DEZVOLTAREA GUSTULUI Ce inseamna

educatia estetica?
ESTETIC - DESPRE Dezvoltarea capacitatii
copilului de a recepta,

KITSCH
evalua, trai si crea valorile frumosului.
In aceasta lume in care kitsch-ul este atat de des intalnit, o astfel de educatie este chiar foarte
necesara. Din pacate in zilele noastre, sintagma “generatia supermarket” a devenit dintr-o gluma, o
ingrijoratoare realitate. Mult si ieftin, cam asta pare sa fie “motto-ul” din ce in ce mai multor oameni.
Cantitatea poate sa dauneze calitatii si in cazul contactului cu arta daca nu exista o educatie estetica
facuta corect si temeinic.
Asa cum exista analfabetism scolar, asa putem vorbi si de un “analfabetism estetic”, acea
insensibilitate fata de frumos, fata de valoare.
In functie de idealul estetic al epocii, se formeaza gustul estetic, ceea ce numim “bunul gust”,
care, desi are caracter spontan si subiectiv, iar “de gustibus non disputandum”, este totusi rezultatul
educatiei si al climatului cultural in care traieste omul. Tot educatia estetica se mai ocupa si de
sentimentele estetice si de convingerile estetice, acele mobiluri interne ce orienteaza preocuparea
omului pentru introducerea frumosului in modul sau de viata. Judecata estetica, de asemenea este un
alt obiectiv al educatiei estetice, si consta in aprecierea mesajelor estetice pe baza unor criterii de
evaluare, adica, este un rezultat al interactiunii dintre cultura estetica a persoanei si experienta sa
estetica. In cadrul judecatii, putem vorbi de subiectivism (imposibilitatea emiterii unor criterii
generale de apreciere) si obiectivism (existenta unor criterii general valabile, negand in acelasi timp
participarea subiectiva a celui ce face apreciarea). Subiectivismul si obiectivismul, desi pot denatura,
daca sunt exagerate, totusi coexista ca principii in judecata estetica. Si nu in ultimul rand, educatia
estetica are ca obiectiv si simtul de creatie estetica, mai precis capacitatea si abilitatea de a imagina si
crea frumosul. Tinerii au un potential creativ deosebit, asa incat, aceste calitati pot fi educate,
dezvoltate si valorificate.
Educatia estetica trebuie facuta urmand anumite principii: se folosesc doar valori autentice
(pentru a invata corect un copil ce este valoarea, nu poate fi folosit un kitsch); receptarea valorilor
estetice este creatoare, activa (copilul trebuie invatat sa interpreteze personal mesajul artistic, sa fie
activ, deschis in receptarea artei); unitatea dintre forma si continut (forma si fond) si intelegerea si
situarea contextuala a fenomenului artistic (interdependenta dintre opera, autor, creator si conditiile
social-istorice in care opera este creata)

