Running head: ESEU 1

Omul față în față cu moartea – provocări pentru psihologul clinician

Imbrea Mihaela Cătălina

Universitatea din Bucuresti

ESEU 2

Perspective asupra fenomenului morții – filozofice, religioase, culturale, psihologice etc. de-a lungul

istoriei omenirii;

Conceptul de moarte este un element-cheie al înţelegerii umane a acestui fenomen.

Existămai multe abordări ştiinţifice ale conceptului. De exemplu, moartea cerebrală, aşa cum

sepractică în domeniul ştiinţei medicale, defineşte moartea ca un moment în timp în

careactivitatea creierului încetează.Una dintre provocări în definirea morţii este în a o distinge de

viaţă. Ca un momenttemporal, moartea pare să se refere la momentul în care viaţa se termină. Cu

toateacestea, atunci când se stabileşte dacă a survenit decesul este nevoie de elaborareagraniţelor

conceptuale precise între viaţă şi moarte. Acest lucru este problematic,deoarece nu există un

consens asupra modului de a defini viaţa. Această problemăgenerală se aplică provocării speciale

de definire a decesului în contextul medicinei.Este posibil să se definească viaţa în termeni de

conştiinţă. Când conştiinţa încetează, unorganism viu se poate spune că a murit. Una dintre

erorile notabile în această abordare,totuşi, este că există multe organisme care sunt în viaţă, dar

probabil nu au conştiinţă (de exemplu, organismele unicelulare). O altă problemă este definirea

conştiinţei, care aremai multe definiţii diferite date de oamenii de ştiinţă moderni, psihologi şi

filosofi. Înplus, multe tradiţii religioase, inclusiv tradiţiile abrahamice şi dharmice, susţin că

moarteanu (sau nu poate) duce la sfârşitul conştiinţei. În anumite culturi, moartea este mai

multun proces decât un singur eveniment. Aceasta implică o schimbare lentă de la o stare

spirituală la alta.

Obiceiuri-Inmormantarea-Istoric

nmormântare intenţionată, în special împreună cu anumite obiecte, poate fi una dintre

cele mai timpurii forme detectabile de practică religioasă, deoarece, aşa cum sugerează

Philip Lieberman, aceasta poate semnifica o "preocupare pentru cei morţi care transcende
ESEU 3

viaţa de zi cu zi." Dovezile sugerează că neanderthalienii au fost primele specii umane

care au practicat înmormântarea şi au îngropat morţii în mod intenţionat, în morminte de

mică adâncime, împreună cu unelte de piatră şi oase de animale. Astfel de situri includ

Shanidar în Irak, Kebara Pestera în Israel şi Krapina în Croaţia. Unii savanţi, însă, susţin

că aceste corpuri s-ar putea să fi fost îngropate astfel din motive seculare.

Cea mai veche înmormântare umană de necontestat descoperită până în prezent, are cca.

100.000 ani. Resturi scheletice umane colorate cu ocru roşu au fost descoperite în peştera

Skhul la Qafzeh, Israel. O varietate de bunuri mortuare au fost găsite în cit, inclusiv

mandibula unui mistreţ în braţele unuia dintre schelete.

Cimitirele preistorice sunt menţionate prin termenul mai neutru de câmp funerar. Ele sunt

una dintre sursele principale de informare cu privire la culturile preistorice, şi numeroase

culturi arheologice sunt definite prin obiceiurile lor de înmormântare, cum ar fi cultura

Urnfield a epocii bronzului europeană.

Doliul

Durerea este un răspuns complex la pierderi, în special la pierderea unei persoane dragi.

Deşi convenţional concentrat pe răspunsul emoţional la respectiva pierdere, el are şi

dimensiuni fizice, cognitive, comportamentale, sociale, spirituale, şi filosofice. Doliul se

referă la starea de pierdere, iar durerea este reacţia la pierderea respectivă.

Durerea este un răspuns natural la pierderi. Este suferinţa emoţională pe care o simte

cineva atunci când pierde persoana iubită.

