Suportul de curs la material „Introducere în asistenţa socială şi reţeaua AS” cuprinde:

1. Obiectivele de formare în cadrul disciplinei;

2. Conţinutul tematic al cursului;
3. Textele de lecţii structurate conform unui plan;
4. Întrebări de control pentru seminar;
5. Literatura recomandată;
6. Subiecte pentru evaluarea finală.
 Obiectivele de formare în cadrul disciplinei
„Introducere în asistenţa socială şi reţeaua AS”

La nivel de cunoaştere şi înţelegere:

■ să cunoască problemele şi nevoile sociale, nivelele sociale la care se face simţită asistenţa
socială;
■ să explice funcţiile/rolurile pe care le îndeplineşte în comunitate asistentul social şi domeniile de
activitate ale profesiei de asistenţă socială;
■ să identifice particularităţile relaţiei dintre profesionist şi client;

La nivel de aplicare:

■ să determine specificul intervenţiei asistentului social pentru fiecare categorie de clienţi;

■ să cunoască şi dezvolte obiectivele politicii de protecţie socială a populaţiei vulnerabile;
■ să explice necesitatea elaborării demersurilor de intervenţie individualizată în situaţiile
problemă;
■ Să poată stabili importanţa creării Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali;
■ să poată stabili relaţii de cooperare cu clienţii prin integrarea atributelor valori (empatie, căldură,
acceptare, autenticitate, preocupare).

La nivel de integrare:

■ să aprecieze rolul intervenţiei în situaţiile de criză;

■ să stabilească rolul şi importanţa competenţei şi eticii în munca de asistenţă socială;
■ Să determine importanţa implicării instituţiilor neguvernamentale în oferirea asistenţei sociale;
■ să determine direcţia de evoluţie a asistenţei şi protecţiei sociale a populaţiei marginalizate.
Tema 1: Noţiuni introductive în domeniul asistenţei sociale
Tema 2: Relaţia de asistenţă socială
Tema 3: Structura de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială
Tema 4: Familia - nucleul de bază în educarea şi formarea tinerei generaţii
Tema 5: Consolidarea familiei prin serviciile de asistenţă socială
Tema 6: Protecţia socială a familiei
Tema 7: Protecţia copilului
Tema 8: Asistenţa socială a persoanelor de vârsta a treia
Tema 9: Asistenţa şi protecţia socială a şomerilor
Tema 10: Asistenţa socială a persoanelor cu handicap
Tema 11: Integrarea socio-profesională a persoanelor cu handicap
Tema 12: Tehnica asistenţei sociale individualizate
Tema 13: Tehnici şi deprinderi folosite în rezolvarea cazurilor de asistenţă socială
Tema 14: Reţeaua Naţională de Asistenţi Sociali
Tema 15: Cadrul instituţional în domeniul asistenţei sociale din Republica Moldova
Tema 16: Organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvemamentale în promovarea asistenţei
sociale
Tema 17: Reţeaua organizaţiilor neguvemamentale în domeniul social
 Tema: Noţiuni introductive în domeniul asistentei sociale
1. Definirea conceptului de asistenţă socială. Obiectivul intervenţiei asistenţei sociale.
2. Rolurile asistentului social.
3. Costurile social-umane în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

Definirea conceptului de asistenţă socială

/Doctrinarii Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir susţin că asistenţa socială constituie un „ansamblu
de
instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a
persoanelor,
grupurilor şi comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate care, datorită
unor
motive de natură economică, socioculturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a
realiza
prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă”. \
La rândul lor, Alexandru Ţiclea şi Constantin Tufan definesc asistenţa socială drept
„componentă
esenţială a securităţii sociale, reprezentată de un sistem de norme juridice prin care se pun în
aplicare
măsurile de protecţie şi acordare a unor prestaţii familiilor cu copii, diferitelor categorii de
minori şi
bătrâni, persoanelor cu handicap şi altor beneficiari, suportate, după caz, din bugetul de stat sau
bugetele locale”.
într-o a treia aserţiune, cercetătorul Alexandru Athanasiu abordează asistenţa socială ca
„principii
generale pe care se întemeiază ajutorul acordat de comunităţile sociale persoanelor aflate în
nevoie”,
precum şi ca „ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate de puterea publică pentru
aplicarea
politicilor sociale”, în ambele cazuri fiind marcat „tabloul unei relaţii juridice unice a cărei
finalitate
constă în susţinerea traiului acelor membri ai societăţii aflaţi în nevoie”.
Obiectivul intervenţiei AS este de a sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină condiţiile
necesare
unei vieţi decente prin dezvoltarea propriilor capacităţi .şi competenţe pentru o funcţionare
socială
corespunzătoare.
Aceste persoăne sau grupuri pe o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă nu pot duce o
viaţă
activă fără ajutorul economic sau fără suportul fizic, moral, social sau cultural din exterior.
 Ajutorul
are în vedere, de regulă, o perioadă de timp limitată până când persoanele aflate în dificultate îşi
găsesc
resurse sociale, psihologice, economice de a putea duce o viaţă autosuficientă.
Următoarele categorii de persoane constituie în mod special obiectivul de intervenţie a
asistenţei
sociale:
Familii sărace,
Copii abandonaţi şi instituţionalizaţi,
Copii ce trăiesc într-un mediu familial-social advers,
Minori delincvenţi,
Persoanele dependente de drog şi alcool,
Persoanele abuzate fizic, sexual, psihic, economic,
Persoanele cu nevoi speciale (handicap fizic, senzorial, mental),
Persoanele de vârsta a 3-a,
Şomerii,
Victimele traficului de fiinţe umane,
Prostituatele,
Deţinuţii şi foştii deţinuţi,
Persoanele ce au suferit în urma calamităţilor naturale, .
Vagabonzii,
Familiile monoparentale,
Mamele singure.
Asistenţa socială ca parte esenţială a protecţiei sociale reprezintă un mod operativ de punere
în aplicare a programelor de protecţie socială pentru categoriile menţionate mai sus.
Rolurile asistentului social
1. Iniţiator - oferă atenţie problemelor sau potenţialelor probleme.
2. Avocat - este un rol activ şi direct în care asistentul social se luptă, pledează pentru
drepturile unui client. Ca avocat al unei persoane el devine purtătorul de cuvânt ăl acestuia.
3. Brocher - este asistentul social care leagă indivizii ce au nevoie de ajutor cu instituţiile
comunitare ce oferă aceste servicii.
. 4. ’ finabler - asistentul social ajută indivizii şi grupurile să-şi articuleze nevoie, să-şi identifice şi
clarifice problemele. ' .
5. Mediator - presupune încercarea de a rezolva disputele sau conflictele existente la un
moment
. dat între persoanele care solicită ajutor. Rolul de mediator implică intervenţia asistentului
; social în disputele dintre părţi pentru a le ajuta să ajungă la un punct comun, la un consens.
6. Negociator - dacă mediatorul este neutru, atunci negociatorul este de partea uneia din
opoziţii.
7. Educator - presupune furnizarea de informaţii noi necesare pentru a se adapta la o situaţie
nouă sau pentru a rezolva o problemă. ’
8. Cercetător - cercetarea în asistenţa socială include analiza literaturii de specialitate,
evaluarea rezultatelor şi studierea nevoilor comunităţii.
9. Vorbitor public - asistentul social deseori trebuie să vorbească în public pentru a informa
diferite grupuri sociale despre serviciile existente, pentru promovarea şi dezvoltarea unor
noi servicii sociale. Acest fapt cere din partea specialistului un limbaj dezvoltat şi o ţinută
impecabilă.
Costurile social-umane în perioada de tranziţie la economia de piaţă
In Republica Moldova perioada de tranziţie la economia de piaţă se caracterizează prin
manifestarea din plin a unor fenomene sociale noi pentru ţara noastră, cum ar fi:
- şomajul,
- falimentul economic,
- inflaţia,
- deficit bugetar,
- creşterea criminalităţii.
Toate acestea afectează în mod serios populaţia republicii, îndeosebi păturile vulnerabile ale
societăţii. Pe piaţa muncii se observă o creştere continuă a numărului de şomeri. Şomajul duce nu
numai la pierderea locului de muncă, ci şi la micşorarea veniturilor, salariul fiind unica sursă de
existenţă a familiei. Astfel în Moldova şomajul are nu numai consecinţe negative materiale şi
morale, ci constituie o problemă de supravieţuire. în afară de aceasta pierderea locului de muncă şi a
salariului duc, deseori, la creşterea criminalităţii.
Deosebit de complicată este situaţia pensionarilor. Pentru majoritatea absolută a acestei
categorii pensia şi indemnizaţiile sunt unica sursă de existenţă. în ultimii ani acestea s-au majorat,
dar rămân a fi foarte modeste.
Ritmurile înalte ale inflaţiei şi şomajului au dus la scăderea bunăstării populaţiei. Se menţine o
diferenţă a salariului, o creştere a decalajului dintre salariul mediu, salariul minim şi coşul minim de
consum, rămânând scăzută capacitatea de cumpărare a consumatorului.
Asistenţa socială ca necesitate socială şi ca drept cetăţenesc este pe cale de a dobândi teren în
Moldova. Este foarte important de clarificat pentru toată lumea, dar în special pentru cei implicaţi în
practica socio-politică, că activitatea de asistenţă socială desfăşurată profesionist este o condiţie a
apartenenţei unei ţări la Europa.
în perioada de tranziţie aria problemelor sociale se măreşte. Dacă nu vrem să trăim într-o
societate sfâşiată de probleme sociale, atunci pe planul social trebuie să se facă simţită asistenţa
socială. Noul stat democrat trebuie să-şi dezvolte o politică socială mai umană, mai democratică şi
mai bine reglementată legal. Puterile locale trebuie să fie mai sensibile şi mai responsabile în
abordarea problemelor sociale.
Sărăcia de astăzi este recunoscută fără ca să fim pe deplin conştienţi de extinderea ei, de
gravitatea şi implicaţiile ei. Piaţa liberă conţine elementele progresului plus experienţa evoluţiei
social- economice, dar este şi izvor de noi probleme sociale.
Deocamdată cauzele sărăciei nu pot fi înlăturate, dar se merită efortul pentru încercarea de a le
înlătura. Ar trebui mobilizaţi cetăţenii să se implice mai mult în problemele sociale ale comunităţii şi
în această mobilizare asistenţii sociali trebuie să fie consideraţi specialişti.
Asistentul social este acel care se străduie să obţină bunul mers al societăţii. Ei funcţionează ca
agenţi sociali în favoarea interjecţiei individ-societate cu scopul de a contribui la dezvoltarea
personalităţii umane libere de obstacole, lipsuri şi dezavantaje sociale, care fără intervenţia
asistentului social ar fi împiedicat manifestarea potenţialului uman.
întrebări de control pentru seminar:
1. Definiţi printr-o schemă conceptul de asistenţă socială.
2. Explicaţi scopul major al asistenţei sociale. ^
3. Care persoane constituie obiectul intervenţiei asistenţe sociale?
4. Ce roluri poate îndeplini asistentul social în munca sa profesională?
5. Caracterizaţi perioada de tranziţie la economia de piaţă şi fenomenele negative specifice.

Tema: Relaţia de asistentă socială

Fenomenul central în activitatea de asistenţă socială constituie relaţia dintre cel asistat şi cel
care oferă servicii sociale.(^Relaţia de asistenţă socială poate fi înţeleasă ca o tranzacţie între un
profesionist# care oferă ajutor social şi beneficiaţ/care are probleme. Acesta din urmă lipsit de
mijloace materiale sau spirituale şi fiind în căutarea acestora este luat la evidenţă sau singur caută
pe asistentul social.
E sigur că beneficiarul doreşte să i se rezolve problemele, să obţină servicii şi mijloace
materiale, care să corespundă nevoilor sale, dar mai întâi de toate clientul doreşte să fie
recunoscut ca persoană nu ca un conglomerat de probleme sau cu atât mai rău ca un balast al
societăţii care aşteaptă milă publică. Cel aflat într-o situaţie problematică vrea să aibă dovada că
străinul care-i oferă ajutor înţelege ce însemnătate are problema pentru client şi va face tot ce-i va
sta în putinţă ca să-i acorde ajutor.
Adevăratele relaţii de asistenţă socială - anume acelea în urma cărora persoana asistată face
ea însăşi paşi pe planul gândirii, al sentimentelor şi al acţiunii în scopul depăşirii situaţiei
problematice - sunt relaţii fundamentate emoţional^Relaţia de asistenţă socială o putem
considera un proces care se desfăşoară în timp, un proces de construcţie a unui pod
solid,.suportiv între doi..poli de relaţii.
Pentru a putea răspunde solicitărilor emoţionale ale relaţiilor cu atât de diferiţi clienţi
majoritatea practicienilor şi cercetătorilor cad de acord asupra atributelor principale ale
asistenţei sociale:
■ căldură, "
■ acceptare,
■ empatie,
■ preocupare,
■ autenticitate.
Căldura asistentului social are conotaţia unui interes viu, pozitiv pentru o persoană; a
străduinţei spontane de a fi alături de cineva cu plăcere şi cu compasiune.
, Acceptarea clientului înseamnă ca persoana beneficiară de servicii sociale să fie luată de
asistent social aşa cum este ea fără a fi judecată. Modul de manifestare şi comportare a
individului sunt în mare măsură rezultate ale experienţei sale anterioare şi doar în mică măsură
sunt acte controlate conştient şi intenţionat. Acceptarea celui asistat cu problemele care le
prezintă va fi urmată în fazele avansate ale relaţiei asistent - client prin concentrarea atenţiei
asupra căilor de depăşire a problemelor.
Empatia - capacitatea de a-1 înţelege pe celălalt de a simţi ceea ce simte celălalt. Empatia nu
este sinonim cu simpatia. In limbaj direct simpatia este înţeleasă astfel: „îţi înţeleg sentimentele
fiindcă presupun că ele simt la fel ca ale mele şi eu voi acţiona la fel în situaţia ta”. Empatia. ar
însemna: „Vreau să rezonez la modul în care simţi tu, vreau să pătrund în înţelesul felului în care
reacţionezi, ca să înţeleg ce înseamnă pentru tine această situaţie din punct de vedere emoţional.”
Preocuparea presupune caracter protector al relaţiei de asistenţă socială, implicând grija
pentru cel asistat.
Autenticitatea - pentru ca atributele de mai sus să aibă impact real asupra clientului, asistentului
social i se cere autenticitate. Aceasta presupune integritatea personalităţii specialistului, conştiinţa de
% eu închegată şi un sistem de valori bine format, ce-i permite să fie sincer în relaţia sa emoţională
cu beneficiarul de servicii sociale.

Întrebări de control pentru seminar:

1. Pe ce se bazează relaţia dintre specialist şi client?
2. Ce atitudine trebuie să manifeste asistentul social faţă de beneficiarul de servicii sociale?
3. Care sunt atributele de care trebuie să dea dovadă un asistent social în munca cu clienţii?
4. Prin ce se diferenţiază empatia de simpatie?
5. Ce presupune acceptarea beneficiarului?
 Tema: Structura de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială

1. Principalele autorităţi de administrare în domeniul aşistenţei sociale.

2. Atribuţiile Ministerului
Munci^rotecţiei

Principalele autorităţi de administrare în domeniul asistenţei sociale

La nivel naţional există mai multe ministere şi autorităţi ale administraţiei de stat în domeniul
asistenţei sociale. Principalele autorităţi de administrare centrală în domeniul asistenţei sociale sunt:

Ministerul Muncii^f Protecţiei Sociale si-PamiUei care include:

- Secţiile de asistenţă socială;
- Oficiile forţei de muncă;
- Centrele de triere a minorilor;
- Azilele pentru bătrâni;
- Comisiile de expertiză a forţei de muncă;
- Cantinele de ajutor social;
- Instituţiile pentru copii cu deficienţe grave.

Ministerul ocrotirii-sănătătii:
- Tabere curative;
- Sanatoriile;
- Policlinicele, clinicele.

Ministerul justiţiei: .
- Penitenciarele;
- Şcolile speciale de muncă şi reeducare pentru minorii delincvenţi.

Ministerul Educaţiei -jffrîitniiidttM'

- Grădiniţele obişnuite şi speciale;
- Şcoli internat;
- Şcoli obişnuite şi auxiliare;
- Creşele speciale.

Ministerul Afacerilor Interne:

- Centrele de diagnosticare socială;
- Secţiile de poliţie raionale şi municipale.

Comitetul pentru adopţii.

jaWifc/u ■)
Atribuţiile Ministerului Muncii^Protecţiei Sociale si Familiei pe linie de asistenţă socială
. Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale ^{'Familiei pe linie de asistenţă socială are următoarele
atribuţii pe grupe de probleme:

Ocrotirea minorilor:
■ Depistarea minorilor care se încadrează în grupele de asistenţă socială;
■ Luarea măsurilor corespunzătoare pentru plasament familial;
■ Cunoaşterea condiţiilor medico-sociale şi educative în unităţi, familiile minorilor şi luarea
unor măsuri corespunzătoare;
 ■ Urmărirea şi sprijinirea minorilor în ceea ce priveşte continuarea studiilor şi calificării
profesionale;
■ întocmirea de statistici şi informări anuale privind activitatea de sprijin a minorilor;
■ Stabilirea şi plata alocaţiilor de întreţinere pentru minorii aflaţi în plasament;

■ Urmărirea situaţiei minorilor din plasament, analiza periodică a situaţiei acestora şi

elaborarea de propuneri după caz;
■ Soluţionarea cererilor familiilor cu privire la acordarea drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
ce le revin în legătură cu ocrotirea minorilor;
■ Iniţierea de către oficiile de asistenţă socială a altor acţiuni ce ţin de ocrotirea unor categorii
de minori în acord cu ONG-urile.

Ocrotirea familiei:
■ îndrumarea şi controlul privind acordarea, stabilirea şi plata ajutoarelor mamelor cu mulţi
copii;
■ Efectuarea tuturor lucrărilor pentru acordarea alocaţiilor de stat pentru copii;
■ Stabilirea şi transmiterea indemnizaţiei de naştere;
■ Aprobarea cererilor pentru cantinele de ajutor;
■ Stabilirea şi acordarea ajutorului bănesc ocazional;
■ Elaborarea de programe pentru a identifica şi sprijini familiile cu mulţi copii, familiile cu un
singur susţinător legal, familiile fără locuinţe;
■ Găsirea căilor de atragere în această activitate şi a altor organizaţii cu iniţiativă privată.

Ocrotirea persoanelor de vârsta a 3-a:

■ Depistarea şi luarea la evidenţă a vârstnicilor care necesită sprijin şi protecţie socială din
partea statului. Identificarea problematicii specifice acestei categorii;
■ Dezvoltarea prestaţiilor de asistenţă socială la domiciliu pentru menţinerea vârstnicului în
familie;
■ Aprobarea cererilor de întreţinere în căminele pentru pensionari şi stabilirea contribuţiei de
întreţinere; •
■ Elaborarea de programe împreună cu alte organizaţii non-guvemamentale în materie de
asistenţă socială.

Ocrotirea persoanelor cu handicap:

■ Organizarea acţiunilor de depistare şi înregistrare locală a persoanelor cu disabilităţi şi
sprijinirea acestora;
■ Stabilirea programelor naţionale pentru reinserţia socio-profesională a persoanelor cu
handicap;
■ Dezvoltarea formelor alternative de ocrotire a persoanelor cu handicap.

Ocrotirea colectivităţii:
■ Identificarea problemelor sociale specifice colectivităţii şi elaborării de programe împreună
cu alţi factori de răspundere pentru dezvoltarea şi diversificarea serviciului social;
■ Elaborarea de programe pentru implicarea activă a comunităţilor în rezolvarea problemelor
sociale;
■ Stabilirea colectivităţilor unde ar fi necesară înfiinţarea de posturi de asistenţă socială şi
stabilirea atribuţiilor specifice acestora;
■ întreprinderea unor acţiuni concrete în condiţii de calamităţi naturale, accidente colective de
muncă şi fenomene socio-economice care afectează colectivităţile sociale întregi.
 Luând în consideraţie multiplele probleme şi cerinţe crescânde ale comunităţii aflate în tranziţie,
se
poate vorbi despre necesitatea serviciilor sociale specifice acestei perioade:
- Servicii de protecţie a copilului împotriva maltratării şi abuzului;
- Servicii de sprijin şi consiliere a şomerilor;
- Servicii la domiciliu pentru toate categoriile vulnerabile;
- Centre pentru consiliere familială;
- Servicii la nivel comunitar;
- Servicii sociale pentru persoanele consumatoare de droguri şi alcool;

Servicii de protecţie a victimelor

infracţiunilor; Servicii de protecţie a
refugiaţilor;
Servicii de protecţie a cerşetorilor şi vagabonzilor.

