DESPRE EDUCAŢI

• etimologie: latinescul «educatio» care este derivat din

două verbe:

• 1 - educare, care înseamnă a creşte, a îngriji, a hrăni

• 2 - educere, care înseamnă a trece dintr-o stare în alta

(prin extensie, a modifica).

• tocmai de aceea, în limbajul cotidian întâlnim o serie de termeni prin care se încearcă
substituirea celui de educaţie cum ar fi: creştere, îngrijire, cultivare.
• sofiştii sec.V î.e.n.: “dacă e un sol bun nelucrat, este mult mai rău decât un sol rău,
nelucrat” (în educaţie)
• educator – traducere aproximativă a grecescului
paidagogós
(pais = copil; agogé = a conduce)
• educatorul/paidagogós nu era adevăratul învăţător ci sclavul însărcinat să ducă copiii
stăpânului la şcoal

• sarcinile educaţiei, la vechii greci, reveneau maestrului

din gimnazium/palestra
• maestrul este numit generic paideutes
• putem defini educaţia atât ca proces cât şi ca rezultat:
• când vorbim de educaţia ca proces avem în vedere ansamblul de acţiuni prin care se
realizează transmiterea cunoaşterii şi influenţele sistematice şi organizate prin care se realizează
formarea personalităţii umane

• ca rezultat, educaţia indică nivelul de instrucţie, de cultură, de conturare a diferitelor

componente ale personalităţii în urma influenţelor educaţionale

• în limbajul cotidian vorbim despre cineva ca fiind bine educat (sau bine crescut) sau prost
educat (prost crescut, lipsit de educaţie)

• paideia, bildung, bildungsroman

• PAIDEIA – desemnează educaţia ce conferă omului a doua sa natură. Vechii greci erau
obsedaţi de formare

• Definiţiile filosofiei greceşti:

1. “Cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti”. Divinitatea înseamnă perfecţiune.
Umanitatea înseamnă imperfecţiune.
 • Platon: ”Omul este alcătuit din trup şi suflet”
- trup – material, trecător, închide în el sufletul
- suflet – spiritul, perfect
- sufletul comandă, iar trupul execută

2. “Asemănarea cu divinitatea,pe cât îi stă omului în putinţă”.

• Perfecţiunea este rezervată zeilor.
• Filosofia reprezintă dragoste de înţelepciune..
• Platon – Banchetul.................

• rostul educaţiei este de a îndrepta, de a ciopli, a lăsa să

crească
• traducerea în latină a lui “paideia” prin „educatio” pierde sensul de a adăuga omului a doua
natură, considerată nemuritoare
• se impune în schimb, un alt sens, acela de a elimina din
natura înnăscută a individului, ceea ce este rău sau inacceptabil pentru societate

• educaţia creştină medievală a păstrat acest ultim sens

• paideia înseamnă desăvârşirea umanului prin cultură, iar
educatio a ajuns să însemne eliberarea umanului de răul diabolic

• GOOGLE: educaţia -
• „Cunoaştere asimilată prin învăţare şi instruire.”
• „Acţiune care transmite cunoaştere sau deprinderi”
• “Proces gradual de asimilare a cunoaşterii
• “Ce ne îndreptăţeşte pe noi să-i învăţăm pe alţii”
• „Cuprinde deprinderi specifice de predare şi învăţare şi ceva mai puţin tangibil, dar mai
profund, împărtăşirea cunoaşterii, o judecată sănătoasă şi înţelepciune”.

• cea mai mare parte a definiţiilor date educaţiei pun

accentul fie pe individ, pe dezvoltarea persoanei, fie pe socializarea şi integrarea
socială a individului
• s-au conturat astfel două mari paradigme de definire şi
explicare a educaţiei şi anume:

1. paradigma psihologică (sau naturalistă cum mai este ea numită)

2. paradigma sociologică
• Pentru paradigma psihologică:
• educaţia are drept scop să dea sufletului şi corpului întreaga frumuseţe şi perfecţiune de care sunt
susceptibile (Platon)

• educaţia urmăreşte realizarea întregii perfecţiuni de care

natura omului este capabilă(Kant)
• educaţia este dezvoltarea naturală, progresivă şi sistematică a tuturor facultăţilor
(Pestalozzi)

• educaţia este un ansamblu de acţiuni premeditate, prin care omul încearcă să ridice la
perfecţiune pe semenul său (Marion)

• totul este bun când iese din mâinile creatorului; totul

degenerează în mâinile omului. Scopul educaţiei este dezvoltarea şi ocrotirea naturii umane
bune (Rousseau)

• Pentru paradigma sociologică:

• educaţia nu se mărgineşte să dezvolte organismul individual în sensul indicat de natură; ea
creează în om o fiinţă nouă. Educaţia nu înseamnă pregătirea pentru
viaţă, ea este viaţa însăşi (Dewey)
• educaţia este organizarea unor deprinderi de activitate
capabile să adapteze individul la mediul său înconjurător fizic şi social (James)
• educaţia este ansamblul acţiunilor şi influenţelor
exercitate intenţionat de o fiinţă umană asupra alteia, în principiu de un adult asupra unui
tânăr, acţiuni orientate spre un scop reprezentat de formarea la cel tânăr a unor dispoziţii
variate corespunzătoare scopului căruia îi este destinat tânărul odată ajuns la maturitate
(Hubert)

• E.Durkheim: educaţia este acţiunea generaţiilor adulte

asupra celor nepregătite încă pentru viaţa socială.
Scopul educaţiei este să trezească şi să dezvolte la copil un anumit număr de stări fizice,
intelectuale şi morale, impuse de societatea politică în ansamblul său şi de mediul social căruia
îi este destinat în mod special
 • într-o formulare sintetică dar extrem de sugestivă,
educaţia reprezintă – conform lui Durkheim –
socializarea metodică a tinerei generaţii
• (Definiţiile au fost luate din lucrarea lui E.Planchard, Pedagogia şcolară
contemporană, E.D.P.,1992, p.35)

• definiţiile să le numim « psihologice » pun accentul pe

dezvoltarea maximală şi pe autonomia persoanei, indicând că atât scopul cât şi sursa
educaţiei se află în individ, în dotările sale naturale pe care educaţia trebuie să le protejeze şi
să le asigure dezvoltarea
• definiţiile « sociologice » pun în evidenţă faptul că
scopurile şi conţinuturile educaţiei sunt determinate de societate, de nevoile acesteia. Rolul
educaţiei este de a forma fiinţa socială, de a-l socializa pe copil

• putem spune că educaţia este ansamblul de acţiuni şi de influenţe menite a

permite fiinţei umane să-şi dezvolte capacităţile fizice şi intelectuale, dar şi sentimentele şi
atitudinile morale şi estetice, în scopul responsabilizării şi integrării sale sociale optime ca
cetăţean
 • Educaţia = proces de transmitere a unor informaţii,
deprinderi, valori etc.
• punct de vedere criticat de: Socrate – Banchetul şi Karl
Popper – teoria găleată a cunoaşterii

