”Între devianță și delincvență – teorii ale cauzalității comportamentului deviant și delincvent”

Devianţa şi delincvenţa sunt două fenomene complexe ce se întâlnesc în fiecare societate, indiferent de
cultura, principiile, valorile, legislaţia sau sistemul politic al acelei ţări, şi necesită o analiză sporită, atât
din punct de vedere teoretic, cît şi practic.

Cea mai semnificativă diferenţă dintre aceste două concepte este dată de faptul că delincvenţa
reprezintă cea mai gravă formă pe care o poate avea o persoană cu un comportament deviant.

În ansamblul formelor de devianță socială, se include și delincvența (infracționalitatea sau

criminalitatea), care afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice
cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor și faptelor care, încălcând regulile juridice
penale, impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate, din partea agenților specializați ai
controlului social (poliție, justiție etc). Chiar dacă delincvența apare ca un fenomen juridic, reglementat
prin normele dreptului penal, ea este primordial un fenomen social, având consecințe negative și
distructive pentru securitatea indivizilor și grupurilor.

În cazul persoanelor delincvente, comportamentul acestora și modul de acțiune al faptelor, trebuie

analizat în mai multe domenii de activitate, fie că vorbim din punct de vedere legal, medical, psihologic,
sociologic etc.

De-a lungul timpului, profilul delincventului, a prezentat și continuă să prezinte interes la nivelul mai
multor domenii, fapt pentru care consider că este important să vedem și noi câteva trăsături care să ne
ajute la identificarea acestuia.

Comportamentul deviant și delincvent între teorie și practică

Conduita deviantă, este caracteristica fundamentală de la care se declanșează delincvența, apariția ei

fiind o urmare a neacceptării regulilor și normelor regăsite la nivelului unui grup social, ba chiar mai mult
de atât, la nivelul unui întreg sistem.

Conduitele deviante pot fi explicate, în unele cazuri, prin manifestarea unei relative contradicții între
sistemul de norme și sistemul de valori promovate de către o comunitate sau o societate specifică.

Această neacceptare se poate datora și faptului că acele norme nu prezintă claritate pentru
corespondenți: înclinarea delincvenților sau a grupurilor sociale spre crimă și, în general, spre fapte
deviante, depinde nu atât de opoziția individului față de norme, cât de ambiguitatea acestora.
Delincvenții se recrutează, cu o mare probabilitate, dintre marginalizați, adică dintre indivizii care
aparțin de diferite orientări, nu dispun de o referință legitimă, explicită și echivocă”.

Marginalizarea de către ceilalți, dezorganizarea familiei și a mediului social din care provine un individ,
lipsa educației, neatingerea obiectivelor din cauza anumitor structuri din societate și a nivelului de trai
existent în cadrul acesteia, tipologia grupului social din care face parte, dorința de a-și schimba statusul
social, indiferent de natura faptelor comise și de a scăpa de etichetarea oamenilor, sunt factori
predominanți care conduc la declanșarea faptelor de ordin infracțional, fapte ce denotă
comportamentul delincvent.

Comportamentul de natură deviantă poate apărea de la o vârstă foarte fragedă și, dacă continuă să se
dezvolte în perioada adolescenței, atunci individul este predispus să recidiveze, reabilitarea lui devenind
din ce în ce mai grea.
 Tulburările de comportament au cea mai mare frecvență între 14 și 16 ani, ca apoi să se atenueze.
Deprinderile și atitudinile sociale se restructurează, crește spiritul civic și autocritic, se dezvoltă abrupt
maturizarea sexuală și caracterul seismic al aprecierii de sine și al conștiinței de sine. La adolescenți și
tineri, la vârste de trecere și formare, pot debuta psihoze infantile, sentimente de persecuție, gelozie,
depresie melancolică, izolare excesivă, introversie și nevrotism.

Comportamentul deviant nu poate fi asociat cu conceptul de anormalitate, întrucât cel dintâi se

dobândește în timp, în funcție de mediul în care trăiește, statusul social din care provine, familie,
experiențe, activități etc.