întrebări de control pentru seminar:

1. Care sunt principalele autorităţi ale administraţieLcentrale în domeniul asistenţei

sociale?
2. Enumeraţi direcţiile de activitate a Ministerului Muncii. Protecţiei Sociale si-Familiei pe
grupe de probleme. . ^
3. Ce servicii sociale sunt necesare pentru ameliorarea şi înlăturarea problemelor specifice
perioadei de tranziţie la economia de piaţă?
1. Definiţia şi tipuri de familie.
2. Funcţiile interne ale familiei.
3. Problematica familiei tinere.

Definiţia şi tipuri de familie

Familia constituie unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi
bunăstarea copilului. Familia reprezintă o formă superioară de comunitate - în principal a soţului,
soţiei şi copiilor - care se bazează pe relaţii sociale şi biologice, având drept scop suprem pregătirea
unei generaţii viitoare sănătoase şi temeinic educate, care să participe la dezvoltarea societăţii
(Mănoiu F., Epureanu V.,1997).
In micul dicţionar enciclopedic familia este definită drept forma istorică de comunitate umană,
între membrii căreia există relaţii întemeiate pe consangvinitate şi rudenie, acestea fiind sancţionate
prin norme.
Antropologul francez Cleude Levi-Strauss defineşte familia ca un grup organizat, care îşi are
originea în căsătorie şi constă din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor. Grupul familial este unit
prin drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.
Din perspectiva sociologică, familia poate fi definită ca un gmp social constituit pe baza
relaţiilor de căsătorie, consangvinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii
şi valori comune. Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relaţiile
directe, informale, nemeditate.
Din perspectiva juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de
drepturi şi obligaţii, reglementate prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a
căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor, modul de transmitere a moştenirii
(Mihăilescu I..2003). ’
Din perspectiva nivelurilor de structură deosebim:
Familia simplă - formată din soţ, soţie şFcopii acestora necăsătoriţi. în cadrul familiei simple putem
vorbi despre:
a) familie de origine (consangvină) - care reprezintă grupul în care copilul se naşte şi creşte.
b) familia de procreare (proprie) - pe care şi-o încheagă fiecare individ atunci când se
căsătoreşte. Familia extinsă - reprezintă o anumită comunitate, înţelegându-se prin aceasta că în
aceeaşi casă bătrânească trăiesc mai multe generaţii, continuându-se tradiţiile, preocupările şi
obiceiurile.
Familia simplă este condusă de soţ, soţie sau ambii, iar familia extinsă (lărgită) este condusă de
cel mai vârstnic sau de un consiliu format din cei mai vârstnici.

Funcţiile interne ale familiei

Orice familie poate îndeplini următoarele funcţii:
a) Funcţii biologice - înglobează cerinţele de procreare a copiilor şi asigurarea condiţiilor de
igienă şi sănătate pentru toţi membrii familiei. Latura de igienă a familiei fiind o
caracteristică a civilizaţiei.
b) Funcţiile economice - reprezintă indicatorul principal de echilibru într-o familie. în familiile
în care sunt rezolvate problemele de ordin economic se poate vorbi de o familie organizată.
Funcţiile economice variază atât de la o generaţie la alta, cât şi de la o societate la alta. O
latură deosebit de importantă în cadrul funcţiilor economice o formează locuinţa familiei.
Locuinţa favorizează sau stânjeneşte desfăşurarea vieţii de familie în sensul că în condiţii
normale asigură o atmosferă plăcută de lucru şi odihnă, iar în cazul unor condiţii
necorespunzătoare şi insuficiente ca spaţiu, membrii familiei nu au posibilitatea să se refacă
din punct de vedere fizic sau psihic pentru a doua zi.
Când studiem aspectele legate de locuinţă trebuie să avem în vedere mai mulţi indicatori:
- suprafaţa totală;
- numărul total de persoane;
- repartizarea odăilor;
- situaţia copiilor.
Alături de problemele locuinţei mai intervin şi studiul bugetului familiei care este menit să
scoată în evidenţă raportul dintre venituri şi cheltuieli. în ţările dezvoltate economic şi social
raportul dintre venituri şi cheltuieli este echilibrat chiar mai mult volumul cheltuielilor este cu mult
sub al veniturilor. Ponderea cheltuielilor pentru asigurarea hranei într-o familie are o mare
importanţă în aprecierea nivelului de trai al acesteia.
c) Funcţiile educative - relaţiile dintre părinţi şi copii. Apariţia copiilor are menirea să asigure
o mai temeinică legătură între soţ şi soţie. Aspectul privind relaţia dintre părinţi şi copii
trebuie abordat din câteva unghiuri:
. - De la părinţi spre copii, urmărind aspectul ataşamentului părinţilor pentru copii şi
modul în care părinţii reuşesc să-i educe pe copii, modul în care se realizează funcţia
educativă asupra copilului.
- De la copil la părinţi incluzându-se şi relaţiile între fraţi.
Ataşamentul părinţilor faţă de copii diferă în funcţie de specificul organizării familiei în
societatea dată, de ocupaţia părinţilor, de nivelul lor de cultură şi de moralitatea acestora.

Problematica familiei tinere

în ultimii ani a crescut rata divorţurilor. Numărul cel mai mare de divorţuri au loc la grupele 30-
50 ani, în mod special 40-44. Cea mai mare stabilitate a căsătoriei se constată la grupa de vârstă 20-
24 ani. Acest lucru este motivat de faptul că tinerii căsătoriţi sunt sprijiniţi de părinţi, fiind scutiţi de
anumite obligaţii materiale.
Cauzele cele mai frecvente care duc la divorţ sunt:
- insuficienta pregătire pentru viaţa de familie;
 - insuficienta cunoaştere reciprocă a soţilor;
- concepţii diferite în legătură cu condiţia materială şi de buget a familiei;
- concepţii diferite cu privire la relaţiile de familie;
- folosirea nejudicioasă a timpului liber;
- comportament vicios a unuia dintre soţi;
- diferenţa mare de vârstă;
- diferenţa mare ca nivel de instruire;
- boli incurabile a unuia dintre soţi;
- căsătoria încheiată din interes.
Problematica tinerilor impune lărgirea măsurilor de protecţie socială şi în special acordarea de
credite pe termen lung şi cu dobândă minimă pentru construcţia de locuinţe, contractarea mobilei în
rate, asistenţa medicală gratuită pentru copii. Pentru menţinerea stabilităţii familie societatea poate
interveni pe două căi:
a) Pregătirea pentru căsătorie a tinerilor;
b) Consultaţii conjugale.
A
întrebări de control pentru seminar:

1. Definiţi conceptul de familie în accepţiunea diferitor autori.

2. Clasificaţi familia după criteriul nivelului de structură.
3. Ce funcţii poate îndeplini o familie?
4. Care cauze duc cel mai des la divorţ?

Tema: Consolidarea familiei prin serviciile de asistenţă socială

1. Cauzele care duc la dezorganizarea familiei.
2. Centrul de AS a familiei. Forme de activitate a centrului de AS a familiei.
Cauzele care duc la dezorganizarea familiei
Asistenţa socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri a asistenţei sociale,
deoarece în aplicarea ei în cadrul familiei cuprinde totalitatea problemelor şi tehnicilor de asistenţă
socială. Asistenţa socială îşi are locul în familiile dezorganizate şi pentru ca să aibă loc cu succes
rezolvarea problemelor familiale este necesar ca ele să fie cunoscute şi depistate de timpuriu, pentru
ca prin măsurile luate să se poată reface familia. Pentru restabilirea echilibrului în familie e nevoie
de stabilit nivelul de dezorganizare a familiei. Soluţionarea problemelor familiilor dezorganizate
cere determinarea cauzelor care au contribuit la această dezorganizare.
Principalele cauze care duc la dezorganizare:
a) Lipsa de supraveghere a copiilor - poate da naştere la dificultăţi de învăţare, vagabondaj,
delincvenţă, tulbură relaţiile de familiile.
b) Existenţa locuinţei neadecvate, suprapopulate - favorizează treptat dezechilibrul familiei.
c) Diminuarea veniturilor şi a stării economice a familiei poate duce la dezorganizarea parţială
sau totală a grupului familiei. Degradarea factorului economic are cea mai mare influenţă în
dezorganizarea familiei. In acest caz asistentul social trebuie să facă analiza modului în care
se consumă bugetul familial, trebuie să cunoască raportul dintre venituri şi cheltuieli şi să
restabilească raţionalitatea consumului.
d) Structura deficitară a familiei - în viaţa socială familia poate fi supusă la diferite deficienţe
legate de structura sa. Familia se poate dezorganiza în lipsa capului familiei, care poate fi
cauzată de abandon sau deces. Problema descompletării familiale, precum şi al formării
vicioase a ei, determină dezorganizarea cuplului.
e) Prezenţa deficienţei în familie sunt factori majori care duc lă dezorganizare din cauza
 suprasolicitării partenerilor şi a problemelor pe care le ridică deficienţa.
Orice proces de dezorganizare a familiei începe cu tensiuni familiale care se manifestă prin
neînţelegeri, discordii sau chiar violenţe. Uneori rezultatul acestor tensiuni duce la divorţ, abandon,
separaţie în cadrul aceleiaşi familii.
în asistenţa socială există posibilitatea de a lucra atât cu familia completă, care ridică anumite
aspecte de dezorganizare, precum şi cu familiile incomplete care din diverse cauze cad sub nivelul
de viaţă normală, intrând în sfera asistenţe sociale.

Centrul de asistentă socială a familiei

»
Una dintre cele mai răspândite structuri organizaţionale de activitate cu familia este centrul de
asistenţă socială a familiei. Acesta are ca scop dezvăluirea cauzelor unor tensiuni sociale si mentale
a deficientelor funcţionale din familie si căutarea modalităţilor de remediere în vederea restabilirii
funcţionalităţii normale a familiei.
Centrul de asistenţă socială a familiei acţionează în două direcţii:
- asistenţa socială şi menţinerea în anumite cazuri concrete;
- activitatea de igienă mentală cu scop preventiv.
Forme de activitate a centrului de AS a familiei:
a) Sprijinul acordat cuplurilor cu probleme în vederea rezolvării cât mai umane a
divergenţelor ivite şi de a restabili funcţionarea armonioasă a familiei.
- activitatea desfăşurată pe linia de AS în cazul mamelor necăsătorite
urmăreşte să asigure copilului pe ambii părinţi fireşti (legalizarea familiei,
legitimarea copilului);
- în caz de concubinaj se urmăreşte îndeplinirea formelor legale de căsătorie;
- în caz de abandon se urmăreşte reîncadrarea în familie a celui care a părăsit-
o şi înlăturarea cauzelor abandonului;

- în caz de separaţie AS urmăreşte înlăturarea cauzelor care au adus familia în

această situaţie;
- în dezorganizarea familiei ca urmare a divorţului se urmăreşte refacerea
familiei, dacă e posibil, dacă nu, recăsătoria cu o altă persoană şi armonizarea
grupului în situaţia dată;
- când familia de dezorganizează prin deces se urmăreşte reorganizarea
căminului prin munca părintelui văduv şi a copiilor mai mari, apoi recăsătoria
şi încadrarea în familie a părintelui vitreg.
b) Consilierea persoanelor care întâmpină dificultăţi în organizarea şi conducerea propriei
vieţi, în scopul de a îndruma, de a dezvolta deprinderi, de a creşte eficienţa personală
(deprinderi gospodăreşti, de mânuire a banilor).
c) îndrumarea şi sprijinirea persoanelor în rezolvarea independentă a problemelor sau la
nevoie preluarea rezolvării lor (formularea de cereri, solicitări de pensii, ajutoare,
întocmiri de dosare).
d) Consilierea persoanelor pentru rezolvarea unor situaţii de conflict (probleme de relaţii
interpersonale, de familie, relaţii de muncă).
e) Organizarea de expuneri informaţionale pe teme de sănătate, calitatea vieţii, teme
culturale, de educaţie.
f) Medierea schimburilor de obiecte sau ajutoare personale între diferite familii în vederea
întăririi relaţiilor sociale de empatie şi a răspunderii faţă de semeni.
g) Sprijin acordat familiilor cu copii handicapaţi sau bolnavi în vederea scutirii familiei de
anumite greutăţi.
h) Consiliere şi sprijin acordat familiilor cu venituri mici în rezolvarea problemelor de ordin
 juridic. •
i) Consiliere şi intervenţie în sistemul de criză personală (situaţie de abuz, suicid).
j) Activităţi de grup destinate persoanelor cu probleme identice şi depăşirea situaţiilor cu
sprijinul reciproc al semenilor.
Având în vedere gama largă de probleme abordate şi varietatea mare de persoane cu care se
ocupă centrele de asistenţă socială a familiei, specialistul trebuie să colaboreze cu toate elementele
sistemului de asistenţă socială şi cu alte organizaţii sociale şi culturale.
A
întrebări de control pentru seminar:
1. Care sunt principalele cauze care duc la dezorganizarea familiei?
2. Care este scopul centrului de asistenţă socială a familiei?
3. In ce direcţii acţionează centrul de AS a familiei?
4. Care sunt formele de activitate a centrului de AS a familiei?

Tema: Protecţia socială a familiei

1. Politica familiei. Obiectivele centrale ale politicii familiei.

2. Măsuri economice şi sociale de protecţie a familiei.
3. Servicii speciale de asistenţă a familiei.

Politica socială a familiei

în ultimii ani, marcaţi de dinamica social-economică a perioadei de tranziţie, ne confruntăm cu
fenomenul deteriorării condiţiei sociale a individului şi familiei. întreaga problematică socială se
răsfrânge în mod deosebit asupra familiei. Familia reacţionează sensibil la modificările social-
economice ale vieţii. în acelaşi timp, familia reprezintă un suport material şi spiritual pentru individ.
Greutăţile din ce în ce mai mari la care este supusă familia îi măresc vulnerabilitatea. Tot mai multe
familii nu-şi pot îndeplini funcţia şi rolul social, nu pot face faţă sarcinilor privind creşterea copiilor.
Perturbarea funcţionării sistemului familial duce la apariţia de conflicte şi tensiuni, la
destrămarea nucleului familial. Urmările negative ale divorţului şi destrămarea familiei se răsfrâng
atât asupra individului, cât şi asupra societăţii. Există tendinţa de perpetuare şi organizare a
problemelor la generaţiile următoare.
Familia nu este în stare să oprească acest declin din resurse proprii, este nevoie de o intervenţie
din afară, adică din partea statului şi a instituţiilor şi organelor de profil. în perioada actuală capătă
importanţă politica socială a familiei ca o componentă a politicii sociale a statului.

Obiectivele centrale ale acestei politici sunt:

■ promovarea unui mod de viaţă sănătos, ce creează condiţii pentru scăderea nivelului sărăciei
familiei; ■
■ asigurarea ajutorului nominal familiei vulnerabile;
■ promovarea reformelor economice pentru protecţia familiei şi a copilului;
■ oferirea ajutorului social în situaţii de criză;
■ susţinerea socială a minorilor abandonaţi;
■ oferirea ajutorului juridic şi medico-psihopedagogic.

Politica familiei este în primul rând orientată spre formarea unui sistem unic medico-social şi
psihopedagogie de ajutorare a familiei; în al doilea rând - constituirea ONG-urilor de asistenţă
socială a familiei şi minorilor. Statul realizează această politică prin măsuri economice şi sociale
reglementate legislativ.
Măsuri economice şi sociale de protecţie a familiei
Alocaţii de stat pentru copii - ajutor cu caracter universal care se acordă tuturor copiilor până la
18 ani (dacă urmează o formă de învăţământ sau un caz de handicap - până la 21 ani). Acest ajutor
se oferă indiferent de locul de trai, de ocupaţia părinţilor, de nume j$p dg, rangul naşterii. Fondurile
provin de la bugetul de stat şi se administrează prin Ministerul Protecţiei Socialejţ Familiei-agj
Copthths?»
Ajutor soţiilor militarilor în termen - se acordă soţiilor militarilor care nu au posibilităţi
materiale de existenţă, fie că sunt inapte, fie că sunt invalide de gradul 2-3 sau au copii de până la
vârsta de 8 ani în întreţinere. Ajutorul se acordă în forma unei sume fixe, lunare şi este indexabilă.
Alocaţii de întreţinere a minorilor aflaţi în plasament familial - se acordă sub forma unei sume
fixe, lunare şi indexabile.
Indemnizaţii de naştere - au caracter de recompensă pentru mamele care au născut, nu se
indexează.
Ajutor pentru familiile cu mulţi copii - pentru familiile care au mai mult de ,3 copii sub vârsta de
18 ani. Fondul provine din bugetul de stat şi este administrat de Ministerul Protecţiei Sociale^,
Familiei şi* Copilului.

Ajutorul bănesc trimestrial - pentru persoanele cu incapacitate de muncă, fără venituri sau cu
venituri mici ai căror susţinători legali nu au posibilitatea de ai sprijini. Cuantumul este o sumă fixă,
indexabilă, se acordă trimestrial pe bază de cerere a beneficiarului şi evaluare prin anchetă socială.
Ajutor bănesc ocazional - persoanele lipsite de venituri sau cu venituri mici aflate într-o situaţie
deosebită. Se poate atribui maximum de 4 ori pe anoe baza de cerere. Cuantumul este o sumă fixă de
la bugetul de stat şi se administrează de Ministerul Protecţiei Sociale Familiei şi-Copifaiui.
Ajutor în caz de deces - se încasează de cei care s-au ocupat de înmormântare, acoperind parţial
suma cheltuielilor. Este o sumă fixă, indexabilă.

Măsuri ce vizează ameliorarea statului femeii:

■ asigurarea de locuri de muncă şi de drepturi egale în muncă;
■ ameliorarea accesului femeii la beneficiile educaţionale (dreptul la studii);
■ asigurarea de drepturi politice şi civile (drept la vot, la proprietate, la închiriere şi contracte);
■ asigurarea egalităţii în căsătorie şi familie.
In Republica Moldova, în acest plan, Guvernul a aprobat o hotărâre nr. 39, din 15 ianuarie 1998
cu privire la îmbunătăţirea situaţiei femeii şi creşterea rolului ei în societate.

Servicii speciale de asistenţă a familiei

Pentru a veni în sprijinul invalizilor şi familiei în multe ţări dezvoltate este extins sistemul
serviciilor publice pentru familie:
a. Servicii pentru menaj — servicii de alimentare, de îngrijire a locuinţei, servicii de menajere
la domiciliu.
b. Asistenţa comunitară pentru familiile numeroase - reglementarea regimului de muncă a
mamei,
şcoli cu regim prelungit. -
c. Asistenţa pentru îngrijirea copiilor şi persoanelor dependente - serviciul de îngrijire la
domiciliu sau în locuri specializate, servicii de îngrijire temporară (în caz de criză în
familie), servicii pentru familiile cu dificultăţi de socializare.
d. Asistenţa familiilor cu copii şcolari - transportul şcolar gratuit sau la preţ redus, tabere de
vacanţă, cantine şcolare, şcoli cu program prelungit.
e. Servicii de consiliere a familiei - consilierea copilului, cuplului, supravegherea complexă a
sarcinii şi creşterea copilului.
 f. Centrul de informare pentru părinţi - se acordă informaţii despre şcolile din apropierea
locuinţei, testarea copiilor, programe educaţionale pentru părinţi, de acordă consultaţii
privind drepturile copiilor, informaţii privind adopţia şi plasamentul familial, informaţii
privind petrecerea timpului liber.
g. Servicii pentru familiile sărace - asistenţa pentru acoperirea necesităţilor alimentare (mese
şcolare, cantine sociale). Asistenţa în rezolvarea problemelor de locuinţă (facilităţi fiscale),
reduceri de tarife sau prestări gratuite de servicii.
A
întrebări de control pentru seminar:

1. Cum reacţionează familia la modificările social-economice ale vieţii?

2. Enumeraţi obiectivele politicii sociale a familiei.
3. Prin ce tip de măsuri se realizează politica de protecţie a familiei?
4. Definiţi alocaţia de stat pentru copii.
5. Enumeraţi alte tipuri de ajutoare acordate familiei.
6. Ce măsuri aplică statul pentru ameliorarea condiţiilor de activitate şi viaţă a femeii?

