Stanislav Cebotari Vladimir Popa

Planul individual
(al minorului de probaţiune)

Chişinău-2015
 CUPRINS:
Argument ........................................................................................................................... 3
Capitolul I.Factorii care determină comportamentul deviant a minorului de
probaţiune. ......................................................................................................................... 4
1.1 Caracteristica psihosocială a devianţei. Teoriile devianţei. .................................... 4
1.2. Factorii care au determinat comportamentul delicvent. ...................................... 22
1.3. Clasificarea devianţei. Delicvenţa Juvenilă, ca formă a devianţei. ..................... 27
Capitolul II Evaluarea riscului și necesităților minorilor aflați în probațiune şi
întocmirea „Planului Individual”. ................................................................................. 34
2.1 Evaluarea riscului și necesităților ERN.,şi a factorilor de risc criminali a
minorilor, manifestaţi în diverse domenii ..................................................................... 34
2.2 Planificarea evaluării. ............................................................................................... 61
2.3 Factorii statici şi dinamici de evaluare a riscului de recidivă. Factorii statici şi
dinamici-protectivi. Factorii statici şi dinamici-favorizanţi........................................ 70
2.4 Participarea familiei în procesul de evaluare şi reintegrare a minorului. ........... 73
Capitolul III. Metode de acumulare a informaţiilor de la minori. Criterii de
colectare a informaţiilor de la minor............................................................................. 77
3.1.Metode de acumulare a innformaţilor de la minori .............................................. 77
3.2 Criterii de colectare a informaţiilor de la minor................................................... 79
3.3 Recomandări pentru consilieri de probațiune care desfîșoară procesul de
evaluare: ........................................................................................................................... 82
Capitolul IV. PLANIFICAREA ACŢIUNILOR DE INTERVENŢIE, ÎN
ELABORAREA PLANULUI INDIVIDUAL DE LUCRU CU MINORII. ............... 84
4.1 Elaborarea planului individual de lucru cu minorii. ............................................ 84
4.2 Model de plan individual . ........................................................................................ 86
4.3 Monitorizare şi reevaluare. ...................................................................................... 91
4.4 Raportul de evaluare psiho-socială a minorului. ................................................... 97
4.5 Repartizarea miorului în grupul de risc ............................................................... 102
și planificarea lucrului individual. ............................................................................... 102
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................... 104

2
 Argument

Infracţiunea este o maladie a societăţii şi impune acesteia să ia toate măsurile

de apărare şi îndreptare a consecinţelor criminalităţii. Măsurile nu pot fi luate fără
a cunoaşte fenomenul criminal în ansamblu, dar şi în particularitatea sa prin studiu
de caz. Această cunoaştere nu se poate face fără cunoaşterea infractorului minor,
fiind necesară atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Teoretic, este necesar
să ne dăm seama dacă în ce măsură există un raport de cauzalitate între
delincvenţa juvenilă şi factorii personali şi de mediu, şi din punct de vedere
teoretic pentru a putea lua măsurile cele mai indicate.
Practiciile internaţionale au demonstrat(raport2003,IRP), că procesul de
resocializare a minorilor de probaţiune, începe din prima zi de condamnare, cu
stabilirea unui plan individual, întocmit în baza factorilor personali şi de mediu ce
l-au determinat la manifestarea unui comportament delicvent
( pentru a evaluaa riscurile și necesitățile minorilor aflați în probațiune) şi care
conţine paşi siguri pentru o reintegrare eficientă a delicvenţilor juvenili.

3
Capitolul I.Factorii care determină comportamentul deviant a
minorului de probaţiune.

1.1 Caracteristica psihosocială a devianţei. Teoriile devianţei.

Detviaţie – din lat. deviatio înseamnă abatere. Devianţa desemnează în

sens general îndepărtarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor faţă de
normele şi valorile sociale. Pot fi evidenţiate următoarele tipuri de norme:
Normele de natură juridică, morală, etică, sociale, ş.a. care se referă la diferite
laturi ale vieţii umane (sănătate mintală, cultură, de vârstă).
Problema devianţei, este una complexă şi multiplu determinată, cu impact
diversificat asupra societăţii, şi din aceste considerente la baza definirii şi evaluării
comportamentului deviant trebuie puse cercetările juridice, sociologice, morale,
culturale, psihologice, capabile să evidenţieze evoluţia şi tendinţele fenomenului de
devianţă în diferite comunităţi şi în diferite perioade de timp.
Din punct de vedere sociologic, noţiunea a fost elaborată de către sociologii
americani Sellin şi Merton, care încă în 1938 încercau să obţină definirea
obiectului de studiu al sociocriminologiei. Ei defineau devianţa ca ansamblul
comportamentelor îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii publice.
Sociologii sunt preocupaţi de analiza cauzelor socioculturale ale fenomenului
de inadaptare tradus în comportament deviant. Sociologia studiază criminalitatea
ca fenomen social, evidenţiază şi explică factorii generali şi particulari obiectivi
sociali şi individuali care generează acte şi fapte antisociale. Ea cercetează
integrarea acestor factori şi condiţii sociale din punct de vedere al dependenţelor
reciproce şi al raporturilor lor cu alte fapte şi fenomene de natură economică,
morală, culturală. Evidenţiind procesualitatea evenimentelor etiologice ale
devianţei, sociologia devianţei studiază procesele, fenomenele, instituţiile şi
relaţiile sociale care pot influenţa la un moment dat şi într-o anumită măsură
societatea.
4
 Psihologii propun următoarea definiţie: Deviant este comportamentul, care
se abate de la normele existente în societate şi se manifestă prin dezechilibrul
proceselor psihice, absenţa controlului moral şi estetic asupra propriului
comportament, dereglarea proceselor de autoactualizare şi prin dezadaptare.
Studiile psihologice încearcă să evidenţieze şi să explice rolul personalităţii în
devianţă, să explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectuală,
afectivă, volitivă capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile,
aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a acestora. Se pune accent pe
personalitatea deviantului şi pe mecanismele interne care declanşează trecerea la
actul deviant propriu-zis.
Fenomenul sau comportamentul deviant poate fi caracterizat doar fiind
raportat la cel normativ. Norma şi devianţe sunt noţiuni perechi. Prezenţa uneia
obligatoriu presupune şi pe cealaltă.
În orice societate există şi funcţionează un ansamblu de norme, obiceiuri
sociale prin intermediul cărora se asigură ordinea socială, continuitatea grupurilor
şi comunităţilor umane. Din acest motiv societatea judecă şi evaluează
comportamentul membrilor săi nu atât din punct de vedere al motivaţiei şi a
mobilurilor sale intrinsece, cât, mai ales, din punct de vedere al corespunderii
acestui comportament la normele şi valorile umane unanim recunoscute.
Norma este o regulă socială de conduită sau un model standard de
comportament, definit prin aşteptările sau consensul unui grup social faţă de un
anumit tip de comportament. Primele norme apar din cele mai străvechi timpuri şi
aveau menirea să reglementeze anumite aspecte din viaţa colectivităţii primitive şi
să le asigure supravieţuirea,ex. în Caucaz, djighiții conduc cu unele reguli ale
comunității, în locul poliției. Odată cu dezvoltarea civilizaţiei umane normele s-
au diversificat şi complicat şi practic reglementează toate aspectele vieţii omului.
Norma socială îşi găseşte sprijinul său în legi, tradiţii, obiceiuri. Acceptând
normele, societatea, familia, individul, şcoala creează şi mecanisme juridice de
susţinere a acestora.

5
 Pentru ca norma să fie considerată norma ea trebuie să includă trei
caracteristici: să fie utilă, să fie obligatorie pentru toţi şi să fie executată. Dacă
una sau mai multe din aceste caracteristici nu se îndeplinesc, atunci norma
încetează de a mai fi norma.
Normele sunt categorii relative şi Odată cu dezvoltarea societăţii ele se modifică,
fiind reflectarea transformărilor ce au lor în societate şi în mentalitatea
oamenilor. Adică unele norme îşi pierd valabilitatea prin faptul că nu mai sunt utile
sau nu se respectă de majoritatea oamenilor şi atunci în locul lor apar altele.
Comportamentele care nu se acceptau, adică erau deviante, ar putea atunci deveni
normale.
Pentru ca comportamentul să fie considerat deviant el trebuie să corespundă de
asemenea la trei cerinţe: pericolul potenţial sau actual pentru societate, natura
normelor existente în societate, toleranţa oamenilor faţă de comportamentul
respectiv.
Abateri există în orice societate şi ele au un caracter mai mult sau mai puţin
deviant în funcţie de standardele valorice şi morale recunoscute în societatea dată.
Sociologul francez E.Durkheim, menţiona că devianţa este obligatorie, ea pune în
acţiune mecanismele sănătoase ale societăţii şi mobilizează societatea să lupte cu
fenomenele destructive.
J.Ficher distinge devianţa „pozitivă”, prin care subiectul se abate de la
stereotipurile acceptate în societate şi adoptă norme şi valori mai „superioare‖
decât standardele medii şi devianţa „negativă” în cazul căreia individul încalcă
indicaţiile normei.
Fiind preponderent un fenomen cu caracter sociologic, devianţa nu poate fi
înţeleasă ca un fenomen detaşat de un context social, deci, nu poate fi explicată
doar pornind de la trăsăturile de personalitate sau caracteristicile ereditare ale
individului. Astfel, noţiunile de devianţă şi normă sunt relative, ele pot fi evaluate
doar având ca reper standardele culturale existente în societatea, colectivitatea sau
grupul luate ca referinţă. De asemenea şi alte criterii trebuie luaţi în consideraţie,

6
 atunci când caracterizăm conduita umană: cel istoric, geografic, politic, social, de
vârstă, sex, etnic, profesional şi chiar individual. Astfel unul şi acelaşi
comportament în diferite perioade istorice, zone geografice, politice, pentru
persoane de diferit statut social, vârstă ar putea fi considerat şi normal şi deviant.
În orice societate comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri
– începând cu aşa-numitul comportament „excentric‖, definit prin gesturi
„insolente‖, vestimentaţie deosebită şi „dezordine‖ comportamentală până la
comportamentele disfuncţionale sau aberante înscrise în aria delincvenţei, a
tulburărilor psihice, a subculturilor deviante marginale.
Mai mulţi autori, cum ar fi I.Con, F.Alexander şi B.Staub, Zaharov,
A.Berge, Giscenco, Almazov, Mendelevici ş.a. propun propriul model de
clasificare, tipologie şi descriere a comportamentelor deviante. Generalizând
modelele propuse de autorii mai sus menţionaţi putem include în categoria
comportamentului deviant următoarele forme comportamentale:
1. Comportamente ce se abat de la normele juridice: delicvenţa juvenilă, infracţiunile.
2. Comportamente adictive: alcoolismul, narcomania, ghemblingul, dependenţa de
calculator, aderarea la cultele distructive, ş.a.
3. Comportamente ce au la bază o patologie psihică: psihopatiile, psihozele,
nevrozele, accentuări de caracter.
4. Comportament în baza supradotării.
5. Formele clinice ale devianţei : agresivitatea, violenţa, suicidul, comportamentul
sexual deviant, comportamentul amoral.
Psihosociologia comportamentului deviant este un domeniu multidisciplinar
ştiinţific, care studiază mecanismele apariţiei, formării, dinamicii şi a finalului
comportamentului care se abate de la diferite norme de comportament, de
asemenea se studiază şi metodele de profilaxie, de diagnostic, reeducare şi terapie.
Altfel zis fenomenul devinţei este studiat din trei perspective:
- Fenomenologică descrierea formelor de devianţă şi caracterizarea personalităţii
deviante;

7
- Etiologică – descrierea cauzalităţii devianţei;
- De tratament, reabilitarea – propunerea de măsuri, de profilaxie şi terapie a
devianţei.
-
Numărul teoriilor explicative ale devianţei elaborate de-a lungul timpului
este extrem de mare, ele pot fi incluse în 3 grupuri mari: teorii biologice, teorii
sociale, teorii psihologice.

Teorii explicative biologice ale devianţei

Demersul biologic – concepţie mai specifică tradiţiei europene, ce încadrează
problemele devianţei în domeniul eredităţii şi al actelor înnăscute. Teoriile
biologice susţin în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii fiziologice constituie
factorii determinanţi ai comportamentului deviant (delincvent, infracţional).
Factori ereditari şi genetici. Abrahamsen susţinea, că tânărul devine
criminal încă până la apariţia sa pe lume. Tendinţele criminale ale părinţilor,
predispoziţia lor către agresiune neapărat vor fi transmise prin ereditate.
C. Lombroso a pus bazele acestei teorii. Conform concepţiei lui „tipul
criminal‖ se află sub imperiul unor „legi naturale‖ care-l constrâng, el neavând nici
o libertate de a decide în privinţa actelor sale.
Conform teoriei lui Lombroso comportamentul criminal constituie un
„fenomen natural‖, care este determinat ereditar. Criminalii „înnăscuţi” sunt
caracterizaţi printr-o serie de caracteristici – stigmate fizice, precum: faţa
asimetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, barbă
îngustă, sprâncene proeminente, maxilare, obraji proeminenţi. Aceste
caracteristici sunt considerate „atavisme‖ moştenite de la cele mai îndepărtate în
timp specii umane. În afară de caracteristici fizice Lombroso a evidenţiat un şir de
„atavisme” fiziologice şi psihologice, precum: insensibilitatea la durere,
cicatrizarea rapidă a rănilor, o mare asemănare între sexe, lenea, lipsa completă
a ruşinii, onoare, remuşcării şi milei, neglijenţa, excitabilitatea, pasiunea pentru

8
jocurile de noroc şi băuturi alcoolice, vanitatea, o concepţie specială despre
Dumnezeu.
Savantul face concluzii în urma efectuării cercetărilor sale: criminalii sunt de
le naştere un tip distinct, ei pot fi caracterizaţi printr-un şir de stigmate. Aceste
stigmate nu cauzează crima, dar ele ne ajută la identificarea tipurilor criminale.
Numai prin intervenţii sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul
infracţional al criminalului înnăscut.
La sfârşitul sec 19 şi începutul sec. 20 se studiază anumite trăsături, calităţi
moştenite, care presupun anumiţi indivizi la acte criminale. Printre cele mai
reprezentative lucrări ce susţin ideea predeterminării genetice a
comportamentului criminal – sunt lucrările lui Goddard, 1912 privind familia
Kallikak şi cele a lui Dugdale, 1877 ale familiei Juke. Studiind 7 generaţii ale
familiei Juke Dugdale a găsit 200 hoţi, şi alte categorii de infractori, 280
cerşetori, 90 prostituate, producând statului în timp de 75 ani pierderi de peste 2
mln. dolari.
S-au efectuat cercetări asupra gemenilor monozigoţi. Şi s-a constatat o
concordanţă de 70% pentru delicvenţă. Iar la gemenii bizigoţi concordanţa cu
delicvenţa a fost doar de 30%. Plecând de la aceste constatări unii autori J.Lange,
de exemplu, au vorbit despre crimă ca destin genetic.
În anii 60-70 se desfăşoară ample studii în închisorile din SUA, Anglia,
Australia pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale,
considerată drept posibilă cauză a comportamentului antisocial. Una din structurile
aberante de cromozomi XYY a fost identificată în 1961, Anglia. Persoanele cu
astfel de anomalii au o înălţime peste medie, IQ sub medie cu comportament
agresiv şi antisocial. Rata prezenţei acestei structuri cromozomiale printre
criminali este de 60 ori mai mare decât în cadrul populaţiei generale Rata prezenţei
unei alte anomalii cromozomiale XXZ printre infractori este de 19%.
Teorii constituţionale. În 1942 Sheldon identifică 3 variabile în formarea
corpului, care sunt punctate pe o scală de la 1 la 3 şi conturează 4 somatotipuri:

9
endomorf, ectomorf, mezomorf, echilibrat. Comparând 200 delicvenţi cu 200
nedelicvenţi ajunge la concluzia, că structura fizică mezomorfică a fost cu o mai
mare probabilitate implicată în comportamentul criminal – 60%.
Particularităţile sistemului nervos central. Teoria condiţionării
fundamentată biologic de H.Eysenck, 1964. Folosind terminologia lui Pavlov, cea
de inhibiţie corticală, reflex condiţionat şi în dependenţă de viteza apariţiei
inhibiţiei corticale pot fi destinşi 2 tipuri de oameni: 1. cu inhibiţie corticală rapidă
şi 2. cu inhibiţie corticală înceată. Subiecţii cu inhibiţie corticală rapidă se
plictisesc repede, au nevoie de stimul exteriori diversificaţi şi puternici, mănâncă şi
beau mult, iubesc petrecerile, au apetit sexual crescut, sunt în căutarea de surse de
excitare senzoriale. Reflexul la acest tip de oameni se va forma mai încet. Iar
internalizarea normelor morale, sociale, după Eysenck este un reflex condiţionat.
Ei vor fi inadecvat socializaţi. vor încerca să caute noi surse de stimulare încălcând
legea, mai ales deoarece limitele comportamentului nu sunt conturate şi restrânse
din interior de către „conştiinţă‖.
Teoriile biochimice –acordă un rol deosebit mediatorilor cerebrali în geneza
agresivităţii. Dopamina, mediator cerebral secretat la nivel limbic favorizează
agresivitatea, în timp ce serotonina calmează acţiunea dopaminei, a agresivităţii.
Activitatea mediatorilor cerebrali se reflectă în biocurenţi, care prin anomaliile lor
relevă predispoziţia la inadaptare – 50% infractori au aceste anomalii înregistrate la
encefalogramă.
Teorii endocrinologice – accentuează rolul unor hormoni în infracţiuni, mai
ales sexuale, nivelul testosteronului fiind crescut la cei ce fac infracţiuni de viol
faţă de grupul martor. Atât mediatorii cerebrali (neuromediatorii), cât şi hormonii
pot genera dezechilibre între diferite structuri cerebrale şi anume între creierul
reptilian – instinctual, creierul mamifer – cel emoţional afectiv, şi creierul uman ,
cel raţional anticipativ.

10
 Wilson, susţine că deficitul de inteligenţă, valoare IQ este în medie cu 8
puncte sub media populaţiei generale, ceea ce face ca delicvenţii să nu înţeleagă
prea bine regulile sociale şi consecinţele acţiunilor lor.
De asemenea în toate ţările bărbaţii comit crime de la 5 la 50 ori mai multe
decât femeile. Adică şi sexul şi inteligenţa, dar şi tipul corporal au o mai mare
influenţă în determinarea comportamentului, şi care sunt cel puţin parţial ereditare.
Deşi deseori se zice în favoarea eredităţii: „Ce se naşte din pisică şoareci
prinde‖, „Aşchia nu sare departe de trunchi‖, „Lupul păru-şi schimbă, dar năravul
– ba‖, s-a constatat că astfel de anomalii pentru a fi socotite generatori de
delicvenţă trebuie să se asocieze în mod obligatoriu factorilor defavorabili de
mediu, aceştia având un rol preponderent în geneza delicvenţei. De aici afirmaţiile
lui Dobzanski, după care „daţi-mi 100 de copii şi în raport cu mediul voi face din
ei genii sau criminali‖, menţionează că ereditatea ne conferă doar foia de drum,
mediul fiind acela ce hotărăşte cum ajunge fiecare la destinaţie.
Teorii explicative sociale ale devianţei.
Teoriile respective se împart în trei grupuri mari: structurale, culturale, şi
teoriile etichetării sociale.
Teorii structurale. Teoria dezorganizării sociale. Urbanizarea şi noile
modele de comportament legate de viaţa oraşului devin preocupări ale sociologilor,
în special din SUA, unde se dezvoltă o tradiţie a cercetării criminalităţii ca
fenomen specific urban şi ca efect al stării de izolare şi marginalizare în care se
găseau unii dintre locuitorii oraşului. Metropola se caracterizează prin concentrarea
masivă a funcţiilor şi afacerilor în sectoarele centrale. Paralel se măresc distanţele
sociale dintre diferite grupuri şi subculturi. Fapt care determină slăbirea controlului
social exercitat de comunitate şi vecinătate, care la rândul lui duce la perturbarea
ordinii sociale tradiţionale.
Sub acţiunea efectelor de diferenţiere şi mobilitate mulţi locuitori tind să
devină mai desocializaţi, învăţând să trăiască fără aprobarea şi recunoaşterea sau
reacţia celorlalţi.

11
 Persoanele desocializate se întâlnesc adesea unele cu altele în anumite zone
„îndoielnice‖, sectoare cu rata ridicată de malnutriţie, sărăcie, sinucideri, boli. Aici
se concentrează persoanele cu comportamente imorale şi ilegale. Fiecare
comportament se concentrează în anumite zone specifice(drog, prostituţie) şi
formează o izolare culturală, constituind şi reprezentând moduri de „supravieţuire‖
şi de adaptare a indivizilor defavorizaţi. Indivizii au altă scară de valori şi recurg
deseori la mijloace nedorite pentru atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale
pentru delicvenţă. Delicvenţa apare din dorinţa de înlăturare a barierelor sociale, de
lichidare a frustrărilor.
Teoria anomiei sociale. În forma sa clasică e elaborată de E.Durkheim, care
susţine că fenomenul de devianţă are caracter universal, fiind implicat în orice
societate. Nu există societate în care indivizii să nu se abată de la tipul colectiv de
compoartament şi printre ele unele reprezintă comportament criminal.
Anomia – este starea obiectivă a mediului social în care trăiesc indivizii şi
grupurile sociale, fiind caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită
unor schimbări bruşte care apar în societate. Anomia exprimă dificultatea de
raportare a indivizilor la normele sociale; o stare definită nu de absenţa totală
normelor, ci o situaţie socială în cadrul căreia normele de bază îşi suspendă
temporar funcţionalitatea. Situaţia dată provoacă derută, dezorientare. Instituţiile
sociale nu mai pot asigura reglarea şi integrarea normală a colectivelor sociale,
indivizii nu au norme clare.
Anomia apare atunci, când sunt schimbări bruşte în societate: dezastru
economic sau creşterea bunăstării, care produc o ruptură în echilibrul ordinii
sociale. Indivizii se găsesc dezorientaţi în raport cu noile situaţii, ei nu se mai
supun regulilor impuse din exterior, iar societatea nu mai este capabilă de a se
impune şi să sancţioneze pe cei care le încalcă. În asemenea momente nu ştim ce
este just şi ce este injust. Starea de anomie se află la origine creşterii delictelor.
R.Mac Iver – anomia este starea mentală, psihologică, un sentiment de
indispoziţie şi anxietate a subiectului care percepe decalajul dintre norme şi

12
aspiraţii. Acţionează sub impulsul propriilor trăiri şi nerecunoaşte normele
dominante. Se pierde simţul coeziunii şi solidarităţii sociale.
Teorii culturale. Explicaţiile subculturale pun accent pe caracteristicile
particulare etnice, religioase, naţionale ale grupului de apartenenţă. Dacă într-o
subcultură particulară funcţionează o normă precum „să faci orice ca să asiguri
supravieţuirea familiei‖ ea poate fi predictivă în ceea ce priveşte incitaţia crimei.
Teoria conflictelor codurilor culturale T.Sellin susţine că crima e rezultatul
conflictelor culturale existente între diferite categorii şi grupuri ale societăţii. În
rezultatul diferenţierii sociale apar grupuri sociale infinite şi variate cu anumite
particularităţi ale relaţiilor sociale şi a înţelegerii a normelor sociale şi a codurilor
culturale ce aparţin diferitor grupuri. În toate cazurile conduita şi comportamentul
membrilor unui grup implicat în „conflictul de coduri‖ va fi considerat ca anormal
sau ilegal de către un alt grup cultural. Conflictul cultural generat de această
situaţie se va reflecta pe plan psihologic prin acceptarea de către individ a unor
norme şi valori orientative duale, concretizate de cele mai multe ori în atitudini şi
comportamente agresive sau distructive.
Teoria „subculturilor delicvente” reprezentanţii principali A.Cohen,
M.Gordon, M.Yinger. Subculturile apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi
valorile societăţii. Atunci când indivizii aparţinând unor asemenea subculturi
utilizează modalităţi şi mijloace ilegitime şi antisociale pentru a-şi realiza nevoile
şi scopurile ne aflăm în faţa unor „subculturi delicvnete‖.
O variantă a teoriei „subculturilor delicvente‖, care încearcă să explice
delicvenţa juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învăţat‖, este cea a
„societăţii de la colţul străzii‖ (corner street society), elaborată de W.F.Whyte. El
arată că perioada adolescenţei se caracterizează prin stabilirea şi fundamentarea
unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi comunicare printre tineri,
care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acţiune. Asocierea şi
participarea la activităţile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate
importantă de socializare a tânărului. El simte nevoia să fie recunoscut, stimulat,

13
acceptat de către cei de o vârstă cu el. Unele din aceste grupuri au o situaţie
periferică în societate, în interiorul lor predomină sentimentele de frustrare şi
insatisfacţie socială şi individuală, de violenţă şi agresivitate. Prin abordarea unor
norme de conduită ilegitimă şi a unor mijloace de reuşită indezirabile, aceste
grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potenţiale de devianţă prin
inducerea şi învăţarea de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.
Teorii ale reacţiei sociale faţă de delicvenţă. Pornesc de la presupunerea că
devianţa este creată de către etichetele folosite de societate în legătură cu anumite
acte comportamentale. Accentul se deplasează de la studiul personalităţii şi a
mecanismelor de trecere la act către fenomenul „reacţiei sociale‖ al rolului pe care
îl joacă reacţia de răspuns şi contra-răspuns în geneza criminalităţii.
Delicvenţa este o însuşire conferită acelui comportament de către indivizii
care deţin puterea şi influenţa. H.Becker: deviaţa în general şi delicvenţa în special
nu există în sine, ci doar în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o
„etichetează‖ ca atare. Pot fi comise orice acte şi ele să u fie considerate ca abateri
prin consecinţele lor sociale dacă nici un element al societăţii nu reacţionează faţă
de aceste acte (Kai Erikson). Delicvenţa este un efect al aplicării unei „etichete‖
de către elementele importante, semnificative ale societăţii şi nu o caracteristică
intrinsecă a actului comis.
În viziunea mai multor adepţi al teoriei reacţiei sociale e prezentă idea, că
dacă marea majoritate a societăţii defineşte anumite persoane ca delicvente, atunci
ele sunt într-adevăr delicvente. În consecinţă definirea unui act ca deviant depinde
numai în parte de ceea ce săvârşesc cu adevărat indivizii care încalcă normele
sociale, fiind de fapt o consecinţă a ceea ce „alţii‖ gândesc despre acel act.
Modalitatea cea mai sigură de a produce delicvenţă arată F.Tannenbaum, este
„stigmatizarea sau dramatizarea‖ răului, prin sancţionarea individului şi izolarea
lui de ceilalţi. Această reacţie a societăţii va influenţa considerabil cariera lui de
viitor delincvent, întrucât din acest moment el se va comporta în conformitate cu

14
„eticheta‖ aplicată de comunitate şi va căuta compania unor indivizi „etichetaţi‖ la
fel cu el.
Una din instituţiile sociale cel mai adesea vinovate de etichetarea tinerilor este
considerată a fi şcoala, care exercită o influenţă puternică privind orientarea
comportamentului tânărului în perspectivă. Elevii etichetaţi negativ în şcoală vor
ajunge probabil să se privească pe ei înşişi ca fiind inferiori şi totodată există o
mică probabilitate că ei vor reuşi mai târziu în viaţă.

