Relația Mentor –Discipol

prof. Sântimbrean Anca

Pentru a educa... trebuie mai

întâi şi fără încetare să te educi pe tine.
A. Berge

Mentorul este cel care trebuie să dea un nou sens verbului „ a educa”, ce este asociat, de cele
mai multe ori cu noţiunea de formare în scopul de „ fabricare a oamenilor conform unui model comun, unic” (
Albu, G.). Pentru mentor a educa înseamnă cunoaştere şi autocunoaştere, valorificare personală, precum şi
valorificarea fiecărui cursant pornind de la atributele acestuia, de la aptitudinile sale definitorii. Sarcina
mentorului este de a:
crea un mediu cât mai puţin anxios, încurajând o atmosferă de încredere, de securitate şi susţinere, să înţeleagă
cât de important este sentimentul de securitate, de susţinere pentru fiecare cursant
crea un mediu stimulant, care să facă apel la resursele, posibilităţile, capacităţile cursantului
crea un mediu care să respecte libertatea fiecăruia, în care cursantul să nu se simtă încorsetat, ajuntandu-l astfel
pe acesta să-şi afirme propria valoare, dar şi pe mentor să-l cunoască aşa cum este.
 Mentorul este un pilon pe care se sprijină sistemul educativ, de tăria lui depinzând rezistenţa, durabilitatea
ansamblului. Nu putem vorbi în termeni categorici în sensul că rolul său este în mod unic crucial, dar putem recunoaşte o
egalitate a factorilor fiecare putând influenţa sau declanşa o prăbuşire a sistemului, însă nu singular. Reacţia în lanţ duce
la o repartizare relativ egală a culpabilităţii sau din contra la âmpărţirea laurilor reuşitei cursanţilor. Mentorul, ca parte
componentă a şcolii- instituţie, familia ca microsistem şi sociatatea ca macrosistem îşi asumă de cele mai multe ori vina
sau meritul în proporţii variate. Cel mai important este efectul, modul în care totul se răsfrânge asupra cursantului elevului
determinând cristalizarea unei personalităţi puternice sau labile.
competenţa psiho-afectivă şi de comunicare, ce ţine mai mult de structura personalităţii, afectată sau nu, „întărită”
sau „compensată” prin educaţie (idem, p.116). Aici sunt cuprinse, în primul rând, trăsături ce ţin de ereditate, definind
personalitatea mentorului. Sunt profesori care au dobândit acest statut exclusiv prin prisma cunoştinţelor acumulate, a
abilităţilor intelectuale, neglijându-se calităţile ce ţin de structura de personalitate şi care sunt indispensabile pentru
această profesie. Se impune o selecţie riguroasă înainte de a se mai irosi generaţii.
•competenţa morală care se reflectă în conduita şi comportamentul mentorului şi omului, indiferent de contextul în care
se află, fiind el însuşi efectul valorilor promovate şi devenind astfel un model pentru toţi ceilalţi, educatorul având sarcina
de a controla conduita elevilor, precum şi propria sa conduită.
•competenţa managerială, cu rolul de a asigura eficienţa organizării şi conducerii activităţilor, proceselor, colectivelor
educative (Antonesei, L., 2002, p.117), având în vedere impactul puternic pe care-l are asupra climatului educativ şi
acesta, la rândul lui, asupra evoluţiei şcolare a cursantului şi a personalităţii sale.
 Responsabilizând la maxim mentorul, pornind de la finalităţile actelor sale atât pe termen
scurt, dar mai ales pe termen lung, i se trasează acestuia linii directoare traduse sub formă de
competenţe obligatoriu de operaţionalizat. Acestea sunt:
•competenţa culturală se referă la pregătirea de specialitate, însuşirea tuturor informaţiilor,
cunoştinţelor şi a mijloacelor de vehiculare a acestora, precum şi la însuşirea unei „culturi generale”
în care să poată fi integrată „cultura specifică domeniului specializat”. (Antonesei, L., 2002, p.116).
