Educaţia estetică

Educaţia şi arta se află intr-o relaţie esenţială, de reciprocitate intuitivă: ele se

înscriu într-un registru comun al posibilităţilor de analiză şi de interpretare atât educaţia
cât şi arta pot fi privite ca proces, act şi produs. Cele mai importante ipostaze ale
raportului arta-educaţie sunt: educaţia a fost şi este o artă, arta este o sursă a cunoaşterii
didactice , arta are prin conţinutul şi finalitatea ei valoare educativă.
Omul, ca fiinţă raţională şi sensibilă, este înzestrat nu doar cu cele cinci modalităţi
tradiţionale plus raţiune, ci şi cu simţ moral, simţ estetic şi credinţă. În mod normal, ne
naştem cu simţ estetic aşa cum ne naştem cu văz sau cu auz. Este ceea ce numim bunul
simţ, în a cărui sferă se contopesc elemente intelectuale, morale, estetice şi religioase
care, fără a putea putea determina cu precizie, este în parte înnăscut, în parte, rod al
educaţiei şi al experienţei.
Existenţa noastră cotidiană este impregnată de estetic; omul modern şi omul
contemporan, cu toată graba şi cu tot pragmatismul care li se atribuie găsesc răgazul să
guste frumosul şi mai mult , caută emoţia şi plăcerea estetică în cele mai diverse locuri,
adesea fără o legatură evidentă cu arta. Astfel aşa-numita criză estetică este mai degrabă
o criză de receptare, de percepere a înţelesurilor noi şi a formelor concrete actuale de
manifestare a esteticului. De aceea educaţia şcolară trebuie să îşi asume o mare
responsabilitate în dezvoltarea receptivităţii estetice, în formarea personalităţii estetice.
Sfera esteticului este mai cuprinzătoare decât cea a artei, iar educaţia estetică nu se
reduce la educaţia artistică. Frumosul, valoarea estetică centrală, nu e doar artistic, ci şi
natural sau sociocomportamental -vizează relaţiile dintre oameni. Fiinţa noastră estetică
se manifestă în raport cu toate aceste trei dimensiuni ale frumosului. N.Hartmann
identifică două sensuri ale frumosului -un sens restrâns, care delimitează frumosul de
sublim, graţios, comic şi un sens mai larg care permite integrarea tuturor categoriilor
estetice în sfera conceptuală a frumosului, cu condiţia de a considera aceste categorii doar
prin dimensiunea lor estetică şi de a ignora înţelesurile lor extraestetice.
 Pentru R. Hubert, esteticul şi educaţia estetică au un sens foarte larg. Înţeleasă ca
educaţie a afectivităţii, educaţia estetică este disciplina educativă prin care atingem
formele sintezei totale a conştiinţei. Sinteza totală este aptitudinea de a percepe
frumuseţea obiectelor, aptitudinea de a resimţi dragostea faţă de subiect, aptitudinea
pietăţii în raport cu totalitatea existenţei de aici cele trei forme ale educaţiei estetice
educaţia artistică, educaţia filetică) a sentimentului de dragoste şi educaţia religioasă.
Educaţia estetică şi kitsch-ul
Cuvântul îşi are originea în termenii germani kitschen -a face treabă de mântuială şi
cerkitschen -a degrada, a poci kitsch-ul presupune, deci, lipsă de originalitate, de
autenticitate, imitaţie, lipsă de stil. A.Moles situează apariţia fenomenului în contextul
dezvoltării civilizaţiei de consum şi al democratizării artei. În acest context s-a vorbit
despre agonia şi chiar despre moartea culturii. Kitsch-ul este după părerea lui Moles
„ latura de prost gust a bunului gust, un amestec de categorii, bucuria de a trăi şi refuzul
efortului, toate amestecate în oala antiartei’. Autorul identifică şi o funcţie pedagogică a
kitsch-ului pe care o exprimă astfel: „ Ca să ajungi la bunul gust, cea mai simplă cale este
să treci prin prostul gust, printr-un proces de epurări succesive, adică prin urcarea unei
piramide a calităţii”.
Obiective ale educaţiei estetice
Dimensiunea formativă a esteticului depăşeşte sfera strict estetică şi se prelungeşte
în comportamente socio-culturale şi profesionale. R. Hubert consideră că emoţia artistică,
deşi este o trăire interioară, este una dintre modalităţile cele mai eficiente ale socializării,
deoarece face posibilă comunicarea cu un „altul” total necunoscut. Educaţia estetică
poate contribui la integrarea socială a elevilor şi mai mult dezvoltă conştiinţa existenţei
unui patrimoniu cultural comun, a unei identităţi culturale comune.
Educaţia estetică trebuie să ţină seama de nivelul aptitudinal al elevilor, din
perspectiva acestui criteriu, identificăm două categorii de obiective:
1.care vizează formarea capacităţii de a percepe şi de a aprecia valorile estetice.
Această categorie vizează în special două ipostaze ale raportării fiinţei umane la valoarea
estetică calitatea de consumator de frumos şi calitatea de interpret, evaluator, critic .
2. care vizează dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice, deci ipostaza de
creator de frumos.