Teorii explicative psihologice.

Teoriile psihologice pun accent pe caracteristicile persoanei, pe structura şi

factorii componenţi ai personalităţii, pe rezultatele învăţării şi interacţiunii sociale
ca fiind cauze a comportamentului deviant. Studierea devianţei din această
perspectivă are tradiţii în ţările europene, Franţa în special.
Se susţine că, delicvenţa este rezultatul conflictului de adaptare între individ
şi anturajul său, conflict datorat trăsăturilor psihice caracteristice delicventului
(egocentrism moral, labilitate emoţională, agresivitate, indiferenţă afectivă, etc,).
Relaţiile familiale sunt de asemenea considerate a fi cele ce condiţionează în
mod esenţial devianţa. Şi în acest sens se aduce ca argument că 85% din cei ce fură
şi 75% din cei ce săvârşesc agresiuni provin din familii dezintegrate, situaţie ce
influenţează comportamentul lor psihic. Aichorn consideră şi el că delicvenţa
constituie o tendinţă nevrotică, întărită de o slabă educaţie. Autorul scoate în
evidenţă importanţa formării super-egoului pe baza identificării cu unul din părinţi,
în special cu tata. În consecinţă există o serie de mecanisme intime, defectuoase,
care facilitează absenţa unei reacţii emoţionale faţă de o persoană care reprezintă
un model social acceptabil de comportament.
H-J-Zucker consideră, că această absenţa identificării cu părinţii caracteristică
pentru copii delicvenţi, determină măsura în care aceşti copii internalizează sau nu
standartele, obiceiurile şi valorile părinţilor lor. Conform acestei concepţii

15
 asimilarea unor idei ale părinţilor este intim legat de gradul în care copii se
identifică cu părinţii lor în mod efectiv.
Sheldon şi Eleanor Glueck au studiat familiile din care provin copii cu
comportament delincvent, ceea ce le-a permis să caracterizeze factorii ce ţin de
educaţia familială şi ponderea lor în producerea devianţei.

Factori sociali Probabilitatea.

Delincvenţei
1. *disciplinarea băiatului de către tată
- -deosebit de strict -71,8
- lax (leger) 59,8
- ferm, dar amabil 9,3
2. *supravegherea băiatului de către
mamă
- -nepotrivită -83.2
- moderată 57,5
- potrivită 9,9
3. *afecţiunea tatălui pentru băiat
- -indiferent sau ostil -75,9
- -cald (inclusiv superprotecţie) 33,9
4. *afecţiunea mamei pentru băiat
- -indiferentă sau ostilă -86,2
- -caldă (inclusiv superprotecţie) -43,1
5. *coeziunea familiei
- -neînţelegere -96,9
- -câteva elemente de coeziune -61,3
- -coeziune -20,6

16
 Deşi numărul teoriilor psihologice este impresionant, iar dificultăţile de
clasificare aproape insurmontabile poate fi făcută o diferenţiere a lor şi anume:
teorii analitice şi psihosociale.
Teoriile analitice.
Se afirmă că comportamentul deviant este considerat a fi o metodă
simptomatică de abordare a problemei bazale a adaptării şi anume, apărarea
împotriva anxietăţii (Healz, Aichorn). K.Horney susţine, că la baza existenţei
umane se află sentimentul înnăscut de anxietate. Anxietatea generează dorinţa de
debarasare de acesta. Totul ce face omul constituie transformarea sentimentului de
anxietate, acesta este motivul de bază al acţiunilor sale. În această încercare omul
elaborează trei strategii comportamentale: 1. Tendinţa de apropiere către oameni;
2. Tendinţa de îndepărtare de oameni, către independenţă; 3. Tendinţa de a acţiona
împotriva oamenilor, comportament agresiv. Aceste tendinţe sunt caracteristice
omului normal, dar la persoana deviantă au o intensitate mai mare.
Adler susţine că uneori defectele reale sau imaginare ale omului pot provoca
la acesta apariţia sentimentului de inferioritate. O tendinţă înnăscută a omului este
tendinţa către perfecţiune. De asemenea omul este înzestrat cu sentimentul social,
care nu-i permite omului să trăiască în afara societăţii. De acest sentiment este
legată capacitatea omului de a iubi, a fi milostiv, de el depinde sentimentul
perfecţiunii şi a integrităţii personale şi sănătatea sufletească. Adler descrie mai
multe forme de compensare a sentimentului deinferioritate: 1. Compensarea reuşită
în rezultatul căreia coincide tendinţa omului către perfecţiune şi a sentimentului
social; 2. Super-compensarea, înseamnă adaptarea unilaterală la viaţă în rezultatul
dezvoltării excesive a unei calităţi sau aptitudini. Capacitatea de a recurge la super-
compensare duce la aceea că persoana fizic slabă şi lipsită de voinţă încep să
realizeze acţiuni îndrăzneţe; 3. Refugiu în boală – omul nu se poate elibera de
sentimentul inferiorităţii, nu poate recurge la compensare prin metode normale, el
manifestă simptoame a unei „boli‖ pentru a-şi justifica insuccesul.

17
 „în toate insuccesele, în neascultarea copiilor, în nevroze, criminalitate,
suicid, în alcoolism, morfinism, cocainism, în perversiuni sexuale, practic în toate
manifestările nervoase putem observa insuficienţa dezvoltare a sentimentului
social‖ (Adler).
Din punct de vedere psihodinamic toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi.
Fiinţa umană apare pe lume ca un criminal, adică neadaptat social. În primul an de
viaţă copilul manifestă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai
de realizarea plăcerii şi evitarea durerii. Golul pe care ar putea să-l simte copilul
lipsit de căldura şi grija mamei copilul îl umple cu anxietate, tristeţe, nelinişte,
încordare, neîncredere, sentimentul neputinţei şi nonvalorii, să aibă tendinţa de a
stimul suplimentar zona orală.
Primul act rebel sau crimă e comis în copilărie timpurie şi e un factor
important determinant pentru formarea simţului justiţiar al unei persoane. Prima
crimă în sensul încălcării unei norme, pe care toţi oamenii o comit fără excepţie
mai devreme sau mai târziu este violarea prescripţiei privind curăţenia.
Ferenczi, 50 vorbeşte chiar despre o‖ morală sfincteriană‖ care reprezintă
începutul şi fundamentarea moralei adultului. Un criminal ce respinge duşmănos
orice cerinţă din afară este precum un copil aflat pe oala de noapte ce respinge
orice cerinţă din afară. Momentul în care un copil începe să-şi impună inhibiţia
eliminării este un pas decisiv către ajustarea lui la lumea exterioară, deoarece şi-a
creat o atenţie inhibitivă în cadrul personalităţii. Se dezvoltă un simţ justiţiar în
raport cu procesul biologic. Acest simţ justiţiar sau lipsa lui legat de formarea
deprinderilor igienice devine prototip pentru viitoarele restricţii ale vieţii
instinctuale a copilului şi o tulburare în această fază de dezvoltare poate servi drept
cauză a inadaptării sociale.
Complexul Oedip este un fapt psihodinamic fundamental, care produce
criminalitate dacă nu rezolvat în mod reuşit. Cel care-şi reprimă ostilitatea faţă de
tata îşi va redirecţiona agresivitatea în altă parte, ajungând la comiterea unor acte
violente

18
 Perioada latentă ce se încheie în pubertate iar dezvoltarea criminalului începe
să se diferenţieze de cea a persoanelor normale. În această perioadă viitorul individ
normal reuşeşte parţial în reprimarea tendinţei instinctive criminale şi stopează
exprimarea loc actuală, prin convertirea tendinţelor libidinale în forme acceptate
social, iar viitorul criminal eşuează în realizarea acestei adaptări.
Criminalitatea reprimată şi deci inconştientă a persoanei normale găseşte
câteva căi şu supape nepericuloase, cum ar fi visul, fantezia, simptoamele
nevrotice şi forme de comportament tranziţional, mai puţin lipsite de pericol –
duelul, boxul, corida şi ocazional exprimarea liberă a criminalităţii în război.
Descoperirea motivelor inconştiente e sarcina fundamentală a criminologiei –
anumite pattern-uri criminale sunt reflectarea simbolică a unei motivaţii
inconştiente – utilizarea unui pistol de către tâlhar reprezintă formarea unei reacţii
în sensul impotenţei masculine. Pistolul este considerat simbolul potenţei.
Spargerea uşii şi furtul – simbolul violului inconştient.
Psihodinamicii atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor
emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă, inferioritate. Pentru ei
devianţa sunt simptoame ale problemei emoţionale fundamentale.

Teorii psihosociale – cauzele devianţei sunt anumite achiziţii ce rezultă din

procesul interacţiunii şi învăţării sociale şi psihosociale.
Teoria controlului psihosocial – susţine că tendinţa indivizilor de a devia în
plan comportamental este relativ generală şi constantă, ceea ce înseamnă, că
aceştia se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă nu-s forţaţi şi susţinuţi în a
evita această tendinţă şi e necesar să se formeze structuri interne crimioinhibitive
care să prevină orice tendinţă deviantă şi infracţională (Hirschi, 69). Iar
mecanismul controlului social trebuie căutat în legăturile acestuia cu societatea:
dacă legăturile sunt puternice subiecţii în aceeaşi măsură se vor conforma normelor
sociale şi invers. Legăturile subiectului cu societatea au 3 elemente: 1. Ataşamentul
faţă de persoanele convenţionale – un mijloc major de acţiune criminoinhibitivă; 2.

19
Obligaţia faţă de comportamentele convenţionale – educaţie, slujbă, - scad
posibilităţile temporale şi energetice de angajare în activităţi deviante; 3.
Convingerea subiectului că trebuie să se subordoneze societăţii. Elementele nu
acţionează strict independent.
Teoria învăţării sociale – se accentuează legăturile dintre persoane şi mediu
pentru a identifica condiţiile în funcţie de care subiectul încalcă legea
(Patterson,1980). Practicile de creştere a copiilor pot fi influenţate, el învaţă
pattern-urile comportamentale adulte, valorile şi anxietăţile prin intermediul
observării experienţelor adultului. Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt
interinfluenţabile – fiecare produce schimbări în comportamentul celuilalt.
Ei văd pe copii ca fiind participanţi activi în propria lor socializare, susţinând
că delicvenţii sunt capabili să stabilească modele comportamentale ce pot fi urmate
de către alţii. Copii antisociali îşi educă părinţii în sensul încetării formulării
cerinţei.
Teoriile sunt mai ales Americane, sunt de orientare bahavioristă: mecanismul
principal de acţionare – condiţionarea instrumentală bazată pe întărirea reacţiei de
răspuns. Adică învăţarea nu poate avea loc dacă nu există un anumit fel de întărire,
ceva echivalent recompensei şi pedepsei – aşa învaţă o persoană să devină sau să
nu devină delincvent (Trasler)
Autorul folosind o procedură de antrenare şi formare prin care inhibă anumite
feluri de comportament definite drept criminale. La bază având experienţele cu
şobolanii pe care i-a învăţat teama de şocul electric şi i-a determinat astfel să nu se
atingă de hrană.. În acelaşi mod , susţine autorul, se învaţă aversiunea faţă de
criminalitate. Subiectul este condiţionat să resimte anxietatea în anticiparea
pedepsei, chiar dacă pedeapsa original folosită în condiţionare nu mai este
prezentă. Se mai subliniază, că nivelul de anxietate este în relaţie directă
proporţionalitate cu cantitatea de pedeapsă folosită în perioadele timpurii de
condiţionare. Adică persoanele predispuse la comportament criminal nu au fost
adecvat pedepsite pentru actele deviante în copilărie.

20
 Pentru o adecvată condiţionare socială Trasler, 62, enumeră următoarele
aspecte: 1. Eficienţa condiţionării sociale va depinde de forţa reacţiei
necondiţionate (anxietate) cu care este asociată. 2. Acolo unde există o relaţie
puternică de dependenţă între copil şi părinte sancţiunea retragerii aprobării va
evoca o intensă anxietate. 3. Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt relaţii de
dependenţă dacă ele sunt a)exclusive; b)afective; c) stabile.
Diferenţele în ceea ce priveşte metodele de condiţionare, diferenţele în
sensibilitatea şi atitudinile familiei faţă de crimă vor determina dacă va fi sau nu
predispus un individ la comportament deviant.

21
 1.2. Factorii care au determinat comportamentul delicvent.
Factorii interni şi externi;
a) factori interni, individuali și b)factori externi, sociali.
Factorii interni includ:
- disfuncţii cerebrale, relevate prin ECG – Kimura şi Nakazawa au găsit la
recediviştii minori mai frecvente undele theta; G. şi J.Verdeaux au găsit
caracteristici funcţionale care pot genera o întârziere de câţiva ani în maturizare
sau tulburări de ordin psihic.[12]
- deficienţe intelectuale - capacităţile intelectuale reduse îi împiedică mai ales în
anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor întreprinse.
- tulburări ale afectivităţii - maturizare afectivă insuficientă,lipsa autonomiei
afective ce duce la creşterea sugestibilităţii;insuficiența, instabilitatea și
labilitatea controlului afectiv cu reactivitate emoţională neadecvfată; dezvoltarea
slabă a emoţiilor şi sentimentelor superioare, inclusiv a celor morale. Aceste
caracteristici conduc la o evaluare inadecvată, la lipsa obiectivităţii faţă de sine şi
faţă de alţii, absenţa emoţiilor şi a înclinaţiilor altruiste şi simpatetice.
- Tulburările caracteriale semnifică: imaturizare caracteriologică
manifestată prin autocontrol insuficient, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea
greşelilor şi a actelor comise, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, opoziţie şi
respingere a normelor juridice şi morale, tendinţe egocentrice şi exacerbarea unor
valori și trebuinţe înguste, absenţa unor sentimente superioare sociale şi etico-
morale.
Factorii externi, sociali sunt reprezentați de:relaţiile familiale și eşecurile
privind integrarea şcolară.
Farrington (1997), prezintă date statistice, precum că 85% din cei ce fură şi
75% din cei ce săvârşesc agresiuni provin din familii dezintegrate, enumerînd o
serie de factori de risc ce interacţionează şi au diferite efecte cumulative [38]
(impulsivitatea, coeficentul de inteligenţă scăzut al părinților, metode de educaţie
inadecvate, părinţi condamnaţi). Studiile effectuate de către pedagogul rus
V.Pirojcov asupra delincvenţei juvenile arată că, în mare măsură, atmosfera din
22
familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a
afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea
unor acte asociale şi antisociale. Astfel, divorţul, care duce la dezorganizarea
familiei, poate contura serioase tulburări afective şi comportamentale ce conduc
la inadaptare socială, deasemenea conturînd anumite tulburări psihiatrice. Alţi
E.Davidescu, C.Perjan 2012) autori evidenţiază că principală sursă a agresivităţii
minorilor sunt modelele comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de
apartenenţă. A fost menţionat şi rolul autorităţii paterne, mai ales la vârsta
prepubertăţii şi pubertăţii. deseori, celincvenţiesi rareori (sau niciodată) au făcut
ceva împreună cu tatăl, posibil rareori l-au văzut, considerînd că nu sunt iubiţi de
el.
S-a constatat (Farrington 1997), că nu întotdeauna structura familiei se face
vinovată de apariţia conduitelor deviante ale copilului, ci marile ei „lipsuri”:
carenţa familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică şi morală.Există unele
familii, care, deşi sunt „organizate”, se caracterizează prin accentuate stări
conflictuale care pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe perioade diferite
de timp (de la forme simple – ceartă, neînţelegeri, contrazicerea ascuţită, refuzul
unor obligaţii conjugale sau familiale; până la cele complexe şi grave –
agresivitate fizică, alungare de la domiciliu, existenţa unor relaţii adulteriene
etc.). În situaţiile în care intensitatea, conţinutul, formă de manifestare şi frecvenţa
conflictelor intraconjugale şi intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă
valenţe dezorganizatoare în microgrupul familial, devenind simptome ale
„sindromului disfuncţional” familial. Conflictul conjugal patogen se
caracterizează prin capacitatea de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii
consorţilor, dezorganizând reacţiile, pattern-urile şi habitus-urile adaptive şi
împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale cuplului conjugal şi parental.
În aceste familii, copiii, datorită marii lor sensibilităţi, receptează şi trăiesc
deosebit de intens orice „eveniment” intervenit între părinţii lor.
„Coparticiparea” lor la certurile, neînţelegerile, conflictele şi violenţele

23
 manifestate în cadrul familiei le este totalmente nefavorabilă. Efectul principal al
relaţiilor conflictuale din familie asupra personalităţii copilului îl constituie
devalorizarea modelului parental, pierderea posibilităţii de identificare cu acest
model. Mai mult, modelul parental poate fi activ respins de către copil, devenind
„model negativ” care treptat poate duce la stimularea şi dezvoltarea agresivităţii
şi comportamentului antisocial.Familiile caracterizate printr-un potenţial
conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi
psihomoral (ex. alcoolism, promiscuitate, imoralitate) afectează mult maturizarea
psihologică şi psihosocială a copilului. Fuga de acasă a copilului, asociată cu
lipsa de supraveghere parentală, îl determină să adere la grupuri extrafamiliale cu
un mare potenţial delincvenţial.
Sheldon şi Eleanor Glueck (1960) au studiat familiile din care provin copiii
cu comportament delincvent, și au caracterizat factorii sociali ce ţin de educaţia
familială şi ponderea lor în producerea devianţei.[11]. Climatul familialeste
evidențiat drept formaţiune psihosocială principală și complexă, cuprinzând
ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini etc, ce
caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat (pozitiv sau
negativ) se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale ale părinţilor şi
achiziţiile comportamentale la nivelul personalităţii copilului(P Osterrieth, 1973,
[87].
Climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori:
(P. Osterrieth 1973)
 Modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere,
acordul său dezacordul faţă de anumite probleme etc);
 Sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme sau valori;
 Modul în care este perceput şi considerat copilul;
 Modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);
 Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
 Dinamica apariţiei unei stări tensionante şi conflictuale;

24
 Modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
 Gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii.
Climatul familial se diferențiază în hiperautoritar și hiperpermisiv.În
contextual celui hiperautoritar, atitudinea hiperautoritară poate fi adoptată de
unul dintre părinţi sau de ambii. E necesar de a diferenţia părinţii autoritari „bine
intenţionaţi” care au o anumită „concepţie pedagogică” de cei la care
autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică, şi cu un înalt potenţial
conflictual. Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii însoţite de
brutalitate, cu comenzi ferme pline de ameninţări, cu privaţiuni de tot felul îşi lasă
puternic amprenta asupra procesului de formare a personalităţii copilului. Părinţii
hiperseveri impun un regim de muncă pentru copilul lor care depăşeşte limitele de
toleranţă psihologică şi psihofiziologică a acestuia. Copilul este pus mereu în faţa
unui volum mare de sarcini pentru a putea realiza cât mai repede acele achiziţii
care să corespundă întru totul aşteptărilor părinteşti. Menţinerea copilului într-un
climat hipersever determină modificări serioase în latura atitudinal-relaţională a
personalităţii: apare apatia, indiferenţa accentuată faţă de ceea ce trebuie să
întreprindă sau faţă de relaţionarea cu cei din jur, atitudini de protest şi revoltă
chiar faţă de noile influenţe exercitate asupra sa ca urmare a unei suite de
frustraţii acumulate în timp.
În faţa părintelui hiperautoritar copilul nu are o altă alternativă decât
supunerea oarbă, la agresivitate şi ostilitate copilul nu răspunde direct în raport
cu părintele agresor, ci indirect, prin atitudinile şi chiar acţiunile agresive
orientate către alţii. Autorul K.Wolf [13]arată că un copil care se simte frustrat de
dragostea paternă, se simte respins de tatăl său şi care adesea este maltratat de
acesta, va învăţa modul de a reacţiona agresiv, dar obiectul agresivităţii sale va fi
nu numai persoana tatălui său, ci toţi deţinătorii autorităţii (şcolare, a ordinii
publice etc.).
Părinţiihiperpermisividepun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja
într-o manieră exagerată, lipsindu-l pe copil de posibilitatea de a-şi încerca

25
„forţele proprii”. Cercetările (Rădulescu) au depistat o atitudine superprotectoare
şi excesiv de afectuoasă din partea mamelor la 40-45% dintre delincvenţii minori,
iar din partea tatălui – la 30% dintre aceştia.Consecinţa imediată a unei
asemenea educaţii este detaşarea imaginii de sine a copilului de posibilităţile lui
reale. Se pot contura atitudini de îngâmfare, exacerbare a eului, de supraevaluare
a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi
părerile în mod dominator.
Eşecurile privind adaptarea şi integrarea şcolară a copilului se analizează
prin prisma a doi indicatori (Rădulescu): a) randamentul şcolar (note, medii,
rezultate) şi b) gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie, interese, atitudini
pozitive faţă de viaţa şcolară). Copiii inadaptaţi şcolar intră în categoria „copiilor
problemă”, care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerinţele şi activităţile
şcolare.
V.Dragomirescu (1966) a constatat că din 210 delincvenţi minori, 54% au
absolvit pînă la 4 clase, 60% au repetat cel puţin o clasă, iar majoritatea din ei au
fregventat cel puţin 2 şcoli, 75% au manifestat indiferenţă sau chiar repulsie faţă
de şcoală, având note slabe la toate disciplinele școlare.[37]

26
1.3. Clasificarea devianţei. Delicvenţa Juvenilă, ca formă a devianţei.