Înțelegerea comportamentului deviant apare „fie ca produs al incapacității funcționale a individului,

datorată unor deviații fiziologice sau anormalității psihice, fie ca rezultat al unui comportament perfect
normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate de grupuri.

Tipologia comportamentului delincvent este expusă la mai mulți factori patologici, sociologici,
psihologici și a fost explicată pe baza mai multor teorii în literatura de specialitate.

În contextul acestei analize, avem teoria dezvoltării comportamentului delincvent, prin care vom vedea
tipul de conduite pe care le prezintă un astfel de comportament, teoria ecologică a factorilor de risc, în
care sunt identificați factorii primordiali ai producerii delincvenței, teoria alegerii raționale a unui mod
de viață delincvent, teoria activităților de rutină, a asocierilor diferențiale și a subculturilor delincvente.

Teoria dezvoltării comportamentului delincvent aparține criminologului canadian Marc Le Blanc, care
prezintă anumiți indicatori ai acestui tip de comportament, făcând diferența între comportament
deviant și cel delincvent. Așadar, într-unul din volumele sale, întâlnim o tipologie a conduitelor deviante,
respectiv, tulburări de comportament: unde avem conduite imprudente (conducerea fără permis),
activități sexuale (relații homosexuale, prostituție), consum de alcool și alte substanțe interzise,
tulburarea ordinii publice, conduite rebele (în genere, la adolescenți), și conduite delincvente, precum
cele clandestine (furturi, fraude, minciuni etc.) și cele manifeste (vandalism, incendiere, agresiuni
sexuale).

Tot în viziunea sa, delincvența poate apărea de la vârste fragede, iar perpetuarea comiterii faptelor
depinde de felul primei infracțiuni. Dacă la comiterea primei infracțiuni, persoana în cauză are o vârstă
mai mică, cel mai probabil, el va repeta acțiunea, însă asta nu garantează faptul că va continua toată
viața să facă asta. În schimb, Matt DeLisi, consideră că este foarte important momentul producerii
primei acțiuni infracționale, asta pentru că, odată cu înaintarea în vârstă și cu etapa maturizării, tendința
spre delincvență se va diminua. Tinerii care debutează devreme în cariera infracțională prezintă un risc
ridicat de a fi implicați în mai multe fapte delincvente de-a lungul vieții, în timp ce tinerii care își
marchează activitatea criminală prin infracțiuni comise mai târziu, prezintă un risc scăzut de a mai
comite și alte fapte delincvente.

Factorii de risc ai delincvenței se rezumă, conform teoriilor, la raporturile dintre indivizi și societate,
mediu, familie, prieteni, comunitate, școală etc. Unul dintre factorii predominanți ai producerii
delincvenței este reprezentat de practicarea violenței, întrucât - violența este rezultatul influențelor
exercitate asupra comportamentului de către factori care se manifestă la nivelul individului, al relațiilor
interpersonale, al comunității și al societății.

Despre teoria alegerii de a fi face parte din grupul de delincvenți, Maurice Cusson, într-una din lucrările
sale, susține că persoana delincventă își alege propriul destin, iar delincvența reprezintă doar o simplă
alegere a modului în care acesta vrea să-și trăiască viața, motivele pentru care alege să facă acest lucru,
fiind în corelație cu studiile și locul de muncă, situația economică a societății, cu nivelul de educație sau
viața familială; individul cu un mod de viață delincvent:

- este expus atracției față de bande,

- scapă controlului parental,

- actele delincvente îi sunt rareori sancționate,

- este înconjurat de multe ținte vulnerabile,

- este lipsit de capital școlar, social și profesional,

- trebuie să facă față unei piețe a locurilor de muncă deprimantă.

Așadar, ca urmare a acestei teorii, putem spune că delincventul ia decizii nu numai în funcție de ceea
ce-l definește pe el, de propria personalitate, ci și în funcție de mediul social în care a crescut și s-a
dezvoltat. Delincventul este o ființă capabilă de a face alegeri adaptate circumstanțelor în care este
aruncat.