Tema: Protecţia copilului

1. Politica de protecţie a copilului.

2. Posibilităţi de schimbare în protecţia copilului.

Politica de protecţie a copilului

Protecţia copilului nu poate fi separată de protecţia colectivităţii în general, dar se deosebeşte de
protecţia altor categorii vulnerabile prin universalitatea ei. Orice societate are în forme şi grade
diferite programe de protecţie a copilului. Familiile cu copii nu numai că prezintă necesităţi
specifice, dar acestea sunt şi mai ridicate. Din acest motiv copilul devine obiectul unei protecţii
sociale universale.
In condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, copilul trebuie să prezinte o prioritate absolută. Sunt
mai multe forme de protecţie a copilului:
- Suport material universal pentru familiile cu copii;
- Educaţie gratuită şi sprijin pentru participare şcolară (manuale, rechizite şcolare,
burse);
- Asistenţă sanitară gratuită;
- Protecţia socială pentru copii cu nevoi speciale.
Sărăcia prin care se caracterizează perioada de tranziţie şi care se datorează în principal scăderii
dramatice a salariului real, creşterea şomajului, etc., toate acestea se răsfrâng asupra situaţiei
copiilor.

Protecţia copilului implică:

Hrana şi calitatea nutriţiei.
Nutriţia are o importanţă majoră pentru starea de sănătate a copilului, mai ales în primii ani de
viaţă. Dovadă este faptul că din mortalitatea infantilă 30 % se datorează distrofiei. Ca consecinţă a
malnutriţiei, pe lângă distrofie, la copii mai pot apărea anemia, nedezvoltarea fizică şi psihică.
în condiţiile instabilităţii valutei naţionala şi a liberalizării preţurilor, situaţia nutriţională a
populaţiei degradează. Consumul alimentelor la limita inferioară este caracteristiofpentru multe
familii, în special pentru cele cu mulţi copii. Ţinând cont de proporţia ridicată a copiilor ce trăiesc în
sărăcie, alimentaţia insuficientă calitativ şi cantitativa devenit o problemă fundamentală pentru
dezvoltarea lor biologică şi psihologică.
Condiţiile habitatului şi poluarea.
în timpul regimului comunist s-a desfăşurat un proces intens de urbanizare. Deşi, prezentau
confort blocurile din oraşe nu răspund întregii game de nevoi şi cerinţe ale populaţiei. Măsurile
adaptate în organizarea complexă a spaţiului urban au generat numeroase consecinţe asupra
dezvoltării fizice şi spirituale a locuitorilor din oraşe:
- poluarea prin amplasarea locuinţelor în imediata apropiere a zonelor de trafic rutier
şi uzinelor industriale;
- supradensitatea prin amenajarea ultraeconomică a spaţiilor din apartamente;
- dotări socio-culturale insuficiente;
- raritatea spaţiilor de joacă;
- afectarea masivă a locuinţelor de igrasie (mucegai) ca urmare a încălzirii deficitare
şi umidităţii din locuinţă.

învăţământul şi participarea şcolară.

Dificultatea de a obţine rechizite şcolare necesare, dezorganizarea produsă de sărăcie, antrenarea
copiilor în diferite forme de câştig, pierderea sentimentului şcolii pentru succesul în viaţă sunt
factorii care presează negativ asupra participării şcolare. Numărul redus de elevi cuprinşi în diferite
forme şcolare este determinat şi de evoluţia demografică şi de diversele probleme de natură social-
economice ale perioadei de tranziţie. Odată cu liberalizarea preţurilor la alimente şi combustibil au
crescut şi cheltuielile pentru întreţinerea copiilor. în învăţământul şcolar se observă un număr mare
de retragere a copiilor din şcoli înainte de termen. A apărut un fenomen nou negativ - copiii străzii.
Aceştia sunt cei care efectiv nu au locuinţă, îngrijire zilnică sau refuză sistemul instituţional de
îngrijire. Pe lângă aceştia se pot întâlni zilnic în stradă copii care-şi petrec timpul liber cerşind, copii
care au în spate adulţi ce abuzează financiar. Amplificarea acestor fenomene va avea efecte nedorite,
blocând astfel dezvoltarea profesională, morală, culturală normală a acestor copii.

Instituţionalizarea copiilor.
Conform cadrului legislativ al protecţiei copilului existăjpatru categorii de copii se află în
situaţii
deosebite şi necesită o protecţie corespunzătoare: ...
~ - copii ai căror părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi sau în orice altă situaţie care duce la
instituirea tutelei sau nu există persoane care au fost obligate să-l întreţină;
- copii ai căror dezvoltare fizică, morală şi intelectuală este primejduită de familie;
- copii cu deficienţe care au nevoie de o îngrijire specială, ce nu poate fi asigurată
în
familie;
- copii care au comis infracţiuni, dar nu răspund penal (nu au atins vârsta de 18
ani);
- copii a căror comportament contribuie la răspândirea de vicii sau deprinderi
incorecte
în rândul altor minori.
Criza economică s-a soldat cu reducerea numărului instituţiilor pentru copii şi tineret. Sunt
desfiinţate organizaţiile pentru copii, se lichidează bibliotecile, s-a micşorat considerabil numărul
taberelor de odihnă pentru copii. Desfiinţarea acestor instituţii nefiind însoţită de crearea structurilor
alternative obşteşti duce la extinderea diferitor vicii în rândurile tineretului, fapt ce determină în
mare măsură creşterea criminalităţii.

Posibilităţi de schimbare în protecţia copilului

1. Promovarea unei atitudini responsabile faţă de viitorul copiilor prin afirmarea valorilor
 familiale în societatea modernă.
2. Planificarea familială în care intră educaţia sexuală, difuzarea largă a mijloacelor şi
metodelor de control al naşterilor.
3. Sprijinul economic al familiilor cu mulţi copii (sprijin pentru obţinerea unei locuinţe,
alocaţii, reduceri de impozite, ajutor la naştere).
4. Sănătatea mamei şi copilului (întărirea sistemului de control medical prenatal şi a copilului
până la un an), vaccinarea copiilor, programe de educare a mamelor pentru îngrijirea
copiilor.
5. îmbunătăţirea stării copilului.
6. Schimbarea calitativă a nutriţiei copilului.
7. Participare şcolară.
8. Organizarea de programe speciale, activităţi socio-culturale şi sportive pentru copii.
9. Reforma sistemului de protecţie şi asistenţă socială a copilului.
10. Dezvoltarea unor instituţii alternative în vederea creşterii unui mediu uman propice
dezvoltării fizice, psihice, sociale şi culturale a copilului.
11. Program complex de prevenire a instituţionalizării copiilor şi de încurajare a formelor
alternative de protecţie.
12. Program special de combatere şi prevenire a abuzului copiilor.
13. Program special de prevenire şi recuperare a copiilor delincvenţi.

întrebări de control pentru seminar:

1. Explicaţi de ce protecţia copilului este parte componentă a politicii de protecţie socială a

colectivităţi?
2. Ce implică protecţia socială a copilului?
3. Care sunt posibilităţile de schimbare în protecţia copilului?

Tema: Asistenţa socială a persoanelor de vârsta a treia

1. Definirea conceptului „persoană de vârsta a 3-a”. Aspectele îmbătrânirii.

2. Problemele specifice bătrâneţii. Dificultăţi şi probleme social-economice cu care se
confruntă populaţia vârstnică.
3. Serviciile sociale prestate persoanelor vârstnice.

Definirea conceptului „persoană de vârsta a 3-a”

întreaga istorie şi evoluţie a societăţii este marcată de schimbul permanent ce are loc între
generaţiile ce o compun. Este o întrepătrundere de informaţie şi educaţie prin transmiterea tradiţiei,
dar şi o coeziune afectivă care duce la desăvârşirea universului uman.
Până nu demult, preocuparea pentru interesele vârstnicului revenea medicului care şi el era
pregătit în mare parte pentru medicina generală vizând adultul. Astăzi, viziunea ecosistemică
grupează o echipă pluridisciplinară care trebuie să vină în întâmpinarea cererilor persoanelor de
vârsta a treia, ea fiind necesar să cuprindă medicul, psihologul, asistentul social, sociologul.
Anul 1999 a fost declarat anul internaţional al persoanelor de vârsta a treia în încercarea de a
sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârstă în lume. în ultimul deceniu am fost
martorii unei continue fluctuaţii a populaţiei peste 65 de ani, dar cu creştere semnificativă a
populaţiei peste 75 de ani - fenomen denumit îmbătrânire. Acest lucru ar trebui să fie îmbucurător
dacă ne gândim că ar trebui să însemne creşterea calităţii vieţii şi a serviciilor medicale. Realitatea
este însă că o proporţie remarcabilă are nevoie de servicii sociale care ori nu există, ori nu sunt
suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Populaţia vârstnică a globului a crescut de la
200 de milioane în 1935 la peste 600 de milioane în anii 90, pe fondul modificării proporţiei
acestora în totalul populaţiei, ajungându-se la 17% în ţările avansate economic, comparativ cu numai
7% în regiunile mai slab dezvoltate. Cel mai „vârstnic” continent este Europa, pentru care vârsta
medie a populaţiei a fost de 75 de ani, menţinându-se de 1,3-1,4 ori mai ridicată decât cea din restul
lumii, iar cel mai „tânăr” continent este Africa („Tratat de Asistenţă Socială”, George Neamţu,
pag.911).
Definind îmbătrânirea ca o perioadă de „perturbări şi deviaţii funcţionale” şi „numeroase
alterări structurale”, Victor Săhleanu menţionează că, din punct de vedere strict medical, ea constă
în „creşterea frecvenţei indispoziţiilor şi a îmbolnăvirilor, creşterea gravităţii acestora, asocierea mai
multor boli, îngreuierea însănătoşirii, frecventele complicaţii şi cronicizări, frecventarea mai deasă a
cabinetelor medicale, consum crescut de medicamente. Atitudinea faţă de sănătate şi faţă de boală se
schimbă treptat. Grija pentru propria sănătate şi pentru propriul trup ajunge progresiv o preocupare
importantă. Tihna, odihna, contemplaţia sunt preferate tensiunii, eforturilor, activităţii.”
Dicţionarul Larousse de psihiatrie defineşte bătrâneţea ca fiind ultima perioadă a vieţii
corespunzând rezultatului normal al senescenţei. Termenul se opune celui de senilitate care ar fi
aspectul patologic, dar în acelaşi timp precizează că bătrâneţea extremă nu se distinge prin nimic de
senilitate.
Tot Dicţionarul Larousse defineşte îmbătrânirea ca fiind ansamblul de transformări ce
afectează ultima perioadă a vieţii şi care constituie un proces de declin, semnele îmbătrânirii fiind:
slăbirea ţesuturilor, atrofie musculară cu scăderea funcţiilor şi performanţelor, toate acestea
concurând la limitarea progresivă a capacităţii de adaptare. în acest sens, precizează Dicţionarul,
îmbătrânirea oferă în mod vădit imaginea inversă a dezvoltării şi a putut fi descrisă ca o involuţie.
Noţiunea de vârstă înaintată se utilizează pentru perioada din viaţa omului care urmează după
maturitate şi ţine până la sfârşitul existenţei sale. Această perioadă mai este numită şi vârsta a treia,
perioada de involuţie, perioada de bătrâneţe sau senescenţă.
Din punct de vedere social, bătrâneţea este echivalentă cu dezangajarea faţă de rolurile social
active, reintegrarea din viaţa profesională (pensionarea) şi adoptarea altor roluri dintre care unele cu
caracter pasiv, de dependenţă, iar altele cu caracter activ „compensator”. în general, imaginea
contemporană a populaţiei despre vârstnici este tributară unor prejudecăţi şi stereotipuri care
consideră că bătrânul „şi-a trăit traiul”, este complet inadaptabil la schimbări, egoist, criticist,
conservator,
dominat de mentalităţi şi concepţii învechite, adeseori inutil, reprezentând o dificultate suplimentară
pentru societate. („Sociologia Vârstelor”, Rădulescu Sorin, pag. 124-125)
Conform normelor internaţionale prin persoană de vârsta a 3-a înţelegem persoanele trecute
de 60 ani. OMS-ul convine asupra faptului că termenul de persoană de vârsta a 3-a este mai potrivit
decât cel de bătrân, deoarece procesul de îmbătrânire este un proces fiziologic, caracteristic fiecărei
specii de-a lungul întregii vieţi, unde bătrâneţea este ultimul stadiu al ontogenezei.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii clasifică persoanele de vârsta a3-a în următoarele categorii:
■ persoane în vârstă: între 60 şi 74 ani (perioada de vârstnic)
■ persoane bătrâne: între 75 şi 90 ani{perioada de bătrân)
■ marii bătrâni: peste 90 de ani (perioada de longeviv).

Sunt două aspecte ale îmbătrânirii:

a) îmbătrânirea individului care se bazează pe modificări fiziologice ce micşorează
adaptabilitatea;
b) îmbătrânirea unei populaţii, un fenomen complex care se referă la creşterea populaţiei
persoanelor vârstnice.

îmbătrânire individului realizează câteva tipuri de îmbătrânire în care se încadrează toţi indivizii:
- îmbătrânirea fiziologică - este normală, lentă, continuă, permite individului în funcţie de
 zestrea ereditară şi factorii de mediu să atingă vârste înaintate. Ea este un echilibru între
ceasul cronologic şi biologic, este o stare de compensare a mecanismului de involuţie,
degradare în cele de refacere, acomodare şi restructurare.
- îmbătrânirea patologică - este sinonimă cu boala şi presupune o degradare rapidă,
avansată ce imprimă un decalaj între vârsta calendaristică şi cea biologică.
- îmbătrânirea accelerată - presupune o instalare timpurie a semnelor bătrâneţii. Este
bătrâneţea psihică declanşată de anumite condiţii psihotraumatizante.

Problemele specifice bătrâneţii

Bătrâneţea, ca etapă distinctă a cursului vieţii, este o perioadă de schimbări sociale importante
în viaţa indivizilor, adeseori având un caracter dramatic. Bătrâneţea, subliniază Paul Horton şi
Gerald Leslie, reprezintă o perioadă marcată, adeseori, de tragedie, când „brusc nu mai este nimic de
făcut” şi vârstnicii se simt complet inutili. Adaptarea la aceste schimbări este deosebit de dificilă
pentru că presupune atât pierderea statusului ocupaţional, cât şi asumarea a noi roluri cu care
vârstnicul nu este familiarizat, nefiind socializat pentru a le îndeplini. Una dintre cele mai
semnificative schimbări determinate de bătrâneţe este pensionarea ca „ieşire din viaţa activă”.
Pensionarea, consideră Robert Atchley, este „ separarea cu caracter instituţionalizat a unui individ
de poziţia sa ocupaţională, care-i dă dreptul de a primi în continuare, venituri pe baza anilor
anteriori de muncă
Pensionarea reprezintă un fenomen important în viaţă, care poate marca un punct terminus al
dinamismului social sau, din contră, un punct de început pentru o viaţă rezervată relaxării şi tuturor
activităţilor pentru care n-au existat timp sau fonduri anterior. Există şi situaţii în care pensionarea
apare dintr-o necesitate (de boală), moment care survine de obicei brusc, fără nici o pregătire, şi al
cărui impact aduce cu sine multiple probleme la nivel individual sau la nivelul societăţii.
Cu atât mai mare este impactul cu cât pensionarea are o cauză patologică. Aici asistentul
social ar fi cel mai reprezentativ profesionist în îndrumarea şi consilierea celor bolnavi, deci
prezenţa lui ar fi foarte importantă în spitale. Un pensionar de boală îşi pierde brusc capacitatea de
lucru, fapt ce intervine în mod agresiv atât pe plan economic (situaţia financiară a familiei), cât şi pe
plan psihic (sentimentul de inutilitate).
De asemenea, pensionarea mai poate fi un eveniment generator de criză şi când aceasta survine
ca urmare a restructurărilor făcute la locul de muncă, atunci când, pentru a preveni şomajul, se
recurge mult mai rapid la pensionare. Tot în plan social se pierd anumite roluri care au fost câştigate
de-a lungul vieţii, ceea ce poate duce la crize de adaptare mai manifeste în rândul bărbaţilor aflaţi
până în acel moment în funcţii importante.
Femeile par mai puţin afectate de pensionare, dar pot trece prin crize de anxietate gândindu-se
la aceasta. In Republica Moldova, multor femei le revine după pensionare rolul de bunică se ocupă
de amenajarea casei sau, de puţine ori, de îngrijirea rudelor bolnave.
In multe ţări occidentale, după pensionare, vârstnicii devin membri activi ai unor asociaţii,
având fiecare roluri bine determinate, ceea ce duce de obicei la scăderea marcantă a impactului
pensionării, sau devin activi în cadrul unor societăţi caritabile ori religioase.
Mulţi autori recunosc că îmbătrânirea nu este un fenomen liniar, el începe după naştere şi chiar
mai înainte, în cursul vieţii intrauterine, procesul situându-se atât la nivel celular, cât şi la nivelul
spaţiilor extracelulare ale organismului. Fizic, bătrâneţea este o stare distrofică, de involuţie, ce se
poate agrava cu anumite boli cronice. Unii vârstnici îşi pot păstra în bună stare funcţiile intelectuale
până după 80 de ani, dar pot să apară şi stări de involuţie. Principalele modificări organice
caracteristice îmbătrânirii cuprind sistemul nervos locomotor, cardiovascular, respirator, renal şi
reproducător. De asemenea, apar modificări ale tegumentelor (riduri, piele uscată), scăderea vederii
şi scăderea forţei musculare, scăderea capacităţii de efort, tulburări digestive:
1) Inima prezintă modificări ale structurii, ale debitului cardiac, forţei de contracţie, apar
creşteri ale valorilor tensionale, aceasta fiind una dintre cauzele frecvente ce pot duce la deces.
2) Din cauza diverşilor factori interni şi externi frecvenţi, se poate modifica gradul de
oxigenare a ţesuturilor şi apar fluctuaţii ale schimburilor la nivelul plămânului (hematoza).
3) La nivel renal se produc modificări ce duc la scăderea funcţiei renale cu retenţie de
substanţe toxice (uree, creatinină) şi creşterea valorii tensionale prin modificări ale structurii şi
perfuziei vaselor renale.
4) Aparatul reproductiv intră în perioada de andropauză pentru bărbat şi menopauză pentru
femeie.
5) La nivelul creierului procesele de îmbătrânire încep deja la 25-27 de ani; neuronii se uzează
şi acest lucru are ca urmare scăderea capacităţii de adaptare şi reglare, procesul putând merge până
la atrofie cerebrală, care se obiectivează prin ştergerea sau aplatizarea circumvoluţiilor cerebrale. O
serie de studii ne arată că funcţia cerebrală se poate menţine valabilă până la vârste înaintate, dacă
este intens antrenantă.
6) Ţesutul osos suferă procese de atrofiere, de decalcifiere şi de demineralizare, apar deformări
ale scheletului, oasele se fragilizează, riscul de fracturi este foarte mare.
Modificările psihologice sunt rezultatul modificărilor induse de vârstă, la baza lor existând
factori interni, cum ar fi ereditatea şi modificările hormonale, şi factori externi, cum ar fi
pensionarea, scăderea potenţialului biologic, patologia asociată, scăderea numărului membrilor de
familie, decesul unor rude sau prieteni de vârste apropiate.
Modificările psihologice se referă la:
1) Modificarea atenţiei sau scăderea capacităţii de concentrare, scăderea atenţiei
voluntare, care duc la scăderea capacităţii mnezice, în special a celei de scurtă durată; amintirile
îndepărtate par totuşi să fie mai ordonate, sistematizate şi definite.
2) Modificările gândirii au drept caracteristică scăderea spontaneităţii, flexibilităţii,
apariţia tulburărilor de adaptare rapidă şi a stereotipiilor; de asemenea, se observă o creştere a
funcţiei de sinteză şi schematizare. Apar frica de complot şi circumspecţia.
3) Din punct de vedere caracterial se pot produce ascuţirea sau intensificarea unor
trăsături disarmonice preexistente sau dezvoltarea lor pentru prima dată. Nu este vorba despre
psihopatii, ci despre existenţa sau dezvoltarea, o dată cu vârsta, a unor trăsături disarmonice
încadrabile în limitele mari ale normalităţii sau în categoria personalopatiilor. Astfel:
• persoanele astenice se remarcă prin sentimentul de autoapreciere coroborat cu senzaţia de
prăbuşire a prestigiului social care duc la sentimente de devalorizare şi o lipsă de respect cu
predispoziţie la reacţii sau decompensări depresive ;
• la persoanele depresive se intensifică deznădejdea şi pot apărea reacţii depresive sau idei de
inutilitate şi lipsa de sens a vieţii, cu tendinţe suicidale;
• la persoanele schizoide se pot acumula tendinţele de izolare, refuzul contactului cu altul,
preferinţe pentru păstrarea stereotipă a camerei sau rolului, însoţite de indiferenţa pentru
ceea
ce se petrece în jur imediat după satisfacerea nevoilor imediate. Pot apărea sentimente de
gelozie, datorate scăderii potenţei sexuale şi prestigiului social, care duc nu numai la
accentuarea bănuielilor în legătură cu fidelitatea partenerului, ci şi inducerea unor stări
depresiv - anxioase.
1) Linia afectivă este dominată de depresie, apatie, răceală, fapt ce duce în general la un
comportament labil, irascibil. Simptomele depresiei de involuţie sunt manifestate prin suferinţe
somatice, tulburări de somn, de apetit, sentimente de culpabilitate, inutilitate, autoacuzare. Bătrânii
devin apatici, trişti, totul este negru şi dominat de dorinţa de a muri.
2) învăţarea - unele studii arată că persoanele în vârstă pot învăţa la fel de mult ca alte
grupuri de vârstă, doar că timpul de rezolvare este mai ridicat; pentm o stimulare adecvată a învăţării
este necesară o motivaţie permanentă, aici un rol major avându-1 şcolile de vârstnici şi universităţile
pentru vârsta a treia, care sunt o realitate în ţările vest-europene şi în SUA.
3) Vorbirea devine mai greoaie din cauza îmbătrânirii fiziologice la nivelul organului
fonator, o dată cu deteriorarea gândirii, a memoriei, atenţiei; legat de fluxul vorbirii se poate observa
la persoana în vârstă o scădere a fluxului şi ritmului verbal. Exprimarea este anevoioasă, incorectă,
cu repetări, bâlbâieli; uneori vârstnicii au tendinţe la hiperactivitate verbală, manifestă prin aşa-zisa
„vorbire goală” şi „pisălogeală”.
îmbătrânirea trage după sine şi o astfel de modificare psihologică cum ar fi credinţa. Reapare
tema credinţei; cu apel la credincios, dar şi la necredincios. Disocierea lor şi a moralităţii/imoralităţii
lor nu e nicicând atât de acută ca la bătrâneţe. Oricât am nuanţa situaţia până la „vârsta a treia”, mai
cu seamă ea îşi accentuează şi evidenţiază religiozitatea. Acest simplu fapt, lesne de observat
oriunde în lume, mai cu seamă la femei, scoate la iveală un subtext definitoriu, prezent şi înainte,
totuşi fără o pregnanţă comparabilă: teama de moarte ( „Vârstele omului”, Ianoşi Ion, pag. 232)
în mod evident, îmbătrânirea nu este un proces care afectează la fel pe toţi indivizii, unii dintre
ei având „resurse” acumulate încă din tinereţe pentm a se ajusta schimbărilor şi evenimentelor care
marchează această perioadă de vârstă, în timp ce alţii reacţionează într-un mod negativ, neavând
capacitatea de a se adapta, în mod adecvat, la întreg ansamblul de dezagremente şi vicisitudini
implicate de vârsta înaintată („Sociologia Vârstelor”, Rădulescu Sorin, pag. 141).