Mai mulţi autori, cum ar fi I.Con, F.Alexander şi B.Staub, Zaharov, A.Berge,

Giscenco, Almazov, Mendelevici ş.a. propun propriul model de clasificare,
tipologie şi descriere a comportamentelor deviante. Generalizând modelele
propuse de autorii mai sus menţionaţi putem include în categoria
comportamentului deviant următoarele forme comportamentale:

1.Comportamente ce se abat de la normele juridice: delicvenţa juvenilă,

infracţiunile.
2.Comportamente adictive: alcoolismul, narcomania, ghemblingul, dependenţa de
calculator, aderarea la cultele distructive, ş.a.
3.Comportamente ce au la bază o patologie psihică: psihopatiile, psihozele,
nevrozele, accentuări de caracter.
4.Comportament în baza supradotării.
5.Formele clinice ale devianţei : agresivitatea, violenţa, suicidul, comportamentul
sexual deviant, comportamentul amoral.

Delincvenţa juvenilă se referă la ansamblul abaterilor şi încălcărilor de

norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minorii în vârstă de până la 18
ani.

Reforma penală din ultimii ani (ce se datorează în special amnistierii din 2008,
dar şi la modificările operate în legislația penală prin care au fost introduse
alternative la detenție, cum ar fi munca în folosul comunității, amendă pentru
părinţi etc.) a dus la, scăderea considerabilă a numărului de minori din detenție,
dar a majorat numărul lor în sistemul de probaţiune.

Una din condiţiile de bază a reformelor penale este şi prevenirea

comportamentului infracţional la tinerii ce se află în conflict cu legea, prin

27
studierea profilului psihologic a delicvenţilor juvenili şi prin pregătirea unor
programe de reintegrare în societate.

Profilul psihologic al delicventului juvenil. Criza de originalitate îl va împinge

pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzaţii tari, să şocheze,
provocând la rândul său senzaţii similare anturajului şi părinţilor.
Delicvenţii juvenili sunt ostili la dialog, răspund vag şi lacunar, comunică greu
şi monosilabic, folosesc un limbaj argotic pentru a-şi ascunde abilităţile verbale
sărace.
La delicvenţii juvenili sunt slab dezvoltate operaţiile de gîndire, în special cele
de sinteză şi sistematizare şi toate structurile superioare ale gândirii sunt întârziate,
ei neputând interpreta în mod critic realitatea, conştientizând doar parţial
importanţa majoră a sferelor vieţii şi activităţii sociale.
El nu-şi poate formula explicit unele întrebări de esenţă asupra locului şi menirii
propriei persoane, autoreflexia şi autoanaliza care sunt specifice acestei vârste sunt
distorsionate.
De asemenea, la delicventul juvenil apare o fantezie debordantă, el
disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginaţie.
Memoria este puternic colorată emoţional, memoria afectivă este mai dezvoltată
în raport cu cea verbală şi motrică. Tulburările de percepţie spaţială şi temporală
determină înregistrarea şi fixarea incorectă a dimensiunilor spaţio-temporale. La ei
prevalează memoria de durată.
În ceea ce priveşte învăţarea la care apelează adolescentul cu comportament
deviant se bazează pe copierea conduitelor negative ale celor din anturajul său
infracţional.
Din cauza inadaptării şcolare, ei înregistrează performanţe slabe la obiectele
teoretice din şcoală. Conflictele motivaţionale care determină minciuna de
justificare (de motivaţie, de apărare şi cea de vanitate) apar foarte des la aceşti
adolescenţi, nivelul de aspiraţie fiind scăzut. Delicvenţii juvenili manifestă un

28
autocontrol slab voluntar ce generează laşitate, disimulare, tentaţie vicioasă către
alcool, droguri, distracţii, adoră falşii eroi, în lipsa unora reali, demni.
De obicei, adolescentul delicvent nu posedă deprinderi igienico-sanitare, de
comportare civilizată, de planificare şi disciplinare a activităţii proprii, de
relaţionare socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare: ticuri frecvente
în coordonarea mişcărilor, gestică şi expresie, dificultăţi în perceperea şi aprecierea
rapidă şi precisă a stimulilor, în distingerea culorilor,mirosurilor şi gusturilor.
În general sunt greu educabili, delicvenţii juvenili cu un tip de temperament
extravert, adolescenţii devianţ prezintă şi lacune în formarea deprinderilor
intelectuale din cauza abandonului şcolar. Subiecţii introvertiţi, sunt uşor
condiţionabili, achiziţionează cu uşurinţă deprinderi şi obişnuinţe imorale din
mediile pe care le frecventează. Aceste deprinderi tind să devină obişnuinţe
negative (vagabondaj, furt, agresivitate, violenţă), transformându-se, prin
dependenţă, în trebuinţe interioare.
Există adolescenţi cu comportamente delicvente care au intelect de limită,
dar şi adolescenţi cu un coeficient de inteligenţă peste medie sau superior. În
perioada actuală, s-a constatat o creştere a nivelului de inteligenţă a delincvenţilor
minori demonstrată de operarea după strategii complexe –
copiind modele din mass-media. Problematizarea în raport cu realitatea se
dovedeşte greoaie, superficială, întrucât la adolescentul deviant meditaţia asupra
valorilor autentice este înlocuită cu acceptarea facilă a unor valori false.
La delicvenţii juvenili pendularea între introversie şi extraversie creează
aparenta instabilitate temperamentală care îşi pune amprenta pe toate actele de
conduită:
impulsivitatea, entuziasmul debordant urmat de inhibiţie şi apatie prelungită,
explozia de energie şi de afect, care se consumă ducând la epuizare, indispoziţie. În
post-adolescenţă se stabilizează trăsăturile temperamentale individuale şi se
recunoaşte unanim extraversia ca predispozantă pentru abaterile de conduită.

29
 În plan aptitudinal, adolescentul deviant posedă toată gama de înzestrări:
simple-complexe, generale-specifice. Cultivate inegal sau deloc, acestea se află în
germene şi îl ajută să îşi valorifice înclinaţiile native, nu rareori în sens negativ,
antisocial. Frecvent, adolescenţii devianţi dovedesc aptitudini sportive, artistice, de
integrare în grupul social restrâns, în care pot ocupa chiar statutul de lider.
Implicarea în anumite genuri de delicte impune antrenarea unor aptitudini cu
caracter complex de natură intelectuală, tehnică, mecanică. Posesia acestor
aptitudini îi asigură dobândirea independenţei, autonomiei personale, prin
asumarea de responsabilităţi (în plan social, comunitar sau în plan marginal,
subgrupal, în cazul devianţei). Fiind deseori lipsit de orientare/consiliere şcolară şi
profesională adecvată, adolescentul cu probleme de conduită nu conştientizează
posibilităţile lui aptitudinale.
Atitudinile delicventului juvenil (faţă de sine şi faţă de oameni, faţă de muncă
şi faţă de valorile sociale) reflectă o imaturitate caracterologică ilustrată prin:
autocontrol insuficient;impulsivitate şi agresivitate în plan verbal şi faptic,
simţindu-se neglijat şi persecutat; subestimarea greşelilor şi actelor antisociale
comise; indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, trăind pe seama altora ca
parazit social; nonconformism acut; respingerea societăţii în ansamblu, percepţie
falsă asupra rolului său social actual şi viitor, deci dificultăţi de integrare socială;
indiferenţă /repulsie faţă de şcoală; înclinat spre lăudăroşenie şi minciună; carenţe
în a se disciplina; o ţinută neglijentă, neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării
valorilor (sociale); confuzia valorilor morale; atitudini uimitoare, decepţionante,
îngrijorătoare (care adesea dispar după criză); solidaritatea între membrii grupului;
setea de aventură şi afirmare pentru a-şi cuceri faima cu orice preţ; lipsa de cultură;
succesiune de autoaprecieri contradictorii (supraestimarea alternează cu
subestimarea); nevoia de autoanaliză pentru a-şi defini conţinutul şi opinia despre
sine; insistenta căutare de modele; permanenta comparare şi raportare la alţii
pentru a-şi determina măsura propriei valori; lipsă de idealuri, frustraţie
educaţională; atitudinea de opoziţie faţă de universul adulţilor.

30
 Considerăm că această derulare de informaţii poate oglindi semnificativ
personalitatea adolescenţilor aflaţi în derivă şi sugera soluţii şi metode preventive.
Dacă ne referim la reuşita şcolară, atunci putem menţiona, că delicvenţii
juvenili înregistrează performanţe slabe la obiectele teoretice din şcoală.
Conflictele motivaţionale care determină minciuna de justificare (de motivaţie, de
apărare şi cea devanitate) apare foarte des la aceşti adolescenţi, scăzînd nivelul de
aspiraţie. Ei au un slab control voluntar generat de laşitate, disimulare, tentaţie
vicioasă către alcool, droguri, distracţii cărora nu le poate rezista, adoră falşii eroi,
în lipsa unora reali, demni.
De obicei, adolescentul delicvent nu posedă deprinderi igienico-sanitare, de
comportare civilizată, de planificare şi disciplinare a activităţii proprii, de
relaţionare socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare: ticuri frecvente în
coordonarea mişcărilor, gestică şi expresie, dificultăţi în
perceperea şi aprecierea rapidă şi precisă a stimulilor, în distingerea culorilor,
mirosurilor şi gusturilor.
În general sunt greu educabili, minorii cu un tip de temperament extravert, care
prezintă lacune în formarea deprinderilor intelectuale din cauza abandonului
şcolar. Subiecţii introvertiţi, sunt uşor condiţionabili, achiziţionează cu uşurinţă
deprinderi şi obişnuinţe imorale din
mediile pe care le frecventează. Aceste deprinderi tind să devină obişnuinţe
negative (vagabondaj,furt, agresivitate, violenţă), transformându-se, prin
dependenţă, în trebuinţe interioare.
În perioada actuală, s-a constatat o creştere a
nivelului de inteligenţă a delincvenţilor minori demonstrată de operarea după
strategii complexe –copiind modele din mass-media. Problematizarea în raport cu
realitatea se dovedeşte greoaie,superficială, întrucât la adolescentul deviant
meditaţia asupra valorilor autentice este înlocuită cu
acceptarea facilă a unor valori false.
La delicvenţii juvenili pendularea între introversie şi extraversie creează

31
aparenta instabilitate temperamentală care îşi pune amprenta pe toate actele de
conduită:impulsivitatea, entuziasmul debordant urmat de inhibiţie şi apatie
prelungită, explozia de energie şi de afect, care se consumă ducând la epuizare,
indispoziţie. În post-adolescenţă se stabilizează trăsăturile temperamentale
individuale şi se recunoaşte unanim extraversia ca predispozantă pentru abaterile
de conduită.
În plan aptitudinal, delicventul juvenil posedă toată gama de înzestrări: simple-
complexe, generale-specifice cultivate inegal, acestea îi ajută să îşi valorifice
înclinaţiile native, nu rareori în sens negativ, antisocial. Cel mai frecvent,
adolescenţii juvenili manifestă aptitudini sportive, artistice, de integrare în grupul
social restrâns, în care pot ocupa chiar statutul de lider. Implicarea în anumite
genuri de delicte impune antrenarea unor aptitudini cu caracter complex de natură
intelectuală, tehnică, mecanică. Posesia acestor aptitudini îi asigură dobândirea
independenţei, autonomiei personale, prin asumarea de responsabilităţi (în plan
social, comunitar sau în plan marginal, subgrupal, în cazul devianţei). Fiind deseori
lipsit de orientare/consiliere şcolară şi profesională adecvată, adolescentul cu
probleme de conduită nu conştientizează posibilităţile lui aptitudinale. Atitudinile
delicventului juvenil (faţă de sine şi faţă de oameni, faţă de muncă şi faţă de
valorile sociale) reflectă o imaturitate caracterologică ilustrată prin: autocontrol
insuficient;
impulsivitate şi agresivitate în plan verbal şi faptic, simţindu-se neglijat şi
persecutat; subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise; indolenţă,
indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, trăind pe seama altora ca parazit social;
nonconformism acut; respingerea societăţii în ansamblu, percepţie falsă asupra
rolului său social actual şi viitor, deci dificultăţi de integrare socială;indiferenţă
/repulsie faţă de şcoală; înclinat spre lăudăroşenie şi minciună; carenţe în a se
disciplina; o ţinută neglijentă, neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării valorilor
(sociale); confuzia valorilor morale;atitudini uimitoare, decepţionante,
îngrijorătoare (care adesea dispar după criză); solidaritatea întremembrii grupului;

32
setea de aventură şi afirmare pentru a-şi cuceri faima cu orice preţ; lipsa de cultură;
succesiune de autoaprecieri contradictorii (supraestimarea alternează cu
subestimarea);
nevoia de autoanaliză pentru a-şi defini conţinutul şi opinia despre sine; insistenta
căutare de modele; permanenta comparare şi raportare la alţii pentru a-şi determina
măsura propriei valori; lipsă de idealuri, frustraţie educaţională; atitudinea de
opoziţie faţă de universul adulţilor.
Considerăm că această derulare de informaţii poate oglindi semnificativ
personalitatea adolescenţilor aflaţi în derivă şi sugera soluţii şi metode preventive.

33
Capitolul II Evaluarea riscului și necesităților minorilor aflați în
probațiune şi întocmirea „Planului Individual”.
2.1 Evaluarea riscului și necesitățilorERN.,şi a factorilor de risc
criminali a minorilor, manifestaţi în diverse domenii:

Evaluarea riscului și necesităților minorilor aflați în probațiune

În contextul situației criminogene în rîndul minorilor apare necesitatea de a efectua

măsuri de rigoare în activitatea probațiunii juvenile. Examinarea consecințelor
executării pedepsei cu incisoare aduc la aceea că prezența în stare de izolare de
sociaetate a minorilor, crește numărul de persoane cu un comportament mai mult
negativ decît corecțional. Mai mult ca atît crește criminalitatea juvenilă din motive
de probleme sociale, psihologice; medicale și insuficiența soluționării acestor
probleme. Dar există și problema implicării în viața criminală a minorilor de către
persoane adulte(....Iniţiativa implicării a minoriilor de către adulţi în viaţa
criminală şi în subcultura infracţională vine cu scopul de a exploata aceşti tineri
în procesele de hoţie. Totodată participarea la subcultură, îşi lasă o amprentă
negativă asupra personalităţii minorului, deoarece el este impus să adopte un set
de reguli sau norme de conduită, care sunt în relaţie de contradicţie cu normele şi
valorile prosociale.
În acest fel, putem afirma că procesul de resocializare este mijlocit de influienţa a
două categorii de factori: pe de o parte, parveniţi din mediul social, care sunt
promovaţi de colaboratoriide poliţie şia colaboratorilor instituţiilor penitenciare,
mijloacele mass-media, familie etc., pe de altă parte, subcultura criminală adânc
înrădăcinată în mediile penitenciare din RM. Reieşind din rezultatele cercetărilor,
este important de subliniat, că inluienţa subculturii penitenciare asupra
comportamentului individual şi de grup este mai intensă şi mai puternică, decât
influienţa organizaţiilor formale şi a instituţiilor sociale. Crearea acestor grupuri

34
se bazează pe anumite principii de compatibilitate psihologică, interese, vârstă,
orientare valorică, teritoriu. Deseori aderarea la aceste grupuri se datorează unei
presiuni psihologice sau este dictată de tendinţa de a domina asupra celorlalţi
infractori. Cea din urmă tendinţă se întâlneşte mai frecvent în rândurile tinerilor,
care au viziuni antisociale sau cariera infracţională îşi are debutul de la o vârstă
timpurie.
........subcultura). În acest contex apare necesitatea de a crea și implementa
noi forme și instrumente de lucru cu minorii și în special de a crea condiții de
corecție a comportamentului infracțional în afara penitenciarului. Este important de
planificat corect lucrul atît în cazul aplicării pedepsei cu închisoare, atît și celor
neprivative de libertate și postdetenție.
Justiția juvenilă dă posibilitate de efectuat o intervenție individuală, către

fiecare minor, atăt la etapa presentențială, atît și la etapa de executare a pedepsei,

indiferent de forma și perioada. Aceasta balansează dintre supraveghere și

intervenție. Scopul acestei intervenți este preîntîmpinarea săvîrșiri de noi

infracțiuni și asitența în resocializarea minorului. Concomitent , criteriul nivelului

de supraveghere poate fi stabilit ca riscul săvirșiri de noi infracțiuni, care poate fi

numit ca „Menegement de caz‖. Mеnegement de caz prezintă o abordare de

evaluare bine coordonată, concentrată și flexibilă. Acesta include toate serviciile

disponibile, în jurul minorului, care pot fi adaptate pentru a satisface nevoile

minorului pentru resocializare și reabilitare. Management de caz este un ghid

pentru intervenție, concepute pentru a reduce riscul recidivei și de a oferi asitență

de înaltă calitate prin planificare și acordare a acestei asitențe1.

1
Andrews D.A. Bonta J. Hoge R.D. Criminal Justice and Behavior. Ottawa, 1990

35
 Ca instrument principal pentru a efectua management de caz poate fi aplicată
metodă evaluării riscului de a comite repetat infracțiuni ”Evaluarea riscului și
nevoilor" (ERN). Această metodă permite de a evalua exact caracteristicile și
nevoile minorului care, în urma cercetărilor științifice este direct legată de
probabilitatea recidivei.
Utilizarea și punerea în aplicare a rezultatelor acestuia se efectuează în
conformitate cu cele trei principii de intervenție2 .
Principiul de risc,care stabilește dependența direct proporțională dintre
nivelul riscului comiterii infracțiunii repetate și intensitate de supraveghere.
Principiul de nevoi, care determină corespunderea serviciilor prestate și
nevoilor criminogene. După nevoile criminogene putem înțelege acele nevoi ale
minorului, satisfacerea cărora a cauzat infracțiune.(factorii interni şi externi[[[[[ O
schimbare al acestor nevoi sau formarea la minor a poziției de a realiza nevoile în
direcția prosocială.
Principiul de reactivitate,care presupune concordanța dintre posibilitățile de
viață cu acțiunile de asistență.Utilizarea ERNpermite nu numai de a determina
gradul de risc a recidivei, dar și de a evidenția acele nevoi, satisfacerea cărora va
ajuta la resocializare.

ERN tot odată analizează factorii de risc criminali a minorilor(factorii interni

şi externi), manifestateîn următoarele domenii:

• experiență criminală (trecutei și prezentei infracțiuni,

vîrsta de cînd a început să săvîrşească infracţiuni. Copii pot comite aceleași
gen de acțiuni, inclusiv criminale ca și adulții. Adler descrie cazul unei fete de 4
ani, ce suferă de debilitate. Oligofrenie, care o împingea n râpă pe altă fată,
dorind să-i ia păpușa.

36
St. Cebotari menţionează, că furtul pentru minori la început este o modalitate de
a supraviețui ,încă din fragedă copilărie de 7-8 ani faptele lor nu sunt luate în
serios iar furtul este tolerat ca mai târziu această să servească ca prima treaptă
a criminalităţii, statistica ne arată ca în anul 2014 minorii cel mai frecvent sunt
implicați în săvârşirea furturilor,cu o pondere de 76,2 %,ca mai apoi pe la
vârsta de 18-25 ani să devină o adevărată afacere, ce aduce un venit mult mai
mare și mai ușor de dobândit decât un job lucrat la stat. Cifrele vorbesc de la
sine, 23,8 % de infractori care au atins majoratul astăzi își ispăşesc ședința din
cauza furtului.
);
• circumstanțele familiale;( Farrington (1997, prezintă date statistice, precum că
85% din cei ce fură şi 75% din cei ce săvârşesc agresiuni provin din familii
dezintegrate, enumerînd o serie de factori de risc ce interacţionează şi au diferite
efecte cumulative [38] (impulsivitatea, coeficentul de inteligenţă scăzut al
părinților, metode de educaţie inadecvate, părinţi condamnaţi). Studiile autorului
asupra delincvenţei juvenile arată că, în mare măsură, atmosfera din familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunii
acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte
asociale şi antisociale. Date statistice ale Ministerului Afacerilor Interne arată că
pe parcursul primului trimestru al anului 2015, au fost săvârşite 169 de infracţiuni
la care au participat 253 de copii. 103 dintre aceştia au fost traşi la răspundere
penală. Statutul social al copiilor implicaţi în comiterea infracţiunilor arată că 50
sunt din categoria celor rămaşi fără îngrijirea unuia sau a ambilor părinţi (aceştia
fiind plecaţi la muncă peste hotare), dintre care: 34 – fără îngrijirea unui părinte,
iar 16 – fără îngrijirea ambilor părinţi, scrie Jurnal de Chişinău.
• studiile și ocupația; (V.Dragomirescu (1966) a constatat că din 210
delincvenţi minori, 54% au absolvit pînă la 4 clase, 60% au repetat cel puţin o
clasă, iar majoritatea din ei au fregventat cel puţin 2 şcoli, 75% au manifestat
indiferenţă sau chiar repulsie faţă de şcoală, având note slabe la toate disciplinele

37
școlare. Acest fenomen ne vorbeşte despre faptul că majoritatea delicvenţilor
juvenili sunt inadaptaţi şcolar.
În accepţiunea psihologului D. Manesse, inadaptarea şcolară este
considerată o „noţiune foarte extinsă, care acoperă toate cazurile în care un
copil nu este în armonie cu normele din mediul şcolar, datorită deficienţelor
intelectuale sau tulburărilor psihice, mentale sau afective. Este evident că
obligaţia şcolară şi durata sa crescută, ca şi caracterul relativ uniform al
comportamentelor sociale şi intelectuale impuse de şcoală, fac ca, la nivelul
masei de elevi, să apară diferite categorii care nu pot să se conformeze
exigenţelor mediului”.
Prin inadaptare socială cercetătorul J. Selosse defineşte „ansamblul
rezistenţelor şi dificultăţilor de integrare şi de participare la sistemele sociale, la
obligaţiile convieţuirii în societate”. Totodată, autorul susţine că evaluarea
inadaptării sociale se bazează pe o judecată privind comportamentele în raport
cu valorile pe care un grup social sau un evaluator le atribuie diferitelor forme
de inserţie socială; vizează normele, regulile stabilite în grup, dar şi natura
interacţiunilor, statutul pe care individul evaluat îl ocupă în mediul respectiv .
Din perspectiva Lexiconului pedagogic, inadaptarea şcolară reprezintă
ansamblul de dificultăţi ale adaptării unor copii la cerinţele vieţii şcolare, de
greutăţi în integrarea lor în grupul şcolar, care se pot datora unor deficienţe
senzoriale, retardului intelectual, unor tulburări afective şi de comportament,
mediului social din care provine elevul [17, p.155].
În opinia cercetătoarei Овчарова Р.В., inadaptarea şcolară reprezintă
formarea mecanismelor neadecvate adaptării copilului la mediul şcolar, sub
forma dereglării procesului de învăţămînt şi a comportamentului, a relaţiilor
conflictuale, a frecventelor îmbolnăviri şi reacţii psihogene, a nivelului sporit de
anxietate şi imaginea de sine scăzută [21, p.236].
Cauzele şi formele inadaptării şcolare sunt multiple dat fiind faptul că, la fel
ca în celelalte planuri ale existenţei sale, şi în plan şcolar „indivizii sau grupurile
sunt în interacţiune constantă şi într-o tranzacţie continuă, în timp, cu părţile
mediului social. Persoanele sunt influenţate de contextele lor de viaţă, dar nu ca
elemente pasive, ci ca agenţi activi care îşi aleg zonele de mediu în care să intre
sau să iasă, care au capacitatea de a influenţa acele părţi ale mediului cu care
sunt în contact, care contribuie la modelarea setting-urilor şi a sistemelor
sociale pentru sine şi pentru alţii” [19, p.59].
Analiza conţinuturilor anterior prezentate permite formularea următoarei
concluzii: aflat în relaţie de antiteză, fenomenul de inadaptarea şcolară este

