia delicvenței se deosebește de criminologie

prin metodele utilizate și teoriile folosite, care depășesc perspectiva normativului
penal.

Criminologia Sociologia devianței

Aspecte sociale ale delicvenței Studiază manifestarile antisociale

descoperite și sanctionate raportat la dezorganizare socială,
neintegrare, inadaptare socială,
maginalitate,etc
Sociologia delicvenței se concentrază pe:

- Ce anume îi determină pe unii indivizi să comită acte antisociale;

- Cum poate fi întarit controlul social și cum trebuie organizată prevenirea în domeniul
delicvenței.

Criminologia = studiază criminalitatea ca fenomen social, care constă într-un

ansamblu de crime ce au avut loc într-o țară, regiune dată și într-un anumit timp.
Exemplu de crime: omoruri, vătămări corporale, crime contra bunurilor, crime contra
normelor de convietuire sociala (parazitism social).

Daca la o analiză superficială delicvența apare ca fenomen juridic, fiind ansamblul

încălcărilor și abaterilor cu caracter penal, ea este, totodată și un fenomen social care se
produce și reproduce în societate, determinand consecințe antisociale ce se resimt la
nivelul individului, grupului și instituțiilor sociale, impunând aplicarea unor sancțiuni
sociale organizate față de indivizii delicvenți. Practic, analiza juridico-penală a
delicvenței are nevoie și de o analiză sociologică, criminologică și psihologică
complementară care sa-i permită identificarea și explicarea contextului sociocultural și
a individul care a generat forma respectivă de devianță .
După Sutherland, comportamentul delicvent are urmatoarele caracteristici:

- prejudiciază interesele întregii societați;

- face obiectul unor interdictii sau constrangeri stipulate de legea penală;
- prezintă o intenție antisocială deliberată, urmând un scop distructiv;
- cuprinde fuzionarea intenției cu acțiunea culpabilă;
- fapta este probată juridic si sanctionată ca atare.

Clasificarea faptelor antisociale în delicte și crime se face după două criterii:

1.Cel al gravității, ținandu-se cont de valoarea pagubei, valoarea obiectului lezat, felul
și modalitatea de comitere a faptelor;
2. Cel al sanctțunii aplicate

Astfel, faptele pentru care se aplică pedepse criminale sunt crime, iar cele sanctionate
Corecțional sunt delicte.
Delicvența juvenilă ( lat. “delinquere juvenis”) = ansamblul abaterilor și încălcărilor
de norme sociale sancționate penal, săvârșite de minori.

- vârsta de la care minorul răspunde penal este de 16 ani;

- cei cu vârstă între 14 – 16 ani răspund penal limitat numai dacă se stabilește existența
discernamântului la expertiza medico-legală psihiatrică;
- conform Dicționarului Webster, minorul este “o persoană tânară ce aparține oricăruia
dintre cele doua sexe, ce se află ca vârstă între perioada prunciei și cea a tinereții”
- delicventul minor este, din punct de vedere psihopedagogic, acel nevârstinic ale cărui
necesități biologice, afective, intelectuale nu au fost satisfăcute la timp și în mod
corespunzător normelor morale si culturale existente ( R.K.Merton);
- începanad cu sfârșitul secolului XX au fost înființate instanțe speciale pentru minori;
- în căutarea unei identități și a unei independențe proprii, minorul se desprinde de
mediul familial și aderă la diferirte grupuri deoarece acestea le oferă securitate, mândrie
pentru numele de apartenență, precum și mândria încălcării normelor de grup. Aderarea
la astfel de grupuri sunt fenomene normale în procesul de definire a identității , dar pot
lua o întorsatură negativă prin adoptarea unui stil de viață incompatibil sau chiar în
conflict cu valorile și așteptările societății. Revolta tânărului împotriva nomelor sociale
este de fapt o revoltă îndreptată asupra raporturilor tensionate cu părinții și educatorii pe
fondul absenței unor modele morale autentice
 Dimensiuni explicative ale delicvenței

o dimensiunea statistică = subliniază starea și dinamica criminalității în timp și spațiu

prin evaluare și măsurare în procente, medii, serii de distribuții și indici.
o dimensiunea juridică = evidentiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte
antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea pagubelor produse.
o dimensiunea sociologică = centrată pe explicarea, identificarea si prevenirea socială a
delictelor și crimelor în raport cu aspectele de inadaptare, dezorganizare si devianță
existente în societate.
o dimensiunea psihologică = evidentiază structra personalității individului delicvent și a
individului nedelicvent, motivația și mobilul săvârșirii delictului, atitudinea delicventului
față de fapta comisă (raspunderea, discernamantul).
o dimensiunea economică sau costul crimei = evidentiază consecințele directe și
indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material.
o dimensiunea prospectivă = evidentiază tendințele evolutiei în vitor a delicvenței,
precum și înclinația spre delicventă a unor indivizi sau grupuri sociale.