Dificultăţi şi probleme social-economice cu care se confruntă populaţia vârstnică

Situaţia economică dificilă prin care trece, astăzi, Republica Moldova determină scăderea
nivelului de trai a majorităţii populaţiei şi, în primul rând, al vârstnicilor. Ca şi multe alte categorii
de populaţie, bătrânii se confruntă, cu greutăţi cum sunt preţul ridicat al alimentelor,
medicamentelor sau produselor de strictă necesitate, accesul limitat la unele dintre ele, absenţa unor
condiţii locative corespunzătoare, în condiţiile în care nu curge apa sau este întrerupt periodic
curentul electric, sistemul distribuirii buteliilor de gaz pentm bucătărie care este deficitar sau supus
speculei, achiziţionarea unor produse care pun în pericol sănătatea şi chiar viaţa consumatorului
(zahăr şi came infegtate, alimente cu termenul de garanţie depăşit), preţuri prohibitive pentm
dobândirea unor produse de uz îndelungat (un televizor color costă cel mai ieftin circa 2500 lei,
adică 10 ori mai mult decât valoarea lunară a unei pensii medii).
Cei mai expuşi acestor dificultăţi sunt bătrânii. în aceste condiţii, bătrâneţea ca problemă socială
alimentează, ea însăşi, multiple alte probleme sociale. Aspecte negative pe care vechiul regim le
păstra ascunse, refuzând să fie nominalizate sau ameliorate, au ieşit, astăzi, tot mai mult la iveală şi
li s-au adăugat altele noi, generate de consecinţele disfuncţionale ale tranziţiei şi de politica
deficitară a guvernului în domeniul asistenţei şi protecţiei sociale. S-au amplificat cazurile de
vagabondaj al unor categorii de bătrâni lipsiţi de orice resurse, venit ori sprijin material, care sunt
nevoiţi să-şi asigure existenţa cerşind sau apelând la mila puţinelor organizaţii caritabile,
petrecându-şi nopţile în parcuri, metrouri, gări, holul unor blocuri sau alte locuri publice. La rândul
lor, bătrânii care posedă o locuinţă, dar locuiesc complet singuri, abandonaţi de mde sau prieteni, se
confruntă cu mari dificultăţi materiale, la care se adaugă sentimentele de izolare, teamă, frustrare,
sentimentul justificat că au fost uitaţi, abandonaţi de societate. Mulţi dintre aceştia, mai ales cei din
mediul rural, sunt expuşi atacurilor, furturilor şi jafurilor. A crescut, în acelaşi timp, numărul
cazurilor de sinucidere în rândul acestora şi s-au multiplicat cazurile de bătrâni abandonaţi, care mor
la domiciliul lor fără să ştie nimeni, zile şi chiar săptămâni întregi („Sociologia Vârstelor”,
Rădulescu Sorin, pag 162). Mulţi dintre aceştia sunt complet izolaţi de lumea din afară, trăind în
propriul lor univers dominat de sărăcie, lipsă completă de resurse sau de ajutor din partea
comunităţii.
Cuantumul scăzut al pensiilor sau al altor categorii de venituri ale populaţiei vârstnice
contribuie la deteriorarea rapidă a nivelului ei de trai şi, implicit, la scăderea puterii de cumpărare şi
orientare către un consum inferior din punct de vedere calitativ. Urmare a etapelor succesive de
liberalizare a preţurilor, pe care o serie de analişti le consideră ca fiind artificiale în mare măsură, şi
a creşterii inflaţiei, scăderea nivelului de trai al populaţiei vârstnice s-a accentuat de la un an la altul,
determinând ca această categorie de populaţie să se situeze, într-o pondere de peste 50 %, sub pragul
nivelului de sărăcie. Cea mai mare parte din pensii şi alte venituri, mergând până la două treimi din
buget, este cheltuită pentru hrană, iar restul pentru achitarea întreţinerii locuinţei şi asigurarea
ocrotirii sănătăţii.
Puţinele iniţiative existente, astăzi, în scopul ameliorării situaţiei bătrânilor neajutoraţi sau
nesprijiniţi de către familie şi societate, nu pot suplini absenţa unei politici sociale de anvergură care
să concentreze eforturile diferitelor instituţii, organizaţii, asociaţii, cu caracter guvernamental sau
nonguvemamentale, de stat sau privat, şi să facă posibilă elaborarea unor obiecte specifice pe
categorii de probleme şi priorităţi: protecţie socială, asistenţă socială, medicală, alimentaţie,
locuinţă, relaţii sociale etc. Lipsesc nu numai fondurile materiale necesare pentru îmbunătăţirea
nivelului de trai al bătrânilor, dar şi soluţiile, mecanismele, cadrele calificate prin intermediul cărora
aceştia pot fi readuşi la viaţa socială activă şi utilă, pentru a le restitui sentimentul identităţii şi
importanţa lor ca grup social distinct.
In Republica Moldova există puţine instituţii care să apere interesele şi drepturile bătrânilor
ca o categorie socială aparte, dar există multiple surse de discriminare şi inegalitate care alimentează
şi întreţin ageismul ca o stare de fapt şi care fac din populaţia vârstnică categoria cea mai urgisită de
dificultăţile tranziţiei la economia de piaţă.

Serviciile sociale prestate persoanelor vârstnice

Vârstnicii constituie cel mai numeros grup social care, datorită vulnerabilităţii şi „stării de
dependenţă” în care ajung, au nevoie de protecţia celorlalţi, în primul rând de protecţia „grupului
familial” din care fac parte, a comunităţii şi „vecinătăţii umane” şi, în ultimă instanţă, de protecţia
ansamblului social.
Persoanele vârstnice au dreptul la asistenţă socială, în raport cu situaţia socio-medicală şi cu
resursele economice de care dispun. Sunt considerate persoane vârstnice persoanele care au împlinit
vârsta de pensionare stabilită de lege.
Măsurile de asistenţă socială prevăzute de legislaţie pentru persoanele vârstnice sunt
complementare celor reglementate prin sistemul asigurărilor sociale. Persoanele vârstnice care
beneficiază de asistenţă socială au dreptul şi la alte forme de protecţie socială.
Asistenţa socială pentru persoanele vârstnice se realizează prin servicii şi prestaţii sociale. De
acestea beneficiază persoana vârstnică ce se găseşte în una din următoarele situaţii:
• nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau a unor persoane obligate la
aceasta;
• nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza
resurselor
proprii;
• nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii
necesare;
• nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată;
• se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii ori stării
fizice sau psihice.
Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin ancheta socială, care se elaborează pe baza
datelor cu privire la afecţiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări şi de a
îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit, precum şi veniturile efective sau
potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii.
Serviciile pentru persoanele vârstnice se realizează cu consimţământul acestora şi au în
vedere :
• îngrijirea temporară sau permanentă la domiciliu;
 • îngrijirea temporară sau permanentă intr-un cămin pentru persoanele vârstnice;
• îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente şi
locuinţe sociale, precum şi altele asemenea
In cazul decesului persoanei vârstnice lipsite de susţinători legali sau când aceştia nu pot să îşi
îndeplinească obligaţiile familiale datorită stării de sănătate sau situaţiei economice precare,
serviciile comunitare asigură înmormântarea.
Serviciile asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu sunt:
> Servicii sociale privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării
sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin pentru
plata unor servicii şi obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentm menaj,
prepararea hranei;
> Servicii socio-medicale privind, în principal, ajutorai pentru realizarea igienei
personale, readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei
vârstnice şi antrenarea la activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în
centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate;
> Servicii medicale, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu sau în
instituţii de sănătate, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea
de materiale sanitare şi de dispozitive medicale.
> Serviciile de consiliere, în vederea prevenirii marginalizării sociale şi pentru reintegrare
socială, se asigură fără plata unei contribuţii, ca un drept fundamental al persoanelor vârstnice, de
către asistenţii sociali.
Serviciile sociale şi socio-medicale se asigură fără plata contribuţiei persoanelor vârstnice
care, evaluate potrivit grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, nu au venituri
sau ale căror venituri sunt mai mici de 5 ori decât nivelul venitului net lunar luat în calcul la
stabilirea ajutorului social pentru o persoană singură.
Serviciile medicale sunt acordate în baza reglementărilor legale privind asigurările sociale de
sănătate. Organizarea serviciilor sociale şi socio-medicale revine consiliilor locale, direct sau pe
bază de convenţii încheiate cu organizaţii neguvemamentale, unităţi de cult recunoscute în
Republica Moldova ori cu alte persoane fizice sau juridice.
Pentru asigurarea îngrijirii la domiciliu a persoanei vârstnice aflate în situaţie de dependenţă
socio-medicală, stabilită potrivit grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice,
consiliile locale pot angaja personal de îngrijire prin plata cu ora, fracţiuni de normă întreagă, în
funcţie de perioada de îngrijire necesară a se acorda.
Asistenţa socială se acordă la cererea persoanei vârstnice interesate, a reprezentatului legal
al acesteia, a instanţei judecătoreşti, a personalului de specialitate din cadrul consiliului local, a
poliţiei, a organizaţiei pensionarilor, a unităţilor de cult recunoscute în Republica Moldova sau a
organizaţiilor neguvemamentale care au ca obiect de activitate asistenţa socială a persoanelor
vârstnice.
Dreptul la asistenţă socială, prevăzut de lege, se stabileşte pe baza anchetei sociale cu
respectarea criteriilor prevăzute în grila naţională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice.
Persoanele vârstnice, dependente şi marginalizate trebuie să beneficieze de servicii oferite intr-un
cadru integrat, medico - social, care asigură o rezolvare mai rapidă a cazurilor, servicii mai bune şi
cu costuri mai scăzute.
A
întrebări de control pentru seminar:
1. Analizaţi comparativ conceptele „persoană vârsta a 3-a” şi „bătrân".
2. De câte tipuri poate fi îmbătrânirea individului?
3. Care sunt problemele specifice bătrâneţii?
 4. Ce măsuri întreprinde statul pentru ameliorarea situaţiei persoanelor de vârsta a 3-a?

Tema: Asistenţa şi protecţia socială a şomerilor

1. Definirea conceptelor de şomaj şi şomer
2. Politicile antişomaj
3. Rolul asistenţei sociale în sprijinul familiei persoanelor aflate în şomaj

Definirea conceptelor de şomaj şi şomer

Şomajul reprezintă:
■ Un adevărat şoc psihologic şi cultural pentru oamenii obişnuiţi în trecut să aibă un loc de
muncă găsit cu uşurinţă şi menţinut cu o şi mai mare uşurinţă.
■ Fenomen de inutilizare socială.
■ Lipsa postului sau imposibilitatea de a fi angajat - după normele de drept instituite prin
legislaţia în vigoare.
■ Şomajul reprezintă un dezechilibru dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, el apare ca un
excedent al ofertei faţă de cerere.
Şomerii sunt toţi cei apţi de muncă, dar care nu-şi găsesc de lucru şi au statut de şomer (sunt
înregistraţi la Agenţia de Ocupare a Forţei de muncă).
Biroul Internaţional al Muncii consideră că este şomer oricine care îndeplineşte următoarele
condiţii:
- este apt de muncă;
- nu are loc de muncă;
- este disponibil pentru o muncă salariată;
- caută un loc de muncă.
In Republica Moldova numărul şomerilor a crescut considerabil în ultimii ani.
Departamentul de Analiză Statistică şi Sociologie menţionează că rata reală a şomajului diferă de
datele oficiale şi cele reale, acest lucru se explică prin:
- majoritatea şomerilor din Republica Moldova nu se înregistrează la AOFM ,
deoarece indemnizaţiile de şomer nu depăşesc costurile;
- statutul de şomer este privit ca unul negativ, ceea ce face ca unii să refuze să se
înregistreze la AOFM şi să caute singuri un loc de muncă.
Şomerii beneficiază de protecţie şi asistenţă socială, de sprijin pentru reintegrarea lor
profesională prin calificare, recalificare şi perfecţionare. Ajutorul de şomaj constă într-o sumă
calculată diferenţiat pe categorii de persoane şi vechime în muncă. Se plăteşte la cererea persoanelor
îndreptăţite potrivit legii de la data dobândirii dreptului.

Categoriile de persoane care au dreptul la ajutor de şomaj:

1. persoane a căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa unităţii pentru motive
neimputabile lor;
2. persoane a căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa lor şi care potrivit legii nu
întrerup vechimea în muncă;
3. persoane care au fost încadrate cu contract de muncă pentru o perioadă de muncă
determinată.

Categoriile de persoane care nu beneficiază de ajutorul de şomaj:

1. persoane care au surse din venituri proprii sau care realizează venituri prin prestarea unor
activităţi autorizate în condiţii prevăzute de lege;
2. persoane care îndeplinesc condiţiile necesare de înscriere la pensie pentru munca depusă şi
limita de vârstă;
 3. persoane care sunt în procesul învăţământului;
4. persoane care îşi satisfac serviciul militar;
5. persoane cărora li s-a oferit loc de muncă (corespunzător pregătirii şi nivelului studiilor,
situaţiei personale şi stării de sănătate) sau cărora li s-a recomandat de către AOFM să
urmeze cursuri de calificare, recalificare şi perfecţionare şi au refuzat nejustificat oferta.
Politicile antişomaj
Evoluţia şomajului în ultimii 15-20 de ani determină statele să acorde o importanţă deosebită
acestui fenomen. Promovarea diferitor tipuri de politici sociale în domeniul pieţei muncii se
realizează în conformitate cu situaţiile concrete dintr-o ţară sau alta, existând, totuşi, câteva modele
în cadrul cărora sunt prevăzute modalităţi de intervenţie în scopul diminuării sau menţinerii
şomajului la cote acceptabile.
Politicile antişomaj reprezintă ansamblul măsurilor adoptate în societate în vederea atenuării
consecinţelor şomajului şi a diminuării sau absorbirii acestuia. Politicele antişomaj iau 2 forme
principale:
- politici referitoare la populaţia activă;
- politici care îi privesc direct pe şomeri.

Politicile referitoare la populaţia activă au un dublu scop:

1. Prevenirea creşterii şomajului prin pregătirea, clasificarea şi flexibilizarea forţei de muncă;
2. Diminuarea nivelului şomajului prin crearea unor posibilităţi suplimentare de angajare.
în literatura de specialitate se deosebesc două tipuri de politici care îi privesc direct pe şomeri:
1. politici active;
2. politici pasive.
Politicile active constituie cea mai eficientă modalitate de asistenţă socială a şomerilor, pentru
că urmăresc să contracareze imperfecţiunile pieţei muncii, ajută persoanele afectate de şomaj să se
integreze în câmpul muncii prin acţiunile de mediere a muncii şi contribuie la încurajarea mobilităţii
forţei de muncă. -
Sunt cunoscute câteva forme de politici active:
* Servicii de plasare a forţei de muncă, care cuprinde plasarea, consultaţia şi orientarea
profesională pentru cei neangajaţi.
■ Calificare şi recalificare profesională, programe de pregătire orientate către şomerii adulţi
sau cei aflaţi sub ameninţarea pierderii locului de muncă (pregătirea se desfăşoară, de obicei,
în centre sau întreprinderi).
■ Crearea directă de locuri de muncă prin subvenţii.
■ Alocaţii ale întreprinderilor sau achitarea în avans a ajutoarelor pentru a permite şomerilor
să iniţieze afaceri pe cont propriu.
■ Locuri de muncă temporare cu destinaţie precisă pentru şomeri.
Politicile pasive sunt concretizate în ajutorul financiar al şomerilor şi au ca efecte:
1. Reducerea preocupării şomerilor de a căuta un loc de muncă şi favorizarea şomajului
de lungă durată.
2. Oferirea posibilităţii şomerilor de a se angaja la munca pentru care se acordă salarii
apropiate de cel al alocaţiilor de şomaj.
3. în anumite situaţii la susţinerea economiei subterane, deoarece persoanele care
desfăşoară activităţi nedeclarate pot să beneficieze concomitent de ajutoarele de
şomaj.
Problemele generate de politicile pasive pot fi diminuate printr-o administrare
corespunzătoare a ajutorului de şomaj.
Rolul asistenţei sociale în sprijinul familiei persoanelor aflate în şomaj
Asistenţa socială îşi are locul în familiile în care este cel puţin un şomer şi pentru a avea
succes în rezolvarea problemelor acestora este necesar să se întocmească o evidenţă a şomerilor.
AOFM nu este în posesia tuturor datelor strict necesare, de aceea rolul major al asistenţei sociale
constă în completarea evidenţei şomerilor cu date pur sociale care ar contura un tablou la care
organele de asistenţă socială au sau nu de intervenit. în afară de datele referitoare la sexul, vârsta,
starea civilă şi numărul de copii pe care îi are în îngrijire directă familia şomerului, asistentul social
trebuie să dispună
şi de informaţie cu privire la membrii de familie (dacă copii beneficiază sau nu de educaţie
preşcolară sau şcolară), la starea de sănătate şi la modul de viaţă al familiei.
In asistenţa socială se lucrează atât cu persoanele şomere, cât şi cu familii în care cel puţin o
persoană nu are loc de muncă. Activitatea desfăşurată pe linie de AS urmăreşte reîncadrarea
persoanei în câmpul muncii prin:
- recalificare sau perfecţionare profesională;
- schimbarea atitudinii faţă de muncă, orientarea activă spre căutarea, găsirea şi
menţinerea unui loc de muncă;
- cultivarea iniţiativei de a-şi defini o activitate utilă care să-i ofere şi resursele
necesare existenţei sale demne.
Acordarea asistenţei sociale şomerilor, precum şi întregul complex de acţiuni îndreptate spre
utilizarea celui mai importante avuţii a celor săraci şi defavorizaţi - a forţei de muncă - constituie
elemente componente ale politicii active în domeniul ocupării forţei de muncă. Eforturile importante
depuse de asistenţa socială în sprijinirea persoanelor aflate în stare de şomaj trebuie susţinute de toţi
actorii sociale în scopul identificării soluţiilor optime pentru realizarea obiectivului general:
diminuarea nivelului şomajului şi atenuarea consecinţelor lui nefaste.
întrebări de control pentru seminar:
1. Ce este şomajul în accepţiunea pieţei muncii?
2. Cine este considerat şomer?
3. Ce măsuri întreprinde statul pentru ameliorarea situaţiei şomerilor în RM?
4. Care persoane au dreptul la ajutorul de şomaj?
5. în ce constă rolul asistentului social în lucru cu şomerii?