38
 opusul procesului de adaptare şcolară şi desemnează toate cazurile în care un
copil nu este în armonie cu normele din mediul şcolar.
Cercetătorii P.Golu, E.Verza, M.Zlate vorbesc despre existenţa dificultăţilor
multiple de adaptare şcolară, generate de o serie de factori:
 o bază psiho-fiziologică precară a elevilor (instabilitate neuro-psihică),
 fixaţiile şi conflictele afective de sorginte socio-familială (încăpăţînare,
negativism),
 particularităţile mediului şcolar (sarcini de învăţare dificile, cadre didactice
fără experienţă, clase suprapopulate) [5, p.108].
În accepţiunea autorului A. Moisin, cauzele inadaptării copiilor de 6-7 ani
la activitatea şcolară vizează:
 capacitatea redusă sau temporară de învăţare;
 dezorganizarea familiei;
 deficienţele fizice, de ordin medical sau blocaje psihice temporare;
 numărul mare de subiecţi în clasă;
 lipsa de interes a învăţătorului de a-i solicita mai des pe copiii inadaptaţi;
 lipsa de preocupare a părinţilor pentru a-i determina pe copii să-şi facă temele
sau de a-i verifica sistematic;
 particularităţile vîrstei copiilor de 6-7 ani [11, p. 102].
Mutaţiile bruşte care acompaniază noua vîrstă în desfăşurarea copilăriei,
mutaţii ce se petrec sub acţiunea sistematică a mediului şcolar, care aduce cu
sine noi cunoştinţe, noi tehnici intelectuale, noi exigenţe şi îndatoriri, i-au
determinat pe specialişti să vorbească de şocul şcolarizării, pe care l-au
asemănat cu cel al naşterii sau al debutului pubertăţii. Noul mediu social,
obositor dar şi de temut, provoacă nu rareori copilului de 6-7 ani o frică
paralizantă. De aici importanţa deosebită a socializării prin grădiniţă, care,
interpusă între familie şi şcoală contribuie la atenuarea şocului începutului de
şcoală. Ea îl obişnuieşte pe copil cu viaţa socială în afara căminului familial,
conservînd însă ceva din căldura proprie acestuia şi evitînd rigorile
disciplinelor ce decurg din programul şi orarul şcolar.
Ca indicatori ai inadaptării, relevanţi sunt următorii:
● sentimentul inferiorităţii, efortul sporit pentru perfecţiune şi superioritate
care determină un comportament egoist, contrar comportamentului cooperant
de concesii mutuale specifice intereselor sociale (A.Adler - psihologia
individuală);
● manifestarea comportamentelor dezaprobate de cei jur (Psihologia
behavioristă);
39
● discrepanţa între imaginea de sine şi realitate, confuzia în ce priveşte propria
identitate, care se exprimă în sentimentul propriei vulnerabilităţi şi anxietate
(C.Rogers - psihologia umanistă );
● sentimente de vinovăţie şi neacceptare de sine (J.R.Havighurst, B.Neugarten);
● credinţe iraţionale despre sine şi despre relaţiile cu cei din jur care produc o
serie de tulburări afective (Ellis – teoria reţional-emotivă);
● absenţa sentimentului propriei identităţi şi al apartenenţei la grup,
trăirea dramatică a izolării, hipercriticismul, frustrarea, eforturile exagerate
pentru a primi afecţiune şi a fi valorizat (Glasser, Stone, Bradley) [apud 14,
p.178]. Aceste comportamente care semnalează inadaptarea subiecţilor în
plan

• relațiile cu colegii (Conflictele individuale în cadrul clasei de elevi, sunt

determinate de apariţia unor stări de tensiune între membrii grupului de
elevi, ca urmare a competiţiei acerbe, a conflictelor de interese dintre elevi şi
conduc la crearea unor microgrupuri şi perechi de elevi ce comunică doar în
mediul nou format, izolîndu-se de restul clasei de elevi. Majoritatea
infracţiunilor se săvîrşesc în grup sub influenţa liderilor neformali.)
• abuzul de substanțe;( Informatiile statistice referitoare la consumul de
droguri releva faptul ca cele mai afecate sunt persoanele cuprinse in intervalul de
varsta 16-25 ani (adolescenti, post-adolescenti si tineri).
Consumul de alcool a devenit una dintre cele mai acute probleme ale
societatii contemporane.
Experientele de limită, situate la granita celor acceptate de societate, sunt
foarte tentante pentru tineri, deoarece il ajuta sa-si testeze mai bine limitele si
posibilitatile.
Dorinta de afirmare, teribilismul specific varstei, imitatia, curiozitatea,
nevoia de apartenenta la un grup, sunt doar cauzele care conduc la consumul de
droguri, in general, si alcool, in mod special.
Lipsa drogurilor, datorata institutionalizarii, poate declansa doua tipuri
specifice de comportament :
40
1. comportament agresiv, 2.comp. depresiv
Majoritatea oamenilor nu sunt bine informati despre efectele diferitelor
droguri, existand multa confuzie si informatii gresite in acest domeniu. A dispune
de informatii adecvate poate ajuta la intelegerea corecta a acestui fenomen.
Nu exista droguri puternice sau usoare, bune sau rele, deoarece pana la
urma toate dau dependenta, iar aceasta nu e niciodata usoara.
Se spune ca marijuana nu ar fi mai rea decat alcoolul sau tutunul. In
realitate insa, marijuana este foarte periculoasa, intrucat ea este solubila in grasime,
ceea ce inseamna ca elementele sale psihoactive se fixeaza in partile grase ale
corpului (de obicei creier si organe genitale). O tigareta de marijuana contine mai
multi agenti producatori de cancer, decat cea mai puternica tigareta de tutun.
Se spune ca doar indivizii slabi ajung dependenti de droguri, insa
studiile au dovedit ca toxicomanii provin din aproape toate categoriile sociale si
domeniile de activitate.
Se spune ca abuzul de droguri este « o crima fara victime », deoarece il
vatama doar pe cel care le consuma, dar in realitate, toxicomanul ne este singura
persoana care sufera. Consecintele consumului de droguri se rasfrang si asupra
familiei, a prietenilor si a intregii societati.

• organizarea de activități de agrement; celea care la moment sunt organizate în

colaborare cu ONG-urile.

• caracteristici de personalitate;( Studiind diferite categorii de infractori

Dragomirescu, Iablonskyi sub aspectul particularităţilor psihologice, au reuşit să
se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor
care încalcă în mod frecvent legea:instabilitate emotiv-acţională, inadaptare
şocială,sensibilitate ridicată,duplicitate comportamentală,imaturitate
intelectuală,imaturitate afetivă,frustrare,complexe de inferioritate, egocentrism,
agresivitate,indiferenţă afectivă.

41
 Instabilitatea emotiv-acţională este o trăsătură esenţială a personalităţii
dizarmonic structurată a infractorului adult său minor, o latură unde traumatizarea
personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor
care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a
autocontrolului afectiv, slabă dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare,
îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de
autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate fata de sine şi fata de
alţii.
Inadaptarea şcolară și socială generează atitudini antisociale, rezultate din
influențenegative de mediu, ce succed în înrădăcinarea unor deprinderi și
obișnuințe negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,
conducând la reacţii atipice,devianță şi infracţiune.
Sensibilitate ridicată laanumiţi excitanţi din ambianță care stimulează reacţii
atipicecomportamentale deoarece îi lipsește de inhibiţia, proces elaborat pe linie
social. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la
mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
Duplicitatea comportamentală.este a doua lui natură, care nu se maschează
numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul
omului corect, cinstit, este conştient de caracterul socialmente distructiv al actului
infracţional. Necesitatea tăinuirii, a "vieţii duble", îi formează infractorului
deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.
Imaturitatea intelectuală constă în incapacitatea infractorului de a prevedea
pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale, înseamnă o capacitate redusă
de a stabili un raport raţional intre cost-beneficii în proiectarea şi efectuarea unui
act infracţional, comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe
minime față de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.
Imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate,
predominând principiul placerii în raport cu cel al realităţii, la comportamente

42
infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor avantaje imediate,
minore şi uneori nesemnificative. Imaturitatea afectivă asociata cu imaturitatea
intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu
urmări deosebit de grave.
Frustrareaapare cînd infractoruleste privat de unele drepturi, recompense,
satisfacţii. Ea este resimţita în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criza care
dezorganizează, pentru momentactivitatea corticală de coordonare a acţiunilor,
surescitînd subcortexul. Infractorii puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe
moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu
urmări antisociale grave.
Complexul de inferioritateincită adesea la comportamente compensatorii, iar
în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi;
când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi
chiar despotic, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în
loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulență.
Agresivitateaapare când individul este împiedicat să-şi satisfacădorinţele şi se
manifesta printr-un comportament violent şi distructiv, canalizat spre alții. J.Pinatel
distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazionala şi profesională. Prima se
caracterizează prin spontaneitate şi violență, fiind des întâlnită în crimele
pasionale, a doua se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se
relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv
în mod deliberat, conştient.
Indiferenţa afectivăeste strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de
insensibilitate morală,caracterizată prin incapacitatea de a înţelege durerile şi
nevoile celorlalţi, prin satisfacţia resimţita fata de durerile altora. Ea se formează
de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carențe ale procesului
socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a
structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei

43
microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de
inhibare emoţională, ceea ce explica atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt
comise o serie de infracţiuni de o violentă extremă. Legătura strânsă dintre
indiferenta afectivă şi egocentrism consta în faptul că infractorului îi este străin
sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
Aceste componente ale personalităţii infracționale se pot întâlni şi la celelalte
persoane (neinfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale
personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la infractori, nu sunt orientate
spre infracţionalitate.
Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă,
infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială
susţinută. Această incapacitate este dublată de dispreţul faţă de muncă, de
atitudinea negativă faţă de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu
se poate spune însă ca această atitudine este generată de deficienţe ale voinţei.
Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lor se îndreaptă
spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea
negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai
consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de
sine, o continua stare de irascibilitate. Aceasta nelinişte alimentează tendinţa,
elaborată în cursul vieţii lor spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte
mult deoarece le favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul
activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori
sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp o specializare
superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativă a infractorilor.
Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoaştem că este vorba, în cea mai
mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv
fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate,
inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebită ce se dobândeşte pe baza
unui antrenament îndelungat.

44
 Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin
succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, minciunoșiorgolioşi,
supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori
puerile.Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă față de societatea
care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale,
lipsa unor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor,
îi împimă o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv
aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în
urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul
reprimă complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de
mare cruzime. Se remarca sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă
mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.
Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul
general, cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor
fundamentale ale unui număr mare de infractori. Imaginea prezentată este mai
degrabă una statistica, ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc mare de
deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea
unei specialităţi infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici
diferă foarte mult de la un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe
care îl realizează.
Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi
personalităţii distincte a oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şi
surprinderea unor particularităţi psihologice ale infractorilor de diverse
‖specialităţi‖.

45
CARACTERISTICA PSIHOSOCIALĂ A INFRACTORILOR (normali sau
„socializaţi” şi cu tulburări psihice)

Crima – infracţiune cu un grad ridicat de pericol social. Crima este o

modalitate de acţiune cu scopul rezolvării unui conflict.
Lewis Yablonski în funcţie de modul în care personalitatea infractorului
afectează comportamentul lui criminal evidenţiază 4 categorii de criminali –
socializaţi, nevrotici, psihotici, sociopaţi.
V.Dragomirescu, plecând de la nozologia psihiatrică, structurează
personalitatea infractorului în 5 categorii: imatură, nevrotică, psihopatică,
psihotică şi dementă. În corespundere cu aceste clasificări urmează caracteristica
psihosocială a principalelor tipuri de infractori. Fiecare categorie prezintă
caracteristici psiho-comportamentale specifice, care, la rândul lor, condiţionează
nivelul de adaptare şi integrare socială. În acest sens unele categorii pot prezenta
un grad de risc social deosebit în ceea ce priveşte orientarea comportamentului în
direcţie antisocială.
1.Caracteristica infractorilor socializaţi ”normali”.
Criminalii socializaţi prezintă tulburări emoţionale mult mai mult decât orice
persoană care nu a comis infracţiuni. Ei devin criminali în urma impactului
contextului social în cadrul căruia învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti criminali
apar mai mult ca violatori ai proprietăţii private. Îşi planifică crimele.
Criminalii de carieră sunt de obicei formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii
crimei. Cei mai mulţi au fost socializaţi şi formaţi într-un sistem de valori şi
norme, reguli, definiţii ale unor acte comportamentale diferit de cel utilizat de către
societate pentru majoritatea populaţiei. Ei tind să ia iniţiativa în comiterea
crimelor, chiar în situaţiile în care sunt foarte vulnerabili în a fi arestaţi şi
condamnaţi.
Caracteristici:

46
a) crima este mijlocul lor principal de asigurare a traiului. Deşi pot ocazional să
deţină unele slujbe convenţionale, când se întâmplă aşa ceva este urmarea
presiunilor extreme din partea familiei sau a autorităţilor judiciare.
Crima este principalul mod de câştigare a existenţei. Ei comit mai mult crime
împotriva proprietăţii: spargeri, furt, tâlhării. Nu sunt implicaţi de regulă, în
comiterea unor crime de violenţă, cum ar fi omuciderea.
Criminaliștii au evaluat multiple calificări criminale. Încă în anii 60 sec trecut
printre hoții avutului statului se numărau mai mult de 200de calificări. În prezent
sunt mult mai mulți. printre tâlhari și jefuitori fiecare al 3-lea este profesionist.
Printre hoții de buzunar, escroci, jucători în cărți fiecare este profesionist. Iar
fiecare profesie își are specializările sale. De exemplu hoții de buzunar au
posibilitatea de a se specializa în 7 domenii: cei ce fură sub acoperire, cei ce fură
doar cu degetele, cei ce utilizează lama, cei ce fură cu ajutorul cârligelor, cei ce
fură cu ajutorul pințetei, cei ce se prefac a fi surzi și dezbat portmoneul din haină,
cei ce fură din genți.
În lună un hoț comite 25 de furturi - are 25 zile lucrătoare. Pe zi un hoț de buzunar
poate ‖câștiga‖ 4000 lei.
b) îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune folositoare pentru
comiterea infracţiunilor asupra proprietăţii. Ei învaţă cum să spargă o casă, cum se
porneşte o maşină fără cheia de contact, ş.a.
c) îşi dezvoltă aptitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru poliţie şi
societatea în general. Ei tind să vadă poliţia, judecătorii şi oamenii de afaceri ca
fiind neoneşti.
d) debutează în calitatea de copil delicvent. Deşi nu toţi copiii delicvenţi devin
criminali, cei mai mulţi criminali de carieră au înregistrări privind delicvenţa
juvenilă. Cei mai mulţi provin din păturile de jos ale societăţii.
e) ei se aşteptă să petreacă o parte din timp în închisoare, considerând asta ca fiind o
parte normală din ocupaţia lor, în închisoare folosesc intens timpul pentru a învăţa
noi metode de comitere a crimei. Pentru ei închisoarea e o şcoală a crimei.

47
f) sunt de obicei normali psihologic, pentru ei alegerea crimei în cea mai mare
măsură e considerată a fi o alegere raţională.
Formează subcultură lor,a infractorilor socializați, Numeric se echivalează cu
reprezentanții altor profesii. Numărul criminalilor socializați condamnați în Rusia
(35 mln. ) este aproximativ același ca și numărul inginerilor, medicilor. cu toate
caracteristicile unei subculturi. Au mentalitatea lor. Legi după care se conduc.
Limbaj specific. Slangul, jargonul criminal cuprinde aproximativ 10.000 de
cuvinte și expresii – de fapt este limbajul profesionist a infractorilor. de exemplu
hoții de buzunar se folosesc de 400 de noțiuni speciale, care reflectă specificul
activității lor, escrocii – 200. Mai există și dialecte regionale. Limbajul
criminalilor se înnoiește în continuu, datorită și faptului că devine cunoscut și
înțeles organelor de poliție.
Tatuajele caracterizează persoana, atitudinea lui față de anumite valori morale, ele
confirmă istoricul criminal al persoanei, constituie cartea lui de vizită. De exemplu
tatuajul inelului, crucii, cupolei bisericii semnifică condamnare, cartea de joc
aparține escrocului, iar în dependență de tipul cărții poate fi stabilit tipul de escroc.
Aproximativ 95% din persoanele condamnate au tatuaje.
jocul în cărți are o importanță deosebită. Fiecare hoț dacă se respectă trebuie să
poată juca cărți, scopul jocului este de a câștiga. Contează hazardul. Toate
metodele sunt bune pentru a câștiga. În special trișarea. Cel ce pierde trebuie să
întoarcă datoria, de altfel va fi pedepsit. Datoria în cărți este sfântă. Unul și/a tăiat
un deget și l/a trimis drept garanție faptului că ține minte de datorie și o va întoarce
curând.
h) personalitatea infractorului se caracterizează prin: imaturitate caracterială,
imaturitate intelectuală, care înseamnă incapacitatea redusă de a stabili un raport
raţional dintre pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional;
subiestimarea greșelilor, impulsivitate mărită, autocontrol insuficient, indiferenţă
afectivă, egocentrism, agresivitate, tendinţa de opoziţie, scepticism, minciuna,
bravada, intimidare, sfidarea, indiferența și disprețul față de alți oameni, profunda

48
dificultate de autoprezentare, lipsa capacităţii de a se vedea în mod realist,
autoapreciere neadecvată, insuficienta dezvoltare a sentimentelor superioare,
morale, necesități de nivel redus, primitive, dorința de a realizarea unei vieți
ușoare, fără muncă.

Criminalii profesionişti:
1. Pentru ei infracţiunea este modul principal de câştig al existenţei, nu se implică
în comiterea actelor violente, doar dacă violenţa este specializarea lor.
2. sunt înalt specializaţi, capabili să planifice crimele, să-şi aleagă victima, să
îndeplinească planul de comitere a crimei în aşa fel încât să evite depistarea ei.
3. au deprinderi şi abilităţi care-s urmarea unui proces de formare în specialitate.
„Profesorii‖ lor sunt, de obicei, infractori profesionişti mai în vârstă. Sunt recrutaţi
mai mult din cadrul ocupaţiilor tehnice decât din rândul delicvenţilor juvenili.
Normali psihologic. Pregătiţi pentru arest şi judecată, pot cunoaşte un avocat şi
avea bani puşi deoparte pentru plata cheltuielilor judiciare
Criminalii profesionişti pot activa independent, dar de regulă ei fac parte din
grupări criminale organizate.
Donald Cressey „Crima organizată‖, 1972 susţine că există anumite
organizaţii criminale, formale şi informale, alcătuite din adevăraţi profesionişti ai
crimei, care desfăşoară o serie de activităţi ilicite şi ilegale conspirative, cu scop de
a obţine profituri, practicând traficul de arme şi droguri, mituirea funcţionarilor
guvernamentali, răpiri, sechestrări de persoane, extorcare, comată şi evaziuni
fiscale, etc. Ele se caracterizează printr-o pronunţată specializare într-o anumită
ramură criminală (prostituţia, jocurile de noroc, companii de asigurări, hoteluri,).
Ele pot deţine monopolul asupra unor societăţi legale, asupra reţelei de restaurante,
bancuri, hoteluri, cazinouri, moteluri, cazino, baruri, discoteci, parking corupând
paralel funcţionari din aparatul legislativ, juridic la nivel statal. Membrii
organizaţiei criminale sunt infiltraţi în diferite formaţiuni politice, asociaţii

49
 profesionale şi sindicale, unde planifică, organizează şi execută numeroase acţiuni
ilegale şi ilicite.
Conform rapoartelor ale Diviziei ONU pentru combaterea crimei organizate şi
ale Interpolului în momentul de faţă există şi acţionează în lume la nivel naţional şi
internaţional patru tipuri de asociaţii şi organizaţii criminale:
1. organizaţii criminale de tip mafiot, care reprezintă o reţea de familii şi sindicate
neoficiale şi ilegale, în care există o anumită structură ierarhică bine definită şi o
specializare a membrilor lor pe diferite ramuri criminale.
2. organizaţii criminale profesioniste alcătuite din adevăraţi profesionişti ai crimei la
comandă, specializaţi în una sau mai multe tipuri de acţiuni criminale (trafic de
maşini furate, falsificări de bani şi cărţi de credit, trafic de droguri, persoane,
armament, jafuri bancare, răpiri de persoane.
3. organizaţii criminale etnice, care acţionează atât la nivel naţional, cât şi
internaţional, realizând o serie de acţiuni ilegale extrem de diverse. Sunt alcătuite
pe principii etnice, ele reuşesc să penetreze teritoriul altor ţări.
4. organizaţii criminale teroriste constituite şi structurate pe principii politice, etnice,
religioase, rasiale şi care acţionează nu de puţine ori în cooperare cu alte
organizaţii criminale, cu gulerele albe, mafiote. Deseori sub paravanul pretinselor
revendicări şi motivaţii politice se regăsesc aici reprezentanţii crimei organizate,
care încearcă să treacă drept terorişti politici pentru a obţine un tratament
sancţionat diferenţiat sau să evite extratrădarea. Ei rulează mari mijloace
financiare, realizând profituri uriaşe de pe urma sabotajelor, deturnărilor de
avioane, trafic ilicit de arme, droguri, răpiri şi asasinări de persoane.
În orice organizaţie criminală există o structură bine organizată şi o specializare a
membrilor ei. De asemenea se presupune existenţa mai multor funcţii care să
asigure funcţionalitatea ei.
1. funcţia cu menirea de a proteja secretul şi conspirativitatea afacerii ilicite prin
mituirea, cumpărarea, şantajarea sau intimidarea funcţionarilor din domeniul
administrării, justiţiei, poliţiei.

50
2. funcţia de planificare şi executarea a diferitor activităţi ilicite în diferite domenii;
3. funcţii de acoperire a activităţilor ilicite, prin înfiinţarea unor societăţi şi companii
legal constituite sub diferite denumiri în care se derulează afaceri ilicite, inclusiv
spălarea şi reciclarea banilor proveniţi în urma tranzacţiilor ilicite;
4. funcţia cu rol de justiţiar, prin menţinerea secretului şi a conspirativităţii
organizaţiei şi sancţionarea extrem de dură a membrilor care trădează secretele
organizaţiei şi a persoanelor din afară care încearcă să deconspire adevărată
activitate a organizaţiei.

Autorii din domeniul criminologiei menţionează raţionalitatea, specialitatea,

organizarea şi profesionalizarea diferitor acte cu grad înalt de periculozitate
socială. E.Suterland,1949 caracterizează „criminalitatea gulerelor albe‖ – actele
ilicite sunt săvârşite de persoanele definite printr-o poziţie înaltă şi „respectabilă‖.
Crima organizată este apanajul şi atributul unor categorii de indivizi privilegiaţi,
aflaţi în vârful piramidei sociale şi politice care utilizează influenţa, poziţia,
bogăţia şi puterea lor politică şi socială în scopul comiterii unor acte ilicite şi
ilegale, rămase deseori nedescoperite de organele de poliţie şi de justiţie, afaceri de
pe urma cărora obţin profituri uriaşe.