Factorii care determină delicvența juvenilă, după N. Mitrofan, pot fi împarțiți în două
categorii: a) factori interni, individuali (particularitați ale personalității in formare, ale
formării sub influența unor factori exteri (familia), structura neuropsihică;
b) factori exterini, sociali ( factori socioculturali, economici, socioafectivi și
educaționali din cadrul microgrupurilor sau macrogrupurilor)
Orientări și teorii privind delicvența

A.ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ

Banciu D. si Radulescu S (1966) afirmă ca atât concepțiile unor juriști și penaliști, cât
Și concepțiile criminologice asupra delicvenței trebuie orientate către un tip de
explicație. De aceea, sociologia delicvenței grupează aceste teorii în trei mari grupuri:

Grup I: - încearca să demonstreze că delicvența și criminalitatea reprezintă produsul

negativ al unor fenomene și procese cu caracter macrosocial (dezvoltare economică,
industrializarea, urbanizarea, etc).
- factorul determinant al criminalității constă în scăderea funcțiilor de
control social exercitate de comunitate.
- cauza care determină criminalitatea în anumite perioade de transformare
socială bruște sau în anumite arii și zone culturale care cunosc momente de dereglare
normativă și instituțională, scăderea controlului social comunitar, multiplicarea
mediilor sociale marginale cu tendintă spre delicvență și marginalitate (R.K.Menton).
Grup II. - pun în evidență legătura dintre cultura (subcultura) si criminalitate prin
descifrarea modelelor, codurilor și mecanismelor care definesc “cultul violenței”

- consideră că delicvența este un proces de “învațare“ socială, iar

comportamentul criminal reprezintă efectul “asocierii diferențiale” dintre
indivizi(Sutherland) .

- T. Sellim, apartinator al grupului teoriei “transmisiei culturale”, consideră

că delicvența se datorează conflictului apărut între “normele de comportament și
conduită” ale diferitelor grupuri din cadrul societății. Aceste conflicte sunt produse
naturale ale diferențierii sociale și duce la apariția în cadrul societății a unor grupuri
sociale care își au propriul lor sistem de coduri și norme și care nu le recunosc pe cele
aparținând altor grupuri.

- E. Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul sau atributul unei

anumite categorii (“a gulerelor albe”) care, profitând de puterea economică, și
politică desfășoară numeroase activități ilegale dintre care cele mai multe rămân
nedescoperite și nesancționate de către organismele specializate de control social
Grup III. - cel al reacției sociale față de delicvență;
- delicvența trebuie raporată la acele procese de acțiune, de răspunsuri și
contrarăspunsuri ce includ procese de elaborare a legii penale, reacțiile opiniei publice
și procesul instituțional al reacției sociale.(F.Tannenbaum, E. Lemert, H. Beker)
- astfel, criminalitatea nu mai reprezintă o acțiune a unui individ ci mai de
grabă, o consecintă a aplicării unei “etichete” de către societate. Ea apare ca efect al
unui anumit tip de reacție sau apărări sociale, natura si intensitatea acestor reacții
depinzând de o serie de variabile, cum ar fi puterea, statutul, bogația, prestigiul unei
anumite clase sau categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri care dețin puterea
și dominația are o imagine bine stabilită cu privire la scala de valori, interesele
protejate și comportamente dezirabile pe care le impun celorlalți
- categoriile protejate social, economic și politic au tendința de a eticheta ca
deviante și delicvente acțiunile indivizilor proveniți din clase de jos sau mijlocii ale
societății și care, la rândul lor, fie acceptă eticheta, comportându-se ca atare, fie o
resping sau neutralizează adoptând noi conduite
- teoreticienii “etichetării sociale” consideră că individul este pur și simplu
canalizat către o carieră criminală și pe care o acceptă ca fiind singura alternativă
posibilă.
Teoria dezorganizării sociale