Procesul de doliu

Fiecare pas al procesului este natural şi sănătos. Numai atunci când o persoană devine

blocată într-o singură etapă pentru o perioadă lungă de timp, aceasta poate deveni
ESEU 4

nesănătoasă, distructivă, şi chiar periculoasă.

Trecerea prin procesul de doliu nu este aceeaşi pentru toată lumea, dar acesta are un scop

comun: acceptarea pierderii şi reluarea vieţii normale. Acest proces este diferit pentru

fiecare persoană, dar poate fi împărţit în patru sau mai multe etape, în funcţie de teoria

care este utilizată. În modelul de patru etape, acestea sunt:

1. Şocul şi negarea

Şocul este reacţia iniţială la pierderi. Șocul este protecţia emoţională a persoanei

pentru a nu fi copleşită prea brusc de pierdere. Persoana nu poate fi dispusă sau

capabilă pe moment să creadă ceea ce mintea eu ştie că este adevărat. Această

etapă durează în mod normal două sau trei luni.

2. Preocuparea intensă

Preocuparea intensă se manifestă adesea prin imposibilitatea de a gândi la orice

altceva. Chiar şi în timpul sarcinilor de zi cu zi, gândurile despre pierderea

suferită revin obsedant în minte. Conversaţiile cu o persoană aflată în această

etapă revin întotdeauna la pierderea suferită. Această perioadă poate dura de la

şase luni la un an.

3. Disperarea şi depresia

Disperarea şi depresie este o perioadă lungă de durere, stadiul cel mai dureros şi

prelungit pentru persoana aflată în doliu (în care persoana acceptă treptat

realitatea pierderii). Procesul implică de obicei o gamă largă de sentimente,

gânduri şi comportamente. Multe comportamente pot fi iraţionale. Depresia poate

include sentimente de furie, vinovăţie, tristeţe şi anxietate.

4. Recuperarea
ESEU 5

Scopul doliului nu este eliminarea tuturor durerilor sau amintirilor pierderii. În

acest stadiu, se vede revenirea interesului în activităţile de zi cu zi, care încep să

funcţioneze în mod normal. Scopul său este de reorganizare a vieţii, astfel încât

pierderea să devină o importantă a vieţii, mai degrabă decât centrul său.

Viaţa de Apoi (Viaţa de după moarte)

În filozofie, religie, mitologie şi ficţiune, viaţa de după moarte (menţionată şi ca viaţa de Apoi)

este conceptul unui domeniu, sau domeniul în sine (fizic sau transcendental) în care o parte

esenţială a identităţii sau conştiinţei unui individ continuă să existe şi după moartea corpului. În

conformitate cu diferite idei despre viaţa de apoi, aspectul esenţial al individului care trăieşte

după moarte ar putea fi un element parţial, sau tot sufletul, unui individ, care îl poartă şi îi

conferă identitate personală. Credinţa într-o viaţă de Apoi, care poate fi naturalistă sau

supranaturală, este în contrast cu credinţa în uitare după moarte. În unele opinii populare, această

existenţă continuată are loc adesea într-un tărâm spiritual, iar în alte puncte de vedere populare

individul poate fi renăscut în această lume şi începe ciclul de viaţă nou, fără nicio amintire a ceea

ce a făcut în trecut. În acest din urmă punct de vedere, astfel de renaşteri şi decese pot avea loc

iar şi iar, continuu, până când individul câştigă dreptul să intre pe un tărâm spiritual, sau în

Cealaltă Lume. Opiniile referitoare la viaţa de Apoi derivă din religie, ezoterism şi metafizică.

Unele sisteme de credinţă, cum ar fi cele în tradiţia avraamică, susţin că morţii merg pe un

anumit plan al existenţei după moarte, aşa cum este determinat de către un zeu, zei, sau alte

judecăţi divine, pe baza acţiunilor sau convingerilor lor din timpul vieţii. În contrast cu aceste

idei, în sistemele de reîncarnare, cum ar fi cele din tradiţia dharmică, natura existenţei este în
ESEU 6

continuare determinată direct prin acţiunile individului în viaţa care s-a încheiat, mai degrabă

decât prin decizia unei alte fiinţe.