• transmiterea are drept presupoziţie ideea unei diferenţe

de potenţial între desăvârşirea adultului şi imaturitatea copilului (Dewey)
► ascultarea pasivă din partea copilului, centrarea scenariului educaţional pe
profesor

• Poate fi considerat copilul un simplu spectator? NU

• copilul se manifestă ca un centru de nevoi, interese şi iniţiative proprii, uneori opunându-

se ferm intenţiilor şi activităţilor adultului

• copilul învaţă chiar de la naştere, fără ajutor din partea adulţilor

► activităţile sale nu sunt întâmplătoare, fără scop sau
inutile
► fiinţa umană se caracterizează prin tendinţa inerentă de a desfăşura o activitate =
performativitate

• Educaţia = eveniment; sugestii: Jacques Derrida şi Hannah Arendt

• Derrida: critică poziţia normativă = un act de vorbire poate fi totalmente înţeles de

un receptor în anumite condiţii

•► riscul neînţelegerii este accidental/întâmplător

•► Derrida: - riscul neînţelegerii este constitutiv oricărui act de vorbire, datorită performativităţii
fiinţei umane = comunicarea umană nu este un proces mecanic/mecanizat
• Hannah Arendt – trei activităţi omeneşti fundamentale:
1. Munca (labour)
2. A lucra (work)
3. Acţiunea (action)
 • Munca (labour): corespunde procesului biologic al
corpului omenesc (funcţie spontană de creştere, metabolism şi declin final)
• A lucra (work): ne-naturală existenţei umane (lume
“artificială” de obiecte, cu totul diferită de orice mediu natural)
• Acţiune (action): activitate care se petrece de-a dreptul între oamnei, fără mijlocirea
obiectelor sau a materiei
• corespunde condiţiei umane a pluralităţii, faptului că oamenii, nu Omul, populează
lumea (sunt unici, deci diferiţi)

• - a acţiona înseamnă a iniţia, a începe, iar începutul coprespunde faptului naşterii, care aduce pe
lume ceva nou, unic

• - acţiunea umană nu se încadrează în schema

mecanismului deoarece în vorbire şi acţiune oamenii îşi dezvăluie unicitatea,
singularitatea
 • - nu există o natură sau esenţă predeterminată pe care omul să o dezvăluie în acţiune şi vorbire, ci
dimpotrivă, omul ca subiect se manifestă ca fiinţă unică prin intermediul acţiunii şi vorbirii

• multă vreme, câmpul educaţional a fost relativ static şi a

fost dominat de patru mari domenii educaţionale şi anume: intelectual, moral,
estetic şi ed. fizică
• în multe privinţe, acestea constituie şi astăzi structura de bază a câmpului educaţional,
îndeosebi a celui şcolar
• educaţia intelectuală, multă vreme focalizată pe transmiterea sistematică a cunoştinţelor
acumulate în diferite domenii de cunoaştere, este orientată astăzi cu precădere spre dezvoltarea
capacităţilor cognitive, spre formarea competenţelor de învăţare
• educaţia morală, multă vreme cantonată în zona unei morale abstracte, ideale, este din ce în ce
mai mult centrată pe valorile cetăţeneşti, pe formarea comportamentelor cerute de viaţa socială
 • educaţia estetică, oarecum marginalizată de evoluţiile din zona tehnologiilor de comunicare şi de
competiţia acerbă din spaţiul social pentru achiziţionarea de valori şi bunuri materiale, trebuie să
capete o importanţă din ce în ce mai mare în formarea tineretului
• DE CE ?

• datorită faptului că în spaţiul social şi-a făcut loc din ce în ce mai mult kitsch-ul, lipsa simţului şi
gustului estetic
• fără să părăsească zona formării culturii estetice, educaţia estetică se concentrează mai mult
pe formarea sensibilităţii şi gustului pentru frumos, pe construirea unor criterii de valorizare a
frumosului artistic şi social
• educaţia fizică se centrează mereu mai mult pe asigurarea sănătăţii fizice a copiiilor, fără să
abandoneze ideea performanţei. Dar mai importantă este formarea şi obişnuirea copilului cu
mişcarea în aer liber realizată în mod cotidian
• totuşi, această structură a câmpului educaţional nu mai este considerată astăzi satisfăcătoare
 • dinamica vieţii sociale, modificările care au avut loc în zona aşteptărilor şi nevoilor individuale
nu mai pot fi satisfăcute în întregime de oferta educaţională a câmpului şcolar
• astfel încât asistăm la o diversificare a câmpului educaţional atât pe verticală (pe axa timp), cât şi
pe orizontală (pe axa spaţiu)
• unele dintre ideile esenţiale, (considerate multă vreme axiomatice) pe care s-a bazat organizarea
şi funcţionarea sistemelor şcolare sunt în prezent supuse unei analize critice:
• - Copilăria este unica perioadă (vârstă) a educaţiei
• această afirmaţie, cu o lungă tradiţie europeană (prezentă în mod explicit la Comenius) a fost
considerată ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale organizării sistemelor de învăţământ
(dezv.de W.James)
• James considera că dezvoltarea individului poate fi divizată în două mari etape:
1. care se întinde până în jurul vârstei de 24/25 de ani şi care este vârsta educaţiei şi
formării generale şi profesionale
2. care acoperă restul vieţii, considerată a fi vârsta vieţii active, consacrată carierei
profesionale, când individul pune în valoare ceea ce a asimilat în prima etapă
• - Să-l învăţăm pe copil tot ceea ce trebuie să ştie la vârsta adultă
• această a doua idee se bazează pe modelul stabilităţii sociale, care a alimentat, multă vreme,
credinţa că o carieră socio-profesională poate fi realizată pe durata întregii vieţi doar pe baza
cunoştinţelor şi competenţelor asimilate în perioada formării iniţiale
• - Primordialitatea şcolii în raport cu alte modalităţi sociale de educaţie
sistemele educaţionale s-au bazat pe monopolul instituţional al şcolii.
• Un astfel de model a putut funcţiona optim atâta vreme cât alternativele educaţionale din afara
şcolii erau puţin dezvoltate şi nu concurau şcoala
► long life learning
• prin educaţia formală desemnăm sistemul educaţional de tip şcolar, structurat ierarhic,
obiectivat în diferite tipuri de şcoli şi cicluri de şcolaritate
• educaţia formală se realizează pe baza unor finalităţi şi obiective explicite, a unor
conţinuturi structurate şi transmise sistematic de către un personal calificat în acest scop,
cadrele didactice
• educaţia nonformală este reprezentată de ansamblul activităţilor educative
instituţionalizate, dar care se realizează în afara sistemului formal al educaţiei şcolare
• poate fi oferită adulţilor la locul de muncă şi prin activităţi ale organizaţiilor (m robu)
• poate fi oferită prin organizaţii sau servicii care constituie un complement al sistemelor formale:
clase de arte, muzică şi sport sau meditaţii particulare ptr pregătirea examenelor
► educaţia nonformală a devenit treptat un mijloc de suplimentare a educaţiei formale
 ► şcoala îşi lărgeşte sfera de activitate spre educaţia nonformală prin parteneriate cu societatea
civilă, comunitatea locală, cu instituţii sociale/culturale (m robu)
• activităţile nonformale pot fi:
1. în afara clasei – cercuri pe discipline, competiţii, expoziţii etc
2. în afara şcolii – spectacole, excursii, conferinţe, cluburi, dezbateri etc
3. după integrarea profesională, ca activităţi de formare continuă (m robu)
• elevii pot participa la programe de educaţie nonformală:
1. programe europene ptr tineret – Comenius, Erasmus, Leonardo da Vinci
2. vizite de studiu în ţară/străinătate, ateliere de pictură, muzică, teatru, graffiti, IT,
fotografie etc
3. tabere ptr elevi, cluburi ale elevilor, proiecte iniţiate de ONG-uri etc (m robu)
• educaţia informală se obiectivează în influenţele educaţionale nesistematice, mai mult sau
mai puţin spontane şi întâmplătoare care se exercită asupra individului în contactele şi
interacţiunile sale cotidiene (grupuri de prieteni, strada şi « cultura » acesteia, familie)
• influenţele educaţionale nesistematice nu urmăresc obiective educaţionale explicite
• în principiu, cele trei domenii educaţionale menţionate ar trebui să acţioneze
convergent
 • în realitate, ele funcţionează în concurenţă şi adesea în opoziţie
• Şcoala este, din ce în ce mai mult, concurată de educaţia nonformală şi informală, de « educaţia »
promovată de mediile de informare (mai ales de televiziune şi internet)
• Indiferent de timp şi spaţiu, educaţia are două mari obiective:
1. modelarea rolului adulţilor
2. transmiterea valorilor culturale
• Orice societate trebuie să se asigure că cele mai importante roluri ale adulţilor (de conducător, de
profesor, de părinte) vor fi transmise mai departe
• Cultura se poate baza pe vânători, bucătari, marinari, ţesători, preoţi, negustori sau
informaticieni
• Între extindere şi profunzime
• Rabelais:
1. “cap bine umplut” – informaţii