Există trei modele de mentori, respectiv:
•model centrat pe achiziţii, vizând formarea competenţelor, definite în termeni de cunoştinţe, abilităţi,
comportamente, performanţe;
•modelul axat pe dezvoltarea personalităţii viitorilor educatori, a dimensiunii lor socio - afective şi a
proceselor de maturizare intelectuală;
•modelul axat pe analiză, pe înţelegerea fiecărei situaţii pedagogice unice, pe dinamica raportului
teorie – practică educaţională / pedagogică.
•competenţa psihopedagogică prin care se evidenţiază capacitatea mentorului de a cunoaşte
personalitatea fiecărui cursant, de a-l înţelege şi a-şi adapta stilul, mijloacele, nevoilor, trebuinţelor,
aspiraţiilor acestuia. Această competenţă este exprimată prin următoarele capacităţi:
identificarea stilului de învăţare, a ritmului şi posibilităţilor fiecărui cursant;
depistarea cauzelor dificultăţilor pe care le întâmpină cursanţii;
dispunerea şi vehicularea mijloacelor de contracarare a acestora;
stimularea şi încurajarea cursanţilor prin:
- aprecieri verbale,
- antrenarea în activităţi în care pot fi valorificate posibilităţile
cursanţilor, resursele de care dispun,
- varietate la nivelul activităţilor;
•asigurarea unui climat educativ deschis, angajat;
•adoptarea sarcinilor educative în funcţie de capacitatea fiecăruia;
•evaluarea corectă a performanţelor cursanţilor;
Această tablă conturează atât modelul informativ , cât şi pe cel formativ completând
portretul ideal al mentorului. La nivel pragmatic, Srefanovic prezintă o extensie a acestor competenţe,
sub forma trăsăturilor ereditare şi dobândite care trebuie să alcătuiască portretul educatorului(1979,p. 226),
lista fiind deschisă şi adăugând cu această ocazie câteva aspecte, astfel:
exigenţă corespunzătoare;
control sistematic;
dreptate, obiectivitate, nepărtinire, imparţiabilitate;
prietenie, comunicativitate;
spirit democratic;
înţelegerea elevului, apreciere, toleranţă, omenie;
sinceritate, loialitate, corectitudine;
atitudine plină de tact, politeţe, amabilitate, atenţie;
sensibilitate, afecţiune, bunăvoinţă;
consecvenţă, principialitate;
răbdare, echilibru, autocontrol;
interes faţă de personalitatea cursantului;
cunoaşterea particularităţilor individuale ale cursanţilor;
atitudine diferenţiată;
adaptabilitate.
competenţa axiologică, capacitatea mentorului de a evalua în mod obiectiv noii stimuli culturali,
valorici, pe care să-i înglobeze în propriul sistem. Este o competenţă superioară deoarece presupune
valorificarea mai multor aspecte care ţin atât de personalitatea mentorului, cât şi de mediul educativ
şi social în care acesta este format. Se impune:
formarea în timp a unui sistem propriu de valori culturale care să devină reper în selecţia noilor
valori;
stabilirea criteriilor de selecţie, încercându-se diminuarea subiectivismului în sensul alegerii acelor
valori „ adevărate” care să contureze personalitatea şi nu în mod unic a acelor valori care ne plac.

gândire profundă care să elimine din start înclinaţia spre ceea ce este uşor de însuşit, spre acele
valori a căror punere în practică duce la beneficii imediate pe orice plan;
personalitate, privită ca instrument pentru însuşirea acelor valori care se modelează structurii
interioare, corespunde principiilor, modului de a gândi şi a acţiona. Acest lucru este vital dacă ne
referim la realitatea conform căreia cele mai bune valori, unice şi adevărate, sunt cele la care aderă
comunitatea, grupul din care facem parte. Nu se impune în acest caz o negare a acestor valori, ci o
mai bună triere, modelare, precum şi puterea de a ne promova propriile valori demonstrându-le
autenticitatea.
Această competenţă este importantă pentru mentorul privit ca model cultural,
dacă realizăm impactul uriaş pe care acesta îl are asupra cursanţilor. Aceştia din
urmă caută acest model. Sunt debusolaţi şi au nevoie de cineva care să-i
călăuzească. Structura lor este prea fragilă pentru a-şi putea forma un sistem
valoric. Nu înseamnă că el nu există, dar este prezent într-o formă rudimentară.