Inmormantarea in diferite culture

În cele mai multe culturi, după ce au fost efectuate ultimele ritualuri şi înainte de degradarea

semnificativă a mortului, rudele sau prietenii decid ce se va întâmpla cu corpul acestuia: de

obicei, sau este incinerat, sau înmormântat într-un mormânt. Incinerarea este un obicei foarte

vechi şi destul de obişnuit. Pentru unii oameni, actul de incinerare exemplifică conceptul creştin

de “cenuşă în cenuşă”. Alte modalităţi includ înmormântare într-un mormânt, sau înhumarea

corpului într-un sarcofag, criptă, mormânt, sau osuar, sau într-o structură de suprafaţă

monumentală, cum ar fi un mausoleu (exemplul lui Taj Mahal), sau o piramidă (exemplu: Marea

Piramida din Giza). O metodă de dispunere a corpului mortului în unele culturi este aşa-numita

înmormântare în cer, care presupune plasarea corpul persoanei decedate pe un teren la înălţime

(un munte) unde este lăsat păsărilor de pradă, ca în Tibet. În unele religii, păsările de pradă sunt

purtători ai sufletului la cer. O astfel de practică poate, de asemenea, să se datoreze problemelor

pragmatice de mediu, cum ar fi condiţiile în care terenul (ca în Tibet) este prea pietros sau greu

de săpat, sau unde există puţini copaci pentru a fi ars. Întrucât unele religii locale budiste, ca în

cazul Tibetului, cred că trupul după moarte este doar o cochilie goală, există şi alte modalităţi

mai practice decât înmormântarea de eliminare a unui organism, cum ar fi să fie lăsat animalelor

de pradă să îl sfâşie.
ESEU 7

Prioritați în asistarea psihologică a persoanelor muribunde și a celor care au suferit

pierderea prin deces a persoanelor apropiate

Davenport (2002) îi citează pe Stroebe și colab. (2001) şi ne oferă o înțelegere a suferinței

cauzate de pierderea unei persoane, sugerându-ne că doliul oscilează între două procese – unul

orientat spre pierdere iar al doilea, orientat spre reconfigurarea vieţii persoanei care trăiește

pierderea.

Suferința pierderii implică un echilibru între concentrarea asupra pierderii unui apropiat și între

reconfigurarea vieții persoanei rămase în viață, astfel încât aceasta să își poată propune noi

obiective și un sens al existenței. Ambele procese sunt necesare. A încerca să ne distragem

atenția de la consecințele decesului unei persoane apropiate, este un sfat la fel de prost precum a

ne lăsa măcinat de gânduri despre cum ne-a afectat pierderea. Nu este un proces linear, ci

provocarea este să alternezi în mod adecvat cele două procese. În plus, această abordare susține

că nevoia emoțională de a ne descărca emoțional poate fi exagerată, fiind valabilă mai mult

pentru femei decât pentru bărbați, realizându-se pentru a reduce suferința.

Concentrarea pe pierderea unei persoane dragi poate implica emoții atât pozitive cât și negative,

adesea trecându-se rapid de la o emoție la alta. Spre exemplu, discuția despre suferința cuiva

asupra morții unei persoane apropiate, poate duce la un focus pozitiv atunci când se vorbește

despre calitățile deosebite ale acesteia și se spun povești despre ea sau el.

O mare parte din ceea ce implică doliul constă în încercarea de a găsi un sens al întâmplării – a

încerca să găsești și o parte pozitivă în tot ce s-a întâmplat. Când se realizează acest lucru,

sentimentele negative profunde despre pierdere tind să se diminueze.