• Montaigne
2. „cap bine format” – structuri informaţionale
• în general, tendinţa a fost de a acoperi cât mai multe informaţii, transmiţând cât mai multe
adevăruri cu putinţă

• mai rar s-a recunoscut şi avantajul abordării în profunzime a unui număr mai
mic de subiecte
• Între acumularea şi construirea cunoştinţelor.
• de-a lungul timpului,majoritatea şcolilor au insistat pe acumularea unei mari cantităţi de
cunoştinţe
• există şi atitudinea inversă: transformativă sau constructivă. În acest caz, educatorii propun
abordarea unor probleme şi încurajează răspunsurile alternative
• Între rezultate utilitariste şi evoluţie intelectuală de dragul evoluţiei.
• astăzi, învăţământul este acuzat că este rupt de viaţă şi că nu-i pregăteşte pe tineri pentru a
reuşi în viaţă
• se cere astfel, creşterea relevanţei practic – pragmatic a învăţământului, relevanţă care să se
traducă prin obiective de genul:
– să câştige mai mulţi bani
– să ocupe un loc de frunte în cetate
• poziţia adversă susţine că este mai important cunoaşterea de dragul cunoaşterii
• datorită schimbărilor rapide din viaţa economică şi
socială, mulţi teoreticieni consideră că se impune aducerea în prim plan a
educaţiei liberale clasice
• ►competenţe transferabile

• Între educaţia uniformă şi cea individualizată

• majoritatea şcolilor au fost uniforme, în sensul că i-au învăţat şi i-au evaluat pe toţi elevii
în acelaşi mod
• această abordare centralizată este adoptată de societăţile Est – Asiatice dar şi de cele
centralizate, de genul Franţei
• un argument în favoarera acestui sistem uniform este că, pare a fi cel mai echitabil
• prin contrast, perspectiva individualizată care, pune accentul pe diferenţele uriaşe între punctele
forte, nevoile, scopurile indivizilor
• din această perspectivă, este inteligent să construieşti o educaţie care să ţină cont de aceste
diferenţe
• poate că este mai corect un asemenea tip de educaţie pentru că nu se raportează la un model de
om, la un tipar abstract, ci vine în întâmpinarea elevului, aşa cum este el

• Între educaţia oferită de mai multe entităţi private şi educaţia ca responsabilitate publică
• din punct de vedere istoric, educaţia a fost în mare măsură o ocupaţie privată
• şcoala publică apare abia la mijlocul sec. al XIX în SUA (primii profesori – sofiştii, vindeau
cunoaşterea pe bani)
• în regatele elenistice societatea se ocupa de educaţia tinerilor
• tendinţa dominantă astăzi este aceea a învăţământului ca responsabilitate publică, susţinut
financiar de comunitate, menit să transmită ideile şi valorile comunităţii

• Între o educaţie care ignoră sau fuzionează disciplinele şi o educaţie care

accentuează cunoaşterea disciplinară
• astăzi, este la modă criticarea unui învăţământ centrat/axat pe discipline
• acestea sunt văzute ca demodate, autoritare, incapabile să asigureun învăţământ
centrat pe teme sau probleme
• punctul de vedere opus relevă faptul că disciplinele reprezintă realizări intelectuale
semnificative ale umanităţii
• mentalităţile, structurile mentale, valorile (adevăr, bine, frumos) rolurile de adult sunt
structurate prin intermediul unui învăţământ axat pe discipline

• Între o educaţie care minimalizează sau critic evaluarea şi una care se bazează pe evaluare
• unii consideră că evaluarea este în mod necesar neplăcută şi ar trebui practicată cât mai
puţin, cât mai atent şi mai individual cu putinţă
• alţii interpretează evaluarea ca pe un aspect pozitiv şi esenţial al întregului proces de
învăţare
• ar trebui ca evaluarea să fie o parte obligatorie a educaţiei, tipurile de evaluare să li se
prezinte de la bun început elevilor şi, aceştia să intre cât mai repede în procesul de
(auto)evaluare

• Între standarde nuanţate, relative şi standard ridicate, universale

• există specialişti care afirmă că standardele unice şi ridicate distrug respectul de sine al
copiilor şi cer să se vorbească despre standarde cu menajamente
• cer o relativizare a standardelor, în funcţie de nivelul şi posibilităţile elevilor
• alte p d v: standardele ridicate pot constitui, prin ele însele, un factor de motivare, asigurând
în acelaşi timp, o ierarhizare corectă a elevilor

• Între o educaţie care aduce în prim plan tehnologia şi o educaţie axată pe dimensiunea
umană
• în ultima sută de ani, şcolile s-au schimbat într-o măsură nesemnificativă
• totuşi, au apărut discipline noi (ex. ecologia), alte instrumente (P.C., video etc.) şi cel puţin
câteva practici noi
• în raport cu lipsa de schimbare a educaţiei s-a înregistrat o dinamică spectaculoasă a vieţii
copilului, dincolo de zidurile şcolii: TV., computer, celulare, camere video etc.