Interesantă de urmărit și înțeles este și teoria asocierilor diferențiale care îi aparține lui Edwin
Sutherland, a cărui opinie se rezumă la faptul că un comportament delincvent se poate învăța prin
intermediul asocierii la alte grupuri delincvente. Învățarea comportamentului delincvent se poate face
prin tehnici de reproducere a unor acte de ordin infracțional, văzute la alte persoane, prin aducerea și
împărtășirea de argumente negative a tot ceea înseamnă legislație și coduri legale, prin asocierea cu
modele delincvente și prin adoptarea unor conduite sau valori ce se regăsesc la grupul al cărui membru
este.

Comportamentul delincvent poate fi observat și în cadrul teoriei subculturilor delincvente. Prin

intermediul acestor teorii, persoanele ajung să comită acte infracționale ca urmare a nereușirii și a
frustrărilor apărute de-a lungul timpului, pe parcursul vieții. Subculturile delincvente pot fi de trei tipuri,
respectiv subculturi conflictuale și violente regăsite la tinerii care vor cu orice preț să se afirme într-un
grup, subculturile evazioniste în care indivizii preferă să se drogheze, ca urmare a eșecului lor, și
subculturile criminale, prin intermediul cărora persoanele aleg să se aventureze în lumea delincvenței,
cu scopul de a obține în mod rapid și eficient bunurile dorite și de a-și îndeplini unele dorințe.

Cauzele delincvenței și ale comportamentului delincvent sunt niște indicii clare a lipsei unei bune
colaborări între individ și societate, iar pentru diminuarea abaterii de la normele sociale, un rol esențial
îl pot avea și instituțiile specializate și agenții oficiali, care ar putea interveni în acest sens.

Fenomenul delincvenţei juvenile este influențat de procese ce au loc la nivel macrosocial, cum ar fi
urbanizarea intensivă, migrația, sărăcia, inegalităţile nejustificate legal şi moral, sfidarea şi ignorarea
problemelor reale, corupţia şi dispreţul guvernanţilor şi de mulți alți factori. La nivel individual, aceste
fenomene își găsesc reflectare în fiecare om.

Teoriile ale cauzalității comportamentului deviant și delincvent:

Numărul teoriilor explicative ale devianței elabotrate de-a lungul timpului este extrem de mare și pot fi
incluse în trei grupuri mari:teorii biologice,teorii sociale și cele psihologice.

1. Teoriile biologice reprezintă problemele devianței în domeniul sănătății și al actelor înnăscute.

Teoria asocierilor diferențiale reprezintă o particularizare a teoriei învațării sociale asupra fenomenului
de delicvență. Constituie o abordare istorică sau genetică asupra comportamentului deviant, privit ca
rezultat al elementelor care intră în joc în momentul comiterii faptei (circumstanțe cu caracter socio-
economic și cultural), dar și al elementelor care au influențat anterior viața delicventului. Meritul acestei
perspective asupra etiologiei delicvenței ca fenomen social constă în faptul că atrage atenția asupra
importanței procesului de socializare, asupra caracteristicilor mediului socializant, acestea putând avea
încorporate anumite mecanisme de transmitere a unor comportamente negative, comportamente care
periclitează stabilitatea socială.

Teoria dezorganizării sociale. Conform acestei teorii, cauzele delicvenței minorilor și tinerilor se găsesc
în interiorul comunității urbane, care este caracterizată de eterogenitate culturală și socială, de
aglomerare și diversitate socială. Multitudinea centrelor economice și a societăților comerciale atrage
tinerii și îi ispitește către infracțiuni și delicte penale. Astfel, factorul determinant în mecanismul cauzal
al delicvenței juvenile îl reprezintă scaderea funcțiilor de socializare și controlul exercitat de comunitate
si vecinătate, destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupului datorită eterogenității populației și
varietății normelor de conduită, ca și multiplicarea fenomenelor culturale în cadrul orașului. Teoria
anomiei sociale.

