Tema 2

 2.1 Artă și industrie

 2.2 Design – definire și premise ale apariției
 2.3 Studii de caz - Evoluția designului în
diferite țări
 2.3 Etape și direcții de afirmare ale
designului
 2.4 Aspecte actuale socio-economice cu
implicații în dezvoltarea designului
 2.1 Artă și industrie
Succedanee şi surogatele artistice

 Copia artistică
reprezintă lucrarea ce se realizează după
original (de către cineva înzestrat cu talent, el
însuşi un creator), pe care îl respectă, de la
procedeele tehnice până la mici particularităţi
de formă, culoare, materie şi spaţiu. Uneori,
dimensiunile copiei variază uşor faţă de cele ale
modelului original.
 Replica este exemplarul realizat manual de
către un artist după o operă existentă, în
condiţiile în care datele, coordonatele şi
eventual subiectul acesteia nu sunt
respectate întocmai, ci devin doar pretext
pentru noua formă.
Sărutul lui Brâncuşi este replica Sărutului lui Rodin
Studiu de caz-Hotelul Paris Las
Vegas
 Reproducerea este forma obţinută cu
mijloace mecanice, chiar în condiţii
industriale, ce reconstituie, mai mult sau
mai puţin fidel, exemplarul unei opere
existente, la nivelul elementelor vizuale
principale.
 Înlocuitorii tehnici şi industriali de artă sunt
produse ce preiau cu mijloace industriale şi la scara
marilor serii diverse efecte decorative, ornamente,
concepute pentru forme utile sau prevalent utile.
 formele de ceramică realizate în serie, decorate prin
calcomanii ;
 formele de sticlă cu decoraţiuni realizate prin turnare sau
ştanţare în spiritul celor pe care artiştii le obţin prin gravare,
pictare, sablare sau altele ;
 panourile decorative realizate din materiale textile, în
tehnicile imprimeurilor ;
 covoarele produse industrial ;
 unele “replici" ale broderiei produse, de asemenea, pe cale
industrială ;
 formele de metal, de la servicii de masă până la bijuterii.
 Pentru unele obiecte, cum ar fi:
• cele din ceramică, sticlă, lemn
• pentru unele obiecte de uz casnic din metal,
concepute în spiritul formelor artistice
decorative, dar realizate cu mijloace industriale,
în serie, pot fi reţinute două direcţii de
dezvoltare a producţiei lor:
 o direcţie se referă
la produsele care, ca
forme şi decoraţii, par
a fi “continuări" sau
imitaţii ale unor serii
reuşite de altă dată;
ele au căutare poate,
din dorinţa păstrării
legăturilor cu tradiţia,
chiar prin intermediul
obiectelor funcţionale;
 cealaltă direcţie se
referă la preluarea cu
statut de prototip a
unor reuşite sau
conceperea unor
replici industriale ale
acestora; aceste
forme se apropie mai
mult de familia
formelor “tip design".
 Se apreciază că succedaneele artistice
îndeplinesc o funcţie pozitivă în cadrul
vieţii sociale contemporane, permiţând
accesul tot mai larg al oamenilor, de cele
mai diverse categorii, la adevăratele
valori.
 Prin surogat, la nivelul vorbirii curente, se
înţelege produsul realizat industrial, din
materiale necostisitoare, prezentând totuşi
asemănări cu cele scumpe, chemat să
înlocuiască pe piaţă un alt produs, de
calitate superioară, care ori nu se găseşte,
ori, dacă se găseşte, nu este accesibil tuturor
cumpărătorilor datorită preţului său
ridicat.
Cauzele acestei expansiuni ar putea fi :
 ascensiunea vieţii burgheze, dobândirea
conştiinţei de sine a acestei societăţi, care
şi-a impus normele ei producţiei estetice;
 dezvoltarea rapidă şi impetuoasă a
producţiei industriale;
 modificarea relaţiei creaţie - producţie –
consum;
 dezvoltarea vieţii economice din jurul
vechilor nuclee de viaţă urbană - cetăţile -
şi apariţia noilor cartiere de la periferia
oraşului.
 Caracterul nociv al surogatelor este evident:
 mai întâi, problema confuziei dintre arta autentică şi
produsul ce se pretinde drept echivalent al acesteia,
fără însă a poseda aceleaşi calităţi estetice;