Există două categorii principale de infracţiuni organizate bazate pe corupţie:

infracţiuni comise în numele organizaţiei: modificarea datei fabricaţiei unui
produs, mita plătită unor oficiali în scopul obţinerii unor avantaje economice sau
politice, reclame false, vânzarea unor produse cu termen expirat sau care pot
dăuna sănătăţii, evitarea plăţii impozitelor
Criminologii americani estimează că în timp ce costul anual al tuturor
infracţiunilor valoreazî circa 11 miliarde dolari, infracţionalitatea gulerelor albe
depăşeşte cifra de 200 miliarde dolari. Cultura corporativă criminogenă constă
într-un ansamblu de norme şi valori care stimulează succesul profesional,
obţinerea profitului cu orice preţ, exonerarea persoanelor cu funcţii de conducere

51
şi responsabilitate, tocirea simţului etic, lipsa de sensibilitate, valoarea ierarhiei,
etc.
Şi infracţiuni comise împotriva unei corporaţii – fraude, delapidări, sabotaje sau
orice alte acte ilegale care dăunează activităţii corporaţiei respective (D.Cressy).
Crima organizată nu poate exista fără ajutorul societăţii legitime, care
sprijină direct sau indirect activităţile ilegale, (A.Mirande, 1975). Indiferent de
categoria în care se încadrează, infracţiunile „gulerelor albe‖ sunt mai greu de
identificat decât celelalte tipuri de infracţiuni şi în consecinţă sunt mai puţin
sancţionate. Deoarece o mare parte din aceste infracţiuni sunt săvârşite de
persoane cu funcţii oficiale importante, care au o poziţie socială privilegiată care
le permite manipularea legii, aceştia reuşesc să evite în marea lor majoritate,
sancţiunile. După rapoartele Biroului de Statistică Penală din SUA, infractorii de
tip „gulerele albe‖ au o probabilitate mai mare ca procurorul să respingă acţiunea
penală împotriva lor (între 25% - 40%); de a fi eliberaţi condiţionat (40 – 45%), de
a primi pedeapsa minimă (29 – 50%).
Într-un studiu sociologic întreprins de M.B.Clinard, din 1553 acţiuni penale
deschise împotriva a 582 de mari corporaţii americane, numai 56 s-au concretizat
într-un proces efectiv întreprins împortriva unui membru a conducerii corporaţiilor.
Există în acest sens o probabilitate de 96% ca membrii conducerii să evite
acuzaţiile şi sancţiunile.

caracteristica infractorilor cu tulburări psihice.

2. personalitatea imatură. Este nedezvoltată. Apare în toate tipurile de

oligofrenii, în care lipsa dezvoltării diferitor procese psihice duce la o personalitate
de tip inferior. Inadaptarea este explicată prin lipsa de modelare sau schimbare a
comportamentelor în raport cu consecinţele sociale, de trăirile afective difuze, de
incapacitatea de previziune.

52
 Inadaptarea apare având în vedere şi sugestibilitatea crescută şi posibilitatea
inductivă asupra personalităţii lor. H.Ey: reacţiile mediului în care trăieşte
oligofrenul determină în mare parte tulburările sale de adaptare. Există câteva
situaţii care pot coexista sau se pot succede:
- prezenţa debilităţii mintale poate fi bine tolerată;
- el poate fi obiectul farselor şi al bătăilor de joc;
- poate fi supus tutelei;
- poate fi îndepărtat de anturaj.
11% provin din familii cu statut social nefavorabil, 79% fac abuz de alcool; de sine
stătător comit infracţiuni – 37%, deseori comit furturi singuri sau în grup – 40%;
30% comit omoruri în stare de ebrietate; comit violuri în grup, din interes – 10%,
de regulă acestea sunt persoane în vârstă; acte de huliganism – 7%. Deseori fură
fiind atraşi de alte persoane sau după exemplul cuiva. După ispăşirea pedepsei,
ieşind din detenţie devin mai periculoşi, pot comite omoruri, imită lumea
criminală.

3. criminali nevrotici. Sunt cei ce comit infracţiuni datorită compulsiunilor

nevrotice. Ei percep lumea într-un mod distorsionat. Ei sunt conştienţi că există
ceva rău în ceea ce priveşte gândirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al
nevrozei – anxietatea – se traduce prin forma unor activităţi compulsive de tipul
cleptomaniei, piromaniei. Deci, criminalii nevrotici sunt indivizi care devin
criminali datorită distorsiunii personalităţii şi al percepţiei asupra lumii
înconjurătoare.
Nevrozele sunt tulburări psihice ușoare cu caracter reversibil, care se instalează
datorită acțiunii asupra psihicului subiectului a unor factori stresanți, psiho-
traumatizanți puternici, acest traumatism poate fi de intensitate puternică suportat
un timp relativ scurt, sau de intensitate medie și uneori puternică suportat pe

53
parcursul unei perioade îndelungate. Dacă afecțiunea nevrotică este instalată pe o
perioadă de peste 5 ani putem vorbi de dezvoltarea nevrotică a personalității.
Crima comisă este rezultatul unui conflict interior, unui sentiment de inadecvanţă,
complex de inferioritate. Crima astfel devine o modalitate de a atrage atenţia
asupra sa, un strigăt de ajutor, o încercare de a scăpa de suferinţa sufletească
(Dostoievski – „Crimă şi pedeapsă‖; Rebreanu – „Ciuleandra‖).
Personalitatea nevrotică prezintă particularităţi de inadaptare prin caracterul
instabil, intolerant sau contradictoriu. Psihologii de orientare strategică P.Papp
descrie cazul unei tinere de 26 ani, care după decesul mamei locuiește singură într-
o casă pustie. Tatăl s-a recăsătorit. În legătură cu decesul mamei au fost mai multe
sentimente apăsătoare, multe întrebări ce provocau emoții puternice, dar care nu s-
au discutat în familie. S-a instalat o liniște apăsătoare și o distanțare între membrii
familiei. Fata încearcă că rupă tăcerea și alege pentru acesta un comportament
agresiv, isteric, face scandaluri, se ia la bătaie, face abuz de alcool și droguri. Într-
un final ajunge la psihoterapie. Unde are posibilitatea și chiar inițiază discuția
întrebărilor care o frământă. Sau alt caz, descris de aceeași autoare se referă la
adolescentă de 14 ani, care învăța tot mai prost, a început să fure, se întoarce târziu
noaptea acasă la 4 dimineața. comportamentul dat apare în perioada când mama
începe să lucreze și de asemenea se întorcea târziu acasă. Bunica nu este de acord
ca mama să lucreze. De fiecare dată când fata nimerește în poliție sau face
scandaluri bunica o cheamă pe mama să clarifice situația. Mama este nevoită să la
serviciul pentru ca să supravegheze și să disciplineze fiica. Funcția simptomului
era să o țină pe mama acasă, sub control.
De asemenea, prezintă tendinţe la conduite agresive complicate şi
disimulate, deoarece nevroticului îi este frică de propria violenţă, cum îi este temă
de propria dorinţă.
3.criminalii psihotici. Sunt subiecţii cu tulburări psihice severe ale personalităţii
cu o percepţie complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor. Nu-şi
planifică crimele. Gândurile distorsionate, iluziile, halucinaţiile pot să-i determine

54
să comită crime. Sunt înclinaţi în special spre acte de violenţă, inclusiv omor, pot
comite cele mai bizare şi lipsite de sens acte criminale.
Se dezvoltă treptat distrugând componentele structural-funcţionale ale vieţii
psihice de bază. Motivarea unui astfel de comportament e în esenţă patologică.
Dintre psihozele afective mania reprezintă un pericol social mai redus decât
melancolia. Gravitatea în plan social al comportamentului melancolic rezultă din
orientarea ambivalentă a agresivităţii, de la pruncucideri, omucideri până la
automutilări şi suicid. Un grad deosebit de pericol îl reprezintă schizofrenia
paranoidă, atât prin frecvenţa comportamentelor deviante, cât şi prin gravitatea
actelor agresive săvârşite cu ferocitate, prin provocare de leziuni multiple şi
folosind mijloacele cele mai variate de atacare (personajele din trillerele TV,
Cicatilo).
Statistici: 2% din persoanele cu tulburări psihice sunt periculoase social.
5% din persoanele anchetate sunt considerate iresponsabile. Persoanele cu
schizofrenie – 60%. Bărbaţii sunt mai mult implicaţi, vârsta lor e 26 – 45 ani, cei
cu psihoze demente – 21%, retard – 14%, altele – 13%.

4. criminalii sociopaţi – sunt cei cu o personalitate egocentrică, nu au deloc

compasiune faţă de alţii sau aceasta e limitată. Au mari tulburări de caracter, pot
uşor victimiza pe alţii cu minimum sentiment de anxietate şi vinovăţie.
Reprezintă prototipul comportamentului deviant prin trăsături esenţiale care
realizează inadaptarea în mediul social de origine. Acest comportament se traduce
prin: a) un mare potenţial de antisocialitate; b) un comportament delictual
polivalent; c) spontaneitatea acţiunilor deviante nu din cauza insuficienţei
capacităţii de deliberare, cât din necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor
instinctiv-emoţionale şi a imaturităţii afective; agresivitatea exacerbată de
tendinţele narcofilice; d) tendinţe de bravare şi de simulare; e) malignitatea
conduitelor deviante atât prin efectele social negative, cât şi prin posibilităţile de

55
 decompensare, în care tulburările majore, de intensitate psihotică pot antrena
concomitent grave implicaţii în plan social.

Psohopatiile sunt anomalii de caracter, care au un caracter înnăscut, stabil, se

manifestă independent de situaţie. Printre cele mai periculoase psihopatii pot fi
menţionate:
Psihopatia explozivă: răutate, muşcă mama şi alte persoane, trage de păr, până la
sânge, are dorinţa de a dăuna oamenilor şi animalelor, neascultători, repede şi fără
motive sar la bătaie indiferent de adversar, se afirmă pe contul negării,
devalorizării celor mai slabi, îşi revarsă furia asupra altora, practică sport agresiv,
consumă alcool.
Isterică: comportament amoral pentru autoafirmare, alcoolism.
Hipertimă: irascibilitate, furie, vagabondaj, spirit aventurier, acte antisociale
inconştiente, nu din dorinţa de a încălca legea, ci din prostie, nu are hotare clare
între ce se poate şi ce nu se poate şi poate ajunge la comiterea crimelor.
Amoralitate, suicid.
Epileptoidă: excitabilitate, ură, răzbunător, agresiv la incitaţii externe minore,
forte cruzi, torturează animalele şi oamenii fără regrete, fără autocontrol, bătaia
este condiţia pentru descărcarea emoţională. Nu se opresc până nu se descarcă,
chiar dacă adversarul este fără conştiinţă. Întră în companii antisociale criminale,
comit omoruri. Încălcarea legii este legată de violenţă. Sunt condamnaţi de mai
multe ori pentru una şi aceeaşi crimă. Sunt avari, despotici, dictatoriali, se răfuiesc,
insuflă frică. Sunt realişti, preocupaţi pentru confort – mănâncă gustos, dorm bine,
iubesc banii, sunt geloşi, cu tendinţe spre perversiuni sexuale, sadism,
homosexualitate activă cu înjosirea partenerului, alcool, droguri.
Sociopatia: Dr. Hervey Cleckley prezintă caracteristicile sociopatului, care în mod
uzual pare să fie normal:
- Farmec superficial, dovedeşte că are o inteligenţă superioară.

56
- Absenţa iluziilor şi a altor semne ale gândirii iraţionale. Sociopatul poate
recunoaşte realitatea fizică, raţionează logic, nu aude voci.
- Absenţa nervozităţii sau a manifestărilor psiho-nevrotice. El e în mod tipic imun la
anxietate şi la nelinişte, care sunt normale în situaţii perturbatoare.
- Instabilitate; după ce realizează un şir de câştiguri şi realizări inclusiv financiare se
va descotorosi de aceste bunuri şi venituri într-o manieră iresponsabilă, fără nici un
motiv predictibil.
- Neadevărul, minciuna, evitarea adevărului, nesinceritatea sunt remarcabilă.
- Lipsa remuşcării sau a ruşinii.
- Comportament antisocial motivat inadecvat, chiar dacă asemenea acţiuni nu
servesc niciunui scop personal.
- Judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţa negativă. Ei repetă în mod
compulsiv eşecurile, chiar în cazul în care comportamentul lui conduce la multiple
sancţiuni, inclusiv penale.
- Egocentrism patologic şi incapacitatea de a iubi. Nu poate forma şi menţine relaţii
interpersonale de durată.
- Indiferenţa în relaţii interpersonale, incapabil de sacrificiu sau generozitate şi nu
demonstrează că apreciază actele altora de încredere şi amabilitate.
- Comportament bizar şi neprevăzut asociat cu consumul de alcool, droguri. Poate
deveni extrem de agresiv şi distructiv.
- Tendinţe suicidare foarte rare. El ameninţă cu suicidul, dar foarte rar îl aplică în
practică, poate ameninţa cu suicidul pentru a obţine un avantaj.
- Viaţa sexuală defectuos integrată. Se caracterizează prin promiscuitate şi fiind
lipsită de încărcătură emoţională. Partenerul sexual este văzut mai mult ca un
obiect decât o persoană cu sentimente.
- Eşec în a urma o anumită cale sau drum de viaţă. Sociopatul nu face eforturi
constante în direcţia obţinerii unei palete largi de scopuri personale. Una din
trăsăturile remarcabile ale sociopatului este pattern-ul consistent al autoapărării.

57
Sociopații sunt emoţional insensibili, fără compătimire, ruşine, onoare, cinste,
regrete, fără inimă, indiferenţi faţă de cei apropiaţi. Sinonime: personalitate
amorală, asocială. Un grad foarte înalt de tendinţe antisociale.

5.personalitatea dementă. Are loc degradarea personalităţii în sensul unei

regresiuni a eficienţei proceselor afective psihice globale, care se traduc cu o
frecvenţă remarcabilă în comportament deviant nuanţat ca o formă de exprimare
care este predominant agresivă, impulsivă, reactivă sau instabilă.

Încercările de a caracteriza şi de a clasifica infractorii prezintă importanţă

din punct de vedere teoretic şi practic, ajută la elaborarea modelelor explicative
privind modul de structurare al personalităţii infractorului şi ajută în organizarea
unor acţiuni sociale de prevenire şi elaborare a unor programe de recuperare şi
reinserţie socială.
De subliniat faptul că există dificultăţi în diferenţierea infractorului de non-
infractor, întrucât personalitatea umană este mai mult sau mai puţin contradictoriu
structurată, trăsăturile negative, coexistând cu cele pozitive. Or, proporţia acestor
trăsături nu corelează întotdeauna cu statutul juridic al persoanei aşa cum s-ar
părea la prima analiză. Este posibil ca la nivelul unei persoane care chiar dacă a
comis o infracţiune, proporţia trăsăturilor pozitive să predomine. Pe de altă parte, e
posibil la nivelul altei persoane care, deşi nu încalcă legea penală, suma trăsăturilor
negative să predomine şi ea să fie foarte activă în a încălca normele social-juridice.
O teorie amplă asupra personalităţii criminale a creat-o Jean Pinatel care
consideră că în comportamentul criminal „trecerea la act‖ constituie elementul
decesiv. Condiţiile trecerii la act sunt comandate la devianţii ce comit acte grave de
un nucleu al personalităţii al cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Nucleul personalităţii criminale e o structură

58
dinamică, este reunirea şi asocierea componentelor amintite, dintre care nici una nu
este anormală. Nucleul personalităţii criminale nu este un dat, ci o rezultantă.
„În circumstanţe excepţionale, orice om poate deveni delicvent‖. Se pune
întrebarea unde-i trecerea de la nedelincvenţă la delincvenţă? Răspunsul trebuie
căutat în „pragul delincvenţei‖, în sensul că unii oameni au nevoie de evenimente,
de presiuni grave pentru a provoca o reacţie delincvenţială, alţii trec la act, dintr-o
incitaţie exterioară foarte uşoară. Spre deosebire de aceştia, delincventul format nu
aşteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi
ocaziile în care apoi operează.

• principiile și valorile.
Valorile şi motivaţia spre schimbare ale infractorilor minori.
Valoriile ocupă un loc central în configurația personalității umane și ghidează
atitudinele, relațiile și acțiuniile noastre. Nivelul scăzut de trai, modelele sociale
negative promovate prin mass-media, faptele imorale, distrug sistemul de valori la
tinerii din RM, care servește drept factori reglatori al raporturilor dintre
personalitate și comunitate. (Chitoroagă 2012[24]
Pe lîngă faptul că infractorii cu vîrstă tînără,care au acumulat o experiență
infracțională din stradă,au asimilat un set de norme antisociale, ajungînd în
instituţiile penitenciare se atașează la subcultura asocială cu setul de valori şi
normele sale de conduită. Din punct de vedere psihologic, subcultura asocială este
o reţea de relaţii nemijlocite a deţinuţilor. Ea este caracterizată de standarde
informale de conduită, relaţii intra şi intergrupale şi un sistem valoric-normativ
nescris. Această formă de interacţiune socială apare datorită satisfacerii diferitor
necesităţi ale personalităţii în cadrul relaţiilor interpersonale stabilite pentru
perioada de detenţie. Integrarea unei persoane în grupuri informale îi permite să să-
şi satisfacă necesităţile, fără să-şi piardă imaginea Eu-lui, totodată participarea la
subcultură, îşi lasă o amprentă negativă asupra personalităţii deţinutului, deoarece
el este impus să adopte un set de reguli sau norme de conduită, care sunt în relaţie
de contradicţie cu normele şi valorile prosociale.
59
 Reieşind din rezultatele cercetărilor efectuate de Gh. Florian, este important
de subliniat, că influienţa subculturii penitenciare asupra comportamentului
individual şi de grup este mai intensă şi mai puternică, decât influienţa
organizaţiilor formale şi a instituţiilor sociale. Crearea grupurilor informale se
bazează pe anumite principii: de compatibilitate psihologică, interese, vârstă,
orientare valorică, teritoriu. Deseori aderarea la grup se datorează unei presiuni
psihologice sau este dictată de tendinţa de a domina asupra celorlalţi deţinuţi. Cea
din urmă tendinţă se întâlneşte mai frecvent în rândurile tinerilor, care au viziuni
antisociale sau carieră infracţională îşi are debutul de la o vârstă timpurie.
Apartenenţa la grup şi statutul ocupat în subcultură, îi oferă deţinutului drepturi
„legitime‖ de a poseda resurse materiale suplimentare sau de a impune restricţii
fizice şi morale pentru ceilalţi deţinuţi.
Această listă acoperă o bună parte a nevoilor actuale și dă posibilitate de a evalua
nivelul satisfacerii acelor nevoi. Nesatisfacerea nevolilor care sunt cele mai
stringente, așa cum este necesitatea de alimentare, de locuință, aistența din partea
adulților, aitenșa medicală, intruirea, aduce la problemele și greutățile în
dezvoltarea copilului și apoi a minorului, unele din care nu pot fi compensate au
dezvoltate. Deseori aceste probleme și sunt motivele comportamentului criminal al
minorilor și ele trebuie să fie luate în calcul și la stabilirea riscului și la crearea
programelor de resocializare. Experiența criminală al minorului poate mărturisi
despre lipsa la el a capacităților și posibilităților de a îndestula nevoile sociale (spre
exemplu , lipsa de studii și posibilității de găsi de lucru) sau despre includerea
minorului în viața criminală de unde rezultă despre existența valorilor
corespunzătoare. Situație reală în acest sens și se află cu ajutorul ERN. În afară de
stabilirea factorilor care predispun la risc de a comite infracțiuni, ERN dă
posibilitate de stabili și califica factorii, care pot asita la procesul de resocializare și
readaptare. Acest instrument poate fi utilizat la diverse niveluri de lucru cu
minorul. În programul dat se va utiliza pentru lucrul psihocorrecțional și educative
a minorilor condamnați la închisoare și aflați în probațiune.

60
 În practică, atunci cînd ne referim la procesul de evaluare, trebuie să avem în
vedere cîteva aspecte cheie:
 acumularea de informaţii despre beneficiar;
 explorarea faptelor, sentimentelor, gîndurilor şi conduitelor beneficiarului;
 clarificarea şi identificarea nevoilor şi/sau problemelor beneficiarului (insistîndu-se
asupra celor criminogene), a motivaţiei pentru schimbare;
 înţelegerea în context (social, familial) a situaţiei beneficiarului;
 dezvoltarea unei imagini de ansamblu asupra situaţiei beneficiarului
pentruplanificarea acţiunilor necesare rezolvării problemelor identificate sau
satisfacerii nevoilor beneficiarului şi reducerii riscului identificat.

2.2 Planificarea evaluării.

Evaluarea personalității minorului este legată de întocmirea planului de
intervenție, la bază căruia stau factorii de risc și apărare.
Scopul planificării: de stabilit, în ce măsură trebuie de satisfăcut nevoile, micșorat
riscul, stabilit sarcina minorului și perioada de realizare.
Cum de întocmit planul?
Regulile de bază
 Stabilirea scopului evaluării,
 Alegerea metodelor,
 Stabilirea surselor de informaţie,
 Stabilirea timpului pe care îl avem la dispoziţie pentru realizarea evaluării.
 Aflăce procedura privind evaluarea/planificarea deja au fost efectuate de alte
organizații și ține cont de rezultatele lor: nu trebuie să faci același lucru de două ori.
 Nu este nevoie de a complica lucrurile: află ce se întâmplă în viața unui minor,
ajuta-l să definească obiectivele și verifică care sunt succesele.
 Identifică cauza și efectul problemei, și apoi gândiți-vă la pașii de depanare.
 Evită obiectivesupra-umflate.