 Promotorii acestei teorii au încercat să demostreze influențele dimensiunii și

amplasamentului unor metropole, ca și cele ale organizării sociale, ecologice si urbane
asupra fenomenului criminalitatii;
 Dezvoltarea ariilor urbane ca și extinderea influenței urbane asupra unei zone
inferioare mai largi este însotită de o concentrare masivă de funcții și afaceri în
sectorul central. Diferențierea internă a metropolei nu împiedică mobilitatea
indivizilor, dar mărește distantele sociale dintre diferitele grupuri și subgrupuri,
determinând slăbirea controlului social exercitat de comunitate și perturbarea ordinii
tradiționale, prin varietatea normelor de conduită, eterogenitatea populației și
discriminările exercitate în cadrul orașului. Sub acțiunea efectelor combinate ale
diferențierii și mobilității, mulți locuitori ai metropolei tind să devină “desocializați”;
 Izolarea culturală formată duce la apariția unor “subculturi“ delicvente care
reprezintă moduri de supraviețuire și adaptare a indivizilor marginalizați și
defavorizați în raport cu o societate ostilă;
 Subculturile delicvente apar, deci, ca o reacție de protest a unor grupuri față de
normele și valorile grupului dominant;
 C. Shaw si H.Mckay au ajuns la concluzia că, delicvența juvenilă este consecința
dificultăților materiale , a contradicțiilor și conflictelor individuale și colective cu care
se confruntă adolescenții și tinerii. Tinerii delicvenți provin din familii dezorganizate,
cu nivel scăzut de confort, care domiciliază în zone periferice și detestă școala și
mediul școlar.
Teoria “anomiei sociale”
 Fenomenul de devianța are un caracter universal fiind implicat în orice societate “nu
poate exista societate in care indivizii sa nu se abată mai mult sau mai puțin de la tipul
colectiv; este inevitabil că și printre aceste abateri să fie unele care au caracter criminal”.
Delicvența ca și crima fiind conditii fundamentale ale oricarei vieti sociale, joaca un rol
util si necesar în cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului ( E. Durkheim)
 Anomie = o stare obiectivă a mediului social în care trăiesc indivizii și grupurile
sociale, fiind caracterizată de o dereglare a normelor sociale, datorată unor schimbări
bruste.
 Reprezentand o situatie secifică, cand normele de baza iși suspenda functionalitatea,
starea de anomie se afla la originea creșterii delictelor, crimelor și sinuciderilor, fiind o
adevarată cauză a delicvenței;
 În cadrul paradicmei construite de R.K.Merton, anomia rezultă din contradicția ce
apare între structura socială și cea culturală, întrucat societatea propune membrilor săi
anumite scopuri fără a le oferi mijloace de realizare. Merton consideră anomia ca o
“spargere” a structurii culturale:”Ipoteza mea centrală este că, comportamentele aberante
trebuie privite sociologic ca un simptom al disocierii între aspiratiile prescrise cultural și
căile social structurate pentru a realiza aceste aspirații. Neputând să-și realizeze scopurile
la care aspiră și pe care societatea le evaluează, individul recurge frecvent la mijloace
ilicite, nelegale, concretizate in forma acțiunilor deviante si delicvente”
După Merton, individul dispune de cinci moduri de adaptare în societate:
a) conformismul = acceptarea în același timp a scopurilor și a mijloacelor
fixate de societate, chiar dacă idealul proiectat nu este niciodată atins;
b) inovația = obiectivul cultural stabilit este bine interiorizat de individ, în
timp ce procedeele legitime pentru atingerea lui sunt respinse;
c) ritualismul = restrangerea aspirațiilor, individul rămanând și actțonănd
conform cu normele legitime;
d) evaziunea = abandonul simultan al scopurilor și normelor și refugiul
individului în zone situate în marginea societății (unde se găsesc, de obicei, bolnavi
mintal, cersetori, vagabonzi, toxicomani,etc)
e) rebeliunea = constă în respingerea atât a scopurilor, cât și a mijloacelor,
respingere condiționată de dorința individului de a le înlocui cu altele;

