1.

1 Tipuri de depresie

Stiemerling (Stiemerling, 2011, p 15-16) distinge trei grupe majore de cauze ce pot fi
considerate atunci când se analizează apariția si evoluția tulburării depresive.
Depresii cu fond somatic, considerând factori organici cauzatori: arterioscleroză
cerebrală, atrofie cerebrală, tumoră cerebrală, traumatism cerebral, afectare cerebrală precoce,
epilepsie, oligofrenie, paralizie generală progresivă, boala Parkinson, tulburări cariovasculare
cronice, tulburări hepatice, covalescență după boli infecțioase, boli endocrine, dezechilibre
hormonale, stări de hipoglicemie, porfirie, alcoolism cronic, tratamente orale cu rezerpină,
alfa-metil-dopa, stereoizi, neuroleptice, preparate cu brom (Stiemerling, 2011, p 16).
Depresii cu fond endogen, cu accepțiune mai largă înglobând înăscutul, ritmurile
cronobiologice și in general biologicul in toate procesele sale (Doron, Parot, 2006, p 286).
Această opinie e susținută si de Benkert, care menționează ca încărcătura ereditară si tipologia
evoluției sunt doua elemente caracteristice acestui tip de depresie (Stiemerling, 2011, p 16).
Depresii cu fond psihogen, considerând psihogeneza sau un anume episod depresiv ce
prezintă o „inteligibilitate în raport cu restricțiile psihice pe care subiectul și le impune. fără
nici o legătura cu factorul biologic predispozant” (Doron, Parot, 2006, p 627). Acest gen de
depresii e considerat condiționat sufletește și are o frecvență in creștere. Din fondul psihogen
se diferențiază următoarele variante:
a) depresia nevrotică ce are la bază o structură nevrotică a personalității.
b) depresia reactivă ce are la bază o traumă existențială, cu manifestare pe scală sever până la
medie și care afectează ‚un psihic sănătos’.
c) dispoziția depresivă cronică, ce se intâlnește adesea la indivizi cu structuri de personalitate
pregnant depresive.
Dintre aceste tipuri, lucrarea de faţă abordează ca temă depresia reactivă. În parcusul
acestei teze există capitole dedicate condiţiilor de apariţie a acestui tip de depresie,
manifestare, metode şi tehnici terapeutice specifice.

1.3 Tulburări asociate

Pe scurt, vom considera în acest subcapitol, câteva tulburări asociate depresiei, având
în vedere factorii declanşatori, evoluţia sau modelul comportamental al pacientului ce suferă
de depresie.
 Una din tulburările cel mai des întâlnite în asociere cu depresia este anxietatea.
Considerat simptom ubicuitar (Tudose, 2011, p. 314), anxietatea se poate întâlni în proporţii
mai mult sau mai puţin importante în asociere cu depresia. Este foarte posibil ca o anxietate
persistentă să predispună pacientul la depresie (Tudose, 2011, p. 315). Printre ariile
funcţionale marcate de anxietate putem remarca activitatea socială şi activitatea profesională.
Tulburările de anxietate pot fi clasificate ca: tulburări anxios – fobice, tulburarea anxioasă
generalizată, tulburarea obsesiv – compulsivă, tulburarea de stres post – traumatic (Tudose,
2011, 314).
O altă formă de tulburare asociată este cea a dependenţei de alcool şi alte subsţanţe
adictive. Dependenţa este o situaţie marcată de acte repetitive în care predomină căutarea şi
consumarea cu „aviditate” a unor situaţii sau obiecte materiale (Tudose, 2011, p. 484).
În dependenţă subiectul concentrează toate interesele sale către obiectul adictiv, ignorând prin
negare gestul şi comportamentul adictiv. Alcoolismul, ca formă comun întâlnită asociată
depresiei (două treimi din alcoolici au cel puţin un episod depresiv major în timpul vieţii), e o
boală „primară, cronică, adesea progresivă şi fatală” (Tudose, 2011, p. 485 - 486).
Tulburarea de alimentaţie este asociată cu depresia, deşi nu s-a demonstrat daca este
simptom ori declanşator prin natura stigmatului ori izolării autoimpuse. Se pare că este clar
doar că persoanele ce suferă de tulburări de alimentaţie dezvoltă şi tulburări psihice, inclusiv
depresia (http://www.apa.org/helpcenter/eating.aspx).
Tulburările de personalitate sunt alcătuite „din trăsături de personalitate care arătă o
persistenţă maladaptativă şi inflexibilitate” şi reprezintă modele comportamentale de lungă
durată (Tudose, 2011, p. 103). Trăsăturile de personalitate reprezintă la rândul lor modele de
gândire şi de relaţionare socială ori relaţionare cu sine, care, prin natura lor inflexibilă şi
dezadaptativă, generează rupturi în funcţionarea socio-profesională şi un disconfort interior
major. Pe lângă tulburarea de personalitate depresivă, tulburările de personalitate schizoidă si
paranoidă, personalitatea histrionică sau evitantă, consideră riscuri ridicate la complicaţii
depresive.