1. Delimitări conceptuale şi evoluţia handicapului

2. Asistenţa sociale a persoanelor cu handicap

Delimitări conceptuale şi evoluţia handicapului

în toate epocile copii cu anomalii erau observaţi de cei din jur, căci aceste nenorocite fiinţe
au solicitat întotdeauna o atenţie sporită. Societatea nu a putut să nu-şi determine atitudinea faţă de
aceste persoane. Pe parcursul secolelor, atitudinea societăţii faţă de aceste persoane cu anomalii în
dezvoltare a fost în dependenţă directă de nivelul de dezvoltare al culturii învăţământului, medicinii,
propăşirii economice. Se ştie că în Grecia Antică şi India, de exemplu, persoanele cu deficienţe atât
fizice cât şi mintale pronunţate erau nimiciţi şi aruncaţi în prăpastie. în lumea antică şi în Evul
Mediu deşi biserica îi chema pe toţi oamenii la milă şi îndurare, societatea era prea puţin preocupată
de destinul persoanelor cu handicap. La aceste persoane oamenii se uitau ca la nişte fiinţe
condamnate, care nu merită compasiune. în aceeaşi epocă de asemenea erau şi cazuri când cei bogaţi
tindeau să capete anumite dobânzi, câştiguri din faptul că adăposteau o persoană cu handicap. In
Roma Antică uneori, o persoană cu handicap era ocrotit doar ca să-i distreze pe cei bogaţi şi oaspeţii
lor. în mănăstirile catolice şi ortodoxe acest tip de persoane erau ţinuţi ca să adune pomană. în India,
de exemplu, şi până astăzi există o sectă religioasă în care credincioşii trăiesc doar din pomenile
adunate de către persoane cu handicap. Bineînţeles în mănăstiri erau adăpostiţi doar unii dintre
aceşti nenorociţi. Iar majoritatea dintre ei peregrinau, hoinăreau de foame căci familiile nu vroiau
sau nu doreau să întreţină un copil sau o persoană cu handicap. Materialiştii francezi optau pentru o
aptitudine umanistă faţă de bolnavi. In 1793 „Conventul” organul suprem de conducere al revoluţiei
franceze, prin declaraţia dreptului omului şi într-un şir de alte decrete a remarcat că ajutorul acor-dat
oamenilor nenorociţi este sacra datorie socială, că societatea este datoare să asigure un loc de muncă
pentru fiecare om apt să muncească şi să îndestuleze existenţa celor ce nu pot munci - e vorba de
persoanele cu anumite disfuncţii în dezvoltarea psiho-fizică. Revoluţia franceză consideră ocrotirea
socială nu ca o pomană sau o manifestare filantropică, ci ca o datorie a statului.
Atitudinea faţă de deficienţi în epoci diferite ale timpului este diversă, începând cu
exterminarea, ridiculizarea plasarea în aziluri semi-carcerale până la educare şi adecvare
ocupaţională. R. Perron (1979) aduce la cunoştinţă câteva etape în abordarea evoluţiei gândirii şi
atitudinilor faţă de deficienţi:

o înainte de 1800, când problema nu exista din punct de vedere ştiinţific, ea reprezentându-se
mai ales ca problemă socială ; .
o etapa 1800-1870, când se întreprind primele cercetări sistematice şi se înregistrează primele
demersuri terapeutice şi educaţionale;
o aproximativ din 1870 până la cel de-al doilea război mondial, când apare o orientare clară
către o abordare mai realistă şi în acelaşi timp mai optimistă.

Dacă la început atitudinea faţă de persoanele cu disabilităţi se defineşte mai ales prin
existenţa prejudecăţilor şi a superstiţiilor, secolele al XlX-lea şi al XX-lea reprezentând perioada
înfiinţării instituţiilor şi a şcolilor publice pentru deficienţi care se caracterizează printr-o imensă
activitate la nivel legislativ, când au fost elaborate legile care reglementează drepturile persoanelor
cu handicap.
Termenul de handicap provine din limba engleză, se referă la domeniul sportiv şi desemna
la început reducerea voită a capacităţii unui concurenHntr-o întrecere mărind astfel şansele
adversarului. Concepţia tradiţională privind persoana cu handicap vizează posibilităţile reduse ale
acestuia de a acţiona comparativ cu cele a persoanei sănătoase. Imaginea persoanei cu handicap este
dominată de aspectele legate de „neputinţa”, de absenţa puterii economice, profesionale, sociale,
relaţionale, civice, afective. După Boltanschi, termenul de ”handicap” implică ideea de concurenţă.
Mettey dă termenului o explicaţie interesantă şi deosebit de evocatoare. După autorul citat,
se poate spune „hand in cap”, adică “mână în pălărie”. Deci jocul „handicap” este un joc al
hazardului ce constă în extragerea unor bileţele adunate într-o pălărie. Practic, handicapul atinge o
persoană prin hazard şi nici acea persoană, nici familia nu poartă răspundere de situaţie. Societatea a
reţinut această definiţie, ceea ce este un element pozitiv, întrucât în acest mod sunt absolvite de orice
vină persoana cu handicap şi familia ei.

în 1980 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a adoptat o clasificare internaţională a

deficienţei, incapacităţii şi handicapului, care a sugerat o abordare mai profundă şi în acelaşi timp
mai aproape de realitate. Clasificarea Internaţională a Deficienţelor, Incapacităţilor şi Handicapurilor
a făcut o distincţie clară între „deficienţă”, „incapacitate” şi „handicap”. Ea a fost extensiv folosită
în domenii ca reabilitarea, educaţia, statistica, politică, legislaţia, demografie, sociologie, economie
şi antropologie. Unii din specialişti care au utilizat Clasificarea respectivă şi-au exprimat
îngrijorarea că, definirea termenului de „handicap” este prea medicală, prea centrată pe individ şi nu
clasifică adecvat interacţiunea între condiţiile şi aspiraţiile societăţii şi capacităţile individului.

Deficienţă - se poate defini ca afectare organică şi/sau funcţională a capacităţii naturale ale
unui individ de a se adapta la mediul fizic. Acest termen se poate defini şi ca orice dereglare de
structură sau funcţie psihologică sau anatomică din cauza maladii a unui accident, dereglări
evolutive.

Handicapul - poate fi definit ca afectare la nivelul funcţionării sociale a capacităţii

naturale a individului de adaptare la mediul social. El este rezultatul posibil, dar nu obligatoriu al
manifestării unei deficienţe şi/sau disabilităţii şi se datorează complicării interacţiunii optime dintre
individ şi mediul său social, apărute ca urmare a existenţei unor bariere fizice, sociale şi culturale
care împiedică individul deficient să aibă acces la viaţa socială ca orice alt cetăţean. Aşa dar,
handicapul apare numai în relaţia individ - mediu social şi are ca efect limitarea participării la
viaţa socială.

O altă definiţie a handicapului dată de Racu S. este următoarea: handicapul desemnează

starea de limitare a capacităţilor umane şi consecinţele acestei limitări, dezechilibrul în viaţa unui
subiect în încercare acestuia de a-şi asuma şi îndeplini rolul social la un nivel identic cu ceilalţi
membri ai societăţii.

în acest fel Wood propune înlocuirea noţiunii de “handicap” (insuficient delimitată) prin
trei
termeni:

o deficienţă sau infirmitate cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a
unei funcţii anatomice, fiziologice, descriind tulburări la nivelul organismului;
o incapacitate înglobează orice restricţie, diminuare, lipsă ori pierdere (rezultând dintr-o
deficienţă) a capacităţii de a efectua o activitate în condiţii considerate ca normale pentru o
fiinţă umană;
o handicapul este definit ca dezavantajul unei anumite persoane ca urmare a unei deficienţe sau
incapacitate, care limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parţială a sarcinilor
considerate ca normale pentru ea (în funcţie de vârstă, sex, factori sociali, etc.)

în consecinţă termenul „handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficienţă sau

incapacitate. Datorită handicapului, persoana este dezavantajată comparativ cu alte persoane,
dezavantajul manifestându-se în interacţiunea individului cu mediu social. Conform ONU
handicapul este influenţat de relaţia dintre persoana deficientă şi mediul său. Handicapul apare în
situaţia în care aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale care le împiedică
accesul către diferite sisteme sociale aflate la dispoziţia celorlalţi cetăţeni. Handicapul este perceput
ca un proces în care apar tulburări ale comportamentului persoanei în timpul activităţii.

Asistenţa social^a persoanelor cu handicap

La 3 noiembrie 1998 Republica Moldova, în cadrul celei de-a 103 Sesiunii a Comitetului de
Miniştrii al Consiliului Europei a semnat Carta Socială Europeană revizuită, prin aceasta
evidenţiindu- se voinţa politică de a accelera ritmul reformei sistemului naţional şi protecţiei sociale
şi ajustarea la standardele europene.
Asistenţa Socială trebuie să mobilizeze prin forme şi mijloace specifice solidarităţii sociale
şi să intervină cu măsuri preventive şi corecte pentru depăşirea stării de dependenţă socială sau să
înlăture starea de dificultate pentru a asigura integrarea socială a persoanelor şi familiilor
defavorizate de unde fac parte şi persoanele ce au un anumit handicap fizic sau mintal. Reieşind din
aceste deziderate este conştientizată reforma sistemului de asistenţă socială ce urmează să se
implementeze prin elaborarea cadrului legislativ la nivel juridic şi sistematizarea cadrului
administrativ la nivel organizatoric.
Orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu are posibilitatea să le procure
prin intermediul mijloacelor sau să le primească dintr-o altă sursă, în special prin prestării de
securitate socială, să poată beneficia de asistenţă corespunzătoare. Acest rol îi revine în mod direct
asistenţei sociale, iar reformarea acestuia va avea tendinţa să specifice sau să acorde statutul acestui
domeniu, iar pe de altă parte va avea tendinţa să sporească echitatea faţă de beneficiari. Un loc
aparte în mecanismul de protecţie socială îl are domeniul persoanei cu disabilităţi, handicapul fiind
recunoscut ca favorizant din aspectele social-economice, juridic şi psiho-afectiv. Pe lângă
consecinţele trecerii la economia de piaţă care a influenţat considerabil situaţia social-economică a
societăţii, persoana cu handicap este afectată şi de incapacitate proprie de a-şi satisface nevoile. De
aici atât copii cât şi adulţii cu disabilităţi fizice sau mintale trebuie să fie asistaţi de către stat. Astfel
spus, statul trebuie să-i asigure persoanei cu handicap o viaţă decentă, garantându-i autonomia într-
un sens şi participarea la viaţa socială în celălalt sens. Până în prezent statul îi oferea acestei
categorii de persoane servicii într-un cadru instituţionalizat sau contribuţii materiale limitate.
Persoanele cu deficienţă sânt ocrotite în aşa instituţii cum sânt internatele psihoneurologice,
azilul republican pentru invalizi, centrul de reabilitare pentru invalizi şi alte instituţii specializate
unde sânt încadrate persoanele cu handicap. Instituţiile sociale se conformează principiilor de bază
ale asistenţei sociale şi scopurile principale stabilite. Astfel, persoana cu orice grad de handicap mai
ales fizic sau mintal este cazată, acestuia fiindu-i asigurată întreţinerea completă şi îngrijirea la nivel
funcţional, de reabilitare şi existenţă socială.
In prezent protecţia socială a persoanelor cu handicap este acordată în cadrul instituţional, iar
integrarea socială a persoanelor date este redusă la un cadru închis. în acest context, ţinând cont de
normele internaţionale dar totodată şi reieşind din situaţia economică reală, reforma sistemului de
asistenţă socială nu denotă o schimbare bruscă a mecanismului existent, dar mai mult o adaptare a
acestuia. Astfel, s-a optat pentru ideea că sistemul de servicii sociale şi prestări de asistenţă socială
să fie adoptat şi consolidat scopurile precise, reieşind din nevoile reale, dar totodată şi financiare ale
Republicii Moldova.
Pentru ^'realizarea eficientă a asistenţei sociale a persoanelor cu handicap în faţa asistentului
social stă chestiunea respectării unor valori general-umane cum ar fi:
- Demnitatea fiecărui individ uman;
- Protecţia şi apărarea fiinţei umane;
- Dreptul de decide şi de a alege în cunoştinţă de cauză asupra propriei persoane;
- Dreptul respectării individualităţii;
- Dreptul respectării sferei private şi a intimităţii.

Din această perspectivă, activitatea asistentului social trebuie să ţină seama de dreptul
clientului de a decide în cunoştinţă de cauză, dar şi de necesitatea de a răspunde exigenţelor altor
imperative valorice. Se poate ajunge în acest mod la o contradicţie între dorinţele persoanei asistate
care exprimă strict subiectivitatea acesteia şi necesităţile ei obiective identificate din perspectiva
externă a serviciilor umane de către asistentul social, acesta la rândul său nu poate şi nu trebuie să
renunţe la sistemul de valori general-umane care stă la baza activităţii pe care o desfăşoară. Ţinând

seama de specificul persoanelor asistate, de starea lor specială, din sistemul larg al valorilor general-
umane vor putea fi derivate o serie de valori specifice activităţii de asistenţă socială.

Aceste valori, care au un grad ridicat de generalitate, se referă la aspecte cum ar fi:
respectarea libertăţii umane bazate pe recunoaşterea unităţii în diversitate; respectarea drepturilor
fundamentale ale omului în general; recunoaşterea unui statut special persoanelor cu nevoi
deosebite; susţinerea şi facilitarea tendinţei fireşti de autodeterminare a oricărei fiinţe umane;
tratarea fiecărui client cu maximum de responsabilitate.
 într-o încercare de particularizare, în condiţiile specifice ale societăţii contemporane,
valorile generale ale asistenţei sociale se pot transforma în valori specifice activităţii de asistare a
persoanelor cu handicap. Aceste valori se referă la următoarele drepturi:

o dreptul de a-i respecta individului dorinţele;

o dreptul de a avea propria încăpere, de a o aranja în conformitate cu dorinţele proprii;
o dreptul de a avea obiecte şi lucruri personale;
o dreptul de a avea prieteni, de a întreţine relaţii cu aceştia.

Pincus şi Minahan oferă o listă a celor mai importante scopuri ale asistenţei sociale:

o îmbunătăţirea şi sporirea capacităţilor indivizilor de a face faţă problemelor şi de a le rezolva;

o strângerea legăturilor dintre persoană şi sistemele sociale şi oferirea de resurse, servicii şi
oportunităţi individului;
o promovarea şi crearea condiţiilor pentru funcţionarea acestor sisteme;
o îmbunătăţirea şi dezvoltarea politici sociale;

Experienţa acumulată în aplicarea acestor principii generale s-a materializat într-o serie de
reguli specifice activităţii de asistare a persoanelor cu handicap:

o copiii cu handicap ar trebui să locuiască împreună cu familia;

o orice adult cu handicap care ar dori să părăsească casa părinţilor ar trebui să aibă posibilitatea
să o facă;
o orice alternativă rezidenţială oferită unui astfel de client ar trebui, dacă doresc, să poată locui
împreună cu alte persoane fără handicap;
o locuinţele alternative ar trebui să fie integrate în mod adecvat în comunitate;
o indivizii cu handicap ar trebui să locuiască într-un mediu care să includă persoanele de ambele
sexe;
o indivizii cu handicap ar trebui să fie integraţi într-un ciclu şi un program de viaţă normale.

Toate aceste deziderate de care activitatea de asistenţă socială ar trebui să ţină seama sunt
numite cu un termen generic normalizare. Nu de puţine ori, comunităţile locale s-au arătat reticente
în a accepta ca vecini persoane cu handicap mintal. Se speră însă că o educaţie în favoarea
persoanelor cu nevoi speciale, programele speciale difuzate de televiziune, contactul zilnic cu
persoane aparţinând acestei categorii vor schimba încetul cu încetul atitudinea membrilor obişnuiţi
ai comunităţii.
A
întrebări de control pentru seminar:
1. Cine sunt persoanele cu handicap?
2. Cum a evoluat atitudinea faţă de persoanele cu handicap?
3. Pe ce se bazează activitatea asistentului social în munca cu persoanele cu handicap?
4. Care sunt regulile specifice activităţii de asistare a persoanelor cu handicap

Tema: Integrarea socio-profesională a persoanelor cu handicap

Activitatea de recuperare a deficienţilor urmăreşte restaurarea capacităţii de muncă.

Recuperarea trebuie să înceapă cu evaluarea corectă a aptitudinilor existente şi să continue prin
pregătirea fizică şi psihică care să aibă la bază continuitatea tratamentului medical, psihoterapeutic şi
socioterapeutic. Astfel, recuperarea capacităţii de muncă se bazează pe un complex de acţiuni
realizate de medic, asistent social, psihopedagog, sociolog, conducerea unităţii în care urmează a fi
integrat deficientul.
Reintegrarea socio-profesională diferă de la o categorie la alta de deficienţi. Persoanele care
prezintă deficienţe fizice sau psihice pentru a fi integrate în viaţa socială au nevoie de adaptări ale
cadrului de viaţă la situaţia lor determinată de boală în raport cu felul de gravitate a tulburărilor.
Aceste acţiuni sunt diferite în raport cu programele de recuperare şi de muncă. Unele măsuri
se recomandă celor care pot beneficia de tratament şi pot dobândi printr-o calificare sau recalificare
o pregătire profesională care să le permită încadrarea sau reîncadrarea în sistemul obişnuit de
producţie şi cu totul alte măsuri se recomandă celor la care gravitatea bolii determină dereglări
importante în integrarea socială ce nu pot fi depistate decât prin acţiuni special instituite. Aceştia din
urmă nu pot presta activităţi profesionale în sistemul obişnuit de producţie, neputând face faţă
ritmului tehnologic şi condiţiilor de muncă.
Atelier protejat - atelier cu organizare specială a muncii pentru anumite categorii de
persoane cu handicap care nu pot fi integraţi într-un mediu normal de producţie. în atelier se permite
menţinerea acestora în circuitul productiv şi realizarea unor venituri minime în raport cu munca
prestată; contribuie la evitarea unor stări de dependenţă socială şi la reducerea cheltuielilor statului
pentru întreţinerea lor.
Principalele probleme de care trebuie să se ţină seama la organizarea unui atelier sunt:
■ Organizarea unei game largi şi variate de muncă din diferite profile simple şi uşoare în
vederea alegerii de către invalid a postului de muncă care îi convine.
■ Asigurarea prestării muncii cu un ritm de lucru liber.
Eficienţa procesului de integrare socio-profesională este determinată, în primul rând, de
adaptarea locurilor de muncă. Prin această acţiune trebuie să se urmărească nu numai posibilităţile
de integrare a deficientului, ci şi posibilităţile ca acesta să realizeze în condiţii de confort şi
securitate sarcinile profesionale. Pentru asigurarea unor adaptări corecte a locurilor de muncă este
obligatoriu cunoaşterea faptului cum reacţionează organismul uman în procesul muncii, solicitările
la care este supus, interdependenţa dintre aceste solicitări. Este obligatorie cunoaşterea potenţialului
uman.
Deci, prin adaptarea locurilor de muncă trebuie să se creeze condiţii de echilibru între
solicitările pe care le pretinde munca şi posibilităţile organismului, adică trebuie să se creeze condiţii
de utilizare optimă a tuturor disponibilităţilor organismului persoanei cu handicap. Prin adaptarea
locurilor de muncă se realizează creşterea accesibilităţii deficienţilor pentru încadrarea în muncă.
încadrarea unei persoane cu handicap la un loc de muncă adaptat implică instruirea sa şi deprinderea
tehnică specifică.
Recuperarea capacităţii de muncă se transformă dintr-o problemă particulară într-o chestiune de
stat. Astfel, principalele acţiuni de recuperare şi reintegrare socio-profesionale sunt:
1. Acordarea unei atenţii deosebite în întreprinderea diferitor acţiuni de recuperare, având în
vedere că obiectivul final trebuie să fie integrarea sau reintegrarea socio-profesională a
deficientului.
2. Asigurarea de-a lungul activităţilor de recuperare a unei corecte evaluări a rezultatelor
obţinute în vederea reluării activităţii în momentul oportun, cunoscându-se faptul că
inactivitatea duce la decondiţionarea fizică şi psihică.
3. Dezvoltarea sistemelor de recalificare şi calificare de scurtă durată a persoanelor cu
handicap, asigurându-se astfel, o integrare sau reintegrare socio-profesională cât mai rapidă.
4. Asigurarea formării cadrelor necesare în procesul de recuperare;
5. Aplicarea regulilor ergonomice şi crearea de ateliere protejate de muncă pentru deficienţi.
6. Intensificarea acţiunilor de propagandă privind activitatea de recuperare şi eficienţă a
acţiunilor profesionale realizate de deficienţii recuperaţi.