• Funcţia de transmitere a cunoaşterii şi de dezvoltare a capacităţilor cognitive ale elevilor

• transmitere sistematică, în raport cu capacităţile de învăţare ale elevilor, a unui
ansamblu de cunoştinţe selectate din diferite domenii ale cunoaşterii (dimensiunea
informativă a educaţiei)
• rolul educaţiei în dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale elevilor, în instrumentarea
lor cu modalităţi de învăţare permanentă (dimensiunea formativă a educaţiei)
• Funcţia de transmitere a cunoaşterii şi de dezvoltare a capacităţilor
cognitive ale elevilor
• Fr. Rabelais: « cap bine umplut »
• M. de Montaigne: « cap bine format »
• Funcţia culturală
• se realizează atât în procesul de învăţământ, prin exploatarea în plan educaţional şi valoric a
cunoştinţelor din diferite obiecte de învăţământ, cât şi prin activităţi extradidactice
• un aspect important îl constituie cooperarea şcolii cu familia, dar mai ales convergenţa dintre
educaţia formală de tip şcolar şi educaţia nonformală şi informală
• adesea există diferenţe şi divergenţe importante între valorile promovate de şcoală şi
modalităţile nonşcolare de educaţie
• Funcţia de socializare
• proces prin intermediul căruia individul achiziţionează şi integrează în structura personalităţii
sala elementele socio-culturale fundamentale ale mediului (valori, atitudini, experienţe
sociale, conduite, modele etc.) sub forma unor convingeri şi comportamente care-i permit
integrarea, adaptarea şi participarea social
• Funcţia de socializare
• câmpul educaţional al şcolii oferă numeroase ocazii de socializare
• acesta este dominat de un sistem de relaţii şi interacţiuni cu o puternică dimensiune
socială (relaţiile dintre profesori şi elevi, interacţiunile dintre elevi)
• în acest cadru, elevii realizează o « ucenicie socială » prin care învaţă comportamente
sociale necesare viitorului cetăţean

• Funcţia economică
• învăţământul a fost considerat un serviciu social, care consumă resurse (materiale,
financiare şi umane) dar nu produce nimic semnificativ sub raport economic
• cheltuielile pentru educaţie sunt considerate un tip aparte de investiţie, o investiţie în om,
care produce o formă particulară de capital şi anume capitalul cultural sau capitalul
uman

• Funcţia economică
• acest capital se obiectivează în ansamblul de competenţe şi capacităţi profesionale, dar nu
numai, care sunt rezultatul educaţiei
• funcţia economică a educaţiei se exprimă, în primul rând, în formarea şi calificarea forţei de
muncă, dar şi în diferite alte aspecte ale personalităţii implicate direct sau nu în activitatea
socială şi profesională
• Funcţia economică
• investiţia educaţională este o investiţie cu efecte pe termen lung, care se amortizează mult
mai mult şi mai profitabil decât alte tipuri de investiţii. Uzura efectelor sale este mai lentă
şi mai puţin evidentă
• perspectiva economistă: trebuie evitata deoarece aşează şcoala în paradigma unilaterală a
economiei de piaţă, unilaterală şi inadecvată pentru analiza şi înţelegerea funcţiilor sociale şi
umane ale educaţiei
• educaţia devine o marfă, ceea ce este totalmente inadmisibil
• educaţie – dresaj ► scopul amândurora este adaptarea
• dar: mediul celorlalte vieţuitoare este unul natural/mediul omului este cultural
• adaptarea celorlate vieţuitoare este mai degrabă pasivă ► ele îşi modifică forma, modul de
reacţie în raport cu un mediu ostil pe care nu-l pot modifica
• adaptarea umană este întotdeauna activă ► omul modifică mediul şi crează cultura
• dresajul – este o formă superioară de adaptare, deoarece animalul este “învăţat” să execute
ceea ce, în mod natural nu execută
• este o formă impusă din exterior, prin constrângere ► se realizează prin impunerea şi
consolidarea unor reflexe condiţionate, ce se adaugă reflexelor necondiţionate (zestrea
genetică)
• prin dresaj animalul nu-şi schimbă statutul, rămâne tot animal, dar este ne-liber, este
“domesticit”
• a dresa oamenii înseamnă a atenta la statutul lor de fiinţe culturale, deci libere ► aceasta nu
înseamnă absenţa constrângerilor sau a responsabilităţii = sunt liber asumate
• îndoctrinarea – formă de manipulare, de persuasiune clandestină, de condiţionare a conştiinţelor
fără conştientizarea de către subiecţi a acţiunii la care au fost supuşi
• îndoctrinarea – se prezintă ca: învăţare, formare, educare, re-educare, iluminare, îndrumare,
corectare etc.
• Situaţii de îndoctrinare:
• a învăţa fără a înţelege ceea ce trebuie înţeles
• a abuza de argumentul autorităţii în predare
• a preda plecând de la prejudecăţi
• a prezenta o doctrină ca fiind singura valabilă

• Îndoctrinarea se bazează pe:

• substituirea gândirii personale prin gândirea altora, prin apelul la autoritate: a cărţilor, a
personalităţilor etc.
• prezenţa prejudecăţilor “idolilor”
• ignorarea responsabilităţii personale
• gândire perturbată de prezenţa pasiunilor, fricii, insecurităţii, resentimentelor
• educaţia este obiectul de studiu al pedagogiei