 Cloward si Ohlin ajung la concluzia paradoxală că actul delicvent ca atare este doar
condiția esentială a construirii unui grup social particular (bandă), nefiind, daca nu este
descoperit și pedepsit, o acțiune care încalcă normele sociale
Teorii care evidentiază relația dintre cultură și criminalitate

 Prornind de la faptul că fenomenul criminalității variază în funcție de anumiți

indicatori, ca de exemplu, vârstă, sex, stare civilă, mediul de rezidență, nivel cultural
ăi profesional, mai mulți sociologi și criminologi au pus în dependență modul de
viață al populației, cultura care o definește, cu fenomenul de delicvență, vorbind
astfel de apariția și răspândirea unor adevarate “culturi ale crimei și delicvenței”;

 Subcultura delicvenței = se definește prin modele culturale specifice, tradiții

particulare, ca și printr-o serie de reguli care indică individului cum să se comporte
în diferite situații de încalcare a legii;

 Wolfang si Ferracuti conchid că, pare să existe o relație directă între ratele de
homicid și masura în care o societate valorizează tema violenței
Teoria “asociatiilor diferențiale”

 E. A. Sutherland consideră că orice comportament criminal poate fi explicat știintific în

funcție de :
- elementele care intră în joc în momentul comiterii delictului,
- elemente care au influențat anterior situația și viața delicventului;
- Comportamentul criminal nu este nici dobandit, nici limitat, ci “învațat” social, în
contactul între individ si grupuri;
- Acest proces are anumite forme și aspecte, cum ar fi:
- “ învațarea” tehnicilor de comitere a delictelor,
- orientarea mobilurilor, tendințelor impulsive și atitudinilor agresive.
Orientare se face în funcție de orientarea favorabilă și nefavorabilă a dispozițiilor legale.
În consecință, un individ devine delicvent atunci când “interpretările
defavorabile” respectării legii devin preponderente față de cele favorabile, ceea ce
reprezintă “principiul asocierii” diferențiale, observabile atât în cadrul “asociațiilor”
criminale cât și a celor noncriminale.
Considerând “socializarea negativă” ca un factor important în geneza
criminalitatii, Sutherland ingnoră mobilurile, aspirațiile și scopurile individului. El
recunoaște, totuși, că deși comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi
și valori, el nu poate fi explicat numai prin acestea, întrucat și comportamentul
noncriminal poate fi explicat prin aceleași nevoi și valori.
 Prevenirea “asocierii” criminale, pentru Sutherland, constă în evitarea, pe
cât posibil, de către individ, a contactului cu “modelele” criminale și confruntarea
acestuia cu modele neutre sau anticriminale.

 Teoria “asociațiilor diferentiale” demostrează ideea că raporturile și contactele

sociale ale unui individ cu alți indivizi sunt determinate fundamental de forma de
organizare socială care facilitează sau nu forme specifice de comportament
infracțional;
 Sutherland indentifică delictul penal cu delictul civil și exclude cauzele sociale
profunde ale diferențierii în modurile de “asociație” criminală sau noncriminală.
Teoria “conflictelor codurilor culturale”

 Teoria lui T. Sellin privește delictul și crima ca pe o consecință a transmisiilor și a

“conflictelor culturale” existente între diferite categorii si grupuri ale societatii

Shaw si McKay – au utilizat conceptul de “conflict cultural” pentru a explica “

dezorganizarea sociala a grupurilor”
Sutherland – a folosit acelasi concept pentru a demonstra “ organizarea diferentiala”
Sellin – foloseste conceptul in sensul de conflicte ce pot aparea intre “codurile
culturale” ale diferitelor grupuri.

 Conflictele culturale (Sellin) sunt “produse naturale” ale “diferențierii sociale”

care la rândul ei determină apariția unor grupuri sociale infinite și variate, fiecare
caracterizându-se prin moduri de viață, anumite particularități ale relatților lor sociale
și printr-o necunoastere sau neîntelegere a codurilor culturale aparțânand altor
grupuri.
 Conflictele între codurile culturale pot apărea atunci când:
- aceste coduri ating granițele unei arii culturale “contagioase”,
- normele sociale și juridice ale unui grup cultural se extind asupra unui alt
grup,
- membrii unui grup cultural migrează spre un alt grup
 Deși conflictele culturale devin generatoare de delicvență, numai în cazul în care
sunt conștientizate de indivizi, Sellin nu explică mecanismele psiho-sociologice prin
care diferitele contradicții apărute între “codurile culturale” sau între “normele de
conduită” pot determina apariția unor comportamente delicvente la diverși indivizi sau
grupuri sociale aparținând fie aceleiași culturi, fie unor arii sau culturi diferite.