ESEU 8

O altă parte a procesului este stabilirea unei identități despre sine care include și relația cu

persoana care a decedat, dar nu este limitat de aceasta. În mod ideal, acesta este un proces

proactiv (spre deosebire de a ne simți ca victimă a sorții) și, din această cauză poate duce la

evoluție din punct de vedere afectiv și spiritual.

Nu există o modalitate corectă de a se trăi pierderea cuiva, și nici o anumită strategie de a pune

capăt suferinței. Durerea este atât dinamică, cât și fluctuantă și se schimbă în timp.

Davenport (2002) evidențiază că unii cercetători au remarcat faptul că multe persoane care au

suferit pierderea unei persoane apropiate au susținut ulterior că unul dintre lucrurile pozitive ca

urmare a suferinței, a constat în evoluția personală.

Ritualuri și obiceiuri la decesul unei persoane

În tot acest tablou considerăm necesar să menționăm și ritualurile înmormântării care au scopul

de a ajuta membrii familei și prietenii să își ia rămas bun de la persoana apropiată. La români,

dintre aceste ritualuri fac parte și pomenile, ocazii menite să ofere un proces gradual al pierderii

pe care l-am descris mai sus.

În mod tradițional, acestea obiceiurile au inclus procesul de înmormântare – obiceiul de a

îngropa mortul, sau incinerarea lui, și modalitățile de a răspândi vestea morții unei persoane.

Dacă majoritatea oamenilor publicau anunțuri de deces și comemorare în ziarele print, la rubrica

„Decese”, în ultimii ani acestea au fost înlocuite de anunţuri si postări pe canalele sociale. Nu

mai au forma inițială, ci oamenii își exprimă durerea într-o manieră din ce în ce mai amplă.
ESEU 9

Până în prezent nu s-a efectuat nicio cercetare pentru a se afla dacă aceste noi comportamente

sunt benefice pentru indivizi sau măsura în care profesioniștii din domeniul psihilologiei le

consideră utile față de abordările tradiționale ale doliului.

Există un timp pentru a plânge moartea unei persoane apropiate?

Falconer, Sachsenweger, Gibson și Norman, profesori la diferite universități americane, scriau în

2011 în „New Zealand Journal of Psychology” că nimeni nu poate spune de cât timp avem

nevoie pentru a ne trăi suferinţa pierderii. Însă, un lucru este cert, procesul de doliu necesită

timp, fiind un proces de adaptare la o viață fără persoana decedată, iar un astfel de proces este

gradual. Un singur obstacol poate să intervină în interiorul familiei ai cărei membri sunt dornici

să treacă peste durerea provocată de un deces, pentru a putea reveni la o rutină normală. Spre

exemplu, copiii pot spune uneori mamelor lor: „Haide, trebuie să treci peste asta și să îți trăiești

din nou viața. Tata nu ar fi vrut să suferi mereu”. Ei sunt cei care nu conștientizează că avem

nevoie de timp pentru a accepta pierderea pentru a ne adapta viaţa la pierdere și la toate

schimbările pe care aceasta le implică.

Tehnici care ajută în procesul doliului

scrierea unor scrisori persoanei decedate în care să ne exprimăm emoțiile față de persoana

decedată. De obicei sunt multe lucruri de spus. Worden (….) ne încurajează să scriem și o

scrisoare de rămas bun. Punând în scris ceea ce simțiți ajută să înțelegem mai bine ce s-a
ESEU 10

întâmplat și să integreze pierderea. De asemenea, este util să ținem un jurnal al doliului sau să

scriem poezii.

restructurarea cognitivă. Este un proces de durată pe care îl putem realiza împreună cu un

psiholog sau psihoterapeut, fiind necesar pentru că gândurile influențează sentimentele și

comportamentele noastre. Şi da, vom fi compleșiți de gânduri negative.

scrierea unei cărți de memorii împreună cu familia. Această carte poate include povești despre

evenimente de familie, fotografii, poezii sau desene realizate de membrii familiei. Acestea ajută

la evocarea persoanei decedate. De asemenea, îi ajută și pe copii să integreze pierderea.