• ► distincţie între educaţie ca realitate ontologică (fapt existenţial) şi pedagogie ca

realitate epistemologică (reflecţie teoretică asupra educaţiei).
• pedagogia traversează astăzi, o criză de statut/identitate:
• pedagogia este ştiinţă
• pedagogia este artă
• “Pedagogia este ştiinţa care bazându-se pe cunoaşterea
naturii omeneşti şi ţinând seama de idealul către care trebuie să tindă omenirea stabileşte
un sistem de principii după care se va îndruma influenţa intenţionată a educatorului
asupra celui educat”. G.G.Antonescu
• dacă acceptăm că pedagogia este o ştiinţă, trebuie să acceptăm şi
următoarele consecinţe:
• pedagogia va oferi o cunoaştere suficientă dar şi eficientă a realităţii educaţionale
• pe baza acestei cunoaşteri, pedagogia va oferi o metodă eficientă de formare a elevilor
• profesorii trebuie să-şi asume eşecurile elevilor
• pentru a deveni profesor sunt necesare studii academice
• din perspectiva pedagogiei ca ştiinţă, elevii sunt percepuţi ca o masă omogenă, având
aceleaşi nevoi şi interese
• profesorul va utiliza una şi aceeaşi metodă de predare pentru întreaga clasă
• “Pedagogia este arta de a instrui şi de a forma individul.
Principiul oricărei pedagogii este nu numai de a transmite cunoştinţe, dar şi de
a forma oameni.” (Dictionar Larousse)
• dacă acceptăm că pedagogia este artă trebuie să acceptăm şi următoarele
consecinţe:
• pedagogia nu poate oferi o cunoaştere eficientă şi suficientă a realităţii
educaţionale
• pedagogia nu poate oferi o metodă eficientă de formare a elevilor
• profesorul nu-şi asumă eşecurile elevilor
• pentru a deveni profesor nu sunt necesare studii academice, ci practica la locul de muncă,
ucenicia
• elevii vor fi priviţi ca individualităţi, ca persoane având nevoi şi interese specifice
• profesorul va utiliza metode de instruire diferenţiate, personalizate în funcţie de nevoile şi
interesele elevilor
• Concluzii:
• Pedagogia conţine două niveluri:
• teoretic – la nivelul căruia se încearcă utilizarea unor metode, instrumente specifice
ştiinţelor mature (exacte)
• practic – aplicativ – se regăseşte în modul de a se manifesta al profesorului în sala de clasă;
utilizează şi instrumente, metode care ţin de arsenalul artei
► – profesori de vocaţie sau competenţi

• este omul o fiinţă educabilă?

• 1. omul este o fiinţă educabilă la modul absolut (Socrate, Iisus, Erasmus din Rotterdam)
• 2. omul nu este o fiinţă educabilă (unii teoreticieni din domeniul ingineriei genetice,
Schopenhauer etc.)
• 3. omul este o fiinţă educabilă între anumite limite fixate de zestrea sa genetic
• TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA
• teoriile ereditariste (ineiste) susţin rolul primordial şi decisiv al eredităţii în evoluţia
omului (în plan filogenetic si ontogenetic)
• uneori, prin exagerarea rolului eredităţii, s-a ajuns la teoriile despre superioritatea unei rase în
raport cu altele
• teoriile ambientaliste: - susţin (absolutizează) rolul factorilor socio-educaţionali (mediul social
şi educaţia) în dezvoltarea psihoindividuală, negând sau desconsiderând semnificaţia eredităţii
• străbătute de un exagerat optimism pedagogic, aceste teorii s-au dovedit unilaterale
• teoria dublei determinări: - pune în evidenţă nu numai influenţa specifică a fiecărei
categorii de factori, ci, mai ales, interacţiunea lor în procesul dezvoltării psihoindividuale
• în esenţă, această teorie susţine că programul nostrum genetic este un ansamblu de virtualităţi a
cărui actualizare depinde de condiţiile de mediu şi de educaţie
• ereditatea – însuşirea fundamentală a materiei vii care se referă la transmiterea de la o generaţie
la alta, sub forma codului genetic, a mesajelor de specificitate ale speciei
• identitatea genetică este imposibilă între antecesori şi descendenţi, fiecare individ fiind unic
 • ereditatea reprezintă un ansamblu de predispoziţii native, care fac parte din 3 categorii de
“caractere”:
1. genotipul – totalitatea proprietăţilor ereditare ale unui organism, zestrea sa ereditară; are 2
componente:
• genotipul general – conţine elemente predeterminate, comune speciei şi care se transmit pe
cale genetică (ex conformaţia corporală, bipedismul etc)
• genotipul individual – conţine elemente de variabilitate în interiorul speciei (ex culoarea
ochilor, a părului etc)
2. fenotipul – totalitatea caracteristicilor unui individ, ca rezultat al interacţiunilor primare ale
genotipului cu mediul
• este determinat de baza ereditară şi de factorii de mediu
3. potenţialul de formare – este preponderent de natură psihică
• are o dimensiune generală – abilitatea de gândire, capacitatea de asimilare de
modele şi strategii, de asimilare a limbajului etc.
• are o dimensiune particulară – configurată de propriile trăsături de personalitate şi de
propria subiectivitate
• MEDIUL
• este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau indirect
pe parcursul dezvoltării sale
- influenţa mediului se face pe mai multe planuri: natural- geografic (relief, climă), social
(familie, grup de joacă)
- acţiunea mediului asupra dezvoltării personalităţii poate fi directă (ex clima) sau indirectă,
mediată de caracterul comunităţii umane (nivel de trai, grad de cultură, civilizaţie)
• există mediu proximal – lucruri, persoane, evenimente cu care individul interacţionează zilnic
• există mediu distal – lucruri, persoane, evenimente îndepărtate în spaţiu şi timp de individ
(internet, mass- media)
• un factor de mediu prezent, dar indiferent individului este inert din perspectiva dezvoltării
(ex melodie ptr un surd)
- condiţia dezvoltării este ca acel factor să acţioneze asupra individului, care, la rândul lui, să
reacţioneze, intrând în interacţiune
- nişă de dezvoltare – accentul este pus pe activizare, pe trezirea interesului copilului
 - structura nişei de dezvoltare –
- a. elementele (obiecte, persoane, lucruri) accesibile copilului la diferite vârste
- b. răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil
- c. cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate,
nivelul de performanţă solicitat
- d. activităţi impuse/propuse copilului

- nişa de dezvoltare se structurează în funcţie de tradiţie, de gradul de dezvoltare economică,