1
O educatie estetica poate apropia copilul de arta, de frumos, in cazul in care este facuta tinand cont
de etapele de dezvoltare a respectivului copil.
1. Esteticul - dimensiune existentiala a omului
Educaţia estetică în şcoală, realizată prin intermediul disciplinelor artistice, în special al
literaturii, constituie un mod de transmitere, de comunicare către elev a dimensiunilor frumosului,
încorporat în imagini artistice.
În procesul învăţării literaturii, gândirea literar-artistică îmbină atât o dimensiune cognitivă,
cât şi una afectiv-motivaţională, prin intermediul cărora elevul îşi formează o anumită imagine
despre modul în care se poate obţine, în mod creator, plasticul şi figurativul.
Prin intermediul operelor literare, elevul parcurge etapele unui proces creator în sensul că el
devine subiect care simte, se emoţionează, dar totodată conştientizează că participă indirect la acest
act de creaţie, devenind co-autor.
Imaginea sau cunoştinţa are caracter operaţional, în sensul că asigură subiectului posibilitatea
să pătrundă în interiorul procesului de creaţie literar-artistică, mai precis îl ajută să treacă de la
cuvânt la imagine, vizualizând mintal obiectul materializat în expresia artistică.Fără artă, în special
fără limbajul ei specific, existenţa umană, ca unitate în diversitate, este de neconceput.
. -creează premise favorabile formării personalităţii elevilor, datorită valorilor estetice care se
formează atât în activităţile din clasă, cât şi în afara ei şi care se obiectivează în comportamentul
manifestat de receptorul educaţional;
2. Dimensiunea estetică a existenţei umane.
Personalitatea umană nu se poate împlini fără dimensiunea estetică a educaţiei, având în
vedere că frumosul există pretutindeni, iar omul crează bunurile, reunind utilul cu plăcutul.
Modalitatea prin care se realizează relaţia dintre om şi realitate o constituie arta, altfel spus,
prin intermediul imaginii artistice se înfăptuieşte sinteza dintre individual şi general, dintre subiectiv
şi obiectiv.
Mesajul artistic, prezent în opera de artă pune în evidenţă valenţele formative ale acesteia,
dar şi cele mai profunde laturi ale personalităţii umane, oferind în schimb posibilitatea formării
convingerilor şi acceptarea unor adevăruri.
Daca s-a vorbit si se mai vorbeste înca de un analfabetism scolar, trebuie luat în seama, si un alt
tip de analfabetism, mai subtil si ascuns, dar mult mai periculos - si anume, "analfabetismul estetic",
adica incapacitatea de a sesiza si vibra în fata frumosului, insensibilitatea fata de inefabilul artei.
Imunitatea afectivitatii fata de zone întinse ale existentei are consecinte pagubitoare atât pentru
indivizi (indiferent de gradul lor de instructie), cât si pentru societati (indiferent ca sunt dezvoltate
sau subdezvoltate economic).
2
 Daca exista o criza în arta, ea nu tine de creatia artistica, ci, mai degraba, de receptivitatea
noastra fata de acest fenomen. Invocata "criza a artei" este, de fapt, o criza de comunicare, ocriza a
sensibilitatii care nu se adapteaza noilor modalitati expresive. De aceea, e nevoie de o reconstructie
permanenta a sensibilitatii noastre receptive. Sa nu ne asteptam din partea artistilor la concesii facute
preferintelor si gustului "marelui" public. Adevarata arta evolueaza prin elita creatoare care sparge
canoane si forteaza gustul încetatenit. Capodopera nu se adreseaza unui public existent, ci si-1
creeaza! Încât, unul dintre scopurile (utopice?) ale educatiei estetice ar putea fi formarea publicului
pentru acceptarea operelor posibile, pentru a-1 face sa fie, daca se poate, cu un "pas" înainte fata de
experientele estetice viitoare.
Stimularea spiritului copiilor prin intermediul artelor constituie o obligatie. Artele reprezinta o
componenta indispensabila a unei pedagogii interactive, care valorizeaza dispozitiile si creativitatea
elevilor. Nu numai emisfera stânga se cere a fi antrenata, ci si cea dreapta, care vizeaza afectivitatea,
spontaneitatea creativa. "Exista deci între ceea ce este artistic si ceea ce este cerebral o complicitate
ale carei efecte pot fi considerabile" (Racle, 1983, p. 149).
Valentele emotional-estetice pot fi potentate nu numai prin intermediul disciplinelor de profil, ci
prin toate activitatile instructiv-educative, fapt ce reclama pregatirea tuturor educatorilor în directia
formarii propriei sensibilitati, dar si pentru formarea sensibilitatii elevilor, în vederea receptarii
semnificatiilor estetice.
Desigur ca învatamântul permite si o specializare a anumitor cadre didactice pentru realizarea
educatiei estetice (profesorii de muzica, desen, literatura etc.). Cum însa toti educatorii vin în contact
cu elevii în numeroase circumstante, cum toate activitatile decanteaza sau presupun si "momente"
estetice, cum cadrele didactice fac o educatie estetica cel putin implicit, indirect (prin felul cum
vorbesc, cum se îmbraca si cum amenajeaza ambientul clasei), este necesar ca acestia sa fie educati
estetic si sa stapâneasca metodica realizarii acestei laturi a formarii.
Sa facem aici precizarea ca educatia estetica nu trebuie confundata cu educatia artistica. Din
punctul de vedere al continutului, educatia estetica are o sfera mai larga, incluzând frumosul din
natura, societate si arta; educatia artistica vizeaza doar frumosul din opera de arta. Din punctul de
vedere al finalitatilor, educatia estetica îsi propune formarea receptivitatii si creativitatii estetice, pe
când educatia artistica are în vedere dezvoltarea si cultivarea capacitatilor creative în registrele
metodice, specifice fiecarei arte. Din punctul de vedere al formelor de realizare, educatia estetica se
desfasoara, cu preponderenta, sub forma unor activitati teoretico-informative, pe când educatia
artistica se deruleaza mai mult pe un traiect practic-aplicativ. Pâna la un anumit punct, educatia
artistica este recomandata tuturor elevilor. Dar ea va fi acordata, de catre cadre didactice specializate,

