III.

SCENARII PSIHOSOCIALE

• Pun în relaţie caracteristicile biologice şi psihice ale copilului şi tânărului cu

mediul în care este el socializat. Giddens (2001, p. 197) recunoaşte meritul
teoriilor biologice şi psihologice, care „pot identifica anumite caracteristici de
personalitate care, în anumite contexte de învăţare socială şi experienţă, îi predispun
pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte atenţia asupra actelor delictuale”. Premisa de la
care pleacă aceste teorii este aceea că orice conduită de tip delincvent este
rezultanta interacţiunii factorilor individuali, bio-psihici, cu cei sociali, ai mediului
în care copilul creşte şi se dezvoltă; caracteristicile individuale reprezintă doar
potenţialităţi ce se pun în valoare, se actualizează, numai în anumite condiţii de
mediu, datorită, în primul rând, mecanismelor specifice proceselor de învăţare
socială.
• Se subliniază erorile educaţiei şi ale socializării morale, care generează eşecul
internalizării normelor de conduită. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului,
sistemul defectuos de sancţiuni, interdicţiile severe, modele negative etc., împiedică
dezvoltarea autonomiei morale, întărind motivaţiile negative ale conduitelor
• Analiza psihosocială se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte,
dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt consideraţi a fi cei mai importanţi.
Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale,
dobândind tulburări psihomotorii, comportamentale şi sexuale. Carenţele funcţiilor
principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) explică de ce
peste jumătate dintre delincvenţi provin din familii dezorganizate.
Eşecul socializării se manifestă ca un deficit al maturizării sociale şi implicit ca un
deficit al dezvoltării personalităţii:
• - toleranţă scăzută la frustrare;
• - autocontrol deficitar, impulsivitate şi agresivitate;
• - egocentrism;
• - subestimarea gravităţii actelor antisociale comise;
• - subdezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social -
evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de
normele juridice, morale etc.
Markerii „sindromului personalităţi antisociale”, cf. Henriette Hass (2001), care
din 20.000 de recruţi din armata elveţiană identifică 371 de violatori şi agresori ce
se disting printr-o puternică „tendinţă de disocialitate” ar fi:
• - participare la prostituţie,
• - comportament sexual de risc,
• - datorii neplătite,
• - frecventarea cazinourilor,
• - tendinţa spre plictiseală.
Aceste caracteristici ale delincventului s-ar datora conjuncţiei trăsăturilor de
personalitate cu mediul în care trăieşte şi se formează copilul.
Maurice Cusson (1997, pp. 450 – 451) conchide asupra existenţei la anumiţi
indivizi a unei predispoziţii spre devianţă, „o virtualitate difuză susceptibilă de a se
actualiza într-un mare număr de comportamente condamnabile”, manifestă prin
transgresiuni polimorfe. Aceste predispoziţii sunt moştenite şi dobândite într-un
raport niciodată precizabil, iar actualizarea acestei virtualităţi depinde de nişa
existenţială, de specificul proceselor de învăţare socială şi de mecanismele de
control şi autocontrol.
Teoriile învăţării sociale
Acordă importanţă deosebită socializării, considerând că un comportament delincvent se învaţă
aşa cum se învaţă şi comportamentul conformist, prin intermediul socializării, prin
interiorizarea modelelor, a normelor, valorilor şi tehnicilor de comportament.
Teorii ale imitaţiei. Încă francezul G. Tarde (1843-1904) în La criminalité comparée (1890),
considera delincvenţa un produs al imitaţiei, rezultată din contactul repetat cu alţi delincvenţi.
Parţial discreditată o vreme, teoria este reluată şi actualizată de către Albert Bandura (n. 1925),
care îi redă nobleţea pierdută, prin relevarea importanţei agenţilor sociali ca sursă de pattern-
uri comportamentale. Potrivit acestuia, copilul, observându-i pe ceilalţi, codează informaţia
despre comportament şi o foloseşte apoi drept ghid pentru acţiunile sale ulterioare.
Experimentele realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea şi Sheila Ross (1961) se
desfăşoară pe copiii de la grădiniţă, care sunt expuşi unor modele comportamentale agresive
