MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEGAGOGICĂ DE STAT “ION CREANGĂ”

FACULTATEA: PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
SPECIALITATEA: LOGOPEDIE

TEMA: Specificul limbajului în tulburarea cu deficit de atenție și hiperactivitate

(ADHD)

Elaborat: Proca Ana, master. an. I, F. Logopedie

Verificat: Ciobanu Adriana, dr. confer. univ.

Chișinău 2022
 Repere conceptuale
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie (tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie,
ADHD) este una dintre cele mai frecvente tulburări de comportament din copilărie şi
adolescenţă, recunoscută de peste 50 de ani, caracterizată în principal prin: susţinerea slabă a
atenţiei, hiperactivitate, respectarea deficitară a regulilor, impulsivitate. Hiperactivitatea cu
deficit de atenţie a apărut în literatura clinică sub diferite denumiri: afecţiune cerebrală minimă,
disfuncţie cerebrală minimă, sindrom hiperactiv şi deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate.
Cercetările actuale demonstrează că hiperactivitatea cu deficit de atenţie este o deficienţă
neurologică ereditară situată în acea zonă a creierului care reglează comportamentul.
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie nu este o tulburare legată de inteligenţă. Copiii foarte
inteligenţi sau lipsiţi de inteligenţă pot prezenta hiperactivitate cu deficit de atenţie în egală
măsură.
Tulburarea debutează în 50% dintre cazuri înainte de 4 ani, dar de cele mai multe ori nu
este recunoscută până la începerea şcolii. Manifestările persistă întreaga copilărie. Mai târziu
apar opoziţionismul provocator şi tulburările de conduită. La adult se manifestă tulburări de
personalitate de tip antisocial, o treime dintre copii prezentând semnele tulburării şi în perioada
adultă.

S-a estimat (Barkley, 1991, apud Cucu-ciuhan, 2003) că 15-50% dintre copiii hiperactivi
prezintă cu timpul o scădere a simptomelor sau cel puţin ating un punct în viaţă când simptomele
lor încetează a mai fi maladaptative, însă cei mai mulţi indivizi hiperactivi vor continua să
prezinte simptomele şi în tinereţe. Literatura de specialitate a consemnat abia cu câţiva ani în
urmă faptul că adulţii pot prezenta aceste simptome şi că ele s-au manifestat din copilărie. Între
35% şi 60% dintre indivizii hiperactivi vor avea probleme cu agresivitatea, conduita şi cu
violarea normelor legale şi sociale în timpul adolescenţei, iar aproximativ 25% au tendinţa de a
avea comportamente antisociale ca adulţi.

Exista trei tipuri de ADHD.

 Tipul predominant neatent

 Tipul hiperactiv-impulsiv
 Tipul combinat

Cauzele hiperactivității

Cauzele hiperactivităţii cu deficit de atenţie nu sunt cunoscute cu certitudine. Se

presupune că sunt implicaţi: factorii genetici, mecanismele neurologice, aspecte care ţin de
sarcină şi complicaţiile la naştere, unele condiţii medicale din copilărie şi adolescenţă, existenţa
unui deficit al funcţiei neuro-psihologice şi rolul factorilor psiho-sociali. S-a ajuns totuşi la
concluzia ca hiperactivitatea cu deficit de atenţie are atât o determinare genetică, cât şi de mediu.

Evoluţia tulburării este afectată de relaţiile interpersonale, de evenimentele de viaţă şi de

tratament. Tulburarea are o puternică bază neurologică şi este asociată cu complicaţii prenatale
sau din timpul naşterii mai mari decât normal, iar în unele cazuri apare ca un rezultat direct al
unor boli sau traume la nivelul sistemului nervos central.

1. Factorii genetici.

Studiile de psihopatologie în familiile cu cazuri de hiperactivitate cu deficit de atenţie,

studiile de adopţie şi cele pe gemeni sugerează prezenţa unei contribuţii genetice în etiologia
acestei tulburări. Evidenţa primară este la taţii copiilor hiperactivi care prezintă o incidenţă
crescută de alcoolism, sociopatie, precum şi un istoric al copilărie încărcat de dificultăţi de
învăţare şi de comportament (Cantwell, 1976; Wender, 1981 Satterfield şi colab., 1974). Astfel,
într-un studiu realizat în 1971, Mendelson şi colaboratorii săi au constatat că 25% dintre taţii
copiilor hiperactivi incluşi în studiu erau alcoolici şi un procent similar au avut o copilărie
marcată de dificultăţi de învăţare.