Referindu-ne la doliu, menționăm o carte de referință în literatura de specialitate, de Iolanda

Mitrofan și Doru Buzducea (2 002), „Psihologia pierderii și terapia durerii”, apărută la editura

Sper.

În ceea ce privește practicile tradiţionale de doliu amintite, specialiştii au căzut de acord asupra

faptului că în timpul procesului de doliu, indivizii exprimă și procesează emoția în mai multe

moduri. Deși în maniera tradițională a perioadei doliului, practicile diferă de la o cultură la alta,

multe obiceiuri au în comun teme și intenții similare. În trecerea în revistă a acestor obiceiuri se

pare că multe practici pentru doliu au evoluat pentru a sprijini procesul de doliu. Amintim aici

câteva strategii recomandate:

Acceptarea realității pierderii

Reconfigurarea vieții din care nu va mai face parte persoana decedată

Reinventarea vieții și construirea unei „legături” cu persoana decedată.

ESEU 11

Există multe exemple din străinătate în care oamenii realizează activități de caritate în memoria

unor persoane sau fundații care desfășoară astfel de activități. De asemenea, mormântul și piatra

funerară ajută în mod tradiţional la procesul de comemorare fiind un loc fizic în care se crează o

nouă legătură fizică. Alte comemorări cum sunt pomenile care se organizează în cultura noastră,

în cea evreiască sau hindu, pot ajuta la crearea unor legături cu persoana dispărută. Se realizează

astfel un transfer al durerii într-o nouă legătură sau acțiune, lucru care poate diminua sentimentul

de neajutorare cu care se confruntă cei rămași în viaţă. După părerea lui Falconer și colab. (apud

Bright, 1996; Lundqvist, Nilstun, & Dykes, 2002; Milberg, Strang și Jakobsson, 2004),

sentimentul de neputință este unul dintre cele mai grele de suportat în doliu, iar de acesta depinde

un individ care trăiește un doliu complicat sau puțin complicat.

Donna Davenport (2002) îi mai aduce în prim plan pe Schaeffer & Moos (2001) care au subliniat

că ușurința obținerii unor „rezultate bune” în urma unei crize, depinde atât de condițiile de viață

ale unei persoane (de exemplu: situația sa financiară, sistemul de asistență socială, condițiile sale

de viață) și de resursele personale ale persoanei înainte de criză (de exemplu: încrederea în sine,

rezistența sa, capacitatea sa de a face față problemelor vieții). În plus, aspectele crizei pot mări

dificultatea de a face față, în special gravitatea problemei, momentul în care se întâmplă criza,

contextul și rapiditatea cu care se produce, și dacă avem sau nu vreun control asupra ei.

În ceea ce privește pierderea unui părinte la jumătatea vieții, se poate spune că, cu cât o persoană

are o situție financiară mai bună și relații de susținere mai puternice, cu atât aceasta va traversa

mai ușor pierderea, mai ales dacă era de așteptat să se întâmple. În acest caz, suferința cauzată de

pierdere nu va avea un impact foarte puternic, iar perioada doliului va fi traversată mai bine.
ESEU 12

Pentru a putea trece peste pierderi e nevoie de reziliență, un subiect asupra căruia voi scrie în

curând. Citez aici doar definiția ei dată de Christina Berndt (2015) care scria că este „capacitatea

de a intra în relații personale și de a obține sprijinul persoanelor sau instituțiilor în folosul

propriului EU – aspecte pentru care unii oameni nu trebuie să facă nimic „special”.

Autoanaliză – care este experiența ta cu fenomenul morții (doar dacă sunt aspecte

pe care le poți împărtăși), dacă în acest moment simți că ai putea să asiști persoane

muribunde sau care au suferit pierderi prin deces

[Include a period at the end of a run-in heading. Note that you can include consecutive

paragraphs with their own headings, where appropriate.]

ESEU 13

References

Last Name, F. M. (Year). Article Title. Journal Title, Pages From - To.

Last Name, F. M. (Year). Book Title. City Name: Publisher Name.