de reprezentările sociale despre copil şi copilărie
• idealul educaţional = perfecţiune, arhetip, model, tipar
► zeii au reprezentat primul model, iar faptele lor (mitul) au reprezentat tiparul perfect pentru
faptele oamenilor
► idealul nu poate fi atins
• idealul are două componente:
1. utopică - are legătură cu aspiraţia omului către perfecţiune, dar ignoră
posibilităţile sale reale
2. realistă – strâns legată de posibilităţile reale ale persoanei
 • idealul reprezintă tipul de personalitate dezirabilă pentru o societate, la un moment dat
• de obicei, este consemnat în documente oficiale, mai ales în legea învăţământului
• în şcoală, idealul se configurează în:
1. modul de elaborare a materialelor (forma/numărul manualelor etc)
2. mod de predare
3. mod de evaluare
4. modul în care profesorul interacţionează cu elevul
5. modul în care se implică în rezolvarea conflictelor care apar în sala de clasă
• prezenţa idealului are drept suport afectivitatea
• de aceea, prezenţa idealului constituie cel mai bun factor de motivare a elevului
• în acelaşi timp, datorită suportului afectiv, idealul prezintă şi riscul fanatizării
• în şcoală, idealul reprezintă o perpetuă sursă de conflict, întrucât şcoala nu poate propune un ideal
care să răspundă aspiraţiilor, nevoilor şi intereselor tuturor elevilor
► oferta şcolii nu se poate suprapune în întregime peste cerere (ce vor actorii economici, ce vrea
societatea, ce vor părinţii, ce vor elevii)
• Etapele constituirii idealului în spaţiul european
1. Vechii greci
• idealul la vechii greci (Kalokagathia) cuprinde trei valori:
• adevăr
• bine
• frumos
• aceste trei valori sunt solidare între ele► pentru vechii greci, un lucru bun este neapărat adevărat
şi frumos
• tânărul grec trebuia să aibă un suflet bun, un trup frumos şi un spirit dornic de adevăr
• romanii:
• vechii greci au fost cuceriţi din punct de vedere politic şi militar de romani
• din punct de vedere cultural, romanii au fost dominaţi de cultura grecească, de unde au
preluat şi idealul: „Mens sana in corpore sano».
2. Evul mediu
• evul mediu a fost dominat, din punct de vedere cultural, spiritual de biserică şi teologie
• regăsim, în această perioadă, trei tipuri de ideal:
– idealul aspiraţiei către sfinţenie, către valorile creştine
– idealul cavaleresc
– idealul călugărului soldat
 – idealul aspiraţiei către sfinţenie care, cunoaşte două întruchipări:
1. aspiraţia către sfinţenie prin intermediul ascetismului (askesis – stăpânire de sine, abţinere)
2. aspiraţia către sfinţenie prin intermediul culturii (biblioteca)
idealul cavaleresc - cuprinde valori ca:
1. vitejie
2. onoare
3. fidelitate sau loialitate (suveran-vasal, jurământ –onoarea este mai presus decât viaţa)
– idealul călugărului soldat: templierii, cavalerii de Malta, ioaniţii etc. (călugări care au ales
să lupte ptr eliberarea Mormântului Sfânt)
3. Renaşterea
• preia idealul antichităţii greco – romane pe care îl redă prin sintagma “uomo universale”
• spre deosebire de antici care cultivau măsura, în această perioadă se cultivă excesul în toate
• renaşterea în sine este un exces în toate: este singura perioadă din istora umanităţii în care
întâlnim genii în mai multe domenii (Culianu: “Eros şi magie în Renaştere)
• renaşterea este epoca în care virtuţile trupului sunt aduse în prim plan (romane, picturi)
• se scrie pentru prima dată jurnal (faptele oamenilor sunt considerate suficient de importante
pentru a fi consemnate; în centrul atenţei este omul (antropocentrism))

4. Epoca modernă
• această perioadă aduce în prim plan valorile cetăţeneşti, astfel:
• pe filiera Revoluţiei Franceze: libertate, egalitate, fraternitate
• pe filiera anglo – saxonă: legalitatea
• în rezumat, idealul european cuprinde opt valori: bine, adevăr, frumos, aspiraţie către virtuţile
creştine, libertate, egalitate, fraternitate, legalitate
• învăţarea = schimbare relativ persistentă în comportamentul real/potenţial al unui individ,
schimbare datorată experienţei
• dacă nu s-a produs nici o schimbare, se poate spune că învăţarea nu a avut loc
• schimbarea se poate situa la un nivel relativ simplu (ex a învăţa cum să legi un şiret) sau mai
complex (a executa o muncă artistică)
• individul care a parcurs o experienţă de învăţare este o persoană diferită în raport cu situaţia în
care nu ar fi parcurs acea experienţă
• la nivel social: umanitatea produce atât de multă cunoaştere încât aceasta nu mai poate fi
administrată şi organizată
• învăţarea = achiziţionarea de proceduri, metodologii, deprinderi necesare pentru a trăi într-o lume
în continuă schimbare
• învăţarea este un concept diferit de cel de memorare
• orice învăţare modifică; această modificare se referă la structura cognitivă sau, la starea volitiv –
afectivă a persoanei
• memorarea nu modifică starea celui care învaţă

• pentru a controla volumul informaţional uriaş, există două căi:

1. utilizarea unor ipoteze simplificatoare şi a unor concepte suficient de largi şi de puternice care
să permită unificarea unor domenii diferite ale cunoaşterii. (exemplu: informaţie – sistem –
structură – funcţii)
2. • această modalitate prezintă riscul reducţionismului (a explica o realitate complexă prin una
mai simplă)
 3. Învăţarea - nimeni nu învaţă cu viteza necesară pentru a ţine pasul cu ritmul producerii
cunoaşterii

• tipurile învăţării:
1. de menţinere
2. prin şoc
3. inovatoare
• învăţarea de menţinere
• învăţarea de menţinere = achiziţionarea de norme, metode şi reguli fixe ptr a face
faţă unor situaţii cunoscute şi recurente (în care viitorul seamănă cu trecutul)
• prezentul impune însă, o anumită dinamică: schimbarea profesiei, a locului de muncă etc. Lumea
nu se repetă, viitorul nu seamănă cu prezentul
• învăţarea de menţinere are drept scop menţinerea prezentului, a status-quo-ului ► este un tip de
învăţare conservatoare, care blochează inovaţia ► are ca efect producerea crizelor

• Învăţarea prin şoc

• primitivă; încrederea în învăţarea de menţinere blochează inovaţia, mărind probabilitatea
învăţării prin şoc
• „a te lovi cu capul de pragul de sus”
• parabola Fiului Risipitor – explicaţii/interpretări...............
• este o învăţare plină de riscuri, costisitoare

• Învăţarea inovatoare
• învăţarea inovatoare se carcaterizează prin: A. anticipare; presupune:
– detectarea consecinţelor pe termen mediu şi lung ale deciziilor şi faptelor noastre
– perceperea prezentului în termenii viitorului şi nu a viitorului în termenii prezentului
– este supusă adaptării
– presupune utilizarea unor tehnici ca: simularea, modelarea, prognoza
 B. înţelegerea:
• presupune acordarea de sens şi semnificaţie faptelor, lucrurilor etc.
• sensul şi semnificaţia depind de context
• ► învăţarea presupune, asimilarea unei vaste colecţii de contexte
• contextul este decisiv ► orice lecţie trebuie să ofere un context

C. comunicarea:
• presupune confruntarea/compatibilizarea unor contexte diferite prin dialog

D. participarea:
• presupune implicare deliberată şi asumarea de responsabilităţi pentru decizii şi
fapte

• Teorii ale învăţării:

1. Condiţionarea operantă – Skinner
2. Conceptualismul instrumental – Bruner
 • Condiţionarea operantă – Skinner
conform acestei teorii, învăţarea cuprinde trei elemente identificabile, distincte:
1. stimulii (S): cu care se confruntă cel care învaţă (fac parte din mediul educaţional
organizat de profesor)
2. comportamentul (C) (determinat de stimulii respectivi)
3. întărirea (R) (reacţia de întărire)

S→C→R

• întărirea este consecinţa evaluării comportamentului elevului de către profesor

• dacă profesorul consideră comportamentul ca fiind dezirabil, va utiliza o întărire pozitivă (R +)
• dacă profesorul consideră comportamentul ca fiind indezirabil, va utiliza o întărire
negativă (R-)
• întărirea pozitivă este asimilată, de obicei, cu recompensa, şi are drept consecinţă creşterea
probabilităţii apariţiei în viitor a comportamentului considerat dezirabil
• întărirea negativă este asimilată, de obicei, cu pedeapsa şi are drept consecinţă reducerea
probabilităţii apariţiei în viitor a comportamentului considerat indezirabil
R+
S C R recompensă
R - pedeapsă
 MOTIVAŢIA

• în concepţia lui Skinner, eşecul învăţării în şcoală se datorează incapacităţii profesorilor de a

coagula într-un scenariu coerent cele trei elemente: stimul, comportament, întărire
• fie stimulii sunt inadecvaţi, fie întăririle sunt inadecvate
• elevii şi profesorii au percepţii diferite asupra aceleiaşi realităţi
► este foarte probabil, ca profesorul să utilizeze un R+, iar elevii să-l perceapă ca pe R-

• Conceptualismul instrumental – Bruner

• în concepţia lui Bruner, învăţarea nu se reduce la o relaţie mecanică, directă,
automatizată între un stimul exterior şi comportament, consolidată sau slăbită de întărire
• între stimuli şi structurile gândirii, influenţa este reciprocă: un anumit stadiu de dezvoltare a
structurilor gândirii permite influenţa unui anumit registru de stimuli
• sub impactul acestora, structurile gândirii se reorganizează şi se complică, fapt ce permite unui
registru şi mai larg de stimuli să-şi exercite influenţa şamd
 MOTIVAŢIA

• învăţarea presupune prelucrarea informaţiilor provenite de la stimuli prin intermediul a trei

sisteme pe care le asimilăm succesiv, adultul folosindu-le pe toate trei:

1. sistemul prin activitate – a învăţa făcând; a învăţa prin manipularea obiectelor

2. sistemul iconic – a învăţa prin imagini, prin convergenţa a doi stimuli vizual şi auditiv)
3. sistemul simbolic – are drept suport limabajul; este sistemul cel mai înalt, în sensul că
permite exersarea structurilor abstracte ale gândirii

• în concepţia lui Bruner, un copil este capabil să înveţe orice cu condiţia prezentării
adecvate a conţinutului (să-i spui pe limba lui)
• în consecinţă, profesorul trebuie să aibă grijă să coreleze vârsta elevilor cu strategiile,
metodele şi mijloacele de instruire utilizate

• Anxietatea
• (angoasă, nelinişte, stres)
• până la un anumit prag, care diferă de la elev la elev, de la obiect de studiu la obiect de studiu,
angoasa joacă un rol pozitiv, de motivare
• dincolo de acest prag, anxietatea are un rol inhibant, de blocare.
• cauza anxietăţii: teama de eşec
 MOTIVAŢIA

• acolo unde profesorii sau colegii sancţionează eşecul prin ironii etc anxietatea se
accentuează
• consecinţa poate fi neputinţa învăţată; cei atinşi de neputinţa învăţată vor alege atunci când li
se oferă teme, fie teme foarte grele, fie teme foarte uşoare.
• o altă cauză a anxietăţii o poate constitui şi familia

• Respectul de sine
• elevii care au o părere bună despre ei înşişi, obţin rezultate academice semnificativ
mai înalte decât elevi cu o înzestrare similară, dar cu o părere mai puţin bună despre
ei înşişi
• elevii cu respect de sine ridicat:

1. îşi fixează singuri ţeluri mai înalte

2. sunt mai puţin afectaţi de eşec
3. au o percepţie mai realistă asupra propriilor capacităţi
• există 2 căi de creştere a respectului de sine:

1. în familie - copilul trebuie iubit necondiţionat; trebuie să i se arate că este important, că

persoana sa contează, trebuie înconjurat cu afectivitate
 MOTIVAŢIA

2. la şcoală - tuturor elevilor trebuie să li se ofere oprtunităţi de succes; profesorul trebuie

să manifeste încredere în posibilităţile elevilor, mai ales atunci când aceştia greşesc
► sala de clasă trebuie transformată într-un mediu în care elevul se simte în siguranţă

• Introvertit/Extravertit
• acestea sunt caracteristici ale oricărei persoane şi nu se întâlnesc în stare pură
• extravertitul tipic iubeşte lumea exterioară a oamenilor şi a evenimentelor, îi place să
lucreze în grup, preferă temele care îi solicită creativitatea, îşi asumă responsabilităţi şi
ia decizii
• introvertitul se închide în lumea interioară a gândurilor şi sentimentelor, preferă temele
strict normate şi structurate (eseu structurat), preferă să lucreze singur, să nu îşi asume
decizii şi responsabilităţi
• în învăţământul primar, unde accentul se pune pe socializare, sunt favorizaţi extravertiţii iar în
gimnaziu/liceu, unde accentul se pune pe studiul individual, sunt favorizaţi intovertiţii
• în realitate, succesul sau insuccesul elevilor este dependent, într-o măsură însemnată, de
modul în care profesorul organizează mediul educaţional
• în acelaşi timp, profesorul trebuie să aibă grijă să nu-i favorizeze pe cei cu aceeaşi dominantă
de personalitate cu a sa
 MOTIVAŢIA

• Motivaţia

• demotivării specifice învăţământului românesc (profesori şi elevi) i se adaugă efectele

mediului extraşcolar
• acest mediu obişnuieşte elevii cu un nivel şi o diversitate a stimulilor de mare amploare (filme
horror, publicitate, clipuri uzicale etc.)
• în raport cu aceştia, şcoala pare, şi este, anostă, plictisitoare, neinteresantă
► şcoala ar trebui să-şi regândească mult mai frecvent oferta, ţinând cont şi de cerere

• motivaţia desemnează acea forţă sau energie care ne susţine şi ne direcţionează să acţionăm
într-un anume fel

• Motivaţia este de două feluri:

1. internă – intrinsecă
2. externă – extrinsecă
 MOTIVAŢIA
• motivaţia externă are rolul de a declanşa motivaţia internă, urmând ca după aceea, să-şi
înceteze acţiunea
• dacă eşuează în a declanşa motivaţia internă, motivaţia externă se transformă într-un
mecanism specific mitei (recompensă pentru realizări – realizări doar pentru recompensă)