Teoria subculturilor delicvente

 A.K.Cohen identifica anumite categorii si grupuri neprivilegiate sau frustrate pe

care le denumeste “subculturi delicvente”, ale căror norme și valori sunt în
contradicție cu cele ale restului societății;
 “Subculturile delicvente” s-au născut ca o reacție de protest față de normele și
valorile societății și din dorință anihilării frustrărilor de status maginal și anxietăților;
 A.K.Cohen arată că în familie, copii asimilează prin intermediul parinților modelele
de valori și normele omogene și coerente în timp ce prin socializarea făcută în școală
această omogenitate dispare. Astfel, supusi presiunii celor două forme de socializare,
familială și scolară, copii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod
asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrărilor și asocierea în bande și
“subculturi” delicvente, care apar ca o reacție față de valorile și normele clasei
privilegiate, banda de tineri delicvenți adoptând o conduită și un comportament
conforme cu standardele “subculturii”delicvente
Teorii care evidentiază “reația” socială față de delicvență

 Îndreptată către fenomenul “reacției sociale”, al rolului pe care îl joacă reacția de

răspuns și contrarăspuns în geneza criminalității;

 Această teorie consideră că delicvența nu este o trasatură sau o proprietate inerentă

nici unui fel de comportament, ci o insușire oferită acelui comportament de către
indivizii care dețin puterea și influența.

Teoria “etichetării sociale”

 Acreditează ideea că devianța și delicvența nu există în sine, ci doar în măsura în

care societatea sau anumite grupuri sociale o “etichetează”ca atare

 De regulă, ceea ce este denumit ca devianță, precum și multitudinea de definiții

care caracterizează un anumit tip de comportament sunt rezultatul stratificării sociale
sau al diferenței de putere în societate;

 Conform mai multor adepți ai teoriei “etichetării sociale” , dacă majoritatea

societății definește anumite persoane ca delicvente, atunci ele sunt intr-adevar
delicvente;
 H. Becker – definirea unui act deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârșesc
cu adevarat indivizii care încalcă normele sociale, fiind de fapt o consecință a ceea ce
alții gândesc despre acest act;

 F. Tannenbaum – cea mai simpla modalitate de a “produce” delicvență si delicvenți

este “stigmatizarea” sau “dramatizarea raului”, prin sancționarea sau repudierea severă
a individului care se abate de la standardele sociale și izolarea lui de ceilalți indivizi.
B. ORIENTAREA BIOLOGICĂ

Teoria criminalului înascut

 Mai mulți cercetători (medici, psihologi, psihiatrii) au analizat factorii neuropsihici,

fiziologici și ereditari în geneza crimei și infracțiunii. Promotorul acestei teorii a fost
Cezare Lombroso care, pornind de la ideea “regresiunii atavice” formulează teoria
“criminalului înascut”;

 Conform acestei teorii, personalitatea delicventului este diferită prezentând anumite

trăsătaturi anatomo- fiziologice și biologice transmise ereditar, care determină
predispoziția către crimă și violență a anumitor indivizi;

 Lombroso a scos în evidență existența anumitor “stigmate” , anomalii și deficiențe,

cum ar fi: “stigmate” fizice – față asimetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte
retrasă și îngustă, barbie îngustă, sprâncene proeminente, maxilarul și obrajii
proeminenți; caracteristici fiziologice și psihologice - insesnsibilitatea la durere,
cicatrizarea rapida a rănilor, o mare asemananre între sexe, lenea, lipsa completă a
rușinii, onoarei, remușcării și milei, neglijența, excitabilitatea, pasiunile pentru
jocurile de noroc și bauturile alcoolice; o serie de obiceiuri – tatuajul, utilizarea
excesiva a gesturilor și înclinația spre limbaj colorat.
 Concluziile lui Lombroso sunt:
- criminalii sunt la nastere un tip distinct;
- ei pot fi caracterizați prin anumite stigmate;
- aceste sigmate sau caracteristici fizice nu cauzează
crima, dar ne ajută la identificarea tipurilor

criminale;
- numai prin intervenții sociale riguroase poate fi
restrâns comportamentul infracțional al criminalilor
înascuti;
 Comportamentul criminal este predeterminat, principala cauza fiind, dupa unii
autori, o anomalie genetică cum ar fi, de exemplu, un extracromozom care poate duce
la retardarea mintală și la comportament patologic.