 În prima categorie ,includem identificarea şi cultivarea simţului estetic sau a
înclinaţiei naturale pentru frumos, formarea gustului estetic, a capacităţii de a surprinde
spontan frumosul, de a reacţiona spontan, printr-un sentiment de satisfacţie, faţă de
obiectul estetic, formarea judecăţii estetice sau a capacităţii de a delibera şi ierarhiza într-
un câmp valoric, pe baza unor criterii, obiectele estetice, formarea atitudinii estetice, ca
trăsătură de personalitate, ca modalitate de raportare a individului la lume.
A doua categorie de obiective vizează copiii cu aptitudii deosebite în diverse domenii
ale esteticului. În cazul acestor copii, şcoală îşi propune: identificarea şi cultivarea
aptitudinilor estetice, formarea deprinderilor şi abilităţilor cerute de specificul creaţiei în
diverse domenii ale artei, însuşirea tehnicilor de exprimare artistică, precum şi cultivarea
stilului individual , al originalităţii.
Metode şi forme de realizare a educaţiei estetice
Cele mai importante metode de realizare a educaţiei estetice sunt exerciţiul,
explicaţia şi demonstraţia. Exerciţiul poate să îmbrace mai multe forme: exerciţii de
exersare a unor capacităţi perceptive (ascultare, discriminare a formelor şi culorilor,
exerciţii de traducere reciprocă a limbajelor artistice )de exemplu de trecere de la
limbajul muzical la cel literar sau plastic, printr-o ”povestire” sau „vizualizare” a fluxului
sonor( sau exerciţii tehnice) repetarea la instrumente, exersări cromatice, mişcări
coregrafice). Explicaţia intervine ca moment introductiv în achiziţionarea de cunoştinţe
teoretice sau în dobândirea de deprinderi artistice specifice. Demonstraţia stă mai mult
la îndemâna cadrului didactic specializat într-un domeniu al artei.
Printre modalităţile de realizare a educaţiei estetice putem releva educaţia literară,
muzicală, plastică, coregrafică, cinematografică etc,. şi pot fi realizate atât în cadre de
educaţie formală cât şi nonformală sau informală. Ca forme de realizare în şcoală a
acestui tip de educaţie, reţinem lecţiile la toate disciplinele de profil (literatură, muzică,
desen) precum şi prin exploatarea valenţelor emoţional-estetice ale tuturor lecţiilor
precedate la celelalte discipline şcolare. La aceste forme putem adăuga muzeele şi
expoziţiile, vizionarea organizată de spectacole, cercurile artistice, excursiile tematice,
concursurile artistice , discuţiile cu artiştii etc. Experienţa estetică a elevului nu se
acumulează numai în şcoală. Mediul informal abundă în stimuli estetici care, integraţi de
către profesori în cadrul lecţiilor, se pot constitui într-o bază de susţinere şi de realizare a
educaţiei estetice. Chiar dacă nu există o coordonare sau un acord axiologic între ceea ce
se desfăşoară în şcoală şi ceea ce se întâmplă în afara ei, profesorul rămâne -în
continuare- factorul modelator principal, care va integra experienţele întâmplătoare şi
variate ale elevilor, corelându-le şi semnificându-le împreună cu ei, în acord cu
standardele axilogice autentice.
Omul se desfăşoară nu numai în conformitate cu mobiluri interlectiv-practice, ci şi în
concordanţă cu legile frumosului, ale armoniei şi coerenţei din natură, societate şi opera
de artă. Într-un anumit sens, existenţa umană poate deveni „operă de artă” în măsura în
care omul îşi ia drept model idealitatea constitutivă a artisticului şi exemplaritatea
câmpului valoric, care tind să se insinueze în conduitele lui cele mai fireşti. Viaţa
cotidiană stă, într-o mare măsură, sub zodia esteticului. Începând cu operele de artă,
trecând prin design-ul vestimentar sau cel al bunurilor de consum, arhitectura sau spaţiul
ambiental, apoi participarea la ceremoniile cele mai diverse sau ,pur şi simplu, o parte din
activităţile noastre diurne, toate din aceste mutaţii impun o pregătire mai atentă a
publicului pentru întâmpinarea , selectarea şi încorporarea valorilor artistice.
Exista o criza a valorilor in societatea contemporana?Cum explicati ideea artei
contemporane?
Si in arta, ca si in celelate stiinte, modelul clasic , traditional fara a-si pierde grandoarea
si valoarea exemplara nu-si poate asuma autoritatea absoluta si nu mai poate exprima tot
ceea ce omul de astazi gandeste, simte, voieste. Si in arte se produc inversiuni
coperniciene. Atribuind prioritatea artei in raport cu viata, scriitorul O.Wilde apara ideea
autonomiei esteticului, aratand ca nu arta imita natura , viata ci invers viata imita arta
destinul nostru fiind marcat de intalnirile cu arta (implinim destinul personajelor care trec
din literatura, film in viata , ne contaminam de idei si pasiuni care nu ne mai parasesc
toata viata; nu sufletul se orienteaza dupa natura ci natura dupa suflet. Arta, spune Wilde
este realitatea suprema, iar viata nu-i decat un simplu mod al fictiunii.