Raportând acest aspect la avalanşa de „valori” care-l asaltează pe cursant din
diverse surse, înţelegem importanţa existenţei unui model cultural în persoana
mentorului.
Acest lucru nu este înţeles de cele mai multe ori chiar de profesori,
care neglijează acest apect. Pentru cei mai mulţi a fi model cultural se rezumă
la transmiterea propriului sistem valoric, o îndoctrinare a cărei reuşită este
asigurată tocmai de nevoia elevului de a crede în ceva. Ideal ar fi ca pe lângă „
prezentarea” propriului sistem să fie descrise şi modalităţile prin care acesta a
fost format, modul în care ne defineşte, oferindu-se cursantului posibilitatea
de a pune bazele propriului sistem valoric, el reţinând, în primul rând,
mecanismele care duc la formarea acestuia. În măsura în care valorile
mentorului se modelează personalităţii cursantului ele pot fi însuşite
impunându-se trecerea lor prin filtrul propriu pentru redefinire.
Competenţa axiologică trebuie însuşită şi valorificată cu scopul de a-l pregăti pe
cursant să facă faţă diverselor tentative de implementare a unor valori străine
lui care vor exista pe tot parcursul vieţii. Pornind de la sistemul propriu care-l
caracterizează şi raportându-se la modelul cultural reprezentat de mentor,
cursantul trebuie să fie capabil să selecteze acele valori care se modelează
personalităţii sale, a căror autenticitateeste dovedită, pe baza acestora având
posibilitatea să-şi contureze treptat propriul sistem valoric şi să nu-şi înşusească
în mod pasiv un sistem străin, fie el chiar transmis de un „ model cultural”
recunoscut datorită rolului şi statutului pe care îl are.
competenţa interculturală, capacitatea mentorului de a relaţiona cu persoane
aparţinând altor culturi, de a accepta valorile acestora chiar şi în lipsa unei
implicări, trăiri personale. Se impune prezentarea unei liste prioritare de
trăsături pentru a putea fi formată şi pusă în practică această competenţă:
flexibilitate;
adaptabilitate crescută;
deschidere;
spirit democratic;
empatie;
capacitate de relaţionare, etc.
Pentru a vorbi de model cultural doar în măsura în care-l putem asocia cu realizarea unei educaţii interculturale. Această
competenţă este necesară mai ales astăzi când la nivelul şcolilor este prezent un adevărat mozaic cultural. Când spunem
educaţie punem în mod conştient sau nu semnul egalitpţii cu populaţia majoritară. De acest lucru se asigură şi conţinuturile
şcolare astfel această egalitate capătă un caracter formal.
S-a încercat realizarea unei diferenţieri prin raportare la minoritatea maghiară, dar nu în spiritul educaţiei
interculturale. Elevii maghiari asimilează propriile valori culturale, ignorându-le pe cele ce ţin de cultura românească, elevii
români cunosc doar valorile propriei culturi fără a avea acces în mediul instituţional la valorile ce caracterizează alte culturi.
Mentorul trebuie să fie un broker cultural, un mediator între diverse sisteme culturale. Mentorul,cursantul,
întregul sistem de învăţământ trebuie să distingă între însuşirea valorilor altei culturi şi cunoaşterea acestora. A cunoaşte
valorile caracteristice unei alte culturi nu înseamnă în mod automat şi alteritatea culturală, o „murdărire” sau o neglijare a
propriilor culturi. Presupune în primul rând o înţelegere a celui care trăieşte lângă tine şi pe care-l etichetezi drept străin, dar
şi o reevaluare a propriilor valori nu în sensul eliminării lor din sistem, ci pentru consolidarea unora şi modificarea radicală a
altora, acolo unde situaţia o impune. Având o bază comparativă putem evidenţia o serie de valori care capătă o mai mare
profunzime, iar înţelegerea valorilor celui de lângă noi ne determină să dăm o nouă nuanţare definirii propriilor valori. Se
renunţă, sau cel puţin se încearcă, la apelativul „cel mai bun” , astfel stabilirea unei ierarhii este necesară doar la nivelul
forului interior şi nu pentru a compara culturi diferite. O valoare este cel puţin la un moment dat mai importantă decât o
alta care caracterizează persoana, dar trebuie renunţat la ideea potrivit căreia valorile unei culturi sunt superioare celor
aparţinând altor culturi. În măsura în care profesorul reuşeşte să transmită elevilor acest lucru, dându-se pe el drept
exemplu, putem vorbi de el ca de un model cultural.