1.4 Depresia reactivă, conținut și declanșare

Subordonat sentimentului de sine, în categoria mulţumire şi nemulţumire alături de

sentimentul valorii personale, apare noţiunea sentimentului puterii personale (Lersch, 1938).
Această noţiune se poate asemui expresiei ‚încredere de sine’. Puterea personală este
rezultatul contactului Eului cu mediul în care se manifestă şi se poate defini ca „puterea pe
care subiectul o resimte în sine pentru a face faţă cerinţelor si adversităţilor luptei pentru
existenţă” (Lersch, 1938). Acest sentiment de putere personală este în fapt resursa energetică
ce ne mobilizează competent în situaţii normale de viaţă. Este cumva acea forţă interioară cu
care putem „muta munţii din loc” (Stiemerling, 2011, p 16).
Însă, puterea interioară personală în deficit poate da naştere unei tulburări depresive a
dispoziţiei. Dacă continuăm abordarea depresiei din perspectiva psihologiei învăţării, ce
reprezintă un model explicativ în terapia comportamentală, ajungem la conceptul de
‚neajutorare învăţată’. Seligmann (1974) susţine că „structura cognitivă care stă la baza
depresiei reactive este neajutorarea învăţată. Aceasta constă din aşteptarea ca nici un
comportament propriu să nu poată influenţa mediul”.
Se pare că mai importantă decât trauma în sine este starea de imposibilitate trăită prin
care situaţia este apreciată şi prin care se concluzionează că nu poate fi controlată. Cu cât
individul gândeşte mai mult asupra cauzelor cu atât crede că ele sunt imposibil de modificat,
că doar el este de vină şi adaugă o notă profundă de pesimism din stilul personal pesimist de
analiză.
Seligmann a continuat aceste cercetări cu scopul de a construi teorii referitoare la felul
în care oamenii îşi construiesc convingeri despre propriile abilităţi de a gestiona situaţii şi de a
controla viaţa. În plus, a evidenţiat diferenţele dintre cei care perseverează indiferent de
situaţie şi cei care renunţă foarte uşor. El consideră depresia ca fiind un comportament învăţat.
Există studii referitoare la schimbările chimice ce au loc în creier în cazul depresiei şi
în cazul manifestării neajutorării învăţate. La stres constant şi incontrolabil, nivelul
hormonilor de stres creşte, iar neurotransmiţătorii cheie – dopamina, serotonina, opioidele, se
epuizează prin folosinţa mai rapidă decât producţia. În aceste situaţii, traseele în creier se
schimbă, iar receptorii însărcinaţi cu felul în care neuronii transmit semnale se schimbă de
asemenea, devenind hiper sau hipo sensibili. Astfel, creierul îşi diminuează activitatea iar
procesele consumatoare de energie sunt eliminate din obişnuiţele curente, adică la nivel
perceptiv reduc dorinţele de activitate.
Weiss (Weiss et al., 2000) ca neurofiziolog are dubiile sale în privinţa învăţării
depresiei susţinută de Selingmann şi susţine că pasivitatea neputinţei e dată de schimbările
chimice din creier care au loc la momentul confruntării cu neputinţa şi nu de faptul că aceasta
e învăţată. În aceleaşi direcţii, alţi psihologi cercetători vin cu noi teorii.
Regăsim aici teoria detaşării stimulate, care susţine că activitatea depresiei are rolul de
a determina individul să renunţe la un obiectiv pe care nu îl poate atinge, dacă anterior a trăit
 experienţa de a nu atinge un obiectiv relativ similar şi care a creat un pattern de gestionare a
incapacităţii de control a situaţiei.
Un exemplu concret e dat de situaţia în care Mihaela e indragostită de Mihai, dar el nu