3
doar acelor elevi care au probat o competenta creativa în ramura unei arte, cu alte cuvinte, ea se
dovedeste a fi necesara mai mult viitorilor artisti.
3. Obiectivele educatiei estetice
Literatura de specialitate propune doua grupe de obiective urmarite de educatia estetica :
a. obiective privind formarea capacitatii de a percepe, a însusi si a folosi adecvat valorile estetice;
b. obiective privind dezvoltarea capacitatii de a crea valori estetice.
În prima grupa sunt incluse obiectivele referitoare la valorificarea din perspectiva teoretica si
practica a valorilor estetice si ele se înscriu într-o ierarhie de componente în conformitate cu
planurile comportamentale adiacente. Astfel, un prim moment în dezvoltarea receptivitatii estetice îl
reprezinta formarea senzorialitatii estetice adecvate limbajului artistic ce urmeaza a fi asimilat, adica
ascutirea acelor simturi prin intermediul carora vor fi sesizate conformatiile cromatice, acustice,
gestuale etc. etalate de opera de arta. Urmeaza apoi (nu numaidecât într-o ordine genetica) un set de
exigente orientate spre stimularea emotiilor estetice, a acelor raspunsuri afective, ce-si au sorgintea în
structurile de profunzime ale personalitatii umane si care favorizeaza receptarea.
Alimentarea sentimentelor estetice cu tensiunile si opozitiile complexe (placere-neplacere, personal-
impersonal, interesat- dezinteresat, realizat- nerealizat, prezenta-absenta, original-originar
Formarea gustului estetic reprezinta o sarcina prioritara. Acesta se refera la capacitatea de a reactiona
spontan, printr-un sentiment de satisfactie sau insatisfactie fata de obiectul estetic. Nu trebuie uitata
nici judecata estetica, acel act de deliberare si de ierarhizare a obiectelor estetice într-un câmp
axiologic, pe baza unor criterii. Formarea unui crez ideatic, stabil, ce caracterizeaza o personalitate
iubitoare de frumos autentic, va marca realizarea unorconvingeri estetice. Toate aceste componente
premerg, dar sunt si consecinte ale idealuluiestetic, ale acelui coxnplex ideatic general spre care se
tinde si care fiinteaza la un moment dat (la nivel individual sau grupal), orientând si influentând
întreaga experienta estetica.
Receptivitatea estetica trebuie sa fie îndreptata si spre noile valori artistice, care îsi fac aparitia,
impunându-se prin conditiile lor sinestezice de afectare a senzorialitatii. Caracterul tot mai sincretic
al unor arte (de exemplu, unele genuri si stiluri ale muzicii tinere, ce înglobeaza nonverbalul,
gestualitatea, vestimentatia, muzicalul, comportamentul), largirea evidenta a sferei artisticului
reclama o re-învatare a senzorialitatii (în masura posibilului, caci si aici sunt niste praguri!), în acord
cu o parte a noilor stimuli culturali. Dezvoltarea unui stil estetic de viata, precum si crearea unui
spatiu intim, a unui microclimat, purificator si compensator pot constitui obiective actuale sugerate
de tehnologismul invadator si secatuitor, caruia trebuie sa-i contrapunem ceva si sa-i raspundem
adecvat.

4
 Cea de-a doua grupa de obiective vizeaza dezvoltarea creativitatii estetice, care poate îmbraca
atât un caracter general, cât si unul particular. Desigur ca de dorit ar fi ca toti oamenii sa fie si
creativi în plan estetic, iar, pâna la un punct, asa stau lucrurile. Unii autori încearca sa ridice sintagma
de "creativitate estetica" la demnitatea de categorie teoretica distincta, atotcuprinzatoare. Fiecare
individ îsi creeaza un ambient axiologic format, daca nu din obiecte confectionate de noi însine, cel
pulin din asamblari, conexari de obiecte gata-facute, într-o conceptie inedita. Fiecare om ajunge la un
comportament estetic individual si propriu. O anumita uzanta a unui obiect, un anumit stil de viata,
particular si inconfundabil, tradeaza creativitate a noastra funciara, aceasta descoperire (inventare?)
pe cont propriu a frumusetii lumii întregi de catre noi toti.

DESPRE KITSCH
”Kitschul este artă fără sistem imunitar.”
Kitsch, cuvânt german intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni internationali ai
esteticii si utilizat pentru a desemna arta de prost gust, pseudoarta, ca si prostul gust în general.
Kitsch-ul semnifica arta-surogat, precum si toate acele produse artistice concepute în spiritul
exploatarii doar a unuia sau unora dintre grupurile de stimuli ce intra in compunerea artei: stimuli de
ordin biologic (indeosebi cei erotici, de ordin etic (sentimentalismul, de ordin magic ori ludic.
Kitsch-ul se refera, prin urmare, la un univers lipsit de profunzime si de semnificatii social umane
superioare. Datorita alterarii gustului estetic în conditiile industrializarii, serializarii si comercializarii
productiei de arta sau a celei artizanale, apare si un public kitsch cu gusturi estetice kitsch, predispus
a fi receptiv la vulgaritate, la gregar sau melodramatic.