Mentorul trebuie să ofere patru tipuri de sprijin:
sprijin informaţional- mentorul trebuie să se constituie într-o resursă informaţională
pentru cursanţii săi, în sensul că trebuie să ofere cele mai noi cunoştinţe, să le facă
accesibile, să caute latura acţională a acestora
sprijin instrumental- mentorul are sarcina de a cristaliza la cursanţi deprinderea de a
învăţa, de a selecta un material, de a discerne asupra unei informaţii folosindu-se de
dimensiunile cogniţiei. Cursantul trebuie să facă diferenţa certă între abilitate ,
deprindere şi competenţă, astfel va şti cum să instrumenteze orice informaţie.
sprijinul evaluativ- mentorul trebuie să ofere un feed-back de substanţă prin care să
aprecieze atât calitatea cât şi cantitatea prestaţiei unui cursant, acest aspect putând fi
realizat prin:
detaşarea de sfera subiectivă a mentorul acesta reprezentânt primu pas spre
garantarea realizării unei evaluări eficiente
cunoaşterea particularităţilor grupului
cunoaşterea personalităţii cursantului
adaptarea instrumentelor în funcţie de grup şi de cursant
oferirea feed-back-ului
sprijinul emoţional- mentorul are sarcina de a oferi suport şi înţelegere atunci când
cursantul are nevoie de astfel de elemente, ceea ce determină sporirea gradului de
încredere al cursantului faţă de mentor. În mod normal, creşterea gradului de încredere
generează o mai mare implicare a curantului, o capacitate de efort voluntar crescută, o
atmosferă propice învăţării.
 Formarea în cadrul programului de mentorat poate urma un model cu patru etape de dezvoltare, respectiv:
•prima etapă o constituie dezvoltarea personală a individului supus programului; pe parcursul acestuia îşi dezvoltă
autonomia, responsabilitatea, abilitatea de a face alegeri în funcţie de diverse alternative
•a doua etapă corespunde dezvoltării unei viziuni asupra direcţiei care va fi urmată. Cursantul este în situaţia de a
alege un set de valori după care se va călăuzi.
•a treia etapă presupune implementarea viziunii personale în practică. Se pot fixa obiective profesionale, trepte de
carieră şi etapele aproximative care vor fi parcurse, standarde de performanţă, nevoi de instruire pentru dezvoltarea
unor abilităţi şi deprinderi.