61
 Intervenție individuală ar trebui să fie planificată astfel încât să poțiexcludefactori
de risc specifice, depistate anterior.
 Ține seama şi de impactul posibil al evaluării asuprapersoanei
 Este importantă implicarea cît mai activă a minorului în procesul evaluării,
avantajele unei relaţii de parteneriat fiind încrederea mai mare în consilier, o relaţie
de lucru pozitivă.
O evaluare echilibrată trebuie să acopere atît punctele slabe ale minorului, cît
şi resursele acestuia.
De ce este important să identificăm aceste aspecte pozitive? Pentru că acestea
reprezintă punctul de plecare pentru intervenţia ulterioară, iar scopul final al acestei
intervenţii este acela de a-1 ajuta pe minor să înveţe să-şi rezolve singur problemele
sau să-şi satisfacă nevoile, altfel evitînd un comportament infracţional.
Evaluarea mediului social al minorului
În evaluare este important de acordat atenţie informaţiilor care sunt relevante,
se analizează aceifactori care au avut impact asupra comportamentului său
infracţional. De exemplu, se prezintă problemele de sănătate ale membrilor familiei
numai în condiţiile în care aceste probleme au interferat cu funcţionarea socială, în
parametri normali a minorului, luînd forma unor frustrări sau nevoi resimţite
puternic de el/eacauză, pentru a căror soluţionare a recurs la metode ilicite. Un
aspect important este analiza sistemului de valori al minorului şi factorii care au
contribuit la formarea acestui sistem de valori: familia, prietenii, anumite
experienţe de viaţă etc. În privinţa grupului de prieteni este important să se
analizeze locul pe care îl ocupă în grup (ex. lider, marginalizat, model, etc) nevoile
pe care i le satisface grupul de prieteni (socializare, valorizare, afecţiune etc) şi
felul în care acesta compensează carenţe ale mediului familial. Este important să se
analizeze gradul de influenţabilitate al minorului şi modul în care grupul de prieteni
îi influenţează decizia dezvoltării şi menţinerii comportamentului infracţional.
Analiza acestor factori se face în dublu sens, atît acela al identificării în rîndul
acestor condiţii sociale, a factorilor care favorizează comportamentul infracţional, dar

62
 şi a identificării factorilor protectivi, care pot fi antrenaţi ca resurse pentru
resocializarea minorului.
Evaluarea comportamentului.
Analiza comportamentului poate genera o gamă vastă de informaţii, dar ţine de
abilităţile consilierului de probaţiune, modul în care reuşeşte să dea sens acestor
informaţii.
În activitatea de evaluare este necesar de găsit răspuns la unele întrebări:
 este acesta un comportament singular?
 care sunt factorii care l-au determinat?
 dacă s-a manifestat anterior acest comportament, sunt aceiaşi factori care l-au
determinat sau sunt diferiţi?
 există patern infracţional: similarităţi în privinţa tipului faptei, modului de comitere
a faptei, contextului comiterii faptei, factorilor care au determinat comiterea faptei?
 care consecinţe reîntăresc comportamentul, favorizează perpetuarea lui?
 cum a reacţionat la alte sancţiuni?
 ce modalităţi de sancţionare au inhibat comportamentul în istoria personală a
minorului;
 minorul afişează acest comportament pentru a obţine anumite rezultate
(consecinţe) sau a evita altele?
În acest caz, este important să se acorde atenţie modului în care explicaţiile
minorului asupra comportamentului său se leagă de această ipoteză.
Cadrul etic
Cadrul etic, în care se desfăşoară relaţia profesională dintre consilierul de
probaţiune şi minor, cuprinde principii şi valori specifice.
Astfel, unul dintre principiile importante în activitatea de evaluare este
onestitatea. Aceasta se regăseşte în atitudinea consilierului deprobaţiune faţă de
minor, încă din stadiul dezvoltării relaţiei profesionale, în modul în careconsilierul
de probaţiune îi prezintă minorului rolul,posibilitatea pe care acesta o are de a
refuza colaborarea cu consilierul deprobaţiune şi consecinţele pe care le va avea

63
 acest refuz, precum şi precizarea limitelorconfidenţialităţii.Este bine cunoscut
faptul că, informaţiile sunt confidenţiale, însă limitele acestei confidenţialităţi sunt
clar determinate şi trebuie aduse la cunoştinţa minorului. Informaţiile oferite
consilierului de probaţiune stau la baza evaluării.
Respectul se regăseşte într-o atitudine politicoasă a consilierului de
probaţiune faţă de minor, de valorizare şi de nediscriminare a acesteia datorită
comportamentului său sau apartenenţei sale la o anumită etnie sau categorie socială.
Acceptarea se regăseşte, într-o atitudine nonpunitivă a consilierului de
probaţiune, în stadiul de evaluare acesta încercînd să înţeleagă comportamentul
minorului şi nu să-1 judece, iar ulterior, în stadiul de consiliere pentru schimbarea
comportamentului, într-o atitudine care relevă faptul că nu persoana este
indezirabilă ci un anumit comportament al său este indezirabil social.
Aceste principii acţionează nu declarativ ci, interiorizate de către consilierul
de probaţiune, ele se află în spatele comportamentului său profesional şi îl ajută pe
acesta să dezvolte o relaţie profesională eficientă cu minorul şi să rezolve, uneori,
conflictul de valori generat de bipolaritatea suport - autoritate, specifică activităţii
de probaţiune socială.
În stadiul iniţial al activităţii de evaluare, atitudinea suportivă se exprimă prin
crearea unui cadru în care, minorul, se simte confortabil, prin utilizarea ascultării
active, cu toate elementele sale (empatie, parafrazare, reflectare, sumarizare), prin
evitarea judecaţilor de valoare etc. Autoritatea este dată de rolul consilierului de
probaţiune de profesionist în cadrul sistemului de justiţie penală.Ambele atitudini
(suportivă şi autoritară) se relevă din comportamentul verbal (informaţiile pe care
consilierul le oferă minorului, modul în care conduce interviul, tipurile de întrebări
pe care le utilizează), corelat cu comportamentul nonverbal (postura corpului,
privirea, mimica, gestica, modulaţia vocii, tonul, ţinuta vestimentară).
Principiile evaluării complexe
Evaluarea trebuie:
 să fie axată pe potenţialul de dezvoltare a minorului şi familiei;

64
 să fie unitară, să urmărească şi să opereze cu aceleaşi obiective, criterii,
metodologii, pentru toţi copiii şi familiile lor;
 să fie bazată pe interesul superior al minoruluii -creşterea nivelului de
"funcţionalitate", de implicare activă în planul vieţii individuale şi sociale;
 abordare complexă a elementelor relevante (sănătate, nivel de instrucţie şi
educaţie, grad de adaptare psiho-socială, situaţie economică ş.a.) precum şi a
interacţiunii dintre acestea;
 să aibă un caracter multidimensional, altfel spus să determine nivelul actual de
dezvoltare, pentru a oferi un prognostic şi recomandări privind dezvoltarea viitoare
a minorului şi familiei în integralitatea sa;
 să presupună o muncă în echipă, cu participarea activă şi responsabilizarea tuturor
specialiştilor implicaţi (psihologi, medici, pedagogi, profesori, educatori, asistenţi
sociali, etc).
 să bazeze pe un parteneriat cu beneficiarii direcţi ai acestei activităţi: minorul şi
persoanele care îl au în ocrotire.
În ceea ce priveşte definirea obiectivelor, acestea trebuie să satisfacă
următoarele criterii:
 cine face?
 ce face (sarcini) ?
 când (încadrarea într-o limită de timp)?
 în ce condiţii ?
 la ce nivel minim de performanţă ?
 cum se măsoară rezultatul?
Obiectivele formează fundamentul responsabilizării părţilor implicate şi sunt
subiect de negociere cu copilul/familia; obiectivele trebuie să fie:
 specifice;
 măsurabile;
 realiste;
 flexibile;
65
 încadrate într-o limită de timp.
Obiectivele trebuie să fie formulate folosind un limbaj clar atât pentru profesionist
cât şi pentru copil/familie/reprezentant legal. Evaluarea detaliată a copilului şi
familiei trebuie să răspundă la următoarele întrebări şi să urmeze paşii propuşi de
aceste răspunsuri:
- Ce evaluăm?
- Pentru ce evaluăm?
- Pe ce bază evaluăm?
- Cum şi cu ce evaluăm?
- Obiectul evaluării?
Evaluarea iniţială
Evaluarea iniţială presupune o investigare sumară a situaţiei minorului şi
duce la identificarea unui set de de nevoi ale persoanei evaluate. Atât munca de
evaluare, cât şi orice altă activitate depind de calitatea relaţiei profesionale care la
rândul ei, are la temelie satisfacerea acestor nevoi – de a fi tratat ca personalitate, de a
fi ascultat, de a fi acceptat, de a discuta confidenţial, de a fi înţeles, de a fi ajutat.
Evaluarea se realizează prin colectarea de informaţii ce se obţin de la minorr, rude,
vecini, loc de studii, APL etc. Tot la această are loc identificarea partenerilor
comunitari; serviciile oferite de instituţiile/ONG-urile din comunitate.
Demersul pentru realizarea evaluării iniţiale oferă o imagine cu privire la
situaţia minorului, de preferat în contextul familiei/mediului său de viaţă. Pentru
evaluarea iniţiala este utilizată ancheta de evaluare socială a minorului. Astfel,
ariile de informaţii minime ce ar putea interesa în cadrul evaluării sunt:
 informaţii despre minor,
 informaţii despre părinţi/reprezentant legal/persoană de îngrijire;
 informaţii despre alte persoane relevante,
 starea copilului la momentul evaluării: indicii despre faptul că acel copil este în
afara oricărui pericol sau, din contră, în iminenţa unui pericol, starea psihică şi de
sănătate a copilului,

66
 informaţii despre fapta anisocială;
 concluzii.
Obiectivul evaluării complexe îl reprezintă investigarea şi analiza amănunţită a
tuturor elementelor care sunt implicate în cazul respectiv: minorul şi mediul său de
viaţă, familia şi sistemul de relaţii sociale, factorii care au generat situaţia de risc,
resursele posibile pentru rezolvarea cazului, etc.
Evaluarea presupune colectarea de informaţii cât mai complete, interpretarea de
date, punerea şi rezolvarea de probleme în scopul orientării deciziei şi intervenţiei.
Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei minorului sunt confidenţiale şi trebuie
tratate ca atare. Aceasta trebuie privită ca un proces complex, continuu, dinamic,
de cunoaştere şi estimare cantitativă şi calitativă a particularităţilor a copilului.
Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o perioadă determinată de timp, în
consecinţă ea nu are un caracter definitiv. Situaţia minorului aflat la un moment dat
în dificultate trebuie evaluată în mod periodic. Evaluarea priveşte ansamblul
nevoilor minorului. Nevoile sale fizice, cele privind sănătatea sa, respectiv nevoile
sociale de afecţiune, de respect, de educaţie etc. Evaluarea este un proces complex,
în care pot fi implicaţi diverşi specialişti, în funcţie de specificul situaţiei în care se
găseşte copilul, precum şi de nevoile sale.
Evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis definiţi, pentru
că ea să servească persoanelor de suport care însoţesc copilul în traseul său
evolutiv. În procesul evaluării se acordă o atenţie specială analizei familiei
minorului, nevoilor acesteia în vederea transformării ei într-un mediu favorabil
dezvoltării copilului. Etapa evaluării complexe este bazată pe explorare şi este
similară metodelor utilizate de toate ştiinţele ţinând cont de următorii paşi:
culegerea şi organizarea de date relevante pentru caz, majoritatea furnizorilor de
servicii sociale bazându-se pe instrumente de culegere şi prezentare sistematizată a
informaţiilor (fişe de caz, rapoarte, etc.). Se vor colecta informaţii relevante -
medicale, psihologice, sociale - prin interviul faţă înfaţă sau prin alte modalităţi
specifice (solicitări de informaţii în scris, consultarea adeverinţelor medicale sau a

67
altor documente, etc.) de la persoane precum: minorul, părinţii minorului,
persoana care are/a avut grijă de el (în caz de încredinţare sau plasament - rude,
asistent maternal, etc.), asistentul social, medic, cadre didactice, psihologi,
consilieri şcolari, primar, etc. Se studiază datele privind componenta familiei,
familia extinsă, specificul cultural şi etnic, istoricul, comunitatea şi vecinătatea în
care trăiesc, reţeaua socială de sprijin personal (prieteni, vecini, rude,etc.), ocupaţia
şi veniturile membrilor familiei, bugetul familial, posibilităţi şi obiceiuri pentru
petrecerea timpului liber, calităţi şi dorinţe personale ale minorului privind viitorul
său, dacă au existat evenimente înregistrate de poliţie, etc.
Datele se vor organiza pe categorii de date factuale (reprezintă fapte - de ex.
identitatea) şi contextuale (informaţii legate de familia extinsă, starea de sănătate,
educaţie, profesie, reţea de prieteni, religie, petrecere a timpului liber, calităţi,
puncte tari, aspecte pozitive, nevoi specifice). Astfel, pentru a avea relevanţă,
aceste evenimente (sau date) legate de diferitele aspecte din viaţa minorului şi
familiei, se înregistrează şi se analizează în contextul mai larg în care apar.
Conectarea şi interpretarea datelor (înţelegerea interacţiunilor dintre relaţii, fapte,
evenimente, sentimente, comportamente, influenţe ale mediului social, etc).
Principalele abilităţi ale profesionistului vizează identificarea aspectelor esenţiale
din viaţa minorului care au dus la situaţia de fapt. Aici profesionistul trebuie să-l
privească pe client din perspectiva holistică a problemelor şi a circumstanţelor sale.
Evaluarea modului în care minorul funcţionează, ce capacităţi şi puncte tari şi slabe
are, ce resurse sunt disponibile.
Evaluarea socială presupune analiza, cu precădere, a calităţii mediului de
dezvoltare a minorului (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, igienă, asigurarea securităţii
fizice şi psihice ş.a.), a factorilor de mediu (bariere şi facilitatori) şi factorilor
personali. Acest tip de evaluare este coordonat de către asistentul social.
Evaluarea medicală presupune examinarea clinică şi paraclinică, în vederea
stabilirii unui diagnostic complet (starea de sănătate sau de boală şi, după caz,

68
 complicaţiile bolii. Evaluarea medicală este coordonată de către medicii de
specialitate.
Evaluarea psihologică se realizează prin raportare la standardele existente, prin
teste specifice validate, în vederea stabilirii unei diagnoze care arată depărtarea sau
distanţa faţă de normele statistice stabilite. Acest tip de evaluare este coordonat de
către psihologi.
Evaluarea educaţională se referă la stabilirea nivelului de cunoştinţe, gradul de
asimilare şi corelarea acestora cu posibilităţile şi nivelul intelectual al copilului,
precum şi identificarea problemelor şi cerinţelor educative speciale. Acest tip de
evaluare este coordonată de către psihopedagogi/educatori/profesori.
Evaluarea nevoilor minorului
Evaluarea nevoilor minorului se referă în principal la nevoile criminogene şi se
realizează pentru:
 înţelegerea cauzelor apariţiei comportamentului infracţional;
 culegerea informaţiilor necesare stabilirii obiectivelor intervenţiei de reabilitare.
 în scopul realizării acestei evaluări este necesar:
 să se realizeze interviuri cu persoane semnificative pentru viaţa minorului;
 autoevaluări prin intermediul unor chestionare sau scale de autoevaluare;
 poate fi folosită metoda observaţiei;
 să se realizeze analiza unor documente (dosar personal, fişa psihopedagogică, fişa
medicală).
Stabilirea diagnozei sociale este faza în care se sistematizează şi se analizează
informaţiile obţinute în urma investigaţiei sociale. Consilierul de probaţiune îşi
formează o concluzie despre modul de abordare a cazului şi stabilirea priorităţilor
atît sub aspect al problemelor cît şi al nevoilor.
Evaluarea riscului
Evaluarea riscului săvârşirii din nou a unor infracţiuni/riscul de a pune în pericol
siguranţa publică se referă la:

69
 evaluarea riscului de recidivă: predicţia probabilităţii de săvârşire a unei noi
infracţiuni
 evaluarea riscului de periculozitate: predicţia probabilităţii ca o persoană să
săvârşească o nouă violenţă şi pentru cine prezintă risc (pentru o anumită persoană,
pentru anumite categorii de persoane în general sau pentru siguranţa publică);
 evaluarea riscului de sinucidere şi autovătămare: persoanele care prezintă risc
pentru propria persoană se referă la cele care au avut tentative de suicid sau cele
care prezintă depresii.
Se face pe baza unor caracteristici sau factori regăsiţi la nivelul minorului care
influenţează sau pot influenţa comportamentul într-un sens pozitiv sau negativ.

2.3 Factorii statici şi dinamici de evaluare a riscului de recidivă.

Factorii statici şi dinamici-protectivi. Factorii statici şi dinamici-
favorizanţi.

Factorii la care se raportează evaluarea riscului de recidivă pot fi

statici(nemodificabili, asupra cărora nu se poate interveni - ex.: vârsta) sau
dinamici(care se schimbă, sunt variabili, şi asupra cărora se poate interveni - ex.:
locul de muncă).
Factorii statici
Factorii statici pot fi definiţi ca acele caracteristici identificate pe cale statistică la
majoritatea persoanelor care aparţin unui grup sau unei populaţii ţintă şi pe baza
cărora se fac predicţii referitoare la comportamentul unei persoane care aparţine
unui asemenea grup. Spre exemplu, remarcîndu-se din punct de vedere statistic că
persoanele care au comis infracţiuni sunt cu preponderenţă de sex masculin, se
poate prezice că un individ, în virtutea faptului că este bărbat, prezintă o
probabilitate mai mare de a comite o infracţiune.
Factorii dinamici

70
Mult mai importanţi decît factorii statici sunt cei dinamici. Aceştia reprezintă anumite
aspecte ale vieţii beneficiarului aflate în transformare sau care se pot schimba şicare
influenţează riscul de a comite noi infracţiuni; aceste aspecte pot fi modificate prin
intervenţie. Plecând de la aspectele din viaţa minorului care stau în spatele acestor
factori, se poate stabili care sunt nevoile/problemele vizate pentru intervenţie, dar
şi care sunt obiectivele intervenţiei şi modalitatea de realizare a ei. Veniturile,
relaţiile dintre membrii familiei, nivelul de educaţie, consumul de alcool sunt doar
cîţiva dintre factorii dinamici care au o semnificaţie în raport cu comportamentul
infracţional.
Factorii statici şi dinamici pot fi la rîndul lor protectivi sau favorizanţi în raport
cu comportamentul infracţional.
Factorii protectivi sunt acei factori care, dacă se regăsesc la nivelul unui minor,
scad probabilitatea ca minorulsă nu mai comită infracţiuni. Ca exemplu, existenţa
unui loc de muncă stabil constituie un factor inhibitor al comportamentului
infracţional, întrucît se pleacă de la premisa că veniturile obţinute prin munca
prestată permit într-o anumită măsură satisfacerea nevoilor minorului, are loc o
anumită conformare la autoritate, minorul este în contact cu valorile sociale, există
un statut social pe care aceasta doreşte să şi-1 păstreze, se reduce disponibilitatea
pentru implicarea în activităţi infracţionale ş.a.
Factorii favorizanţi sunt cei care, dacă sunt identificaţi la nivelulminorului ,
determină o probabilitate crescută ca el/ea să comită o infracţiune. Prin contrast cu
exemplul anterior, putem constata că absenţa unui loc de muncă constituie un factor
favorizant, întrucît minorul poate apela căi ilegale de obţinere a unor venituri
necesare pentru satisfacerea trebuinţelor proprii, scapă „cenzurii" sociale, influenţa
valorilor sociale asupra sa se diminuează, nu are mult de pierdut din punctul de
vedere al statutului social, dispune de mult timp liber care poate fi investit în
activităţi infracţionale ş.a.

71
 Modalitatea de estimare a riscului de recidivă presupune, în primul rînd,
identificarea factorilor statici şi dinamici, protectivi şi favorizanţi, prin analiza
informaţiilor culese prin interviu şi prin alte modalităţi (ex. studiul dosarului penal, al
referatului întocmit anterior, răspunsurile scrise la o serie de adrese oficiale). Aceşti
factori sunt evaluaţi din punct de vedere calitativ, ceea ce înseamnă că fiecărui factor
trebuie să i se aprecieze şi determine ponderea şi semnificaţia pe care o au în raport
cu comportamentul infracţional. Aceasta înseamnă că evaluarea nu trebuie să se
realizeze în funcţie de numărul, acestora, ci în funcţie de importanţa lor. Spre
exemplu, deşi pot exista numeroşi factori protectivi, un singur factor favorizant cum
ar fi dependenţa de droguri face ca riscul de a comite noi infracţiuni să crească
semnificativ.
Evaluarea complexă a cazului presupune utilizarea la maxim a expertizei tuturor
membrilor echipei identificate de consilierul de probațiuine pentru a lua parte la
această evaluare. Fiecare informaţie şi recomandare are valoarea sa întrucât
problematica abordată este complexă iar soluţia finală se construieşte prin
coordonarea eficientă a eforturilor specialiştilor implicaţi, cu participarea activă a
familiei - partener principal pe parcursul întregului proces.

Procesul de evaluare a unui caz presupune cel puţin:

 evaluarea iniţială care stă la baza acceptării cazului pentru serviciile de
probaţiune şi este baza orientării evaluării complexe,
 determinarea factorilor care au contribuit la situaţia prezentă,
 nivelul riscului de recidivă şi nivelul riscului de a pricinui prejudiciu (altor
persoane şi sine) de către minor;
 existenţa la minor motivaţiei pentru schimbarea comportamentului său;
 evaluare complexă, bazată pe expertiza membrilor echipei multidisciplinare
care o realizează şi care vor lua decizia finală în legătură cu minorul.

72
2.4 Participarea familiei în procesul de evaluare şi reintegrare a
minorului.

Este foarte important ca evaluarea complexă să includă şi evaluarea familiei

(atunci când există), a problemelor, resurselor şi nevoilor acesteia în contextul în
care aceasta funcţionează.Toate soluţiile propuse şi serviciile proiectate în
beneficiul minorului trebuie să ia în considerare :
• participarea familiei,
• capacitatea acesteia de a răspunde nevoilor minorului și resursele de care dispune
pentru a pune în practică un plan de intervenţii.
Consilierul discută cu familia, alternativele posibile precum şi aspectele care se
referă la avantajele, dezavantajele şi riscurile pe care le presupun acestea. Soluţia
finală este propusă de comun acord. Consilierul de probațiune foloseşte evaluările
specialiştilor şi recomandările acestora pentru a elabora planul individual de lucru,
care reflectă situaţia actuală în care se află miorul şi familia sa, resursele şi nevoile
acestora.
Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană, find oinstituţie
stabilă şi cu roluri fundamentale pentru indivizi,care oferă mediul pentru
dezvoltarea personalităţii precum creşterii şi dezvoltării intelectuale, motivaţionale,
afective, estetice şi morale. Este cadrul de dezvoltare şi valorizare individuală, prin
încărcătura afectivă dintre membrii săi.Familia, este unicul grup social caracterizat
prin determinări naturale şi biologice, în care legăturile de dragoste reprezintă
socializarea minorului. Familia este primul grup în care copilul începe
comportament social descoperinduse pe sine. Tot aici se poate de menționat că
familia este primul model al viitoarelor componente comportamentale și o legătura
biologică de bază a minorului. Este de menționat faptul că familia are și o serie de
responsaabilităţi legate de menţinerea continuităţii biologice, păstrarea şi
dezvoltarea tradiţiilor culturale, transmiterea moştenirii spirituale în procesul
socializării. Acestora le putem adăuga: implicarea emoţională, apariţia
sentimentului de securitate favorabil dezvoltării personalităţii, cât şi socializarea
73
tuturor membrilor familiei, îndeosebi a copiilor. Şi cum scria‖ Maria Dorina
Paşca‖dacă, la toate acestea mai adăugăm o perspectivă a familiei din structura
unei „ecuaţii matematice‖, constatăm că în esenţa sa, cuprinde patru condiţii„C‖ -
Compromis-Consideraţie-Comunicare-Cooperare. Când balanţa celor patru
„C‖ este ţinută în echilibru, familia îşiface din plin datoria, raportându-şi
componentele la tot ce oînconjoară„3. Părinţii şi copii reprezintă în cele mai multe
cazuri, grupul la care familia se raportează . Structura internă a acestui grup îşi are
valenţele sale atât valorice cât şi socio-educative, făcând în aşa fel încât copilul să
poată răspunde comenzilor strategice ale comunităţii la care se raportează. Dar,
până atunci, climatul familial dar în cele mai multe cazuri, modelul parental, deţine
un rol covârşitor în relaţia intrafamilială ce se stabileşte la un moment dat.Astfel,
copilul nu este doar al mamei, ci al amândurora, de educaţia lui nu răspunde numai
„palma autoritară a tatălui‖, viitorul nu-l găseşte bunicul pe internet ci, în
complexul labirint al familiei, educaţia celui ce va fi educat, se face în comun, în
colaborare, dar mai ales, în consens, de aceea, părinţii trebuie să fie călăuziţi să
ofere sprijin moral şi material, să-şi asculte propriul copil încercând să se transpună
în situaţia lui, cât şi să se intereseze de problemele acestuia,dar nu pentru a critica,
ci pentru a descoperi ceea ce este util. Tot părinţii trebuie să fie cât mai flexibili,
dispuşi să-şi modifice opiniile ştiind că cel mic nu poate deţine informaţiile şi
experienţele pe care ei le au deja, să evite conflictele atunci când adolescentul nu
este deaceeaşi părere şi o exprimă într-un mod vehement, să gândească mereu la
efectele oricărei reacţii, să ofere întotdeauna variante de gândire şi acţiune, dar să
şi determine răspunsul cel mai apropiat de capacitatea de înţelegere şi aşteptările
copilului.Iar dacă la un moment dat, părintele este surprins de o atitudine sau un
răspuns, acest fapt nu „adună‖ decât neglijenţa cu care copilulnu a fost urmărit în
dezvoltarea sa, „scăpându-i‖ schimbările care au putut apărea în comportamentul
acestuia într-un anumit interval. În aceste situaţii, minorul are nevoie de atenţie,
căldură sufletească şi respect, trebuind a fi protejat de o stare de indeferenţă a