o consideră ca parteneră reală. Dacă Mihaela continuă sa spere la Mihai, ratând alte opţiuni şi
dedicându-şi timp unei himere, va deveni cu atât mai deprimată cu cât nu reuşeşte să-şi atingă
obiectivul. În fapt procesul se dovedeşte a fi util doar dacă, prin activarea sistemelor de
impulsionare, efortul Mihaelei este corect estimat si reglat cu motivaţia pozitivă, care are ca
scop investigarea si căutarea, iar aceasta se opreşte sau se deconectează la timp din a urmări
un obiectiv ce nu poate fi obţinut. E vorba de regularizarea care e folosită ca strategie şi
regulă a evolutiei. În termeni financiari e vorba de raportul cost de investiţie versus venit net
sau IRR (internal rate of return).
Această perspectivă este abordată şi de Nesse (2000) în teoria alocării resurselor. Ideea
de bază a acestei teorii este că depresia, ca forma de ‚demobilizare’ are şi funcţia de a ajusta
resursele energetice prin strategia „stai şi asteaptă” ce inhibă investiţiile în acţiuni cu rezultate
slabe.În susţinerea acestei ideologii vin dovezile prin care depresia poate scădea în intensitate
odată cu îmbunătăţirea circumstanţelor sociale (Brown, Adler şi Bifulco, 1988), anume o mai
bună dispoziţie când lucrurile merg bine (Morriss şi Morriss, 2000). Procesele fiziologice
adaptate de comportamente duc la schimbări asupra motivaţiilor, emoţiilor, gândurilor şi în
consecinţă acţiunilor.
Stiemerling (2011) adaugă că depresia reactivă reflectă o stare emoţională şi mentală a
unui individ cu un sentiment foarte deficitar al puterii personale. Astfel că, putem considera
ca factori ce alimentează un sentiment sănătos al puterii personale urmatorii indicatori
(Stiemerling, 2011, p 118):
 vitalitate stenică, tărie normală a impulsurilor şi pornirilor.
 reuşita dobândirii competenţelor de bază, plăcerea acestor competenţe şi bucuria de a trăi.
 autoafirmarea, autoimpunerea, gestionarea eficientă a agresivităţii, curaj fizic şi civil.
 experienţe ale reuşitelor.
Dintre factorii care reprimă si determină labilitatea sentimentului de putere personală,
putem enumera (Stiemerling, 2011, p 118):
 vitalitate slabă şi intensitate redusă a impulsurilor.
 dificultate in dobândirea competenţelor, lipsa curiozităţii, încrederii în sine, fără bucuria vieţii.
 nereuşita autoimpunerii şi autoafirmării, lipsa curajului, gestionarea defectuoasă a
agresivităţii.
 seria de experienţe eşeuate.
 Dimitriu (2011) susţine ca individul ce suferă de depresie reactivă e prins intr-o capcană.
Neputând să-şi exprime ura faţă de persoana ce i-a cauzat pierderea ori durerea, individul
direcţioneză această ură spre interior, folosind introiecţia ca mecanism de apărare, sau în
termeni comportamentali internalizarea ori in termeni cognitivi rationalizarea.
Individul e foarte refractar în confruntarea cu propriile sentimente, astfel încât reprimarea
continuă iar sentimentele de furie rămân îndreptate spre sine. Se pare că, varianta de tratament
ce dă rezultate este chiar eliminarea mecanismului de introiecţie, prin metode indirecte sau
directe de a scoate furia la exterior şi de a-i permite individului aflat în tratament să se
confrunte cu ea, să o accepte şi sa găsească o formă adaptativă de a face faţă condiţiilor în
care ea a luat naştere, s-a dezvoltat şi se manifestă în continuare.
Circumstanţele care ţin de apariţia unei depresii reactive pot fi legate, dupa cum spunea
Stiemerling în analiza depresiei reactive, de tulburarea narcisică (Stiemerling, 2011, p 126-