Într-un studiu similar realizat în 1980, Stewart şi colaboratorii săi au constatat că din 37
de copii hiperactivi jumătate aveau o rudă de gradul I sau II ce prezenta fie o tulburare psihiatrică
serioasă, fie dificultăţi la locul de muncă sau cu impact medico-legal (Kestenbaum şi Williams,
1988).

În 1975, studiind incidenţa factorilor genetici asupra hiperactivităţii cu deficit de atenţie,

Cantwell a constatat că 50% dintre părinţii copiilor hiperactivi incluşi în studiu îndeplineau
criteriile clinice pentru diagnosticul unei tulburări psihice. Aceste tulburări erau mai ales
alcoolism şi sociopatie la taţi şi isterie la ambii părinţi. În plus, 16% dintre taţii copiilor
hiperactivi suferiseră şi ei de hiperactivitate cu deficit de atenţie în copilărie. În 1973, Willerman
a încercat să demonstreze printr-un studiu pe perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi că există
o componentă genetică importantă care determină nivelurile de activitate (Kestenbaum,
Williams, 1988, apud Cucu-Ciuhan, 2003).

2. Factorii de mediu.

Capacitatea de a susţine un nivel eficient de concentrare intelectuală şi afectivă derivă,

cel puţin în parte, din abilitatea părinţilor de a întări urmărirea unor scopuri cu sens. S-a constatat
că acei copii ce provin din cămine haotice nu reuşesc să-şi dezvolte această capacitate. Atenţia
unui copil poate fi fragmentată de un mediu extrem de perturbator sau de anxietate (legată în
special de performanţa la sarcinile şcolare dificile). De asemenea, conflictele psihologice interne
pot determina orientarea atenţiei spre sine şi deci perturbări ale mecanismelor atenţionale.

Descoperirile recente din domeniul neurochimiei şi psihologiei cognitive încep să

clarifice o parte dintre mecanismele ce stau la baza acestei tulburări, mecanisme ce afectează
procesarea informaţiei şi modulările afectelor. Este posibil ca aceste metode să determine în
viitor definirea unor noi dimensiuni ale diagnosticului acestor tulburări care să permită
clinicienilor diferenţierea între posibilele tratamente educaţionale şi medicale (Cucu-Ciuhan,
2003). Chiar dacă această idee nu este astăzi acceptată, cu mai mulţi ani în urmă se considera că
există o relaţie între hiperactivitate şi dietă. Această teorie căpătase un grad destul de mare de
credibilitate în urma unor relatări ale părinţilor care descriau reacţiile comportamentale ale
copiilor hiperactivi la anumite alimente. Cercetarea curentă însă nu a găsit existenţa nici unui
suport ştiinţific pentru susţinerea acestei teorii. Este însă important de notat faptul că există
subgrupuri de copii hiperactivi care manifestă senzitivitate şi alergii faţă de anumite
medicamente (în particular faţă de coloranţii alimentari) care pot creşte simptomele de
hiperactivitate, impulsivitate şi menţinere slabă a atenţiei (Parker, 1988). Indivizii epileptici sau
cei care trebuie să ia sedative sau medicamente anticonvulsive pot să dezvolte tulburarea ca efect
secundar al medicaţiei sau pot exacerba simptomele preexistente.

3. Factorii neurologici

Copiii care sufera de tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie au mai putina

activitate in zonele creierului care controleaza atentia. Acestia pot prezenta si dezechilibre in
substantele chimice ale creierului numite neurotransmitatori.

Cele mai importante informaţii privind substraturile neuroanatomice ale hiperactivităţii

cu deficit de atenţie s-au obţinut prin procedurile avansate ce prezintă imaginile creierului în
funcţionare. Aceste proceduri sunt: tomografia computerizată (CT), tomografia computerizată cu
emisia unui singur foton (SPECT) şi circulaţia cerebrală regională a sângelui (rCBF).