întrebări de control pentru seminar:

 1. Ce urmăreşte activitatea de recuperare a deficienţilor?
2. Cu ce trebuie să înceapă munca de recuperare a deficientului?
3. Ce este atelierul protej at?
4. Care sunt principalele probleme de care trebuie să se ţină seama la organizarea unui atelier?
5. Care sunt principalele acţiuni de recuperare şi reintegrare socio-profesională a persoanelor
handicap?

Tema: Tehnica asistentei sociale individualizate

1. Investigaţia socială
2. Diagnoza socială
3. Terapia socială

Investigaţia socială
Investigaţia socială serveşte la adunarea informaţiilor, la studierea situaţiei şi a personalităţii
dependente pentru a putea fi pusă diagnoza socială. Pentru acest scop trebuie să se cunoască
dependentul la el acasă, pentru ai cunoaşte caracteristicele, pentru a se vedea cum se integrează în
familia lui, atitudinea lui faţă de membrii familiei, rude, prieteni, vecini, etc.
Toate aceste informaţii se obţin de la client printr-o convorbire în căminul lui. Dintre toate
sursele de informare cea mai importantă şi decisivă este prima întrevede cu clientul, aceasta se face
în condiţii avantajoase pentru client. Pentru aceasta trebuie stabilite relaţii reciproce de încredere,
astfel încât clientul să fie deschis şi liber în convorbiri.
Prima întrevedere poate să se desfăşoare ca o conversaţie la întâmplare sau după anumite
reguli fixe. In urma întrevederii se obţin date personale şi sociale de tipul:
- numele şi prenumele;
- data, locul naşterii;
- instruirea, calificarea profesională;
- starea civilă, arborele genealogic;
- dezvoltarea în copilărie;
- starea sănătăţii;
- aptitudini şi interese. •
Durata primei întrevederi este de 2-3 ore, convorbirea nu trebuie să se desfăşoare în prezenţa
unei a trei-a persoane, deoarece aceasta perturbă desfăşurarea normală şi degajată a discuţiei. Când
printr-o convorbire cu clientul s-a reuşit să se obţină toate datele care dau posibilitatea să se
cunoască cauzele ce au dus la starea problematică, atunci se poate spune că întrevederea a reuşit; în
caz contrar, convorbirea va continua a doua zi.
După discuţia cu clientul urmează convorbirea cu ceilalţi membri ai familiei. Este indicat să
se discute cu fiecare membru în parte. Cu rudele se lucrează, în general, greu, deoarece acestea
aproape niciodată nu sunt obiective. De aceea asistentul social trebuie să fie prudent cu datele
furnizate de rude.

Diagnoza socială
După terminarea investigaţiei se face clasificarea şi aranjarea sistematică a informaţiei şi a
impresiilor obţinute. Procedeul prin care se coordonează materialul adunat şi se stabilesc factorii
cauzali ai dependenţei sociale se numeşte diagnoza socială. Diagnoza socială este un rezultat, o
opinie formată treptat pe tot parcursul investigaţiei.
în stabilirea diagnozei sociale trebuie să se distingă cu grijă cauza de efect, deoarece cauza
este foarte des confundată cu efectul, mai ales când se pune problema mizeriei şi bolii. Boala şi
mizeria sunt strâns legate, boala produce mizeria prin incapacitatea de muncă, iar mizeria produce
boala prin insuficienţa mijloacelor de îngrijire fizică. Deci, ele există ambele şi se iau ca două
probleme diferite de dependenţă socială.
în stabilirea diagnozei sociale factorii cauzali trebuie să urmeze după gradul lor de
importanţă. O diagnoză socială trebuie să cuprindă:
■ precizarea cauzei dependenţei;
■ indicarea factorilor cauzali;
■ stabilirea factorilor ce pot fi exploataţi în favoarea terapiei sociale şi a factorilor care
constituie
obstacole în terapia socială.
Pentru a uşura munca de AS se utilizează un formular de diagnostic sumar care cuprinde
problemele de morală, de sănătate, de situaţie materială şi posibilitatea de refacere.
Terapia socială
Terapia socială cuprinde toate măsurile luate pentru refacerea şi normalizarea clientului.
Tratamentul se face în conformitate cu personalitatea clientului, a mediului social în care trăieşte şi a
cazului de dependenţă. Principiul fundamental, indispensabil pentru a organiza o muncă de refacere
îl prezintă stabilirea unui program concret. Asistentul social după ce a stabilit diagnoza socială,
realizează un program de refacere bazat pe informaţiile şi datele obţinute în cursul investigaţiei.
Acest program trebuie să izvorască din convingerea fermă că este singurul mijloc potrivit pentru
refacerea dependentului. Planul de refacere e necesar să se facă în comun acord cu beneficiarul de
servicii sociale. Consimţământul clientului şi respectarea dorinţelor lui, în limitele posibilităţilor,
sunt indispensabile pentru reuşita terapiei. Asistentul social trebuie să aibă abilităţi ca să ştie să
prezinte lucrurile în aşa fel ca dependentul să creadă că s-a ţinut seama de dorinţa lui.
Asistentul social urmăreşte ca printr-o muncă organizatorică să readucă pe dependent la
adevărata capacitate de muncă şi de a-1 reintegra social cu o demnitate corespunzătoare.

întrebări de control pentru seminar:

1. Enumeraţi etapele tehnicii sociale individualizate.
2. La ce serveşte investigaţia socială în munca asistentului social?
3. Ce trebuie să cuprindă o diagnoză socială?
4. Care este principiul fundamental ce stă la baza terapiei sociale?

Tema: Tehnici şi deprinderi folosite în rezolvarea cazurilor de asistenţă socială

1. Deprinderi de lucru specifice muncii sociale
2. Tehnici de lucru în AS
Deprinderi de lucru specifice muncii sociale
Eşalonarea în timp se referă la 2 aspecte:
a) la timpul personal şi la ritmul cu care acţionează asistentul social (asistentul social ar trebui
să
se adapteze la ritmul clientului);
b) planificarea din timp a diferitor faze de lucru cu beneficiarul.
Alegerea momentului crucial depinde de judecata asistentului social, de modul în care va
combina cunoştinţele sale generale cu cele care provin din cunoaşterea cazului specific.

Particularizarea
Problemele apar rareori în mod singular, de obicei ele sunt combinate cu multiple dimensiuni.
Asistentul social trebuie să repartizeze problemele pe unităţi mai mici rezolvabile care comportă
stabilirea de priorităţi şi determinarea urgenţelor. La rândul ei, fiecare problemă va deveni prioritară,
ca apoi, rezolvând-o să lase loc pentru rezolvarea problemei următoare.

Centrarea se referă la capacitatea asistentului social de concentrare a eforturilor sale împreună

cu ale clientului asupra problemelor semnificative; până la rezolvarea acestora evitând abaterile
cauzate de discuţii periferice.

Stabilirea legăturilor de parteneriat se referă la asocierea dintre asistent social şi beneficiar în

care fiecare înţelege rolul şi sarcinile celuilalt.

Crearea unei structuri

Structura înseamnă stabilirea unor conexiuni care să permită atingerea scopului. Structura
porneşte de la spaţiul fizic şi temporar al întâlnirilor, stabilirea regulilor, organizarea serviciilor ce
vor fi adresate clientului. O parte importantă a structurii o constituie planificarea procesului de
intervenţie socială.

Tehnici de lucru în AS
Discuţiile mărunte şi neesenţiale sunt necesare în anumite momente al întâlnirilor cu
clientul, de obicei la prima întrevedere (întâlnire) când este nevoie de o scurtă convorbire folosită
pentru încălzirea atmosferei. Această tehnică este acea care apropie mai mult asistentul de beneficiar
prin prezentarea unei feţe mai umane a asistentului social.

Suportul - un termen care se referă la încurajare, la apărare sau la acţiuni în folosul

clientului. Asistentul social va alege segmentele de comportament pe care le va încuraja, ele putând
fi anumite resurse interioare, modalităţi de comportament sau relaţii.

Ventilarea implică aducerea la suprafaţă, exprimarea şi discutarea sentimentelor şi

atitudinilor care tensionează clientul. De obicei, nu este atât de greu să-l faci pe om să-şi exprime
sentimentele, mai greu este să ştii cât de departe se poate merge cu încurajarea sentimentelor şi cum
trebuie procedat cu ceea ce s-a exprimat.

Reasigurarea răspunde nevoii clientului de a fi încurajat în mod repetat, mai ales în sensul
că problema lui poate fi rezolvată. Pentru ca reasigurarea să mobilizeze clientul ea trebuie să fie
realistă şi
nu superficială. Se va încerca alegerea unui moment potrivit şi se va asigura clientul în privinţa
realizării şi a capacităţilor sale.

Confruntarea poate fi descrisă ca un procedeu de a pune cărţile pe faţă şi de a le privi aşa

cum sunt. Clienţii pot fi confruntaţi cu realitatea propriilor lor situaţii. Confruntarea nu este un
procedeu a rezolvării cazului, ea va fi urmată apoi de planuri de schimbare a realităţii.

Conflictul presupune dezacord, opoziţie şi este o parte necesară a vieţii. Indivizii trebuie să
ştie cum să lupte, cum să-şi stăpânească emoţiile în caz de tensiuni şi cum să rezolve conflictele în
mod raţional.

Manipularea - administrarea cu pricepere a unei situaţii. Este o tehnică utilizată frecvent şi

în mod constant de asistentul social. Manipularea poate fi constructivă, destinată obţinerii scopurilor
exacte fixate anterior.
 Universalizarea se referă la capacitatea de a folosi ceea ce este general în experienţa umană,
este apelul la resursele altora aflaţi în situaţii similare. Efectul scontat al acestei tehnici este de a
atenua impactul situaţiilor dificile în urma conştientizării faptului că alţii au făcut faţă unor situaţii
similare; sau de a schimba părerea despre posibilitatea de rezolvare ale unor astfel de cazuri.
A
întrebări de control pentru seminar:
1. Enumeraţi şi explicaţi deprinderile necesare unui asistent social.
2. Care sunt tehnicile utilizate în asistenţa socială?

Tema: Reţeaua Naţională de Asistenţi Sociali

»»>
1. Scopul şi obiectivele Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali.
2. Principiile şi Strategiile Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali.
Scopul şi obiectivele Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali
Crearea Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali este o iniţiativă strategică a Guvernului
Republicii Moldova de a spori nivelul de includere a celor mai vulnerabile segmente ale populaţiei
în programe de asistenţă socială şi de a îmbunătăţi accesul lor la serviciile sociale. Aceasta va
contribui la realizarea de către Republica Moldova a angajamentelor asumate cu privire la politica
naţională, inclusiv Obiectivele de Dezvoltare Milenară (ODM), Strategia de Creştere Economică şi
Reducere a Sărăciei (SCERS), Planul de acţiuni Republica Moldova - Uniunea Europeană, Strategia
Naţională de Protecţie a Copilului şi Familiei, Planul Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor
Omului, Planul Naţional de Acţiuni „Educaţie pentru toţi” şi altele.
Această iniţiativă este complementară reformei actuale pentru eficientizarea sistemului de
asistenţă socială şi va permite focalizarea eficientă a serviciilor şi prestaţiilor sociale, astfel
asigurând includerea socială a celor mai vulnerabili.
Scopul Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali este acordarea asistenţei sociale persoanelor
care trăiesc în sărăcie extremă şi persoanelor care se află în situaţii deosebit de dificile, prin crearea
unui corp de asistenţi sociali care vor acorda asistenţă socială şi vor contribui la reducerea
impactului sărăciei, precum şi la evitarea excluderii acestor persoane din cauza circumstanţelor de
viaţă.
Reţeaua Naţională de Asistenţi Sociali este parte componentă a reformei sistemului de
protecţie socială din R. Moldova şi prevede ca în toate primăriile din ţară să activeze câte un asistent
social, iar primăriile cu număr mai mare de populaţie - mai mulţi -• în dependenţă de norma stabilită
pentru un asistent social. Asistenţii sociali vor asigura identificarea, înregistrarea şi includerea celor
mai vulnerabile familii/persoane din rândul populaţiei R. Moldova în programele de asistenţă socială
existente. De asemenea, noii asistenţi sociali vor facilita accesul celor mai vulnerabili la serviciile de
bază şi cele specializate, şi vor oferi consiliere directă, după caz.
Obiectivele specifice ale Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali este crearea unui sistem
complex de măsuri de implementare a Sistemului de consolidare a capacităţilor unităţilor
administrativ- teritoriale din mediul rural al Republicii Moldova - prim^ijlor^şi raioanelor,
în^rocesul de elaborare a politicilor la nivel naţional, a capacităţilor Ministerului Trotecţiei Socialele
a monitoriza acordarea serviciilor de asistenţă socială în comunităţile rurale şi urbane din ţară, prin
următoarele:
- identificarea celor mai vulnerabile familii şi persoanelor aflate în situaţii de risc din
toate comunele rurale şi urbane din Republica Moldova şi evaluarea necesităţilor
acestora;
- satisfacerea necesităţilor familiilor şi persoanelor aflate în situaţii de risc; facilitarea
prin consiliere a accesului lor la servicii şi la prestaţii sociale;
 - elaborarea unui sistem naţional de monitorizare a celor mai vulnerabile familii şi
persoane aflate în situaţii de risc;
- elaborarea unui cadru de gestionare a mecanismelor pentru crearea Reţelei
Naţionale de Asistenţi Sociali;
- dezvoltarea şi consolidarea cadrului legal şi regulatoriu, a mecanismelor de
implementare în domeniul asistenţei sociale, care ar asigura includerea socială a
celor mai vulnerabili.

Principiile şi Strategiile Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali

1. Consolidarea capacităţii instituţionale şi umane în sistemul statal de protecţie socială la nivel
de primărie, de raion, municipiu şi la nivel central.
2. Tendinţa spre durabilitatea deplină a Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali şi finanţarea
comună a sistemului de protecţie socială la etapa iniţială - din sursele Guvernului şi celor
externe. La momentul lansării, reţeaua va fi finanţată preponderent din sursele externe, dar, în
baza unor