Teoria condiționării fundamentată biologic

 Aceasta teorie a lui H. Eysenck (1964) este o concepție unică privind etiologia
comportamentului criminal. Eysenck se folosește de terminologia pavloviană ( inhibiție
corticală, reflex condiționat,etc) pentru a demostra afirmația că există variații
interindividuale în ceea ce privește proprietațile fiziologice corticale, cum este cazul
rapidității cu care apare inhibiția corticală. Cand aceasta se instalează, cortexul devine
mai putin sensibil la stimulari. Procesul condiționării, dupa Eysenck , participă la
formarea “conștiinței” sau la internalizarea normelor sociale. Cei care comit fapte
criminale sunt mai extrovertiți decât cei care sunt implicați în acte ilegale.
Teoriile constituționale

 sustin existența unei relații între anumite caracteristici fizice și caracteristicile

temperamentale;

 Wiliam Sheldon – structura fizică mezomorfică a fost cu mai mare probabilitate

implicată în comportamentul criminal.

Cercetările caracterologice

 Cercetările caracterologice efectuate asupra delicvenților minori au scos în evidența

faptul că aceștia se caracterizează printr-un nivel de maturitate caracterologică, care se
manifestă prin urmatoarele: autocontrol insuficient, impulsivitate și agresivitate,
subestimarea greșelilor și a actelor antisociale comise, intoleranță, indiferență și dispreț
față de muncă, opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale, tendințe
egocentrice, exacerbarea unor motive personale, a unor trebuințe, absența sau
insuficienta dezvoltare a unor motive superioare de ordin social și a sentimentelor
etico-morale, dorința realizarii unei vieți ușoare, fără muncă.
C. ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ

Teoriile psihologice pun accentul în primul rând pe caracteristicile persoanei, pe

structura și factorii componenți ai personalitățiii, pe rezultatele învățării și interacțiunii
sociale ca fiind principalele cauze ale comportamentului infractional.

Teoriile analitice si psihanalitice

 Alexander Staub – afirmarea esecului în ceea ce privește controlul efectiv al ego-

ului și superego-ului datorat greșelilor timpurii în formarea copilului și neglijenței
acestuia;
 Teoria formulată de Sigmun Freud pleacă de la existența celor trei categorii de
forțe: iraționale (id), raționale (ego) și morale (superego) și consideră că, în ceea ce
privește comportamentul delicvent, orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a
fi pedepsit, în vederea ușurării stării de vinovătie, datorată sentimentelor incestuase
inconștiente de tip oedipian din perioada copilariei.
 Franz Alexnder si Hugo Staub în lucrarea “ Criminalul, judecatorul si publicul”
(1956) au următoarea abordare:- din punct de vedere psihodinamic, toți oamenii sunt
criminali înascuți. În primii ani de viață, copilul își prezervă criminalitatea în cel mai
înalt grad fiind preocupat numai de realizarea plăcerii și evitarea durerii, în perioada
4-6 ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferențieze de cea a persoanei normale.
În această perioadă latentă, care se incheie la pubertate, viitorul individ normal reușește
să reprime instinctele criminale. Viitorul criminal esuează în acest punct.

 F. Alexander si B. Staub au stabilit o tipologie a delicvenților incluzând trei

categorii principale:
- delicventul nevrotic - comportament generat de conflicte de natură psihica;
- delicventul normal – care se identifică cu modelul obișnuit de delicvent,
preluându-i caracteristicile;
- delicventul patologic – comportamentul este determinat în mod organic

 A. Aichorn consideră și el ca delicvență constituie o tendință nevrotică întarită de o

slabă educație;
 H.J.Zucker consideră că unul dintre cei mai importanți factori etiologici ai
delicvenței constă în absența identificării afective a celor mai multi copii delicvenți cu
părintii lor, ceea ce determină masura în care acești copii internalizează sau nu
standardele , obiceiurile și valorile părinților;
 R. Bishop, comparând un grup de delicvenți și nedelicvenți cu privire la opinia lor
despre atitudinile și obisnuințele “bune” și “rele”, a ajuns la concluzia că cele două
laturi nu înregistrează diferențe semnificative.
 Healy si Bronner au arătat că mjoritatea delicventilor cunosc diferența dintre drept și
greșit, între comportamente morale acceptabile și inacceptabile.
 C.R Shaw arată că delicventul admite că fapta comisă a exercitat atracție pentru ei,
indicând, totodată, că este conștient de pericolul social pe care-l implică, având, deci,
conștiința vinovăției sale sociale.