Manifestările deficitului de atenţie la copilul cu ADHD:

 nu dă prea mare atenţie detaliilor, greşeşte din neglijenţă;

 are dificultăţi în menţinerea atenţiei la sarcinile date sau la joacă;
 nu pare să asculte când i se vorbeşte direct ;
 nu urmează instrucţiunile şi eşuează în a-şi termina temele la şcoală sau sarcinile
casnice;
 are dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor;
  evită sau este refractar la angajarea în sarcini care necesită efort mental susţinut
(temele de la şcoală sau de acasă);
 este uşor distras de stimuli externi;
 pierde obiecte necesare diverselor activităţi (jucării, creioane, cărţi);

Manifestările hiperactivităţii la copilul cu ADHD:

 agită mâinile sau picioarele sau se răsuceşte pe scaun;

 părăseşte locul destinat în clasă;
 acţionează în continuu, chiar şi în situaţii în care se aşteaptă să stea liniştit;
 are dificultăţi la joacă sau la angajarea în activităţi libere;
 este instabil, deseori acţionează necontrolat şi cu rapiditate;
 vorbeşte excesiv;

Manifestările impulsivităţii la copilul cu ADHD:

 deseori răspunde grăbit, înainte de a se încheia întrebarea ;

 are dificultăţi în a-şi aştepta rândul (de exemplu, la joacă) ;
 în mod frecvent îi întrerupe sau îi deranjează pe ceilalţi, intervine în conversaţia
adulţilor.

Recomandări

Se recomandă propunerea unui program de modificare comportamentală care:

 Permite construirea suportului familial şi educaţional necesar.

 Presupune reguli clare şi măsuri psihologice, prin care se urmăresc: dezvoltarea atenţiei şi
capacităţii de concentrare; reducerea comportamentului agresiv; dezvoltarea abilităţilor
sociale; creşterea încrederii în sine şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare.

Iniţierea unui program de formare pentru părinţi, în care un terapeut va oferi informaţii
esenţiale, ce se vor axa pe o mai bună înţelegere a caracteristicilor copilului afectat de ADHD.
Se realizează şi se învaţă strategii de dezvoltare a deprinderilor sociale pozitive şi de eliminare a
celor neadecvate. Aceste activităţi de formare vizează şi modalităţi de menţinere a progreselor,
dar şi de prevenire a recidivei. Sesiunile de instruire a părinţilor pot fi rezumate astfel:
1. Înţelegerea problemei - informaţii despre curs, despre ADHD, administrarea chestionarelor;

2. Pregătirea părinţilor pentru schimbare - dezbateri despre atitudini şi prejudecăţi, învăţarea

comportamentelor adecvate;

3. Complexitatea problemei - interacţiunea dintre caracteristicile copilului, opţiunile educaţionale

şi situaţia dată;

4. Opţiuni educaţionale care favorizează autoreglarea;

5. Identificarea comportamentului negativ al copilului;

6. Îmbunătăţirea strategiilor părinţilor;

7. Măsuri şi planuri anticipative pentru contracararea problemelor;

8. Dezvoltarea competenţei părinţilor de a soluţiona situaţii dificile;

9. Evaluarea activităţii desfăşurate şi intenţii de viitor.

Bibliografie

1. https://www.concentrix.ro/adhd-simptome-cauze-diagnostic-si-tratament-explicate-
simplu/
2. http://sanatatemintala.md/images/documente/protocoale_clinice/PCN-368%20Tulburarea
%20cu%20Deficit%20de%20Atent%CC%A6ie%20Hiperactivitate.pdf
3. https://retegangheorghe.files.wordpress.com/2015/07/adhd.pdf
4. http://snpcar.ro/sindromul-de-adhd-la-adulti-criterii-de-diagnostic-si-interventie/
5. https://www.google.com/search?
q=imagini+cu+creier+cu+adhd&tbm=isch&ved=2ahUKEwjI4ojs1aX6AhWJ6aQKHWe
9DdEQ2-
cCegQIABAA&oq=imagini+cu+creier+cu+adhd&gs_lcp=CgNpbWcQA1CySFjcUGDD
U2gAcAB4AIABrAGIAc0DkgEDMi4ymAEAoAEBqgELZ3dzLXdpei1pbWfAAQE&s
client=img&ei=n-YqY4iXConTkwXn-
raIDQ&bih=757&biw=1600#imgrc=lc7kDAqdGcNjnM
6. Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor: cauze subtile ale îmbolnăvirii, Jacques Martel;
trad.: Doina Anghel. –București: Ascendent, 2012.