Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PERSONALITATE ACCENTUATĂ –
Personalitate caracterizată prin însuşiri speciale sau trăsături a căror intensitate
depăşeşte media, favorizând o pregnanţă a manifestării respectivei trăsături şi a
exprimării individualităţii.
În lucrarea sa „Personalităţi accentuate” KARL LEONHARD (1972) face o
descriere şi o analiză comparativă a acestor personalităţi, cu diferenţieri între
normal şi patologic. Simpla deviere de la medie nu constituie un indiciu pentru o
personalitate accentuată, ci numai o însuşire temperamentală. Există şi manifestări
care, aparent trimit la o trăsătură accentuată, dar nu se datorează cu necesitate
unei astfel de trăsături, ci unei însuşiri din sfera aspiraţii-înclinaţii, care se pot
amplifica printr-o anume profesie, fără să genereze accentuări.
Pentru LEONHARD, trăsăturile specifice accentuării sunt trăsături ale firii şi
ele reliefează puternic caracterul: aceste trăsături sunt invarianţi operaţionali,
care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu
abaterile de la medie.
De pildă, simţul datoriei poate fi un derivat al sferei aspiraţii-înclinaţii, dar poate
fi generat şi de o trăsătură accentuată ( personalitate anancastă sau fire
hiperexactă); în acest ultim caz, simţul datoriei şi mai ales modalitatea sa de
manifestare sunt însoţite de o tensiune anxioasă permanentă, persoana nefiind
niciodată sigură că şi-a îndeplinit datoria.
LEONHARD consideră că există „trăsături fundamentale ale caracterului
omenesc”
Personalităţile accentuate au doar o tendinţă spre patologic. Dacă această tendinţă
se realizează într-o realitate socială utilă (se sublimează), nu perturbă echilibrul
personalităţii, păstrând individul în limitele unei adaptabilităţi cu note speciale.
Personalităţile accentuate nu sunt în mod necesar personalităţi patologice.
Patologia începe acolo unde se produce şi perturbează un dezechilibru în
structura personalităţii, a cărui expresie este perturbarea relaţiei individ lume.
Accentuat trimite la pregnanţă, dar nu la anormalitate. În sens pozitiv sau negativ,
accentuarea presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant, indiferent
de situaţie.
Normalitatea la nivelul mediu se exprimă prin conduitele de serie. Omul normal
mediu nu are activităţi şi realizări neobişnuite, ci se manifestă într-un registru
limitat de trebuinţe şi satisfacţii, registru care se menţine omogen din punct de
vedere al variaţiilor energiilor de investiţie.
O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mare de probabilitate în sens
negativ când împrejurările de viaţă ale individului favorizează acest lucru
(hiperperseverentul evoluează ca asocial, hiperexactul devine obsesional
simptomatic, demonstrativul devine un permanent nesatisfăcut, încercând să
obţină avantaje care nu i se cuvin, inventând justificări pentru aceste avantaje)
Când, prin trăsătura accentuată, se dezvoltă o personalitate dizarmonică, un
dezechilibru constant cu sine şi cu lumea, devierea este fundamentală şi
puternică, astfel încât indiferent de împrejurări, adaptarea la realitate este
semnificativ perturbată, individul având conştiinţa perturbării şi justificând acest
fapt în favoarea sa şi în defavoarea lumii.
Limitele între normal-mediu, accentuat şi dizarmonic- psihopatic nu sunt fixe;
delimitările se fac în funcţie de intensitatea şi constanţa manifestării ce exprimă o
anume trăsătură, independent de împrejurările exterioare.
Urmărind această idee, K. LEONHARD delimitează drept caracteristici deosebite,
care imprimă o notă particulară personalităţii, hiperexactitatea şi
demonstrativitatea şi descrie personalităţile hiperexacte sau anancaste şi
personalităţile demonstrative sau isterice.
♣ FIREA DEMONSTRATIVĂ
Este concepută ca un grad mai redus al firii isterice. Esenţa lor comună o
reprezintă capacitatea anormală de refulare a acestor indivizi, capacitate care la
isterici este atât de profundă, încât ei pot realmente să uite complet ceea ce ei nu vor
să ştie, deci să mintă inconştient. În acest mod, un neadevăr debitat de un isteric
este cu totul altceva decât o minciună conştientă, acesta trăindu-şi rolul cu toată
personalitatea sa, adică cea a cărei haină a împrumutat-o, putând uita, pe moment,
chiar ţelul pe care l-a urmărit. Stabilirea ţelului se face într-un mod cel puţin
semiconştient, hotărârea fiind estompată prin refulări continue. Dorinţa istericului
se referă totdeauna la eludarea unei situaţii dificile, a unui conflict, evitarea unui
efort.
Personalităţile demonstrative ar fi caracterizate, în opinia autorului, prin: laudă de
sine, însoţită de obicei de un comportament specific cu scop de afirmare, tendinţă
de autocompătimire, pripeală în decizii, capacitatea de a se face iubite.
În cazul când adaptabilitatea se menţine la o intensitate moderată, personalitatea
demonstrativă poate fi evaluată ca pozitivă, mai ales când se manifestă şi unele
talente artistice, dar firea isterică poate avea şi rezultate negative în adaptare.
Patosul este considerat de LEONHARD forma tipică de comportament (patetism
în vorbire, mimică, gesturi) a personalităţii isterice, un adevărat etalon.
Sunt subliniate, de asemenea, tendinţele personalităţilor demonstrative şi isterice
de a înlătura din conştiinţă aspectele neplăcute care ar putea să stimuleze o gândire
activă, subiecţii menţinându-se într-o atitudine detaşată, lăsându-se în voia
reprezentărilor ce se manifestă nestingherit, îmbogăţind tezaurul fanteziei. Este
amintit ca ilustrativ cazul scriitorului Karl MAY, ca exemplu tipic de personalitate
demonstrativă, ce friza psihopatia prin practicarea unei adevărate „pseudologii
fantastice” şi a minciunii patologice.
♣ FIREA HIPEREXACTĂ
♣ FIREA HIPERPERSEVERENTĂ
♣ FIREA NESTĂPÂNITĂ
♣ FIREA DISTIMICĂ
♣ FIREA LABILĂ
♣ FIREA EXALTATĂ
♣ FIREA ANXIOASĂ
♣ FIREA EMOTIVĂ
♣ FIREA EXTRAVERTITĂ
♣ FIREA INTROVERTĂ