angajamente ferme ale Guvernului, va tinde spre preluarea deplină a finanţării de către bugetul
public.
3. Elaborarea, testarea şi implementarea pe parcursul a patru ani ulterior a următoarelor
componente ale sistemului:
- fişelor de post detaliate pentru fiecare post inclus în reţea,
- cadrului instituţional,
- mecanismelor de supraveghere,
- procedurilor de angajare şi celor cu privire la resursele umane,
- mecanismelor şi instrumentelor de monitorizare şi evaluare a performanţei, inclusiv
celor
- de stimulare şi sancţionare,
- coordonării inter-ministeriale şi între agenţii, a relaţiilor cu donatorii şi a
mecanismelor de
- coordonare cu donatorii, a instruirii iniţiale şi perfecţionării candidaţilor.
Toate acestea vor fi elaborate cu asistenţa tehnică din partea UNICEF, în strânsă coordonare
cu agenţiile specializate, care au elaborat modele de relevanţă specifică pentru acest proiect de
creare a Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali, cum ar fi Programul de Securitate Alimentară al
Comisiei Europene, proiectul UE/TACIS “Consolidarea capacităţii în cadrul reformei politicilor
sociale din R. Moldova”, implementat de Consorţiul Every Child.
4. Legătura strânsă cu proiectul-pilot susţinut de Programul de Securitate Alimentară al Comisiei
Europene şi Banca Mondială, precum şi cu proiectul DPDI/ASDI/UNICEF cu privire la cadrul
politicilor sociale.
5. Participarea activă a autorităţilor publice şi a comunităţilor locale, încurajarea iniţiativelor
civice
locale, cu implicarea celor mai vulnerabili. •
6. Axarea pe consolidarea capacităţilor în vederea găsirii soluţiilor comunitare pentru abordarea
problemelor sociale existente, precum şi a celor probleme, ce apar pe parcurs.
7. Susţinerea continuă a Universităţii de Stat şi altor universităţi/colegii din R. Moldova, în caz
de necesitate, la elaborarea curriculelor pentru profilul de asistenţi sociali.
8. Aplicarea experienţei acumulate de Guvernul României cu privire la crearea reţelei proprii de
asistenţi sociali, va fi stabilit un parteneriat interstatal în vederea asigurării de către ţara vecină
a asistenţei tehnice şi a schimbului de experienţă.
întrebări pentru seminar:
1. Care este scopul Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali?
2. Numiţi obiectivele specifice Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali.
3. Realizaţi o corelaţie între principiile şi strategiile Reţelei Naţionale de Asistenţi Sociali.
Tema: Cadrul instituţional în domeniul asistenţei sociale din Republica Moldova
/-
1. Atribuţiile Ministerul Protecţiei Sociale^f Familiei şHsegîilXlui al Republicii Moldova.
2. Sarcinile Fondului republican de susţinere socială a populaţiei şi a Casei Naţionale de
Asigurări Sociale.
3. Activitatea Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova în domeniul
asistenţei
sociale.
4. Responsabilităţile Consiliului naţional pentru protecţia drepturilor copilului.
5. Scopul Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului din municipiul Chişinău.
Dificultăţile perioadei de tranziţie existente în Republica Moldova, au condiţionat
degradări ale sistemului de asistenţă socială a populaţiei, în special a copilului şi a familiei cu
copii. Prin adoptarea la 28.05.1999 a Strategiei de reformă a sistemului de asistenţă socială,
Parlamentul Republicii Moldova a prevăzut noi principii de organizare şi acordare a asistenţei
sociale, a stabilit reformarea cadrului administrativ organizatoric de protecţie a copilului şi a
familiei cu copii.
Analizând prevederile legislaţiei în vigoare, constatăm că atribuţiile în domeniul asistenţei
sociale a copilului şi a familiei cu copii la niveL central aparţin: Ministerului Protecţiei Sociale
Familiei şi-6opWui al Republicii Moldova; Ministerului Educaţiei şi ifiaeretafui al Republicii
Moldova; Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova; Ministerului Justiţiei al Republicii
Moldova; Casei Naţionale de Asigurări Sociale (această instituţie are competenţe atât în domeniul
asigurărilor sociale cât şi în domeniul asistenţei sociale).
La nivel teritorial activitatea în acest domeniu este desfăşurată de către Direcţia generală ^
Nmm^şTsport, Secţia asistenţă socială şi protecţie a familiei din subordinea Consiliului raional’şi
Casa Teritorială de Asigurări Sociale. Spre deosebire de celelalte localităţi, în municipiul Chişinău
activează şi Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului. în Republica Moldova, în
scopul protecţiei copilului şi familiei cu copii de asemenea au fost create diferite consilii şi
comitete naţionale şi locale (de exemplu: Consiliul naţional şi local pentru protecţia drepturilor
copilului).
al Republicii Moldova este organul
central de specialitate al administraţiei publice, care promovează politica socială a statului în
domeniile sănătăţii şi protecţiei sociale. Prin elaborarea politicilor de asistenţă socială acesta
promovează drepturile sociale ale grupurilor şi persoanelor aflate în dificultate. în acest scop
conlucrează cu autorităţile administrative centrale şi autorităţile administraţiei publice locale,
precum şi cu organizaţiile neguvernamentale naţionale şi internaţionale în vederea soluţionării
problemelor ce ţin de asistenţa socială, monitorizează activitatea reţelei de servicii sociale şi acordă
asistenţă metodologică în vederea dezvoltării serviciilor sociale alternative la nivel comunitar. O
deosebit importanţă o are realizarea programelor sociale de protecţie a familiei şi copilului. în acest
scop, structura dată contribuie la dezvoltarea serviciilor alternative de asistenţă socială a copilului
prin elaborarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale, a actelor normative care
reglementează procedura de acreditare a furnizorilor de asistenţă socială.
Conform Hotărârii Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea structurii şi
efectivului-limită ale aparatului central al Ministerului Protedţiei Sociale^familiei si~C«ftilului. în
cadrul acestuia activează mai multe structuri competente în domeniul asistenţei sociale a copilului
şi a familiei cu copii printre care evidenţiem: Direcţia asistenţă medicală a mamei şi a copilului,
Secţia instituţii sociale şi reabilitare medico-socială, Direcţia generală protecţie socială din cadrul
căreia fac_ parte Direcţia asistenţă socială, Direcţia oportunităţi egale şi politici familiaj^^^ ^
în calitate de instituţie subordonată Ministerului LanăLŢi ■ff Protecţiei Sociale
KVRepublicii Moldova, la nivel naţional activează Fondul republican de susţinere socială a
populaţiei. Conform art.l din Legea Fondului republican şi a fondurilor locale de susţinere socială
a populaţiei, acesta este creat pentru acordarea de ajutor material păturilor socialmente vulnerabile
ale populaţiei. în acest scop, Fondul colaborează cu autorităţile administraţiei publice şi
organizaţiile neguvemamentale care activează în domeniul asistentei sociale.
Un loc aparte în vederea realizării asistenţei sociale a copilului şi a familiei cu copii îl ocupă
Casa Naţională de Asigurări Sociale. Deşi, conform art. 43 din Legea Republicii Moldova privind
sistemul public de asigurări sociale, aceasta este instituţie publică autonomă de interes naţional, cu
personalitate juridică, ce administrează şi gestionează sistemul public de asigurări sociale, prin
intermediul ei se repartizează o parte din prestaţiile de asistenţă socială destinate copilului sau
familiei cu copii (indemnizaţii, compensaţii, alocaţii). Casa Naţională de Asigurări Sociale
înfiinţează case teritoriale de asigurări sociale, care funcţionează sub conducereă şi cd'ntr61 uTsau
—~ . Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova Activitatea acestui minister în
domeniul asistenţei sociale a copilului şi a familiei cu copii rezidă în coordonarea activităţii
instituţiilor rezidenţiale în cadrul cărora sânt plasaţi copiii rămaşi fără ocrotire părintească, copiii cu
disabilităţi, cei din familii socialmente vulnerabile, precum şi în promovarea reformei în acest
domeniu în scopul creării diferitelor servicii alternative instituţionalizării. Conform Regulamentului
Ministerului Educaţiei şi-Tineretului al Republicii Moldova aprobat de către Guvern, acesta
promovează politica de stat privind ocrotirea drepturilor copilului, coordonează activitatea de tutelă
şi curatelă şi de ocrotire a drepturilor copiilor rămaşi fără ocrotire părintească, elaborează şi
realizează programe de informare şi prevenire privind pericolul traficului de fiinţe umane pentru
toate categoriile de tineri, în special pentru cei aflaţi în afara sistemului de învăţământ şi cei din
categoriile sociale marginalizate etc. în vederea realizării acestor scopuri, în cadrul ministerului
activează4 Secţia învăţământ special si protecţia drepturilor copilului şi’Direcţia programe pentru
tineret.
Spre deosebire de aceste două ministere, Ministerul de Interne al Republicii Moldova şi
Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei copilului
ce se află în conflict cu legea, a copilului - victimă a traficului de fiinţe umane şi a copilului cu statut
de refugiat.
în scopul depăşirii dificultăţilor generate de dispersare a responsabilităţilor în domeniul
protecţiei copilului şi a familiei cu copii între diferite structuri de stat, prin Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova din 30.01.1998, a fost instituit Consiliul naţional pentru protecţia drepturilor
copilului, care reprezintă organul coordonator intersectorial, responsabil de implementarea
activităţilor privind protecţia copilului şi a familiei. Recent (30.09.2005), această hotărâre a fost
abrogată, la aceeaşi dată fiind adoptată o nouă Hotărâre a Guvernului Republicii Moldova privind
instituirea Consiliului naţional pentru protecţia drepturilor copilului.
Conform pct. 6 din Regulamentul Consiliului naţional pentru protecţia drepturilor copilului,
aprobat de către Guvernul Republicii Moldova, acest Consiliu monitorizează implementarea
Convenţiei Internaţionale cu privire la drepturile copilului, altor documente internaţionale din
domeniu la care Republica Moldova este parte şi a politicilor naţionale de protecţie a drepturilor
copilului şi familiei; coordonează activităţile autorităţilor publice centrale şi locale în domeniul
protecţiei drepturilor copilului şi familiei; coordonează realizarea studiilor şi elaborarea rapoartelor
naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei; evaluează şi monitorizează, în colaborare
cu autorităţile de resort, respectarea reglementărilor legale privind protecţia drepturilor copilului în
instituţiile de îngrijire şi educaţie; coordonează elaborarea şi implementarea standardelor/normelor
de îngrijire şi educaţie a copiilor în instituţiile de stat alternative destinate copilului; elaborează şi
perfecţionează cadrul legislativ în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei; promovează
experienţa pozitivă înregistrată în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei.
Secţia asistenţă socială şi protecţie a familiei în activitatea sa realizează politica statului în
domeniul asistenţei sociale, având ca obiectiv şi protecţia familiilor cu copii. în acest scop Secţia
cooperează cu societatea civilă, inclusiv cu organizaţiile neguvemamentale, antrenându-le pe acestea
la prestarea serviciilor sociale în domeniu în vederea ameliorării situaţiei familiilor cu copii; oferă
suport şi controlează realizarea serviciilor sociale; controlează modul în care sânt respectate
drepturile copilului în familie şi întreprinde măsuri de înlăturare a oricăror abuzuri; înaintează
propuneri alternative de protecţie a copilului, în cazul în care menţinerea copilului în familie
contravine interesului acestuia; efectuează controlul asupra realizării programelor şi măsurilor de
dezvoltare a serviciilor destinate familiei, mamei, coordonând acordarea de sprijin şi ajutor social
familiilor monoparentale, familiilor cu mulţi copii, copiilor aflaţi în dificultate.
■ Direcţia generală învăţământ, tineret şi sport urmează ca, prin intermediul acestui
specialist, să realizeze un şir de activităţi în scopul protecţiei copilului care se află în dificultate.
Printre atribuţiile acestei structuri se evidenţiază: repartizarea copiilor cu disabilităţi în instituţiile
de învăţământ special în parteneriat cu reprezentantul Secţiei asistenţă socială şi protecţie a
familiei; prezentarea spre examinarea autorităţilor administraţiei publice locale a propunerilor de
acordare a înlesnirilor pentru întreţinerea copiilor în şcolile de tip internat, pentru hrana elevilor
în şcoli şi înfiinţarea grupelor cu regim prelungit, exercitarea funcţiei de tutelă şi curatelă.
Conform pct. 1 din Regulamentul cu privire la funcţionarea organelor de tutelă şi curatelă
aprobat de către Ministerul Educaţiei şf Tineretului al Republicii Moldova, obiectivele de bază
ale acestor organe rezidă în asigurarea educaţiei copiilor minori care, în urma decesului
părinţilor, decăderii acestora din drepturile părinteşti sau din alte motive, au rămas fără ocrotirea
părinţilor, precum şi apărarea drepturilor, intereselor personale, patrimoniale ale acestor copii. în
scopul realizării acestor obiective organele de tutelă şi curatelă depistează copiii minori rămaşi
fără ocrotirea părinţilor şi copiii, ai căror părinţi nu le asigură condiţiile adecvate de întreţinere şi
educaţie, ţin evidenţa şi întocmesc dosarele copiilor care urmează a fi plasaţi într-o familie sau
într-o instituţie de stat, sau care au nevoie de instituirea tutelei sau curatelei. în procesul de
activitate organele de tutelă şi curatelă emit dispoziţii cu privire la recunoaşterea necesităţii
copilului de a fi plasat într-o instituţie de stat sau de a institui tutela şi curatela etc.
Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului din municipiul Chişinău.
Constituită prin decizia primăriei municipiului Chişinău din 26.06.97, în scopul dezvoltării
suportului familial pentru copii, investigării necesităţilor familiilor aflate în dificultate, această
direcţie a întrunit funcţionari competenţi în domeniul protecţiei copilului din diverse structuri
municipale, fapt ce-i oferă avantajele unei abordări mai integrate a situaţiei copiilor, a
coordonării mai bune a tuturor activităţilor şi a unei reacţii mai prompte şi mai bine centrate pe
copil. în conformitate cu organigrama Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului
în cadrul acesteia activează specialişti în problemele social-educativ comunitare, tutelei şi
curatelei, de protecţie a familiei, de reintegrare familială şi adopţie etc.
Comisia medico-psihologo-pedagogică activează în scopul ameliorării diagnosticării şi
reabilitării copiilor cu deficienţe. Conform Hotărârii Guvernului Republicii Moldova cu privire la
instituirea consultaţiilor republicane şi raionale (orăşeneşti) medico-psihologo-pedagogice pentru
copiii cu deficienţe fizice şi mintale, aceasta are în componenţa sa specialişti din diferitele
domenii oligofrenopedagog, logoped, psiholog, medic-psihiatru etc.). Comisia se întruneşte
pentru a examina anumiţi copii în scopul depistării şi diagnosticării juste a anomaliilor mintale
infantile în funcţie de stările iniţiale ale dezvoltării acestor copii, clinicii şi complexităţii
defectului.
Faptul că de protecţia copiilor şi a familiei cu copii se ocupă persoane dispersate prin diverse
 structuri locale şi republicane, fiecare dintre care tratează doar un segment îngust al problemei,
face ca o bună parte din timp, eforturi şi resurse să se irosească în procesul stabilirii contractelor
interdepartamentale, în scopul înlăturării acestor lacune, în baza Proiectului TACIS
“Consolidarea capacităţilor în reforma politicii sociale”, în trei localităţi-pilot (Cahul, Orhei şi
Ungheni) au fost create Comisii raionale pentru protecţia copilului aflat în dificultate. Conform
pct. 2 din Regulamentul cu privire la organizarea şi metodologia de funcţionare a Comisiei
raionale pentru protecţia copilului aflat în dificultate din cadrul Consiliului raional Cahul, această
comisie are ca obiective: garantarea şi promovarea bunăstării copilului, a dreptului lui de a creşte
într-un mediu familial, ţinând seama cu prioritate de interesul superior al copilului; asigurarea
unei dezvoltări armonioase din punct de vedere emoţional, intelectual şi fizic; asigurarea alegerii
formei optimale de îngrijire a fiecărui copil aflat în dificultate cu accent pe serviciile de tip
familial; plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial ca ultimă măsură de protecţie aplicată.
1. Enumeraţi atribuţiile Ministerul Protecţiei Sociale^ Familiei _şi-J©e^^^”al Republicii
Moldova.
2. Care sunt sarcinile Fondului republican de susţinere socială a populaţiei şi a Casei
Naţionale de
Asigurări Sociale?
3. In ce constă activitatea Ministerului Educaţiei şjssăiggfSBBui al Republicii Moldova în
domeniul asistenţei sociale?
4. Numiţi responsabilităţile Consiliului naţional pentru protecţia drepturilor copilului.
5. Concretizaţi scopul Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului din
municipiul
Chişinău.
Tema: Organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale
în promovarea asistenţei sociale

1. Rolul organizaţiilor internaţionale guvernamentale în realizarea AS.

2. Implicarea structurilor neguvemamentale în promovarea AS

Rolul organizaţiilor internaţionale guvernamentale în realizarea AS

Rolul organizaţiilor internaţionale guvernamentale este evident şi în procesul de
implementare a drepturilor copilului, acestea constituind o parte componentă a drepturilor omului.
Astfel, crearea Ligii Naţiunilor a pus începutul preocupărilor în domeniul drepturilor copilului pe
plan internaţional. La 26.09.1924, la a cincia Adunare Generală a fost promulgată Declaraţia
Drepturilor Copilului numită si Declaraţia de la Geneva, care a servit drept linie orientativă pentru
ulterioarele acte normative de aceeaşi natură. Această Declaraţie recunoştea interesele copilului,
drepturile acestuia care s-au şi impus ca cerinţe imperative ale uniunii internaţionale a statelor.
Printre prevederile acestui act, un loc important îl ocupă cele referitoare la protecţia copilului aflat în
dificultate. în acest sens, Declaraţia prevede: „Copilul înfometat trebuie hrănit; copilul bolnav
trebuie îngrijit; copilul retardat trebuie încurajat să se dezvolte după posibilităţile sale; copilul orfan
şi abandonat trebuie luat în îngrijire şi sprijinit; copilului aflat în dificultate trebuie să i se acorde cu
prioritate ajutor”.
Cel de-al doilea război mondial a generat schimbări radicale pe plan internaţional,
condiţionând crearea la 24.10.1945 a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Conform art. 1 pct. 3 din Carta
Naţiunilor Unite, adoptată la 26.06.1945, unul dintre scopurile ONU este de a promova şi încuraja
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie, în scopul realizării acestor prevederi, pe lângă cele şase organe principale ale
ONU au fost create diferite comisii, instituţii specializate, fonduri şi programe.-
Pornind de la considerentul că omenirea datorează copilului tot ce-i poate oferi mai bun,
ONU a adoptat la 20.11.1959 Declaraţia Drepturilor Copilului. Tema esenţială în jurul căreia
gravitează acest act este nevoia copilului de grijă şi asistenţă specială. Această Declaraţie proclamă
dreptul copilului de a beneficia de protecţie şi securitate socială, hrană adecvată, locuinţă, recreere şi
servicii medicale, dreptul de a creşte în îngrijirea şi responsabilitatea părinţilor săi, într-o atmosferă
de afecţiune şi de securitate morală şi materială, dreptul de a fi printre primii care primesc asistenţă
şi protecţie, precum şi dreptul copilului handicapat fizic, mintal sau social la un tratament special,
educaţie şi îngrijire cerute de particularităţile situaţiei sale. Declaraţia din 1959 este centrată pe
protecţia şi bunăstarea copilului, acesta nebeneficiind însă de recunoaşterea sa ca fiinţă autonomă cu
sentimente şi dorinţe proprii.
Având ca punct de plecare dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 2),
potrivit cărora fiecare persoană este îndreptăţită să deţină toate drepturile şi libertăţile, fără nici un
fel de deosebire, Convenţia Internaţionala cu privire la drepturile copilului conţine prevederi care
privesc nemijlocit drepturile copilului aflat în dificultate, în special: drepturile copiilor lipsiţi de
mediul lor familial (art. 20); ale copiilor refugiaţi (art. 22); ale celor cu deficienţe (art. 23); ale
copiilor răpiţi, vânduţi sau supuşi traficului de fiinţe umane (art. 35); ale celor afectaţi de conflictul
armat (art. 38); ale copiilor maltrataţi (art. 39) ş.a.
în scopul realizării prevederilor acestei Convenţii, în conformitate cu art. 43, a fost creat
Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului, a cărui sarcină este să examineze progresele
înregistrate de statele părţi în executarea obligaţiilor contractate de ele în virtutea Convenţiei
Internaţionale cu privire la drepturile copilului. Principalele sale atribuţii rezidă în examinarea
rapoartelor iniţiale şi periodice înaintate de către statele părţi la Convenţie, precum şi în cooperarea
cu alte organisme, agenţii ale ONU şi alte organizaţii în scopul promovării Convenţiei şi realizării
drepturilor copilului. Comitetul este considerat a fi cea mai competentă autoritate internaţională
pentru interpretarea Convenţiei Internaţionale cu privire la drepturile copilului.
Un aport deosebit în vederea promovării drepturilor copilului şi a protecţiei copilului aflat în
dificultate a avut-o chiar de la început Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii. Creat în 1946 de către
Adunarea Generală a ONU, acesta a fost numit Fondul Internaţional de Urgenţă ONU pentru Copii,
având drept scop oferirea asistenţei copiilor din ţările aflate în război. Prin hotărârea din 1953
acestui fond i-a fost oferit statut permanent, schimbându-i-se şi denumirea în Fondul Naţiunilor
Unite pentru Copii (UNICEF). ’
In Moldova, UNICEF şi-a deschis oficiul în 1995, drept răspuns la dificultăţile cu care se
confruntă copiii din ţara noastră. Acesta îşi centrează acţiunile asupra următoarelor domenii:
sănătatea mamei şi a copilului, dezvoltarea timpurie a copiilor şi imunizarea acestora,
dezinstituţionalizarea copiilor, prevenirea traficului de copii, justiţia juvenilă, prevenirea HIV/SIDA
şi participarea copiilor şi tinerilor la viaţa socială. Ţinându-se cont de drepturile egale ale tuturor
copiilor, observăm totuşi că printre acţiunile desfăşurate de către UNICEF un loc aparte îl ocupă
cele destinate copilului aflat în dificultate şi familiei cu copii. Astfel, în scopul dezinstituţionalizării
copiilor, UNICEF a creat servicii bazate pe familie/comunitate ca alternative la îngrijirea copiilor în
cadrul instituţiilor rezidenţiale. In vederea prevenirii traficului de copii, a abuzului şi neglijării,
precum şi în scopul susţinerii copiilor care au suferit în urma unor astfel de acţiuni, UNICEF susţine
activităţile desfăşurate în acest domeniu, creează servicii specializate şi un sistem de asistenţă a
copiilor victime ale neglijării, abuzului şi exploatării, inclusiv ale traficului. O importanţă deosebită
se atribuie creării de servicii alternative pentru copiii în conflict cu legea, prin care să fie promovat
principiul justiţiei restaurative, în care acestor copii să li se dea şansa la reabilitare socială şi morală
şi să li se aplice, în cazurile mai puţin grave, pedepse neprivative de libertate.
O altă structură a Naţiunilor Unite împuternicită să protejeze copiii aflaţi în dificultate este
înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (ICNUR). Această instituţie are puterea să ofere
protecţie internaţională refugiaţilor şi altor persoane care sânt în aria sa de interes. Activităţile care
urmăresc protecţia acestor persoane includ asistenţă materială, consiliere şi asistenţă juridică,
precum şi cooperarea cu alte agenţii. ICNUR dezvoltă politici specifice, practici şi principii de
îndrumare în legătură cu copiii refugiaţi. Acesta caută să promoveze standarde cuprinse în
Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului şi să ofere protecţie, susţinere,
implementarea unor soluţii durabile care servesc cel mai bine interesul copiilor refugiaţi.
Reprezentanţa ICNUR în Republica Moldova a fost înfiinţată în 1997 cu scopul de a acorda
asistenţă Guvernului Republicii Moldova în instituirea unei structuri legislative şi de procedură
necesare pentru asistenţa persoanelor care au nevoie de protecţie internaţională. Ea şi-a extins
programul şi pentru a ajuta persoanele care, în urma conflictului militar din Transnistria, s-au
strămutat în zonele controlate de Guvernul Republicii Moldova. Programe speciale au fost prevăzute
pentru a oferi asistenţă socială mamelor singure şi familiilor cu mulţi copii. întrucât spectrul
problemelor cu care se confruntă refugiaţii este multiplu, organizaţia îşi modifică în permanenţă
programele întru a crea condiţii ca aceste persoane să nu rămână fără mijloace de existenţă şi fără
asistenţă medicală de bază.
în domeniul protecţiei copiilor victime ale traficului de fiinţe umane, precum şi în scopul
prevenirii acestui fenomen activează Organizaţia Internaţionala pentru Migraţiune (OIM).
Domeniile de bază ale programelor din Republica Moldova cuprind: antitrafic, gestionarea
migraţiei, sănătatea migraţiei şi gestionarea frontierei. OIM a deschis primul său oficiu în Moldova
în 2001 ca subfilială a OIM din Kiev, iar în august 2003 a devenit o misiune independentă. în scopul
prevenirii traficului de copii, OIM colaborează cu alte organizaţii internaţionale, cu Guvernul
Republicii Moldova şi cu diferite organizaţii neguvemamentale.
Pentru prevenirea răspândirii HIV/SIDA în rândul copiilor şi al tineretului şi pentru
reducerea vulnerabilităţii în faţa acestui impact, a fost creat în ianuarie 1996 Programul Comun al
Naţiunilor Unite cu privire la HIV/SIDA. Acesta este un program care uneşte Fondul Naţiunilor
Unite pentru Copii, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Fondul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltarea Populaţiei, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii şi Banca Mondială într-un efort comun împotriva epidemiei. Este primul
program de acest gen în sistemul ONU cu o extindere largă şi având potenţialul de a mobiliza
resurse semnificative şi de a acţiona prin crearea de parteneriate strategice.
Un deosebit aport în vederea promovării politicilor sociale este adus de către Organizaţia
Internaţională a Muncii (ILO). Creată în 1919, aceasta este una dintre cele trei instituţii specializate

ale ONU - alături de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură - al căror obiectiv fundamental este protecţia şi bunăstarea fiinţelor
umane. în materie de asistenţă socială ILO, are obligaţia de a sprijini naţiunile lumii pentru
elaborarea de programe proprii vizând creşterea nivelului de viaţă, extinderea măsurilor de securitate
socială în vederea asigurării unui venit de bază pentru toţi cei care au nevoie de protecţie, ocrotirea
minorilor, a femeilor gravide şi a celor care alăptează.