74
familiei sale,
ce-i poate crea: anxietate sporită faţă de lumea înconjurătoare, lipsa deîncredere de
sine, dificultăţi de comunicare, teama de a fi respins şi nedorit, inactivitate,
neimplicare, lipsă de voinţă, apatie, cât şi forme de împotrivire şi atragere a
atenţiei, regresie sau stagnare în dezvoltare, neîncredere în cei din jur.Pentru a
ajunge a nu-şi cunoaşte şi înţelege minorul, părintele e bine să se arate interesat de
tot ceea ce face copilul, să-l considere partener în activităţile lor, să-i răspundă
prompt solicitărilor sale, dar şi să se joace cu el ori de câte ori o cere, oferindu-i
multă tandreţe, încredere şi afecţiune. Am putea surprinde pozitiv faptul că, familia
la cele amintite anterior, reprezintă un punct viabil de reper pentru propriul copil
care, într-o anumită situaţie creată şi dată, nu va alege strada, gaşca, grupul de aşa
zişi prieteni, ci se va raporta la cei ce-l văd, ascultă şi iubesc.Şi e bine ca el, în
cazul nostru minorul între 14-18 ani care trece prin„n‖ metamorfoze atât de ordin
biologic cât şi psihologic, să fieacceptat pentru că atunci, poate să-şi manifeste:
creativitatea, originalitatea, spontaneitatea, autonomia şi capacitatea de a se
descurca singur, tendinţa de a se impune în faţa celorlalţi, de a conduce şi a fi
important.
Acestora putem adăuga: nivelul înalt al aspiraţiilor exprimate în dorinţa de a
înfrunta dificultăţile, perseverenţa în urmărirea scopurilor, interes pentru sarcinile
încredinţate, finalizând cu o individualitate puternică şi capacitate de ase afirma în
lumea exterioară. În caz contrar, neacceptat de unul dintre părinţi sau de întreaga
familie, minorul devine: mereu nervos şi pus pe ceartă, singuratic şi introvertit,
respins de colegii săi şi nesociabil ca partener de joacă. Tot acum este: supărăcios,
iritat,suspicios, necomunicativ, şovăitor, confuz, neglijent cu propria persoană
(vestimentaţie, curăţenie)şi dominat de sentimentul de frustrare. Toate acestea îl
fac a considera mediul familial, neprimitor, rece şi anost, respingând în final
autoritatea părintescă.Într-un asemenea moment de neînţelegere şi neacceptare a
minorului ce-i aparţine, familia se confruntă deja cu germenii comportamentului de
risc (minciuna, furtul, fuga de la ore şi de acasă,exmatricularea de la şcoală) la ele

75
concurând uneori şi lipsa de discernământ, atunci când pedeapsa sau răsplata nu
sunt bine înţelese,iar „banii de buzunar‖ nu fac decât să închidă „cercul magic‖ al
primilor paşi spre infracţiune. La acest comportament sunt cazuri când concurează
însăşi familia, cea care într-o ierarhie făcută şi cu un risc ridicat, este cea care
realizează o socializare „negativă asupra minorului, inducându-i modele de
conduită ce se află în permanent discordanţă cu normele şi valorile sociale
dezirabile, favorizând ea însăşi spre devianţă întreaga structură, nemaireprezentând
un punct de reper moral. Considerăm că structurile familiale ca cele descrise
anterior, să găsim tot mai rar, dar, să avem în vedere şi faptul că ea, familia, se
poate întîlni cu un mediu agresiv la propriu şi la figurat imprimată de alcool şi
drog,elemente ce în mod sigur, denaturează relaţiile . Şi totuşi, supusă şi unor
astfel de încercări, considerăm că familia continuă să fie suportul socio-educativ al
minorului, ferindu-l prin poziţia, înţelepciunea, cunoaşterea şi afectivitatea ce i-o
acordă, de stările nocive ale societăţii, pregătindu-l împreună cu şcoala, de a fi
responsabil, integru şi component de drept al comunităţii din care face parte,
deoarece copii îi creştem pentru ei şi nu pentru noi, părinţii.

76
Capitolul III. Metode de acumulare a informaţiilor de la minori.
Criterii de colectare a informaţiilor de la minor.

3.1.Metode de acumulare a innformaţilor de la minori.

Aceste metode pot fi: studierea unor documente, interviul, observaţia,
utilizarea unor instrumente. Toate aceste metode pot fi folosite, în proporţii diferite,
în investigarea fiecărui caz, cu menţiunea că, în acest tip de evaluare, observaţia nu
este o metodă distinctă (observaţia directă sau indirectă a comportamentului
infracţional al persoanei), ci o metodă integrată interviului, avînd ca ţintă
comportamentul nonverbal al persoanei şi corelarea informaţiilor astfel obţinute cu cele
relatate verbal de către persoana în cauză.
Principalul instrument prin care se realizează evaluarea este‖interviul‖.
Interviul este o tehnică care presupune o succesiune de întrebări şi răspunsuri, mai
mult sau mai puţin ghidată de către consilier. Cel mai des este utilizat interviu de
tip calitativ (narativ, biografic), care este cel mai puţin structurat tip de interviu şi
atinge un maxim nivel de explorare a problematicii minorului. După explorarea
acestor arii se va discerne asupra nevoilor cu care se confruntă minorul, nevoi care,
în urma unui proces de negociere vor fi trecute în planul de lucru individual.
Negocierea apare ca punte de legătura între lumea consilierului (ceea ce vede el ca
nevoie a minorului pe baza experienţei de lucru propriu şi a serviciului în munca
cu persoanele care au comis infracţiuni, deci fiind obiectiv) şi lumea minorului (cu
experienţa sa subiectivă, raportarea şi atitudinea sa subiectivă şi ceea ce el
identifică a fi nevoie pentru el).

În efectuarea evaluării, un moment important și necesar este organizarea și

desfășurarea întrevederilor. Pînă la realizarea primei întrevederi consilierul de
probaţiune verifică dacă s-a întocmit sau nu un referat de evaluare psiho-socială
pînă la condamnare, iar în cazul în care se constată că un astfel de referat s-a
întocmit, acesta se va lua în consideraţie la întocmirea planului individual de
lucru. În caz dacă se constată că referatul de evaluare a fost întocmit de către un alt
77
Birou de probaţiune, se solicită de îndată transmiterea unei copii a referatului.
Pregătirea pentru prima întrevedere înseamnă şi atribuirea unor aspecte, cum ar fi:
disponibilitatea consilierului de probaţiune şi a spaţiului în care se va desfăşura
interviul; prevederea unor eventuale probleme şi evitarea lor; utilitatea sau
necesitatea derulării întrevederii în prezenţa unui coleg; însuşirea sau
reactualizarea unor cunoştinţe, ş.a. La prima întrevedere, vor fi convocaţi
reprezentantul legal, reprezentantul ai autorităţii tutelare și psihoșogul/pedagog. În
cadrul acestei întrevederi vor fi aduse la cunoştinţă o serie de aspecte:

 va asigura, prezenţa reprezentantului legal;

 va aduce la cunoştinţă minorului motivul citării, astfel are loc prezentarea
proprie, menţionîndu-se în acest sens numele şi prenumele, funcţia pe care o deţine
consilierul de probaţiune responsabil de caz;
 va colecta date de anchetă psihosocială;
 va aduce la cunoştinţa minorului obligaţiile impuse de instanţa de judecată
precum şi a consecinţelor nerespectării acestora, drepturile şi obligaţiile lui,
totodată şi activităţile de probaţiune care pot fi efectuate de consilier4;
 va explica minorului necesitatea respectării regulilor de conduită în societate
şi neadmiterea încălcării ordinii publice precum şi necomiterii unor noi infracţiuni.
 va explica despre necesitatea înştiinţării în scris a consilierului de
probaţiune, în cazul schimbării domiciliului;
 va pune la dispoziţia minorului datele de contact;
Întrevederile pot fi desfăşurate în Biroul de probaţiune, la domiciliu, la locul
de studii, de muncă etc. Periodicitatea întrevederilor, pînă la stabilirea diagnozei
sociale şi a evaluării riscului de recidivă, se stabileşte la discreţia consilierului de
probaţiune. Consilierul de probaţiune manifestă o atitudine individuală faţă de
fiecare minor, fiind luată în consideraţie personalitatea, comportamentul social,
relaţiile în colectiv şi familie etc. La întrevederi pot fi invitate şi rudele minorului

78
 sau alte persoane care pot influența pozitiv asupra lui. După fiecare întrevedere se
întocmeşte un raport, semnat de consilierul de probațiune, minorul și
reprezentantul legal, care se anexează la dosarul personal.

3.2 Criterii de colectare a informaţiilor de la minor.

O evaluare a necestăţilor se consideră realizată , atunci cănd sunt

accumulate informaţii de la minor cu conţinut, după următoarele criterii:
 istorie personală – nume/prenume, vîrstă, starea sănătăţii, eşecuri semnificative,
pierderi (părinţi, bunici), dificultăţi de învăţare, impulsivitate, valori, etc.;
 familie - relaţii din familie, tip de disciplinare, ataşament, izolare socială, etc.;
 condiţii de locuit, venituri, vecinătate etc.;
 dependenţă - alcool, drog, jocuri de noroc;
 şcoala - succes sau eşec, abandon;
 prieteni - modele de comportament;
 stil de viaţă - îşi asumă riscuri, contact cu persoane deviante, petrecerea timpului
liber;
 locul de muncă - stabilitatea la locul de muncă, satisfacţie, calificări etc.
Evaluarea necesităţilor se realiziază şi prin colectarea de informaţii din
alte surse,care conţin date despre:
 părinţi – modele de educaţie, ataşament, interes/dezinteres;
 persoana sau instituţia în supravegherea căreia se află minorul – instituţii de
învăţămînt tip internat, centre de plasament;
 cadre didactice şi documente şcolare – contactarea administraţiei instituţiei de
învăţămînt, analiza jurnalului (reuşită, frecvenţă, purtare etc.);
 loc de muncă (şef, colegi) – atitudinea minorului faţă de serviciu, relaţiile între
minor şi colegii de serviciu;
 medici, psihologi, asistenţi sociali şi alţi specialişti – contactarea specialiştilor în
evidenţa cărora se afla minorul;
79
 vecini, grup de prieteni şi alte surse relevante în cauză – atitudinea comunităţii
faţă de minor.
Stabilirea surselor de informaţii. De obicei, primul demers pe care îl
realizează consilierul de probaţiune, după ce i-a fost încredinţat cazul, este studierea
dosarului penal, care este şi prima sursă de informaţii. Informaţiile obţinute din
dosarul penal pot fi folosite pentru stabilirea unei liste preliminare a surselor de
informaţii dezirabile, în timpul interviului cu inculpatul, putîndu-se verifica
relevanţa şi accesibilitatea acestor surse, precum şi completa aceasta listă. De
asemenea, informaţiile furnizate de dosarul penal pot reprezenta o bază în
planificarea interviului cu persoana, în realizarea planului şi ghidului de interviu
adaptate specificului cazului.Practica scoate în evidenţă avantaje obiective ale
studierii dosarului înaintea intervievării persoanei, constînd în obţinerea unor
informaţii concrete folosite pentru conturarea unor repere în procesul de culegere a
informaţiilor. Poate cel mai important argument este acela al facilitării
conducerii interviului de către consilierul de probaţiune, menţinerii lui în sfera
autenticităţii informaţiilor vehiculate şi al posibilităţii confruntării informaţiilor
prezentate de persoană, cu informaţiile existente în dosarul penal, în cazul în care
acestea sunt contradictorii. Acest fapt facilitează obţinerea unor informaţii cu un
grad mai mare de autenticitate şi o economie de timp, în raport cu situaţia în care
contradicţiile ar fi sesizate în timpul studierii dosarului penal, dacă aceasta se va
face doar ulterior intervievării persoanei, fiind necesară reluarea procesului de
intervievare.
Revenind la selectarea surselor de informaţii, important este, nu numărul
surselor accesate ci relevanţa lor, în raport cu situaţia actuală a persoanei. De
exemplu, este irelevantă intervievarea dirigintelui din şcoala primară în cazul în
care, persoana pentru care se întocmeşte referatul de evaluare, este un adult, cu
excepţia situaţiei în care se evidenţiază un patern de comportament care s-a format
în acea perioadă şi investigarea debutului acestuia este absolut necesară pentru
calitatea evaluării. Aceste cazuri sunt excepţii rar întîlnite, în general, pentru acest

80
tip de evaluare acordîndu-se atenţie antecedentelor apropiate de momentul
comiterii faptei.
În modul de selectare a informaţiilor trebuie avută în vedere şi obiectivitatea
acestora şi realizarea unui echilibru între sursele cu un grad crescut de
subiectivitate, datorat relaţiei lor cu persoana în cauză (părinţi, prieteni), şi cele cu
mai mari şanse de obiectivitate (din mediul şcolar, în cazul minorilor, din cel
profesional în cazul adulţilor, vecini, alţi profesionişti care cunosc persoana —
asistenţi sociali, medici psihiatri, poliţistul de sector etc.O sursă de informaţii, care
poate fi avută în vedere, sunt documentele şi înregistrările existente în arhiva altor
instituţii cu care a venit în contact persoana, atunci cînd acestea sunt relevante în
raport cu momentul evaluării şi cu obiectul acesteia. Astfel de documente pot fi fişe
medicale, dosare de asistenţă socială, caracterizări ale profesorilor sau ale
superiorilor de la locul de muncă etc. în privinţa caracterizărilor, trebuie avut în
vedere gradul de subiectivism, pe care acestea îl pot implica şi autenticitatea
oricărei informaţii se verifică numai corelînd-o cu informaţiile obţinute din
celelalte surse. In cazul în care, o sursă de informaţii prezintă o perspectivă care nu
se regăseşte în celelalte surse, în cazul în care consilierul o consideră importantă, se
poate menţiona în referat facîndu-se precizarea că aceasta nu este confirmată de
celelalte surse de informaţii.
Organizarea informaţiilor obţinute. Datele sociale sunt înregistrate în Raportul
de evaluare psihosocială(anexa ---) efectuată de către conssilierul de probațiune.
Aceste date se referă la: componenţa familiei, familia extinsă, specificul cultural şi
etnic, istoricul familiei, comunitatea şi vecinătatea în care trăiesc, reţeaua socială
de sprijin personal (prieteni, vecini, rude, etc.), ocupaţia şi veniturile membrilor
familiei, bugetul familial, posibilităţi şi obiceiuri pentru petrecerea timpului liber,
calităţi şi dorinţe personale ale minorului privind viitorul său, precum şi, dacă
anterioar au existat, evenimente înregistrate de poliţie, etc.

81
 Raportul - o evaluare de tip integrativ care reflectă situaţia actuală în care se află
minorul şi familia sa, resursele şi nevoile acestora, precum şi resursele comunitare
disponibile.

Evaluarea continuă a situaţiei constă în măsurarea efectelor produse de

punerea în aplicare a planului individual de lucru. Din evaluare pot deriva două
situaţii: fie continuarea intervenţiei pe baza unui plan renegociat şi mai bine
adaptat situaţiei, fie renunţarea definitivă la intervenţie, în virtutea reuşitei sau a
eşecului total.
Evaluarea finală se determină dacă planul individual de lucru stabilit a fost
eficient, dacă problema minorului a fost ameliorată sau soluţionată şi dacă minorul
poate să funcţioneze eficient în continuare fără sprijinul unor profesionişti.
Finalizarea intervenţieieste momentul în care una dintre persoanele
implicate (sau toţi împreună) consideră că obiectivele propuse au fost atinse sau că
dimpotrivă acţiunea de asistenţă a eşuat, fără şanse de reuşită în viitor.

3.3 Recomandări pentru consilieri de probațiune care desfîșoară

procesul de evaluare:
 Îşi fixează scopuri bine definite şi stabileşte paşii prioritari;
 Prelucrează creativ reperele pe care le are în funcţie de datele de conţinut ale
problemei şi de contextul ei familial; integrează aceste repere în ipoteze;
 Elaborează mai multe ipoteze pe care le testează în funcţie de datele şi condiţiile
concrete ale situaţiei;
 În căutarea datelor faptice merge dinspre general spre specific;
 Este flexibil şi creativ în formularea întrebărilor, fiind dispus să schimbe direcţia
analizei şi să se adapteze necesităţilor cazului;
 Este dispus să lucreze în colaborare cu alţi profesionişti fără să fie preocupat de
cum îi vor fi primite rezultatele şi dorinţa de a coopera;
 Îşi asumă responsabilităţi pentru soarta cazului investigat;
82
 Nu ezită să caute, să cerceteze şi să pună întrebări;
 Cunoaşte relaţiile private, publice şi profesionale ale clientilor;
 Reconstruieşte biografia clientilor, inclusiv obiceiurile acestora;
 Evaluează punctele slabe şi cele tari ale tuturor clientilor;
 Este capabil să separe faptele de conjunctura în care ele apar, fiind capabil să ia
în considerare starea mentală a clientului, punctul lui de vedere, slăbiciunile,
principiile şi motivaţia sa;
 Se redresează în urma unor greşeli, inevitabile pe parcursul evaluării şi găseşte
noi direcţii;
 Finalizează cazul, prezentând concluziile clienţilor şi colegilor săi care îl preiau,
în aşa fel încât să lase loc unor noi întrebări şi ipoteze, care să necesite
continuarea investigaţiei.

Munca în echipă.
În realizarea evaluării complexe este esenţială munca în echipa
multidisciplinară. Dintre condiţiile necesare pentru funcţionarea echipei de
evaluare complexă menţionăm:
 Stabilirea scopului comun, a unor strategii clare şi roluri bine definite care să
conducă la rezultatele aşteptate într-un interval de timp determinat;
 Evaluarea continuă a nevoilor echipei şi membrilor ei, pentru identificarea şi
rezolvarea problemelor;
 Metodologie structurată, norme de grup precise în desfăşurarea activităţilor de
grup ;
 Conştientizarea diferenţelor de statut: poziţia în ierarhia formală sau
informală,rangul şi prestigiul fiecărui membru în echipă ;
 Existenţa diferenţelor de rol (sarcinile şi activităţile asumate de fiecare din
membrii echipei) care conduc la anumite modele de comportament :
 Implicarea activă a fiecărui membru al echipei în îndeplinirea scopului,
83
 Comunicare, ascultare activă, empatie,
 Flexibilitate, adaptabilitate, creativitate,
 Prezenţa motivaţiei şi interesele personale ale membrilor care să conducă la
coeziunea grupului (abilitatea de a gândi şi acţiona ca un întreg) şi nu la ruptura
acestuia,
 Recunoaşterea şi aprecierea realizărilor individuale şi de grup.

Capitolul IV. PLANIFICAREA ACŢIUNILOR DE INTERVENŢIE,

ÎN ELABORAREA PLANULUI INDIVIDUAL DE LUCRU CU
MINORII.

4.1 Elaborarea planului individual de lucru cu minorii.

După finisarea procesului de evaluare psihosocială, dar numai tîrziu de 30
zile lucrătore de la prima întrevedere, se elaborează planul individual de lucru
prin care se determină activităţile de probaţiune ce urmează a fi întreprinse faţă
de minor. Planul se întocmeşte în scopul determinării şi realizării obiectivelor
principale de lucru cu miorul
Planul individual de lucru este discutat cu condamnatul. La solicitarea minoruluii,
planul poate fi modificat.

Planul conţine informaţii referitoare la:

1) Introducere
a) numele, prenumele, data şi locul naşterii minorului;
b) infracţiunea săvârşită şi numărul hotărârii instanţei;
c) sancţiunea aplicată şi măsurile şi/sau obligaţiile impuse de instanţa de judecată;
d) perioada de supraveghere, menţionându-se data începerii şi încetării acesteia.

84
2) Nevoile sau problemele identificate. Determinarea precisă a nevoilor sau
problemelor cu care se confruntă minorul pentru estimarea riscului de a comite noi
infracţiuni, precum şi la stabilirea direcţiei de intervenţie.
3) Riscul săvârşirii unor noi infracţiuni/riscul de a pune în pericol siguranţa
publică.
4) Următorul capitol a planului va fi prezentat pe scurt, într-o formă narativă,
evitîndu-se pe cât e posibil folosirea unor termeni sau exprimări care ar face
dificilă înţelegerea conţinutului acestuia.

El va conţine:
a) natura şi frecvenţa întrevederilor dintre consilier şi minor (se stabileşte
în funcţie de necesităţile identificate, nivelul riscului de recidivă, comportamentul
minorului pe perioada supravegherii, modul în care respectă obligaţiile impuse de
instanţă);
b) implicarea minorului în diverse programe dezvoltate de structuri
guvernamentale şi nonguvernamentale.
Activităţile se determină în funcţie de necesităţi, gradul de risc identificat,
precum şi de numărul sau natura măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de către
instanţa de judecată, necesităţile sau problemele identificate ale condamnaţilor şi
durata termenului de probă.Activităţile se pot referi la conlucrarea cu familia,
voluntarii comunitari şi reprezentanţii societăţii civile, precum şi cu organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale în vederea iniţierii şi derulării unor programe
de resocializare, vizite la domiciliu, legătura permanenta cu persoanele şi
instituţiile care ar putea furniza date utile în vederea identificării, după caz, a
locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a celor de calificare
sau recalificare profesională.

Planul de probaţiune se stabileşte pentru o perioadă de 3 luni.

85
 Consilierul de probaţiune împreună cu minorul şi familia acestuia, găseşte
resursele care pot fi folosite, identifică partenerii comunitari în implementarea
acţiunilor planificate.Planificarea serviciilor/a altor intervenţii este un proces şi nu
un rezultat final al activităţii profesionistului implicat în modificarea
situaţieiminorului, chiar dacă deseori există tendinţa de a considera planul un
rezultat principal al activităţii sale.Planul individual de lucru pune în relaţie
expectanţele celor care sunt implicaţi (profesioniştii şi minnorul) cu acţiunile ce
trebuie realizate într-o anumită perioadă de timp delimitată pentru atingerea
rezultatelor dorite.

4.2 Model de plan individual .

PLANUL INDIVIDUAL DE LUCRU CU MINORUL

Numele
MINORUL
prenumele

Data și instanța de
judecată
Caracterulinfracțiunii
sentința
și articolul
Măsura aplicată

I. OBLIGAȚIUNILE STABILITE DE JUDECATĂ

86
II. ACTIVITATEA DE SOLUȚIONAREA PROBLEMELOR, CARE SUNT ÎN LEGĂTURĂ
DIRECTĂ CU COMPORTAMENTUL INFRACȚIONAL A MINORULUI

Problema 1
Care necesită rezolvare

Scopurile care se
planifică de realizat în
perioada de 3 luni

Acțiunile care trebuie de

realizat de minor

Acțiunile care trebuie de

realizat de consilier

Conlucrarea cu alte
servicii, specialiști

Atragerea familiei și altor

persoane, conlucrarea cu
ei

Prognoza indiciiilor
pozitive5:

Planul trebuie să conțină de la 3 la5 probleme, care necesită soluționare, pentru

fiecare din aceste se indică scopul , acțiuni, indicii.

5
Acești indicatori servesc ca criteriu de bază pentru evaluarea eficacității activităților la soluționarea problemelor
minorului.
87
III. ACTIVITATEA DE SOLUȚIONARE A ALTOR PROBLEME

Spre exemplu, lipsa de documente și solușționarea lor

IV. LUCRUL SPRE RESOCIALIZAREA MINORULUI

FRECVENȚA ÎNTÎLNIRILOR CU CONSILIERUL

Se stabilește în dependență de nevoile în fiecare caz concret. Este recomandabil de
a avea întrevederi mai des în primele luni, mai departe în dependență de evaluare și
realizării sarcinilor.

Odată în săptămînă, două ori pe lună, altă perioada

Data și persoana responsabilă

88
 Anexă: la planul individual al minorului.

CONTROLUL ȘI CORECTAREA PLANULUI

(se corectează fiecare 3 luni)

Problema 1

Ce progrese sunt?

Există necesitatea de
prelungirea lucrului Да nu
asupra problemei?

Dacă da atunci este nevoie de îndeplinit:

Acțiunile care trebuie să

întreprindă minorul:

Acțiunile care trebuie să

întreprindă consilierul

Conlucrarea cu alte
servicii, specialiști,
persoane, etc.