În viziunea școlii clasice de psihanaliză, copilul frustrat de afecțiunea parentală,

confruntat cu un autoritarism exagerat, neavând posibilitatea de a învesti creativ
tensiunile acumulate în situațiile frustrante întalnite, își descarcă nemulțumirea în alt
context, aparent fără legatură cu cauzele generatoare. Devine gelos, agresiv, izolat,
dependent, egoist, cu regres psihic și/sau intelectual.

Teoriile psihanalitice nu reușesc, însa, să ofere o explicație actelor criminale comise de

criminalul “normal” care învață și preia astfel de acte de la alți criminali. Psihanaliza
oferă doar o explicație pentru comportamentul compulsiv al psihoticului, neuroticului
și sociopatului.

 Banciu D. si Radulescu S. sunt de părere că teoriile biologice, genetice, psihanalitice

și psihologice se opun mai mult sau mai puțin teoriilor sociologice, minimalizand
importanța factorilor sociali în etiologia criminalitătii
Teorii psihopedagogice

 Aceste teorii evaluează cauzele delicventei juvenile, din perspectiva erorilor

educației și socializării morale, considerând că tendinșa spre delicvență este rezultatul
eșecului asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educatiei;

 În studiul delicvenței juvenile se impune o evaluare complexă a interacțiunilor între

toți membrii grupului familial și a conflictelor dintre aceștia, mai ales în situații de
criză. Organizarea familiei influentează modelele de identificare și motivațiile
tânărului, dezorganizarea ei generând o serie de tesiuni și conflicte pe care adolescentul
le va interioriza profund cu structura personalității sale;

 În concluzie, orientarea psihologică în domeniul delicvenței juvenile subliniază

ideea principală conform căreia delicvența juvenilă se datorează incapacității de
adaptare corespunzătoare la mediu a adolescentului, datorită unor tulburari de natură
psihopatologică, datorate în mare parte familiei din care acesta provine.
D. ORIETAREA PLURIFACTORIALĂ

Teoria cauzalității multiple

 Majoritatea studiilor și cercetărilor efectuate în diferite țări au demostrat că aceeași

structură socială și culturală poate genera atât comportamente normale, cât și
comportaente deviante, ceea ce a impus o analiză din perspectiva “cauzalității
multiple” sau a “factorilor “.
Perspectiva cauzalității multiple consideră că fiecare factor implicat în producerea
delicventei, luat in parte, are o anumita importanta, delicventa juvenila aparand, fie la
intersectia a doi factori majori, fie datorându-se influenței mai multor factori minori.
N. Mitrofan- “adoptarea comportamentului infracțional rezultă din intalnirea
specifică a diferiților factori pentru fiecare caz în parte”. Metode educative considerate
eficiente dau rezultate bune pe un frate, în timp ce, pe celălalt esuează datorită
caracteristicilor psihice ale ficăruia. Receptivitatea, capacitatea de interiorizare a unor
norme și valori sociale sunt diferite la fiecare copil.
Pot exista și cazuri paradoxale când copii cu caracteristici psihice negative și crescuți
în medii neprielnice nu comit infracțiuni nici când sunt minori, dar nici când ajung
adulți, precum și copii care au caracterisici psihice pozitive și sunt influențați educativ
în medii și cu mijloace corespunzătoare, ajung uneori delicvenți.
 O serie de interpretări accentuează asupra corelației delicvenței mai mult cu absența
unei identificări cu imaginea tatălui, cât și cu raporturile avute cu mama, ceea ce
demostrează rolul deosebit de important pe care-l joacă familia, în primul rând tatăl
intr-o “socializare normală”

 În concluzie, delicvența este atribuită, în toate cazurile unor deficiențe

caracterizând sistemul de educație, munca, familia și alte instituții cu rol socializator
(ex: biserica)