Implicarea structurilor neguvernamentale în promovarea AS

Alături de organizaţiile internaţionale guvernamentale, un rol deosebit în vederea protecţiei
drepturilor copilului şi a familiei cu copii o au structurile neguvernamentale. Organizaţia
neguvemamentală (ONG), în formulă generică, reprezintă asociaţiile din sfera societăţii civile
preocupate de identificarea soluţiilor şi întreprinderea acţiunilor pentru rezolvarea problemelor
societăţii.
în Republica Moldova activitatea organizaţiilor neguvernamentale este reglementată de
Legea Republicii Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti, Legea Republicii Moldova cu privire la
fundaţii etc. Conform art. 1 din Legea Republicii Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti, aceasta
este o formaţiune benevolă, de sine stătătoare, autogestionară, constituită prin libera manifestare a
voinţei cetăţenilor asociaţi pe baza comunităţii de interese profesionale şi/sau de altă natură, în
vederea realizării în comun a drepturilor civile, economice, sociale şi culturale, care nu are drept
scop obţinerea profitului.
Organizaţiile neguvernamentale furnizoare de servicii sociale apar astfel cu un istoric de
mobilizare a resurselor umane şi materiale. Astfel de organizaţii au fost de-a lungul timpului sursa
de ameliorare a nevoilor sociale pentru cei aflaţi în dificultate.-Astăzi, ONG-urile din domeniul
serviciilor sociale tind să devină un partener al statului în asigurarea protecţiei sociale a populaţiei.
în acest proces, ONG-urile mai au de făcut multe provocări legate de finanţarea serviciilor sociale,
relaţia cu alţi actori sociali, standardele privind serviciile sociale şi reglementarea activităţii
organizaţiilor nonprofit din domeniul serviciilor sociale.
Pornind de la necesitatea stabilirii cooperării dintre Parlament şi societatea civilă din
Republica Moldova, la 29.12.2005 Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Concepţia privind
cooperarea dintre Parlament şi societatea civilă. Conform acestui act normativ, se prevede realizarea
cooperării sub următoarele forme: crearea, pe lângă comisiile parlamentare, a consiliilor de experţi
din componenţa reprezentanţilor organizaţiilor societăţii civile conform direcţiilor principale de
activitate ale consiliilor; consultarea permanentă care presupune punerea la dispoziţia societăţii
civile a proiectelor de acte legislative; întruniri ad-hoc organizate pentru consultări asupra unor
probleme concrete de pe agenda Parlamentului şi asupra altor probleme de interes naţional; audieri o
dată pe an de către fiecare comisie parlamentară permanentă întru consultarea organizaţiilor
societăţii civile în probleme de pe agenda Parlamentului sau în alte probleme de interes naţional;
conferinţa anuală organizată în scopul evaluării gradului de cooperare şi pentru a decide asupra unor
noi direcţii de cooperare.
Prezenţa în Republica Moldova a organizaţiilor neguvernamentale internaţionale
demonstrează interesul comunităţii internaţionale faţă de ţara noastră. Astfel, filiala din Moldova a
Organizaţiei Internaţionale neguvernamentale „EveryChild” este succesoarea Trustului European
al Copiilor (TEC) - organizaţie neguvemamentală internaţională de dezvoltare, ce a activat în
Republica Moldova începând cu anul 1995 şi care a sprijinit, în tot acest răstimp, procesul de
reformare a sistemului de protecţie a copilului din ţara noastră. în anul 2002 TEC a fuzionat cu o altă
organizaţie internaţională - Fondul Creştin pentm Copii din Marea Britanie, împreună formând
Organizaţia Internaţională neguvernamentală „EveryChild”. Această fuzionare nu a însemnat şi o
schimbare a strategiei promovate până la acel moment. Dimpotrivă, s-a urmărit consolidarea
serviciilor implementate, extinderea lor la nivel naţional, precum şi implementarea altor noi servicii
sociale care ar corespunde viziunii „EveryChild” Moldova - o lume în care fiecare copil are dreptul
la un mediu familial care oferă siguranţă, în care lipseşte sărăcia şi exploatarea.
în activitatea sa, Organizaţia Internaţională neguvernamentală „EveryChild” Moldova
colaborează cu autorităţile locale în vederea implementării unui program integral de dezvoltare a
serviciilor sociale de alternativă pentru copiii şi familiile aflate în dificultate axate pe prevenirea
abandonului şi instituţionalizării copiilor, reabilitarea socială şi reintegrarea lor în familie.
Componentele acestui program sânt: sprijinirea familiilor vulnerabile în scopul prevenirii
destrămării lor şi plasării copiilor în îngrijirea statului; reintegrarea copiilor din instituţiile
rezidenţiale de dimensiuni mari în familiile lor biologice; resocializarea copiilor din instituţiile
nominalizate prin intermediul centrelor de plasament de tip familial, având drept scop final
reintegrarea copiilor în familiile lor biologice sau plasamentul acestora într-o familie de asistenţă
parentală profesionistă; dezvoltarea unui serviciu social destinat copiilor străzii cu scopul de a-i
resocializa, a-i reintegra în familia biologică sau de a-i plasa în familia de asistenţă parentală
profesionistă; dezvoltarea serviciului de asistenţă parentală profesionistă pentru copiii lipsiţi de
ocrotire părintească, dezvoltarea unui nou serviciu de zi destinat copiilor cu disabilităţi care să le
ofere îngrijire, educaţie, reabilitare medicală şi socială, obiectivul de lungă durată fiind integrarea
acestor copii în cadrul serviciilor generale pentru copii.
O altă organizaţie neguvernamentală internaţională care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul protecţiei drepturilor copilului este Organizaţia „Salvaţi Copiii”. Aceasta a fost fondată în
Republica Moldova ca filială a Organizaţiei „Salvaţi Copiii” din România în 1992, iar în anul 1995
se formează ca o organizaţie independentă. Obiectivele organizaţiei sânt de ă~ promova şi respecta
drepturile copilului în ţările care au ratificat Convenţia Internaţională cu privire la drepturile
copilului, de a aplica şi monitoriza respectarea acestora, precum şi de a spori conştiinţa publică cu
privire la drepturile şi necesităţile copilului. Organizaţia „Salvaţi Copiii” din Moldova este o
organizaţie ne guvernamentală, apolitică, nonreligioasă, constituită pe bază legală şi de utilitate
publică. Pentru a implementa prevederile Convenţiei, ea se implică prin programele -de asistenţă
socială a copiilor refugiaţi şi solicitanţi de azil, precum şi a familiilor lor, de asistenţă socială a
victimelor traficului de fiinţe umane, de dezvoltare comunitară, precum şi prin susţinerea Centrului
de Resocializare şi Reintegrare a copiilor străzii şi a altor copii aflaţi în dificultate „Aşchiuţă” .
Un deosebit aport în promovarea drepturilor copilului o are şi Organizaţia „AiBi” (Amici
dei Bambini). Aceasta este o organizaţie umanitară internaţională, ne guvernamentală "căre are drept
misiune de a asigura o familie pentru fiecare copil. „Amici dei Bambini” îşi ating scopul prin
prevenirea abandonului copilului de către părinţii săi, prin susţinerea familiilor în dificultate,
reintegrarea copilului instituţionalizat în familia sa sau plasarea copilului într-o altă familie. în
cadrul asociaţiei se promovează intervenţia pentru prevenirea abandonului minomlui de către
părinţii săi prin proiecte de susţinere a familiilor de origine; gestionarea centrelor ce acordă servicii
de prevenire, recuperare şi asistenţă a persoanei, a centrelor matemale; instruirea educatorilor şi a
personalului local; se organizează cursuri de formare pentru operatorii sociali şi sociosanitari; se
determină modalităţile de reintegrare a copilului în familia de origine; se acordă consultaţii medicale
şi psihologice părinţilor şi adolescenţilor; se susţin material structurile spitaliceşti etc.
Proiectele sale pentru Moldova sânt: susţinerea Casei „Aşchiuţă”, susţinerea copiilor orbi şi
slab văzători, promovarea adopţiei, susţinerea programelor Centrului de zi „Speranţa” (Centru de
reabilitare şi integrare socială a copiilor cu disabilităţi fizice), organizarea timpului liber pentru
copiii din şcolile-intemat.
Nu mai puţin importantă este şi activitatea organizaţiilor neguvemamentale naţionale şi
locale. Contribuţia acestora se estimează prin posibilitatea de a identifica mult mai repede sectoarele
vulnerabile şi de a reacţiona prompt la remedierea acestora. în ultima perioadă s-au remarcat în sfera
promovării şi protecţiei drepturilor copilului aflat dificultate şi a familiei cu copii: Asociaţia de
reabilitare a minorilor surzi „Voinţa”, Asociaţia de sprijin a copiilor cu handicap fizic din Chişinău,
Asociaţia pentru reabilitarea şi integrarea socială a copiilor cu sindromul Down/ARIS Down,
Centrul de Informare şi Documentare privind Drepturile Copilului din Moldova, Centrul de zi
„Speranţa”, Centrul naţional de prevenire a abuzului faţă de copii, Fundaţia „Copilărie” etc.
Acţiunile desfăşurate de către aceste structuri sânt îndreptate spre înlăturarea sau
minimalizarea consecinţelor diferitelor riscuri sociale care afectează copilul şi familia cu copii.
Acestea presupun
acordarea asistenţei psihosociale, susţinerea morală şi materială, promovarea serviciilor alternative
în scopul prevenirii instituţionalizării copiilor, precum şi în scopul micşorării numărului de copii
plasaţi în instituţii tradiţionale de îngrijire (case de copii, şcoli-intemat), dezvoltarea sectorului
comunitar etc.
în scopul coordonării activităţii organizaţiilor neguvernamentale implicate în sfera protecţiei
drepturilor copilului şi a familiei cu copii în Republica Moldova activează, Alianţa ONG-urilor
active în domeniul Protecţiei Sociale a Copilului şi Familiei (APSCF), care este un for al ONG-
urilor internaţionale, naţionale şi locale, o formaţiune care funcţionează pe principii benevole şi la
care poate adera orice organizaţie neguvemamentală de profd. Scopul acestei Alianţe este de a
contribui la elaborarea unei politici sociale coerente în domeniul protecţiei sociale a copilului şi
familiei, prin stabilirea unor parteneriate eficiente între structurile guvernamentale şi ne
guvernamentale [179]. La fel, Alianţa şi-a definitivat o serie de obiective prioritare pentru
îmbunătăţirea situaţiei în domeniul protecţiei copilului şi a familiei cu copii, precum şi pentru a
asigura o activitate eficientă a sectorului asociativ prin consolidarea capacităţii organizaţiilor
neguvernamentale active în domeniul protecţiei sociale a copilului şi a familiei; informarea
reciprocă despre activitatea ONG-urilor, identificarea domeniilor neacoperite şi direcţionarea ONG-
urilor spre aceste domenii; participarea la luarea deciziilor la nivel central şi local, la modificarea
legislaţiei în vigoare şi a mecanismelor administrative ce asigură implementarea legislaţiei în
practică.
E necesară eficientizarea coordonării măsurilor întreprinse de către organizaţiile
neguvemamentale la nivel naţional şi local, precum şi consolidarea parteneriatului acestor
organizaţii cu autorităţile administraţiei publice şi cu organizaţiile internaţionale care activează în
Republica Moldova. Realizarea acestor acţiuni ar permite desfăşurarea unor activităţi coerente în
domeniul protecţiei copilului şi a familiei cu copii, inclusiv a celor aflaţi în dificultate.
întrebări pentru seminar:
1. Dezvăluiţi rolul organizaţiilor internaţionale guvernamentale în realizarea AS.
2. Explicaţi ce reprezintă o structură neguvemamentală.
3. Determinaţi semnificaţia Concepţiei privind cooperarea dintre Parlament şi societatea civilă
în acordarea asistenţei sociale.
4. Stabiliţi gradul de implicare a structurilor ne guvernamentale în promovarea AS.

Tema: Reţeaua organizaţiilor neguvernamentale în domeniul social

1. Importanţa creării unei Reţele a ONG-urilor active în domeniul social.
2. Obiectivele Consiliului de Coordonatori al Reţelei ONG-urilor active.
Importanţa creării unei Reţele a ONG-urilor active în domeniul social
Conştientizarea nevoii creării unei Reţele a ONG-urilor prestatoare de servicii sociale s-a
făcut în cadrul unei mese rotunde a organizaţiilor neguvemamentale din domeniul social. Importanţa
acestei Reţele este dovedită de mesajele expuse de către participanţi, şi anume că numai prin
reunirea eforturilor tuturor ONG-urilor prestatoare de servicii sociale se pot promova ideile şi
structurile lucrative apte să conducă la consolidarea domeniului social. Astfel a apărut necesitatea
dezvoltării unei strategii şi a unei campanii în scopul ameliorării activităţii ONG-urilor din domeniul
social. Reţeaua va prelua rolul de menţinere a legăturii între membrii ei, va organiza traininguri,
baza de date, va sprijini crearea de servicii, va promova o politică în interesul ONG-urilor, va
sprijini orice iniţiativă de stabilire a parteneriatului atât între ONG, cât şi între acestea şi instituţiile
guvernamentale.
Acţiunile întreprinse în acest scop de către Asociaţia de Promovare a Asistenţei Sociale:
1. în cursul lunii februarie2002 a fost organizată masa rotundă a ONG-urilor active în
domeniul social, la care a fost pusă în discuţie necesitatea constituirii reţelei şi modul de
funcţiune. Astfel, s-a convenit, ca prim pas în stabilirea reţelei, organizarea unui şir de mese
rotunde a ONG- urilor active în domeniul: copil-familie, persoane cu disabilităţi, veterani,
bătrâni, refugiaţi, şomeri, persoane nevoiaşe, femei, HIV/SIDA, narcomanie, dependenţi,
minorităţi etnice. Scopul acestor întruniri a constat în alegerea unui Consiliu de coordonatori
al grupului şi stabilirea unui plan de activitate, cu obiective şi mecanisme de implementare.
2. Pe parcursul lunii martie-aprilie au fost organizate -mese rotunde a ONG-urilor din
domeniu:
■ Masa rotundă a ONG-urilor active în domeniul Copilului şi Familiei.
■ Masa rotundă a ONG-urilor active în domeniul Refugiaţi, Şomeri, Persoane nevoiaşe.
■ Masa rotundă a ONG-urilor active în domeniul Veterani, Bătrâni.
■ Masa rotundă a ONG-urilor active în domeniul Femeilor.
 ■ Masa rotundă a ONG-urilor active în domeniul HIV/SIDA, Narcomanie.

A fost stabilit statutul Reţelei - formaţiune neinstituţionalizată care funcţionează în baza

principiului benevol şi la care poate adera orice organizaţie neguvemamentală, înregistrată oficial,
care se subscrie sub viziunea, misiunea şi obiectivele Reţelei şi este gata să se implice în mod direct
în realizarea acestora. A fost ales Consiliul de Coordonatori a fiecărui grup alcătuit din 5 persoane,
care va asigura activitatea grupului pe un termen de trei luni, ca după această perioadă să aibă loc o
evaluare a eficienţei lucrului în grup şi desemnarea unei noi echipe de coordonatori. Acest mod de
transferare a responsabilităţii conducerii reţelei de la un grup de coordonatori la altul are efecte
formative asupra membrilor reţelei şi completează golurile de iniţiativă care riscă să apară.

Obiectivele Consiliului de Coordonatori al Reţelei ONG-urilor active

Obiectiv 1: Instruirea reciprocă ca factor important în ridicarea gradului de profesionalism a

personalului ONG-urilor din domeniul social.

Activităţi:
1. Identificarea resurselor interne pentru pregătirea instructorilor.
2. Dezvoltarea capacităţilor manageriale şi de acţiune a ONG.
3. Organizarea de cursuri specializate de difuzare a cunoştinţelor teoretice în asistenţa socială.
4. Instruirea asupra modelelor de loobysm în domeniul social.
5. Informarea asupra modelelor de parteneriat a ONG-urilor cu alte structuri.
6. Difuzarea cunoştinţelor despre reţea şi mecanismul de funcţiune.

7. Instruirea organizaţiilor membre ale Reţelei asupra prevederilor legislative naţionale şi

internaţionale din domeniul social.
8. Familiarizarea cu tehnici de sensibilizare a opiniei publice.

Obiectiv 2: Stabilirea unui mecanism eficient de informare reciprocă.

Activităţi:
1. Informarea asupra beneficiilor lucrului în Reţeaua ONG-urilor active din domeniul social.
2. Completarea continuă şi analiza bazei de date a organizaţiilor neguvemamentale de profil cu
depistarea domeniilor neacoperite.
3. Facilitarea comunicării organizaţiilor-membre a Reţelei prin crearea unui sistem de
comunicare eficient (inclusiv electronic) susţinut de secretariat al Reţelei.
4. Informarea oficială a structurilor de stat centrale şi locale despre faptul constituirii şi
misiunea reţelei.
5. Familiarizarea cu procedurile şi experienţele pozitive mondiale şi naţionale în domeniu.
6. Organizarea prezentărilor organizaţiilor-membre a Reţelei în cadru şedinţelor ordinare ori a
Zilelor uşilor deschise a ONG-urilor cu experienţă în domeniu.
7. Prezentarea posibilităţilor de finanţare a donatorilor.
8. Informarea despre conferinţe, simpozioane, întâlniri cu specialiştii şi alte manifestări
ştiinţifice, ce ţin de domeniul social.
9. Elaborarea unui buletin informativ al Reţelei ONG-urilor active în domeniul social.

Obiectiv 3: Constituirea unui multiplu parteneriat al sectorului non-guvemamental din domeniul

social.

Activităţi:
 1. Stabilirea unor parteneriate coerente între organizaţiile neguvemamentale prestatoare de
servicii sociale.
2. Dezvoltarea unor parteneriate durabile dintre organizaţiile neguvemamentale prestatoare de
servicii sociale şi instituţiile guvernamentale competente.
3. Stabilirea unor parteneriate între ONG - uri şi potenţialii donatori.
4. Facilitarea elaborării şi implementării unor proiecte de cooperare şi schimb de experienţă
dintre ONG-uri din Moldova şi alte ţări.

Obiectiv operaţional: consolidarea capacităţii Reţelei organizaţiilor non-guvemamentale active în

domeniul social.

Activităţi:
1. Organizarea întmnirilor periodice a organizaţiilor - membre a Reţelei.
2. Desemnarea unui consiliu de coordonare pentru o perioadă de un an.
3. Stabilirea unui plan de activitate pentru un an.
4. Convocarea Consiliului de Coordonatori a Reţelei.
5. Monitorizarea organizării şedinţelor pe grupuri de beneficiari.
6. Mediatizarea activităţii Reţelei.

întrebări pentru seminar:

1. De ce este importantă crearea unei Reţele a ONG-urilor active în domeniul social?

2. Când a fost conştientizată nevoia creării unei Reţele a ONG-urilor prestatoare de servicii
sociale?
3. Care sunt Obiectivele Consiliului de Coordonatori al Reţelei ONG-urilor active?