(Dictionarul de estetica generala, 1972)

PRINCIPIILE KITSCHULUI

1) Principiul inadecvarii: Ideea de inadecvare a fost adusa în discutie de catre Engelhardt, care a
remarcat ca în orice aspect sau în orice obiect exista o deviere, o distantare permanenta fata de scopul
sau nominal, fata de functia pe care trebuie s-o îndeplineasca - fie ca e vorba de un produs, fie de un
tirbuson - si o distantare fata de realism - daca e vorba de orice fel de expresie artistica. Kitsch-ul
tinteste întotdeauna putin alaturi, înlocuieste ceea ce este pur cu ceva impur, chiar atunci cînd descrie
puritatea. Supradimensionare sau subdimensionare a obiectului: un cap de politician pe dopurile
pentru sticle, aurirea ultimilor metri ai unei cai ferate la terminarea construirii ei, capul lui Isus,
format Afnor A 7, ca semn pentru cartea de rugaciuni ete. Întotdeauna obiectul este în acelasi timp

5
si bine si prostconceput: "bine", la nivelul unei realizari îngrijite si constiincios finisate, "rau", în
sensul ca partea de conceptie este foarte distorsionata.

2) Principiul cumularii: Am vorbit deja despre principiul cumularii în legatura cu tendinta

de îngramadire sau defrenezie, de "tot mai mult", care izvoraste în mod foarte evident din civilizatia
burgheza. Foarte putini maestri sînt total scutiti de tendinta aceasta, care consta în umplerea vidului
prin suprasolicitarea mijloacelor: sa ne gîndim la Richard Wagner care înghesuie poezia peste
muzica, teatrul peste poezie si baletul peste drama sau sa ne gîndim la prodigioasele volute aurite care
decoreaza paturile lui Ludovic de Bavaria. Acumularea religiei si a eroismului sau a erotismului si
exotismului produce revarsarea fîntînilor sensibilitatii noastre, chiar daca uneori sensibilitatea este
contrariata; apare o reactie de depasire, de înecare, care ne constrînge la perceperea globala a unui
sistem. Kitsch-ul nu ne lasa niciodata indiferenti, iar bunul gust nu este decît una dintre formele
prostului gust (Savignac), o forma careia nu poti sa-i reprosezi nimic.
Totusi, principiul acumularii, al freneziei nu caracterizeaza numai kitsch-ul; manierismul sau
rococoul contin si ele acest factor latent, facilitînd grefarea kitsch-ului mai degraba pe aceste tipuri de
arta, decît pe puritate clasica sau geometrica.

3) Principiul perceperii sinestezice: Principiul perceperii sinestezice se leaga de cel al acumularii,

este vorba deasaltarea a cît mai multe canale senzoriale, simultan sau prin juxtapunere. Arta
totala, visul permanent al epocii noastre, este amenintata in orice moment sa cada în kitsch ca
Tetralogia interpretata de un teatru de provincie. Faptul ca mobilizeaza si ochiul si urechea, simturile
de fundal (Schiller), reprezinta triumful operei si, deci, al operei comice. Multitudinea canalelor,
interferîndu-se fara reguli si fara masura în sistemele centrale de integrare nervoasa, apare ca un scop
în sine. Ceasurile cu clopotei, sticlele de lichior ornate cu paiete de aur si cu muzica, cartile
parfumate vadesc aceeasi mentalitate, ca si tortul miresii supra etajat, unde peste biscuiti se adauga
banane, zahar, ciocolata, plus toate culorile curcubeului, într-o opera caracterizata prin gigantism si
pretentii sculpturale, în genul turnului Babel sau al bisericilor de tara.

4) Principiul mediocritatii: Tragic, în kitsch, este principiul mediocritatii. Cu toata acumularea

aceasta de mijloace, cu tot acest enorm display de obiecte, kitsch-ul ramîne la mijlocul drumului în
privinta "noului"; spre deosebire de avangarda, el ramîne esentialmente o arta de mase, adica o arta
acceptabila pentru mase, care li se ofera sistematic. Tocmai prin mediocritate produsele kitch
dobândesc un autentic caracter de fals si, eventual, obtin un surîs condescendent din partea
consumatorului, care se crede superior lor, din moment ce le judeca.