Teoria anomiei sociale consideră că devianta apare ca un rezultat direct al stării de anomie socială.
Legătura dintre cele două perspective constă în faptul că situațiile de dezorganizare socială, de
instabilitate economică și chiar conflictele militare favorizează abaterea de la norme, starea anomică
fiind consecința directă a acestor contexte. Trebuie menționat că, în aceste situații, anomia nu
desemnează situații în care normele sociale lipsesc, ci ele există, dar sunt confuze și au funcționalitatea
temporar suspendată, constituind un cadru prielnic pentru apariția comportamentelor deviante, în
general, și delicvențe, în particular.

Teoria „conflictelor codurilor culturale .Aducând problematica delicvenței pe terenul „conflictului

cultural”, T. Sellin construiește o teorie conform căreia delictul și crima sunt privite ca o consecință
a„transmisiilor” și a „conflictelor culturale” existente între diferite categorii și grupuri ale societății. Ceea
ce diferențiază această teorie de alte teorii ce utilizează conceptul de„conflict social” este faptul că T.
Sellin dă o expresie mai largă acestui concept, atât în sensul de conflicte ce pot aparea între „codurile
culturale” ale diferitor grupuri, cât și în accepțiunea de conflicte ivite între „normele de comportament
și conduită” ale diferitor grupuri din cadrul unei societăți. Deși aceste conflicte culturale devin
generatoare de delicvență numai în cazul în care sunt conștientizate de către indivizi, Sellin nu explică
mecanismele psihosociologice prin care diferite contradicții apărute între „codurile culturale” sau între
„normele de conduită” pot determina apariția unor comportamente infracționale la diverși indivizi sau
grupuri sociale, aparținând fie aceleiași culturi, fie unor arii sau culturi diferite.

Teoria subculturilor delincvente. O tentativa mai consistentă de interpretare sociologică a delicvenței și

criminalității, plecând de la valorile și normele existente într-o anumită cultură, aparține lui A. K. Cohen
68, care identifică anumite categorii și grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite sugestiv „subculturi
delictuale” ale căror norme și valori sunt în contradicție cu cele ale restului societății. Datorită dezvoltării
lor economice mai reduse și a existenței unor bariere și interdicții sociale, aceste grupuri au o situație
periferică și marginală în societate, ceea ce determină o stare de spirit specifică acestor grupuri, în care
predomină sentimentele de izolare, frustrare și insatisfacție socială și individuală; de aici, respingerea și
contestarea parțială sau totală, de către aceste grupuri, a normelor și a valorilor societății globale și
„constituirea” unor „modele” și „norme” proprii de comportament și conduită.[10, p. 130] „Subculturile
delicvente”, arată Cohen, s-au născut ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din
dorința anihilării frustrărilor de status marginal și a anxietăților. Întrucât indivizii ce fac parte din
asemenea „subculturi” au convingerea ca le sunt blocate sau obstrucționate căile și mijloacele legale de
acces spre bunurile și valorile sociale, recurg de cele mai multe ori, la mijloace indezirabile și ilicite,
devenind astfel surse potențiale de devianță și infracționalitate. Teoria etichetării sociale. Teoreticienii70
„etichetării sociale” concep delicvența ca tip special de „reacție socială” de apărare din partea societății
sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori, cum ar fi
puterea, clasa privilegiată, bogația etc. De multe ori, cei care dețin puterea sau bogația, făcând parte din
categoriile privilegiate social, au tendința de a „eticheta” ca deviante actele nonconformiste ale unor
indivizi proveniți din clasele de jos sau mijlocii ale societății, care, la rândul lor, fie că acceptă eticheta,
comportându-se în conformitate cu ea, fie că o resping, adoptă noi conduite. Din procesele de
interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și aplică norma și grupul sau indivizii care suportă
norma și eticheta, se poate stabili și evalua intensitatea și caracterul delicvenței și al devianței. De
aceea, definirea unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce savârsesc cu
adevarat indivizii care încalcă normele, fiind, de fapt, consecința a ceea ce gândesc alții despre acest
comportament.