130), pe care, prin extindere la reflectarea propriei valori la maturitate, se poate dezvolta după
cum urmează:
 lipsa de iubire, fie a unui părinte fie a partenerului de viaţă, dă naştere unui sentiment de a fi
respins, neimportant, ce întăreşte deficitul propriei valori, ducând la asumarea vinei pentru
acest rezultat al relaţiilor cu cei apropiaţi.
 lipsa de acceptare, tot in raport cu persoane înzestrate cu autoritate sau afecte, persoana
considerând că, fie nu primeşte suficientă atenţie şi recunoaştere, fie nu primeşte feedback-ul
necesar pentru confirmarea „eşti ok aşa cum eşti”.
 lipsa de ajutor în dezvoltare, fie în mica copilărie când părintele superprotejează ori reprimă
nevoile micuţului, fie la maturitate când persoanele nu sunt susţinuţi de partener, familie ori
mediul profesional, şef, colegi, loc de muncă, spre a-şi depăşi competenţele, îmbunătăţi
performanţele ori schimba ceva în bine în propria viaţă prin manifestarea unei nevoi interioare
de dezvoltare.
 lipsa de reflectare, anume acea etapă de ecou empatic în care copilul îşi formează iubirea de
sine prin răspunsul afectiv al mamei şi disponibilitatea ei de a răspunde cu admiraţie şi
bucurie la primul zămbet, primul cuvânt, primul pas, etc. Kohut este cel care găseşte acest
factor esenţial în dezvoltarea unei tulburări narcisice. În echivalentul comportamentului adult,
nereflectarea propriei vieţi, fie ea personală, socială sau profesională, în ochii admirativi şi
disponibili ai cuiva important, poate declanşa un episod de depresie reactivă.
 lipsa de respect faţă de valoarea umană, ce se naşte dintr-o devalorizare constantă în copilărie
din partea parinţilor (ex. eşti prost, urât, neîndemnânatic, leneş, etc.) sau, la vârstă adultă
dintr-o devalorizare continuă a partenerului de viaţă (ex. eşti inutil relaţiei noastre, nu te
 pricepi la nimic, vii de la coada vacii, îmi eşti inferior/inferioară, tu şi familia ta, etc.).
Şi colegii pot participa la declanşarea unei depresii (ex. nu eşti în stare să, nu poţi nici măcar
să, etc.), fraţii (ex. eşti mai prost ca mine, nu te-ai realizat deloc, n-ai făcut nimic important în
viaţă, etc.) sau prietenii (faţă de care poti simţi invidie sau lipsa suportului dorit).
 lipsa de spaţiu de respirat, adică acel spaţiu în care te manifeşti în propriul fel de a fi, fără a fi
criticat, condiţionat, constrâns, supus presiunii constante şi aşteptărilor celorlalţi. Când nu ai
parte de acceptare necondiţionată şi susţinere în alegerile proprii, fie ele doar limitate la
nevoia de a rămâne integru ori de a-ţi manifesta creativitatea, suferinţa se naşte foarte uşor.
Dintre evenimentele concrete de viaţă pe care le putem considera declanşatoare ale
depresiei reactive, Dimitriu (2011) listează câteva: moartea cuiva drag, a unui copil de
exemplu, iar părintele îşi învinovăţeşte partenerul făţă de care poartă iubire, pierderea slujbei
sau retrogradarea, ostilitatea faţă de o persoană sau situaţie care generează o suferinţă sub
formă de depresie reactivă. În plus, putem considera şi pierderea de statut social, pensionarea,
divorţul, infidelitatea partenerului sau sustragerea lui de la viaţa de cuplu, pierderea unor
bunuri sau bani, îmbătrânirea, ruperea unei relaţii de familie.
După cum se poate remarca, atât circumstanţele cât şi evenimentele declaşatoare ţin de
lipsă sau de pierdere, ceea ce face ca în contextul actualei teze să considerăm
complementaritatea şi similaritatea celor doua notiuni în cadru psihologic.