24.11.

2020
Clasa a IX-a E Petreanu
Vlad
Hippocrate

Hipocrat sau Hipocrate din Kos (n. 460 î.Hr., Kos, Grecia – d. 370 î.Hr., Larisa,
Grecia) a fost cel mai vestit medic al Greciei antice. Este considerat „părintele
medicinei” ca recunoaștere a contribuțiilor sale de durată la domeniu ca fondator
al Școlii Hipocratice de Medicină. Această școală intelectuală a revoluționat
medicina Greciei antice, fixând-o ca o disciplină distinctă de alte domenii cu care
a fost asociată în mod tradițional (teurgie și filozofie), așadar stabilind medicina
ca profesie. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrat, un adevărat codice
moral al unui medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zilele
noastre în multe universități de către absolvenții facultăților de medicină.
Oricum, realizările scriitorilor Corpusului hipocratic, ale practicienilor medicinei
hipocratice și acțiunile lui Hippocrate însuși au fost adesea amestecate; așadar,
se cunoaște foarte puțin despre ce Hippocrate de fapt a gândit, a scris și a făcut.
Hippocrate este adesea prezentat ca model de perfecțiune al medicului antic. I se
atribuie progresul mare în studiul sistematic al medicinei clinice, rezumând
cunoașterea medicală a școlilor precedente și prescriind practici pentru medici
prin Corpusul hipocratic.

Teoria hipocratică
I se atribuie lui Hippocrate faptul de a fi prima persoană care a crezut că bolile au
cauze naturale, ce nu țin de superstiții și zei. Discipolii lui Pitagora au pus pe
seama lui Hippocrate alierea filosofiei și medicinei. A separat disciplina medicinei
de religie, crezând și susținând că boala nu este o pedeapsă dată de zei, ci mai
degrabă produsul unor factori de mediu, a dietei și a obiceiurilor de viață. Într-
adevăr, nu există nici o singură mențiune cu privire la vreo boală mistică în
Corpusul hipocratic. În orice caz, Hippocrate a lucrat cu multe convingeri care s-
au pe bazat pe ceea astăzi este cunoscută drept fiziologie și anatomie incorectă,
cum este umorismul.
Școlile grecești antice de medicină erau împărțite (în knidiană și koană) în
privința felului în care să trateze problema bolilor. Școala knidiană de medicină s-
a concentrat pe diagnostic. Medicina din timpul lui Hippocrate nu cunoștea
aproape nimic despre anatomia și fiziologia umană din cauza tabuului grecesc
care interzicea disecția oamenilor. Prin urmare, școala knidiană a eșuat în a
distinge atunci când o boală cauzează multe posibile serii de simptome. Școala
hipocratică sau școala Koan a obținut un mai mare succes prin aplicarea
de diagnostice generale și tratamente pasive. S-a concentrat pe grija pentru
pacient și pronostic, nu pe diagnostic. A putut trata în mod eficient boli și a avut
în vedere o mai mare dezvoltare în practica clinică.
Medicina hipocratică și filozofia sa sunt de departe eliminate din medicina
modernă. Acum, medicul se concentrează pe diagnostic specific și tratament
specializat, ambele fiind adoptate de școala knidiană. Această schimbare în
gândirea medicală din zilele lui Hippocrate încoace a cauzat critici serioase în
timpul ultimelor două milenii, pasivitatea tratamentului hipocratic fiind subiect de
condamnări puternice; de exemplu, doctorul francez M. S. Houdart a numit
tratamentul hipocratic „meditație asupra morții”.

Criza
Un alt concept important din medicina hipocratică a fost cel de criză, un punct al
evoluției bolii în care fie boala va începe să triumfe și pacientul va ceda în fața
morții, sau se va întâmpla opusul și procesele naturale îl vor face pe pacient să-și
revină. După o criză, ar putea urma o recidivare, iar apoi o altă criză decisivă.
Potrivit acestei doctrine, crizele tind să aibă loc în zile critice, despre care se
credea că sunt o perioadă determinată de după contractarea bolii. Dacă o criză a
avut loc într-o zi aflată departe de o zi critică, o recidivare poate fi așteptată.
Galen credea că această idee provine de la Hippocrate, deși este posibil să-l fi
precedat.
Medicina hipocratică a fost modestă și pasivă. Abordarea terapeutică se baza pe
„puterea vindecătoare a naturii” („vis medicatrix naturae” în latină). Potrivit acestei
doctrine, corpul conține în el însuși puterea de a reechilibra cele patru umoruri și
de a se vindeca (physis). Terapia hipocratică s-a concentrat pur și simplu pe
ușurarea acestui proces natural. În acest scop, Hippocrate credea că „odihna și
imobilizarea [sunt] de o importanță capitală.” În general, medicina hipocratică era
foarte amabilă cu pacientul; tratamentul era blând și punea accent pe faptul ca
pacientul să rămână curat și steril. De exemplu, numai apa curată sau vinul erau
folosite pentru răni, deși tratamentul „uscat” era preferabil. Uneori erau
întrebuințate balsamuri liniștitoare.
Hippocrate a fost ezitant în privința administrării de medicamente și a angrenării
într-un tratament specializat ce poate fi ales în mod greșit; terapia generalizată
era urmată de un diagnostic generalizat. Tratamentele generalizate pe care le-a
prescris includeau postul și consumul unui amestec de miere și oțet. Hippocrate
a zis odată că „a mânca când ești bolnav înseamnă a-ți hrăni boala.” Oricum,
medicamente puternice erau utilizate cu anumite ocazii. Această abordare pasivă
a avut mult succes în tratarea unor probleme simple precum oasele rupte care
necesitau contracție pentru întinderea sistemului scheletic și ușurarea presiunii în
zona rănită. Banca hipocratică și alte instrumente erau utilizate în acest scop.
Unul dintre punctele tari ale medicinei hipocratice a fost accentul pus pe
prognoză. În timpul lui Hippocrate, terapia medicală era foarte imatură și adesea
cel mai bun lucru pe care medicii îl putea face era să evalueze boala și să-i
prezică progresul bazându-se pe date colectate din istorii detaliate ale cazurilor
medicale.