Atragerea familiei, altor

persoane,formele de
conlucrare cu ei:

89
Posibile indicia de succes:

Similar se e analizează rezultatele de lucru asupra altor probleme.

Este oare necesitatea în

soluționarea altor Да nu
probleme?

Dacă da, este necear de expus problema, scopul ei, acțiunile subiecțiloe, indicii de
performanță

OBLIGAȚIUNILE SUPLIMENTARE STABILITE DE JUDECATĂ

1.
2.

FRECVENȚA ÎNTÎLNIRILOR CU CONSILIERUL

Se stabilește în dependență de nevoile în fiecare caz concret. Este recomandabil de
a avea întrevederi mai des în primele luni, mai departe în dependență de evaluare și
realizării sarcinilor

Odată în două ori pe

altă perioada
săptămînă lună

Data și persoana responsabilă

90
 4.3 MONITORIZARE ŞI REEVALUARE.
Procesul de monitorizare presupune urmărirea şi evaluarea permanentă a
situaţiei minorului , ceea ce înseamnă că se urmăreşte permanent modul în care
minorul respectă măsurile planificate, modificările apărute în situaţia sa şi se
apreciază în ce măsură aceste schimbări influenţează obiectivele stabilite în
vederea diminuării nevoilor criminogene sau riscul de a comite noi infracţiuni,
astfel încât să se poată adopta o serie de măsuri corespunzătoare.
Monitorizarea trebuie să înceapă de la data stabilită în plan. Deciziile pe care
consilierul de probațiune le ia în această perioadă sunt bazate în principal pe 2
procese:
 colectarea şi organizarea informaţiilor referitoare la progresele înregistrate în
soluţionarea situaţiei minorului;
 analizarea şi evaluarea acestor progrese.
Odată ce informaţiile au fost colectate, conilierul de probațiune trebuie să le
analizeze pentru a putea determina progresele făcute dar şi pentru a decide cu
privire la paşii următori .
Cel mai relevant aspect al acestei etape îl constituie, întrevederile cu
minorul. Întrevederile cu minorul şi reprezentantul legal al acestuia au loc periodic,
la data stabilită de consilierul de probaţiune. La întrevedere vor fi puse în discuţie
aspecte ce ţin de modul în care îşi respectă măsurile.De asemenea consilierul de
probaţiune informează periodic minorul şi reprezentantul legal despre nivelul
îndeplinirii măsurilor stipulate în plan.
Pe perioada monitorizării consilierul de probaţiune va realiza verificarea
modului în care minorul respectămăsurile, astfel trebuie:
 să verifice periodic prezenţa minorului la cursurile de învățământ sau de calificare;
 să efectueze vizite la domiciliul, la locul de muncă al acestuia sau la şcoala unde
învaţă;
 să verifice dacă respectă programul de tratament sau îngrijire, solicitând periodic,
în scris, concluziile specialiștilor;

91
 să menţină legătura cu persoane sau instituţii publice (de ex. membri ai
familiei,Poliţia,Primăria, Organul de protecţie a drepturilor copilului, ş.a.) care pot
stabili orice modificare apărută în situaţia minorului.
Consilierul de probaţiune trebuie să păstreze o legătură permanent cu familia
acestuia, sau după caz, cu persoana ori cu instituţia legal însărcinată cu
supravegherea minorului, cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai organelor de
poliţie, precum şi cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informaţii
privind frecventarea de către minor a locului supus interdicţiei.Atunci când
consilierul de probaţiune constată prezenţa minorului în locul sau în locurile a
căror frecventare i-a fost interzisă, îi înmânează un avertisment scris, procedând la
explicarea verbal a conţinutului acestuia. În această situaţie se va încheia un proces
verbal semnat de consilierul de probaţiune şi de minor.Atunci când, după
înmânarea a două avertismente, consilierul de probaţiune constată că minorul a fost
prezent în locul sau locuri a căror frecventare i-a fost interzisă, înştiinţează îndată
persoana sau persoanele cărora li s-a încredinţat supravegherea minorului.În cazul
în care minorul are obligaţia dea nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite
de instanţa de judecată consilierul de probaţiune responsabil de caz trebuie să ia
măsurile necesare în vederea identificării şi constatării persoanelor care ar putea
furniza informaţii relevante în cazul respective, colaborând cu familia acestuia,
după caz cu persoana, ori cu instituţia legal însărcinată cu supravegherea
minorului, precum şi cu organele de poliţie şi cu alte instituţii însărcinate cu
asigurarea ordinii şi linişti publice. Totodată consilierul de probaţiune efectuează
vizite inopinabile la domiciliu, şi după caz, la locul de muncă sau la şcoala la care
învaţă minorul şi colaborează cu familia acestuia în vederea respectării
obligaţiei.În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată
într-o instituţiei de interes public stabilită de instanţă, serviciul de probaţiune
încheie în cel mai scurt timp un acord de colaborare cu autoritatea publică
interesată. Minorului i se pune în vedere să respecte regulile de conduită și să nu se

92
comporte violent sau agresiv, să nu aibă o atitudine nepotrivită sau un limbaj
necorespunzător, care ar putea prejudicial personalul şi alte persoane.
Ori de câte ori apreciază că este necesar, consilierul de probațiune va solicita
autorităţilor competente desemnarea unor specialist, în vederea asistării întocmirii
şi derulării planului individula de lucru. Aceşti specialist pot fi psihologi,
sociologi, cadre didactice, medici sau oricare alţi specialist a căror opinie este
considerate necesară.
La apariţia unor schimbări semnificative în situaţia minorului, consilierul
de probaţiune modifică planul. În cazul modificării planului de probaţiune, acesta
se va aduce la cunoştinţa minorului şi reprezentantului legal cu înmânarea copiei
respective contrasemnătură.
Chemarea minorului, obligatoriu, se face prin părinţii acestuia sau prin alţi
reprezentanţi legali, iar în cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie specială
pentru minori, prin administraţia acestei instituţii.

Monitorizarea post-servicii şi închiderea cazului

Etapa monitorizării post-servicii reprezintă, în primul rând, o etapă a evaluării şi a
concluziilor finale în care se face analiza întregii perioade de supraveghere şi se
realizează un bilanţ al rezultatelor obţinute în procesul de reabilitare socială a
minorului condamnat.Etapa monitorizării post-servicii reprezintă o etapă
intermediară între intervenţia susţinută, efectuată în baza Planului, şi momentul
închiderii cazului respectiv, contribuind la consolidarea rezultatelor obţinute prin
implementarea Planului dar şi la o dezangajare treptată a consilierului şi trecerea la
auto-susţinere a familiei, eventual cu sprijinul structurilor comunitare consultative
din localitatea în care trăieşte.
Închiderea cazului are loc în momentul în care procesul de supraveghere a
minorului nu se mai dovedeşte a fi necesar şi familia îşi redobândeşte capacitatea
optimă de autonomie şi funcţionare. Închiderea cazului reprezintă procesul de
încheiere a relaţiei construite între managerul de caz şi minor şi familia acestuia.

93
În această etapă managerul de caz, împreună cu minorul supravegheat şi familia
acestuia, va revizui întregul proces de supraveghere, astfel încât să se identifice
beneficiile, obiectivele care au fost atinse, precum şi cele care au rămas
neîndeplinite, astfel încât să se poată concluziona cu privire la eficienţa procesului
de supraveghere
În cadrul acestei etape se întocmeşte raportul de închidere a cazului (anexa 3). În
acest raport se consemnează:
Sinteza motivelor iniţiale pentru care a fost deschis cazul;
Natura serviciilor oferite şi activităţile desfăşurate de diferiţi practicieni şi de minor
şi familia lui pe parcursul intervenţiei;
Modul în care minorul a respectat măsurile de supraveghere, şi, după caz,
obligaţiile impuse de instanţă;
Descrierea nivelului progreselor înregistrate în raport cu obiectivele şi rezultatele
din Planul de probaţiune;
Sumarea oricăror altor semnalări de abuz/neglijare care au apărut în cursul
intervenţiei;
Estimarea riscului de a săvârşi alte infracţiuni, a riscului pentru siguranţa publică şi
a riscului de sinucidere sau de autovătămare, precum şi orice alte informaţii
relevante referitoare la comportamentul minorului pe perioada supravegherii;
Probleme sau obiective care au rămas nerezolvate sau neîndeplinite;
Motivele şi modalitatea de inchidere a cazului;
Modul de organizare cu familia a procesului de inchidere a cazului, inclusive
strategii pentru problemele şi obiectivele rămase nerezolvate/neîndeplinite dar şi
pentru păstrarea rezultatelor pozitive obţinute.

94
Supravegherea profesionala

In majoritatea actelor normative şi a practicilor profesionale din domeniul social

stă menţionată supervizarea ca un element de bună practică şi de optimizare a
acţiunii sociale în beneficiul clientului. În managementul de caz, ca şi ansamblu de
măsuri menite să sprijine clientul în virtutea respectării drepturilor omului astfel
încât să depăşească situaţia de dificultate în care se află, supervizarea a fost
introdusă în vederea sprijinirii managerilor de caz şi pentru a duce mai departe
mesajul de promovare al supervizării în toate domeniile, mai ales în cel social şi în
special în protecţia copilului.
Supervizarea aduce un câştig calitativ în ceea ce priveşte:
reflexia asupra activităţii şi lărgirea competenţei profesionale;
promovarea resurselor individului si /sau grupului;
 managementul de criză: reflexie, înţelegere şi depăşirea situaţiilor profesionale
dificile (cazul dificil, condiţia critică, etc.);
îmbunătăţirea climatului de muncă;
susţinerea unui demers adecvat privind sursele de stres şi solicitările din
activitatea profesională;
prevenirea demotivării/epuizarii profesionale (―burn out‖);
adaptarea la diferite activităţi, roluri, sarcini şi funcţii profesionale;
formularea de scopuri, dezvoltarea de strategii profesionale şi personale;
îmbunătăţirea competenţelor sociale;
depăşirea unor situaţii de conflict între viaţa profesională şi cea personală.
Supervizarea creste calitatea intervenţiei prin reflecţie, discuţii pe cazuri,
îmbunătăţeşte climatul de muncă, comunicarea interdisciplinară, ajută în procesul
de luare a deciziilor.

95
Psihodiagnostic la etapa orientării.
Psihodiagnostic se efectuază nemijlocit în penitenciar și se realizează de către
psiholog. În procesul orientării se efectuază colectarea tuturor datelor diagnostice
care sunt neceare pentru evaluarea riscului. La aceasta se referă analiza datelor
preliminare (biografice), colectarea materialelor depre caracterul infracțiunii
(materialele doarului penal) și evaluarea capacităților specifice individuale (după
materialele dosarului și a testelor psihologice). La aceată etapă psihologul petrece
dicuții cu condamnatul și alți colaboratori ai instituției (regim, v, etc). Etapa
psihodisgnostică va dura trei-patru luni, după care datele obţinute vor fi
prezentate prin rapot de către psiholog la o comisie specială, unde vor participa
toți colaboratorii care au avut tangență cu condamnatul. Planificarea acțiunilor și
măsurilor de reocializare, vor fi stabilite de către membrii din comisie . Care va fi
adus de cunoștința condamnatului. Condamnatului i se explică că progresul de
resocializare depinde de faptul cît de corect el se va implica în realizarea măsurilor
planificate. De aceasta etapă depinde și reducerea nivelului de regim, acordarea
înlesnirilor sau sancționărilor, acordarea concediilor și eliberarea înainte de termen
de pedeapsă, etc.

96
4.4 Raportul de evaluare psiho-socială a minorului.

Raportul
de evaluare psiho-socială a minorului

I. Date privind familia copilului:

Numele, prenumele_______________________________data
naşterii_______________________
Locul
naşterii_________________Domiciliu___________________________________
_________
Acte de identitate: certificat de naştere da , nu , de
specificat______________________________
buletin de identitate da , nu , de
specificat_________________________________
paşaport da , nu , de
specificat__________________________________________
Reprezentantul legal al minorului :
Mama‫ٱ‬
Tata ‫ٱ‬
Altă persoană ‫ٱ‬
(numele,
adresa)_____________________________________________________________
_______
Familia de provenienţă:
concubinaj normal constituită
incompletă prin divorţ
incompletă prin părăsire/deces : mama
tata
părinţi necunoscuţi mama
tata

Tata:
Numele _____________________ prenumele ______________________ vîrsta
_______________
Reşedinţa sau adresa actuală
__________________________________________________________
97
Locul de muncă
__________________________________________________________________
__
Mama:
Numele _____________________ prenumele ______________________ vîrsta
________________
Reşedinţa sau adresa actuală
__________________________________________________________
Locul de muncă
__________________________________________________________________
__
Fraţi, surori:
1._____________________________a.n.______________ocupaţia
__________________________
2._____________________________a.n.______________ocupaţia
__________________________
3._____________________________a.n.______________ocupaţia
__________________________
4._____________________________a.n.______________ocupaţia
__________________________
Condiţii de trai: apartament de stat, apartament privatizat, apartament cooperatist,
sector particular, apartament în chirie, cămin (necesarul de evidenţiat):
Nr. de
odăi_______________________________________________________________
_________
Nr. persoanelor care locuiesc: adulţi  copii minori 
Condiţii
locative____________________________________________________________
________
Venitul lunar:
Salariul
/mamei/__________________________/tatei/_____________________________
________
Pensia
/mamei/__________________________/tatei/_____________________________
_________

98
Indemnizaţii
/mamei/_____________________/tatei/__________________________________
____
Altele_____________________________________________________________
__________________________________________________________________
______________________________
II. Date privind familia lărgită:
Bunicii materni (numele, prenumele,
domiciliul)__________________________________________
Bunicii paterni (numele, prenumele,
domiciliul)__________________________________________
Alte rude (mătuşă,
unchi)____________________________________________________________

99
 ANCHETA

Data________________________________________________________

Numele____________________________________________________

Identifica ceea ce se referă la tine.

Tu ai comis cîndva infracțiune cînd nu aveai domiciliul?

Ai luat decizia de anu comite infracțiune, dar ai fost influențat de prieteni?

Ai comis infracțiunea negîndind la ceea ce faci?

Ai comis infracțiunea în stare de furie?

Ai comis infracțiunea după întrebuințarea de alcool?

Ai comis infracțiunea deoarece nimeni nu avea treabă la tine?

Ai comis infracțiunea deoarece aveai nevoie de bani?

Ai comis infracțiunea pentru a ajuta prietenul?

Ai comis infracțiunea deoarece ai dorit să procuri ceea ce nu puteai?

Ai comis infracțiunea deoarece a foat situație depresantă?

Ai comis infracțiunea deoarece era o dispoziție proastă?

100
Ai comis infracțiunea deoare ai considerat că în detenție este mai bine?

Ai comis infracțiunea deoarece nu puteai să te angajezi la lucru?

Ai comis infracțiunea deoarece nu primeai asitența socială?

Ai comis infracțiunea deoarece este o indiferență față de sine?

Ai comis infracțiunea din imprudență?

Ai comis infracțiunea pentru droguri?

Ai comis infracțiunea pentru jocuri de noroc?

Ai comis infracțiunea deoarece nu știai cu ce să te ocupi?

Ai comis infracțiunea deoarece aceasta te excita ?

Posibil doriți să discuți cu consilierul depre aceasta.

101
4.5 Repartizarea miorului în grupul de risc
și planificarea lucrului individual.

Consilierul de probațiune evaluînd informația primită în perioada lucrului

individual cu minorul, indică nivelul riscului cu literele M – risc minim, Me –
mediu, S – sporit .

Apartenența la grupa de risc

N.P.P. minorului
№. Criterii de evaluare Nivelul
riscului
1 Vîrsta
2 Numărul condamnărilor
3
Timpul petrecut în penitenciar
4
Studiile
5 Ocupația
6
Starea familiară
7
Timpul trecut de la eliberare
8 Încălcări a ordinii publice, obligațiunilor
9 Existența abuzului de alcool, droguri, jocuri de noroc
10 Acordul minorului de a participa la programe probaționale

Grupa de risc –

102
Aprecierea criteriilor pentru stabilirea în grupa de risc:

Risc sporit – dacă minorului sunt stabilite patru și mai mult de litere ”M”;
Risc minim – dacă au fost stabilite nu mai puțin de 4 ‖Me‖ și nu mai mult de ‖M‖.
După 12 luni de la punere în evidență, dacă nu are încălcări și respectă toate
condițiile; măsurile planificate, minorul poate fi trecut la grupa de risc minim,
necătînd la criteriile evaluării riscului;

Risc mediu – dacă după completarea tabelului după criterii, nu se atribuie nici
minim nici sporit risc.

Consilierul de probațiune preliminar stabilește kla care grupă se referă minorul la

momentul dat și aceasta în mod obligatoriu trebuie de luat în considerație lucrul
individual.

103
BIBLIOGRAFIE

1. Albu E., Manifestări Tipice Ale Devierilor De Comportament Ale Elevilor

Preadolescenţi, Aramis 2002, p38, p39
2. Andrews D.A. Bonta J. Hoge R.D. Criminal Justice and Behavior. Ottawa, 1990
3. Andrews D.A. Bonta J. Hoge R.D. Criminal Justice and Behavior. Ottawa, 1990
4. Astrahan L. Ciorbă S. Popa V. Ce trebuie să cunoască beneficiarul minor al
probaţiunii, Chişinău, 2010, p. 23

5. Bacalîm A. Liberarea de răspundere penală a minorilor

6. Bacalîm A. Sancţiunea contravenţională şi legătura cu probaţiunea
7. Baciu T. Psihologia comportamentului deviant, Chişinău, 2009,
8. Banciu, D. P., Rădulescu, S. M., Voicu M., Introducere în sociologia devianţei. –
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, -253 p. 4.
9. Beşleag D. , Mazilu L., Moraru E., Garciu A., Psihoprofilaxia - direcţia de activitate a
psihologului şcolar în instituţiile de învăţămînt, Chişinău 2009, p16
10. Bogdan S. Criminologie, Bucureşti, 2012, p. 141
11. Breabin S., Patopsihologia, Elan-Poligraf 2005, p46
12. Calancea A. Psihologia Personalităţii, Tipografia centrală 2005, p122
13. Cebotari St. Dacă doreşti să fii pradă hoţilor, Pulsul pieţei 2013, p.37
14. Chitoroagă L., Diminuarea violenţei în sistemul educaţional, Chişinău, 2012, p. 384
15. Ciorbă S., CE TREBUIE SĂ CUNOASCĂ SUBIECTUL PROBAȚIUNII CONDAMNAT CU

APLICAREA ART.90 CP RM ȘI 91 CP RM

16. Corduneanu L., Program specific de asistenţă psihosocială destinat persoanelor cu

conduită agresivă, Bucureşti 2009, p. 13
17. Cruteţchii V.Psihologie generală Lumina, Chişinău 1988
18. Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului, Harta Serviciilor Sociale,
Ghid pentru profisionişti din domeniul protecîiei drepturilor copiilor şi adolescenţilor,
Chişinău 2014, p15
19. Doraş S.Gh. Criminalistica, Ştiinţa 1996, p. 219
20. Dragomirescu V. Psihosociologie comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.194
21. Drozda-Senkowski,Ewa,Psihologia socială experimentală,Polirom,Iaşi,2000,190p.
22. Druţa Fl. Psihologia familiei, Editura did. şi ped. Bucureşti, 1998.

104
23. Durnescu Ioan, Asistenţa socială în penitenciar, Polirom 2009, p 55
24. Garofalo R.,Criminologie.
25. Gassin R.,Criminologie.
26. Gen. Mr. Gheorghiu, A. Şi colab., Studii psiho-sociologiceprivind mediul penitenciar
M. I., Direcţia penitenciarelor 1982.
27. Golu M.,Fundamentele psihologiei (II),Romănia de mîine ,Bucureşti,1998,152 p.
28. Golu, M. Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993.
29. Gustave Le Bon, traducere - Gavriilu L., Psihologia Maselor, Bucureşti 1991, p22
30. I.R.P. Raport privind implementarea alternativelor la detenţie pentru minori, Chişinău,
2006,
31. I.R.P. Raport:Evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor
liberate din detenţie, Chişinău, 2007,
32. I.R.P.Ghid practic-Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor, Cartier Juridic Chişinău,
2007,
33. IRP.Buletin informanativ Nr.1, 2006, Comportamentul infracţional-Metode de
prevenire şi intervenţie,
34. IRP.Buletin informative Nr1-Reforma Penală,Activitaţi în domeniul pregătirii pentru
liberare din locurile de detenţie.Tipografia-Centrală 2007.
35. IRP.Buletin informative Nr3-Reforma Penală,Reintegrarea socială a persoanelor
liberate din locurile de detenţie .Tipografia-Centrală 2006.
36. Jelescu P, Racu I.Psihologia generală. Chişinău, 2007..
37. Kieran Egan, Popenici Ş., Educaţia Elevilor Hiperactivi şi cu deficit de atenţie,
Didactic Pres 2007.
38. Kinberg O.,Probleme fundamentale ale criminologiei .
39. Knight Sue, Tehnicile programării Neuro-lingvistice, Bucureşti,2007.
40. Leaua A. Penitenciarul psiholgie socială aplicată, Lumen, 2006.

41. Mahu.Iu. Novicov O. Probațiune juvenilă

42. Mihai Iu.M. Psihologie, Revista ştiinţifico-practică, 4/2012.
43. Minulescu Mihaela,Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologica.
44. Mitrofan, I., Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Polirom, Iaşi, 2003.
45. Mîsliţchi V., Adaptarea Şcolară, Pulsul Pieţei, Chişinău 2014.
46. Neamţu Cristina, Devianţa şcolară, Polirom 2003.
47. Nicola I, Farcaş D, Pedagogie generală, Chişinău 1993.
48. Novicov O. Referatul presentenţial de evaluare psiho-socială
105
49. Novicov O. Reglementări internaționale în domeniul probațiunii
50. Novicov O., Ce trebuie să cunoască minorul - subiect al probațiunii
51. Ogien Albert Sociologia devianţei, Polirom, 2002.
52. Ogien Albert Sociologia devianţei, Polirom, 2002.
53. Olărescu V, Iurchevici I, Cebotari St.Ghid pentru practica psihologică, Pulsul-pieţei
2013.
54. Scorșescu S. Resocializarea și reintegrarea socială postpenitenciară

55. Scorțescu S. Ce trebuie să cunoască subiectulprobațiuniieliberat înainte de termen de

pedeapsă
56. Sellin T.,Conflictul cultural si crima.
57. Stamatin O. Cebotari St., Orientările valorice ale deţinuţilor cu vîrsta de 18-30 ani care
au comis infracţiuni contra patrimoniului, SOCIALIS, iunie 2008.

58. Talmaci A., Ce trebuie să cunoască administrația publică locală despre resocializarea
persoanelor eliberate din locurile de detenție―Pulsul Pieţei‖ ,Chişinău, 2013.
59. Talmaci A., Iu. Mahu, Caracteristica social-demografică şi criminologică a subiecţilor
probaţiunii , ―Pulsul Pieţei‖ ,Chişinău, 2013.
60. Talmaci R. Supraveghere în probațiune ,Pulsul Pieţei‖ ,Chişinău, 2013
61. Talmaci R., Asistența și consilierea ,Pulsul Pieţei‖ ,Chişinău, 2013
62. Talmaci R., Despe Serviciul de probațiune din Republica Moldova ,Pulsul Pieţei‖
,Chişinău, 2013
63. Воронова Е.Л. Ювенальная юстиция: формирование системы пробации в
Ростовской области // Вопросы ювенальной юстиции. 2007. №5.
64. Воронова Е.Л. Ювенальная юстиция: формирование системы пробации в
Ростовской области // Вопросы ювенальной юстиции. 2007. №5.
65. Данные Федеральной Службы Государственной статистики. www.gks.ru
66. Хостингс Р. Профилактика преступлений и молодежь группы риска: проблема
сопротивления изменениям // Вопросы ювенальной юстиции. 2007. №5.
67. Хостингс Р. Профилактика преступлений и молодежь группы риска: проблема
сопротивления изменениям // Вопросы ювенальной юстиции. 2007. №5.

106