•ultima etapă operaţionalizează nevoia de feed- back şi susţinere permanentă
Pe parcursul acestui proces se dezvoltă două abilităţi:
-abilitatea de a fi conştient de sine şi de soluţiile proprii
-abilitatea de a-ţi exercita voinţa în atingerea propriilor obiective
Completând acest portret, celor două abilităţi trebuie să li se alăture şi:
-abilitatea de construire a unor relaţii puternice cu ceilalţi
-capacitatea de a asculta
-utilizarea intuiţiei
-cunoşterea tehnicii punerii întrebărilor
Prin asocierea nevoilor intrinseci cu cele extrinseci, Burke identifică cinci categorii de nevoi de bază care trebuie
îndeplinite pentra ca activitatea de mentor să fie satisfăcătoare, respectiv:
osubzistenţa de bază- obţinerea unui salariu adecvat, activarea într-un mediu de muncă sigur şi
securizant
ostructură şi control- persoana să ştie ce se aşteaptă de la ea, să înţeleagă lucrurile care se întâmplă,
să posede un control, cel puţin relativ, asupra propriului viitor
oidentitate şi scop- mentorul trebuie să vadă că realizările sale au valoare, să fie mândru de propriile
abilităţi şi cunoştinţe
oapartenenţa- mentorul este parte a unui grup în care se simte special, are sentimentul de
apartenenţă la un grup profesional
 ooportunitate- existenţa unor oportunităţi privind provocările profesionale, realizarea unor progrese, a învăţării
şi dezvoltării
Mentorul cu o „ bază nesigură” are următoarele simptome:
•nivelul scăzut al stimei de sine
•rezistenţă scăzută la frustrare şi stres
•atitudini şi comportamente antisociale
•lipsa încrederii în celelalte persoane
•atitudine negativă generală
Toate aceste simptome sunt generate de o serie de atitudini negative faţă de sine.Acest tip de atitudini sunt generate atât de
comportamentul celorlalţi cât şi de modul propriu de a gândi faţă de propria persoană. Distorsiunile cognitive sunt deprinderi
negative de a folosi frecvent anumite gânduri în interpretarea eronată a realităţii. Există mai multe astfel de modalităţi greşite
de a gândi despre sine:
•Suprageneralizarea: pornind de la un singur eveniment, de la o premisă, se construieşte o adevărată regulă generală,
universal valabilă; „ Dacă am fost părăsit o dată înseamnă că nu merit să fiu iubit”. Folosirea suprageneralizării blochează
dezvoltarea personală şi limitează alternativele.
•Etichetarea: se aseamănă cu suprageneralizarea , diferenţa fiind instrumentală: etichetarea înseamnă folosirea de
adjective stereotipe, pe când suprageneralizarea implică folosirea regulilor. Prin etichetare se folosesc, în mod automat,
etichete peiorative pentru a descrie propria persoană, mai degrabă decât pentru a descrie în mod real calităţile.
•Filtrarea: înseamnă a acorda atenţie doar aspectelor negative, fără a lua în calcul ceea ce este pozitiv. Filtrând realitatea e
ca şi cum am privi lumea printr-o pereche de ochelari cenuşii, am vedea doar anumite aspecte. Lumea poate fi văzută mai
mare sau mai mică decât în realitate, sau unele aspecte nu pot fi văzute deloc. Indicii filtrării sunt acele cuvinte cheie care
devin laitmotivul tuturor situaţiilor de viaţă: pierdere, incorectitudine, abandon.
•Gândirea polarizată: persoanele care gândesc polarizat trăiesc într-o lume fără nuanţe, doar în alb şi negru. Toate
experienţele şi acţiunile sunt judecate prin prisma balanţei ori/ori. Aceste persoane se judecă ca fiind „ fie îngeri, fie
păcătoşi”, fie persoane bune, fie rele. Problema acestei distorsiune este că oricum ar emite judecăţi, persoana va cădea de
partea negativă a raţionamentului, deoarece nimeni nu poate fi perfect întotdeauna, aşa că prima greşeală duce la prăbuşire
în partea negativă. Acest stil de gândire afectează puternic stima de sine.
•Autoînvinovăţirea propriei persoane chiar şi în situaţiile în care responsabilitatea revine altei persoane. Aceste persoane
se învinovăţesc pentru fiecare nereuşită a celor cu care interacţionează. Consecinţa imediată a acestei distorsiuni este
cererea frecventă de scuze pentru tot. Această distorsiune pune în umbră rezultatele valoroase şi calităţile unei persoane.
•Citirea gândurilor celorlalţi: „ a citi gândurile” celorlalţi înseamnă că o persoană presupune că ceilalţi nu o plac, că sunt
nervoşi pe ea, nu le pasă de ea etc., fără a avea nici cea mai mică dovadă că aceste ipoteze ar fi valide.
•Responsabilitatea : această distorsiune se referă la faptul că persoanele fie se simt răspunzătoare de tot ceea ce se
întâmplă în jur şi ceea ce li se întâmplă altora, fie au sentimentul că nu pot controla nimic, că sunt nişte persoane fără nici o
putere.
”Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas” –
Socrate