sau nonagresive. Variantele experimentelor sale sunt diferite (vezi Bobo Doll experiment,
https://www.youtube.com/watch?v=dmBqwWlJg8U
Rezultă că: simpla expunere la modele agresive amplifică tendinţele agresive ale observatorului.
Imitarea modelului depinde în bună măsură de mecanismele de întărire, sancţiune sau
recompensă pentru conduita agresivă, de modelul adecvat statusului sexual (tendinţa băieţilor
de a imita conduita modelelor masculine şi a fetiţelor de a imita modele feminine). Dacă
teoria lui Bandura vine din psihologie, cea a lui E. Sutherland provine din sociologie,
concluziile lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învăţată.
Teoria asocierilor diferenţiale. Edwin Sutherland (1883 – 1950) reprezentant al Şcolii de la Chicago
(completată de teoria transmiterii culturale formulată împreună cu D. Cressey, unul dintre foştii lui
studenţi), criminalitatea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihice dobândite, ci
este învăţată în cursul socializării, prin interacţiune şi comunicare, aşa cum este învăţată şi
respectarea legilor. Prin interacţiunea cu „alţii semnificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori
care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Atât tinerii cât şi
adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative
(nonconformiste) de comportament. Ataşarea sau asocierea de grupuri care respectă legea reduce
riscul unei cariere delincvente, aşa cum asocierea cu modele criminale va determina o conduită de
tip delincvent.
Devianţa este rezultatul prezenţei unei subculturi deviante, în care se învaţă norme şi comportamente
antisociale. Ceea ce contează este frecvenţa contactelor cu aceste valori şi norme, durata,
intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste contacte.
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunţuri:
a) comportamentul criminal se învaţă;
b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane
c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter
intim şi personal;
d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor specifice ale
motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament;
e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau nefavorabile a codurilor legale;
f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor;
g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecvenţei, duratei, priorităţii şi intensităţii
expunerii la modele criminale sau noncriminale;
h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal, reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi
valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit).
Teoria neutralizării. O explicaţie pertinentă privind relaţia dintre valori şi
delincvenţa juvenilă o formulează criminologii americani de la Princeton
University, Gresham Sykes (n. 1922) în colaborare cu David Matza (n. 1930)
(2002), care arată că majoritatea tinerilor aflaţi în derivă recunosc normele şi
valorile convenţionale, fără a se deosebi din punct de vedere moral de alţi tineri. Ei
ajung să comită delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de
neutralizare, ca justificări subalterne. Printre tehnicile de neutralizare autorii
menţionează:
a) negarea responsabilităţii, motivând acţiunea prin influenţa unor presiuni
externe, a unor stări inexplicabile, împotriva propriei voinţe;
b) negarea prejudiciului provocat, considerat un fleac, lipsit de importanţă
pentru victimă (cei care au făcut armata ştiu că acolo nu se fură, ci „se
împrumută”);
c) negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei, „îşi merită soarta”);
d) condamnarea acuzatorilor (poliţişti corupţi, violenţi şi stupizi);
e) apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie, a codului de onoare).
• Invocarea tehnicilor de neutralizare a sentimentului de culpabilitate
consecvent crimei constituie pentru Matza indiciul acceptării principiale a codului
moral convenţional de către delincvenţi; tehnicile de neutralizare sunt posibile
întrucât normele morale nu acţionează ca imperative categorice, ci ca unele
condiţionale, ce permit multe excepţii (nu e bine să omori, cu excepţia războiului
sau legitimei apărări, când devine scuzabil). Aceste alternative sunt învăţate în
procesul socializării, alături sau împreună cu valorile convenţionale.