6
 Mediocritatea este ceea ce le leaga, ceea ce le topeste într-un ansamblu de perversitati estetice,
funetionale, politice sau religioase. Mediocritate este si în disproportie, ca si în pastrarea liniei de
mijloc, ea sta la baza eterogenitatii kitsch-ului, usurînd consumatorilor actul de absorbtie si
raspîndirea lui în toate domeniile: am vazut ca exista si un kitsch al avangardei,
moda. Mediocritatea este nodul gordian al kitsch-ului, ale carui împletituri este practic imposibil sa
le descurci si orice fisura a mediocritatii, în sensul tendintei spre absolut, de orice tip, distruge
fenomenul, înlocuindu-l cu un fenomen din sfera frumosului sau al urîtului, concurente în egala
masura în ceea ce priveste efectul asupra sinceritatii, dupa cum bine a remarcat Lydia Krestovskys.

5) Principiul confortului: Ideea de a fi bine instalat, la distanta mica de obiectul vizat si de a nu

avea decît pretentii modeste, duce, în general, la o acceptare facila si la confort, la toata aceasta
gama de senzatii, de sentimente si de forme degradate, la culori lipsite de violenta si de
spontaneitate perceptiva, la acceptare totala.

Valorile kitsch
”Kitschul este inamicul imaginaţiei.”
În orice epoca axista, asadar, un impuls kitsch. Am aratat, pe scurt, care sunt componentele sale
fundamentale:
· securitate fata de evenimentele aleatorii ale lumii exterioare, care se prezinta ca o valoare ideala;
· afirmarea propriei indiuidualitati, evitarea tendintei de a pune sub semnul întrebarii modul de
viata si sistemul economic, ambele bazate pe acumulare creatoare si pe conservare, indiferent daca e
vorba de capital, de marfuri, de marile magazine sau de obiecte; sistem posesiv, ca valoare esentiala,
în care individul este ceea ce pare si pare într-un anume fel prin ceea ce poseda: marimea
apartamentului, înaltimea plafonului sau argintaria;
· ritualul unui anume mod de viata, ceaiul, organizarea servirii lui, regulile de primire, ziua "de
primire" a doamnei, toate aceste rituri transmise pîna în zilele noastre si însusite initial numai de
burghezie prin imitarea nobilimii, într-o prima perioada de raspîndire a lor în mase, stopate la zidul
despartitor dintre burghezie si muncitorime, care a ramas în afara.
De ce atrage kitsch-ul? Pentru că-i „frumos”. Străluceşte. E comercial, dar e accesibil. Ieftin. E duios
şi e sentimental. Cele mai răspândite producţii literare kitsch sunt textele cântate: lineare,
lacrimogene, triviale. Pe aceeaşi filieră sentimentală, pătrund în sufletele victimelor literare nuvelele
şi romanele duios-melodramatice, un substitut literar. Ecluzele fiind deschise, acestea-s urmate de
orice text care acoperă o temă la modă. Şi – să nu uit! – kitsch-ul e dulce şi drăgălaş, întotdeauna.
Chiar şi atunci când „reflectă” o dramă.

7
 Kitsch-ul e mecanicist şi schematic, artificial, clişeizat, lipsit de substanţă. El e strident,
pompos, pretenţios. Şi, în acelaşi timp, e un fenomen simplist/simplificat la maximum. Cum se
produce, de unde apare? Cel mai probabil, din încrederea unor artişti că „şi eu aş putea”. Dar sunt şi
autori care fac conştient aceste surogate. Kitsch-ul e mimetic, el copiază sau imită lucrările originale,
fără a pătrunde în structura interioară, în logica liniilor şi a proporţiilor. El imită opere de succes. Dar
acestea sunt, de regulă, producţii complexe, elaborate, lucrate cu talent şi migală. E simplu de
presupus ce fac imitatorii: ei observă ceea ce stă la suprafaţă. Şi tocmai de aceea opera mimetică e
superficială, e vulgară şi primitivă, extravagantă şi ţipătoare. Kitsch-ul nu are simţul măsurii. Autorul
operei-kitsch îngroaşă culorile. Face producţia să strălucească, poleind-o chiar şi atunci când factura
solicită culori mate ori temperate. Nu numai culorile sunt aprinse şi ţipătoare, ci şi melanjul este
inimaginabil. Se amestecă elemente imposibile, în context. O posibilă definiţie a kitsch-ului: surogat
creat din elemente incompatibile. A nu se confunda cu operele artistice… mai puţin inspirate!
Întocmit: Prof. Înv. Primar: JIBU CRISTINA