Teoria controlului social. Controlul social are, în orice societate, importante implicații etice, juridice și
culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor forme, mecanisme și instituții variate, care pot
corecta, în mare parte, deficiențele și lipsurile socializării și integrării sociale. În acest sens, uneori lipsa
sau scăderea controlului social, asociată cu deficitul de socializare și cu nerealizarea integrării, poate
determina apariția unor forme de inadaptare, deviantă și marginalitate la anumiți indivizi sau grupuri
sociale.

Teoria oportunității diferențiale- face parte din categoria explicațiilor structurale asupra delicvenței.
Conceptul de bază cu care operează explicațiile structurale este inegalitatea fundamentală în ceea ce
privește oportunitățile în a atinge scopurile dictate de societate. Teoria oportunităților diferențiale a fost
formulată de către Cloward și Ohlin (1960). Autorii acestei teorii susțin faptul că indivizii, aparținând
claselor de jos și grupurilor subculturale, doresc să folosească mijloace legale pentru atingerea
scopurilor și obținerea succesului în plan social, însa se lovesc de o multitudine de bariere, cum ar fi:
diferențele culturale și de limbaj, adversități economice, o limită a disponibilității resurselor. În
concluzie, mijloacele legale sunt blocate, oamenii fiind forțați să recurgă la mijloace ilegale, ajungându-
se astfel la comiterea de infracțiuni.

3.Teorii psihologice – pun accent pe caracteristicile persoanei,pe structura și factorii componenți ai

personalității,pe rezultatele învățării și interacțiunii sociale ca fiind cauze a comportamentului deviant.

Teoria învațării sociale- se concentrează, în principal, asupra achiziționării comportamentului agresiv. În

viziunea lui A. Banduro, în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o
serie de mecanisme, precum imitația și modelarea. Evidențiind tipurile de mecanisme achizitive ce
intervin în procesul învatării sociale, autorul pleacă de la premisa ca indivizii nu se nasc cu repertorii
performante ale comportamentului agresiv, ci le învață ulterior. Cele mai multe activități agresive
necesită deprinderi care solicită o învățare.

Teoria rezistenței la frustrare este o teorie care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu
cel sociologic, este așa-numita teorie a „rezistenței”. Reprezentând o teorie de rang mediu, care
încearcă sa ofere chiar mijloacele operaționale pentru prevenirea delicvenței la vârste vulnerabile,
încearcă să demonstreze că mecanismele psihologice ale frustrării și agresivității, implicate în delicvența
tinerilor, nu au o relație cauzală uniliniară, ci mediată de o serie de variabile intermediare. Fără a neglija
importanța mecanismelor frustrării și agresivității în declanșarea și persistența unor manifestări
comportamentale deviante, nu trebuie de uitat că o mare parte a delictelor comise de tineri se
datorează perturbării realțiilor interpersonale (mai ales afective) dintre adolescent și mediul său social,
mai exact, neconcordanței dintre particularitățile individuale și de vârstă ale acestuia și caracterele unui
mediu social inadecvat sau nepregătit sa le facă față.

Încercând să se ofere o explicație cât mai nuanțată și corectă a fenomenului de delicvență juvenilă,
diversele perspective și orientări teoretice analizate nu reușesc, totuși, să surprindă totalitatea
contextului determinativ al manifestărilor delicvente savârșite de adolescenți și tineri. Ele au însă
meritul de a fi semnalate aspectele și factorii cei mai puternici implicați în etiologia fenomenului de
delicvență juvenilă, ca și principalele disfuncții și carențe ale unor instituții cu rol de socializare și control
social, indicând, uneori, modalitățile și mijloacele de intervenție și prevenire a actelor antisociale comise
de tineri.
 Atât devianța cât și delincvența, sunt două concepte ce produc numeroase acțiuni, atât la nivel micro,
cât și macro, și pun în pericol atât statusul și modul de viață ale unui individ, cât și modul de funcționare
al unei societăți.