• Motivaţia internă cuprinde:

1. respect de sine
2. atitudini
3. nevoi

• Atitudini:
• elevii vin la şcoală având fie o atitudine pozitivă faţă de aceasta, fie o atitudine negativă
• astăzi, la fel de răspândită este şi indiferenţa
• în cazurile din urmă, rolul profesorului este de a încerca să modifice atitudinea respectivă
• schimbarea atitudinii este extrem de dificilă, deoarece nu poţi obliga un elev să iubească
şcoala, să iubească profesorii sau disciplinele de studiu pe care aceştia le predau
• dificultatea este accentuată şi de mediul social care nu valorizează şcoala şi nu o consideră
un reper pe traseul necesar reuşitei individuale/social
 MOTIVAŢIA

• totuşi, se pot utiliza următoarele căi:

A. implicarea elevilor în tot ceea ce se întâmplă în sala de clasă

• dacă elevii sunt implicaţi vor percepe sala de clasă ca pe un mediu familial, în care se simt
în siguranţă, pe care şi-l asumă şi răspund pentru el
B. creşterea gradului de relevanţă a cunoştinţelor predate în sala de clasă pentru viaţa de zi cu
zi a elevilor
• în acest scop, profesorul trebuie să crească relevanţa lucrurilor învăţate în şcoală
pentru viaţa de zi cu zi a elevilor
► să fie capabil să răspundă pe înţelesul elevilor la întrebări ca: “de ce trebuie să învăţăm
chestiunile acestea plicticoase?”
• în caz contrar, el are o problemă de atitudine

• invitarea unor oameni de afaceri de succes, lideri ai comunităţii locale care să le vorbească
elevilor despre rolul şcolii în reuşita lor în viaţă
 MOTIVAŢIA

• Nevoi:

• definim nevoile drept orice deficienţă sau lipsă care împiedică organismul să aibă o
stare de bine
• există o infinitate de nevoi care variază de la individ la individ, dar şi în cazul aceluiaşi
individ, de la o vârstă la alta
• Maslow elaborează o ierarhizare a nevoilor sub forma “piramidei lui Maslow
• în conformitate cu piramida lui Maslow, există două tipuri de nevoi:
1. nevoi de deficienţă
2. nevoi de creştere

1. nevoi de deficienţă:
• de supravieţuire
• de securitate
• de afiliere
• de respect de sine
 MOTIVAŢIA

2. nevoi de creştere:
• realizări intelectuale
• aprecieri estetice
• realizarea/împlinirea de sine
• nevoile de deficienţă pot fi satisfăcute
• nevoile de creştere nu pot fi satisfăcute niciodată
► nevoile de creştere constituie cel mai bun factor de motivare
• în încercarea de a utiliza nevoile de creştere ca factor de motivare, profesorul se poate lovi de
nevoile de deficienţă ale elevului (nevoia de afiliere, de respect de sine)

• Motivaţia externă
• motivaţia externă are în centru profesorul
• pentru a “produce” motivaţie externă, profesorul are la dispoziţie câteva strategii şi
mijloace:

• Mediul clasei
• desemnează tot ceea ce se află într-o sală de clasă (mai puţin elevii)
• făcând apel la nevoia de afiliere/respect de sine a elevilor, aceştia pot fi lăsaţi să se aşeze în
bănci după preferinţe
 MOTIVAŢIA

• în acelaşi timp, elevii pot fi lăsaţi să lucreze în grupuri după preferinţe

• sau pot fi lăsaţi să-şi aranjeze sala de clasă după cum doresc
• mediul clasei poate încuraja una din cele două tipuri de comunicare:

1. comunicarea de tip autoritar (profesorul vorbeşte, elevul ascultă)

2. comunicarea de tip democratic (profesorul vorbeşte dar şi ascultă

• Modelarea –
• presupune utilizarea admiraţiei elevilor pentru anumite persoane sau personaje îndrăgite pentru
a transmite valori, mentalităţi, comportamente dezirabile
• modelarea are drept suport dragostea elevului pentru modelul respectiv
• datorită acestui suport afectiv puternic, modelul poate constitui un factor de motivare
eficient
• în celaşi timp, dacă modelul este indezirabil, anularea influenţei sale este extrem de dificilă
datorită aceluiaşi suport afectiv puternic
 MOTIVAŢIA

• Strategii de instruire –
• există două tipuri de strategii de instruire:

1. centrate pe profesor – cultivă competiţia, individualismul, sunt pasive, mai puţin motivante
dar au o mare calitate: folosesc eficient timpul
2. centrate pe elev – sunt strategii de grup, cultivă altruismul, cooperarea, sunt active, dar
au un mare defect: sunt cronofage

• Aşteptările profesorului: - factor de motivare

• cu cât profesorul are aşteptări mai înalte în raport cu elevii, cu atât aceştia au tendinţa de a se
ridica la înălţimea aşteptărilor respective
• baza psihologică a acestui fenomen se numeşte tendinţa profeţiei de a se autorealiza
• punctul slab al acestei strategii este acela că oferă un plus de motivare tot elevilor buni,
ignorându-i în continuare pe cei slabi şi mediocre

• cercetările demonstrează:
• elevii slabi sunt aşezaţi spaţial mai departe de profesori
• elevilor slabi li se acordă mai puţină atenţie în situaţii de interacţiune academică (mai puţine
contacte din priviri, mai puţine aprobări gestice, mai puţine zâmbete etc)
• elevii slabi sunt solicitaţi mai rar să răspundă şi li se acordă mai puţin timp ptr răspuns
 MOTIVAŢIA

• elevii slabi sunt certaţi mai des ptr răspunsuri incorecte şi sunt premiaţi mai rar ptr
cele corecte
• elevii slabi sunt mai frecvent premiaţi ptr răspunsuri marginale şi inadecvate
• elevilor slabi li se cere mai puţină muncă şi mai puţin efort
• elevii slabi sunt mai frecvent întrerupţi în timp ce răspund sau rezolvă o problemă

• Feed – back-ul ca factor de motivare

• cuprinde:

1. laudele
2. notarea

• Laudele:
• sunt eficiente mai ales în cazul copiilor mai mici şi cu rezultate mediocre
• sunt eficiente dacă recompensează realizări punctuale şi semnificative
• trebuie să fie consecvente
• nu trebuie transformate în obicei (se demonetizează)
 MOTIVAŢIA

• Notarea:

• pentru a fi eficientă, nota trebuie să urmeze imediat răspunsului (ca să se realizeze

conexiunea între efortul depus şi evaluare)
• în cazul lucrărilor scrise, acestea trebuie aduse cât mai repede, iar notele trebuie
argumentate prin corectură
• de asemenea, trebuie afişat precizat baremul de notare
• elevul are dreptul să ceară justificarea notei, iar profesorul are datoria să justifice nota