 în al doilea rând, problema mentalităţilor şi

comportamentului subcultural, cu implicaţii morale
negative vehiculate prin intermediul compoziţiilor
specifice surogatelor de artă;

 în al treilea rând, problema deformării sau alterării

sensibilităţii estetice la mase de milioane şi milioane
de oameni, absorbiţi de astfel de preocupări ce nu
mai au nimic comun cu sensul artei adevărate .
 Fenomenul Kitsch
Conform Dicţionarului de estetică generală
(1972) “kitsch-ul este un cuvânt german
intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni
internaţionali ai esteticii şi utilizat pentru a
desemna arta de prost gust, pseudo-arta, precum
şi toate acele produse estetice concepute în
spiritul exploatării doar a unuia sau a unora
dintre grupurile de stimuli ce intră în
compunerea artei: stimuli de ordin biologic, de
ordin etic (sentimentalismul), de ordin magic sau
ludic”.
 Abraham Moles, în lucrarea sa “Psihologia
kitsch-ului", precizează:
“<<kitsch>> este un cuvânt foarte cunoscut în
germana vorbită în sud; cu sensul modern, el
apare în München, în 1860, verbele
<<kitschen>> şi <<verkitschen>> însemnând
<<a face ceva de mântuială>> şi, respectiv,
<<a degrada, a măslui>>”.

Moles A., Psihologia kitsch-ului, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1980.
 Kitsch-ul este pseudo-artă sau artă
surogat, dar nu numai atât. El poate să
apară în numeroase alte ipostaze care
nu au de-a face cu arta.
 Kitsch-ul apare în numeroase sferele de
manifestare, de la un simplu obiect, la
starea de spirit şi mentalitatea
generalizată kitsch - ca expresie şi
satisfacere a unui gust estetic primitiv,
nedezvoltat, necizelat şi, mai ales, a
unui gust estetic pervertit (Gavril Maté,
“Universul kitsch-ului - o problemă de
estetică”).
 Kitsch-ul este acceptarea tacită, pe scară
socială, a unei plăceri estetice de prost
gust, desemnând prostul gust în general
 Kitsch-ul, în toate ipostazele sale,
constituie un fenomen surogat. El
înlocuieşte autenticul, care lipseşte sau
este inaccesibil din motive financiare,
materiale sau de altă natură;
 Definitoriu, mai ales în zilele noastre, este
caracterul de masă al fenomenului kitsch;
kitsch-ul reprezintă un produs de masă şi
pentru mase, este expresia cercetării,
stabilirii şi satisfacerii preferinţelor şi
aşteptărilor masei neinformate.
 Caracterul de masă al cerinţei de kitsch a
impus o formulă similară şi în planul
producţiei, al ofertei.
 Obiectul kitsch se defineşte prin următoarele trăsături exterioare

 contururile obiectelor şi componentelor în general sunt complexe,

încâlcite;
 obiectele kitsch comportă rareori suprafeţe neîntrerupte, în
general suprafeţele fiind umplute sau îmbogăţite cu reprezentări,
simboluri, ornamente;
 contrastele de culori pure complementare, tonalităţi de alb, în
special trecerile de la roşu la roz-bombon, la violet sau liliachiu
lăptos, ca şi combinaţiile între culorile curcubeului, care se
amestecă unele cu altele, reprezintă caracteristici ale coloristicii
kitsch;
 materialele încorporate arată rareori ceea ce sunt de fapt: lemnul
este vopsit ca să imite marmura, suprafeţele de plastic sunt
ornamentate cu motive de fibre încorporate, obiectele de zinc sunt
alămite, statuile de bronz aurite, materialele sunt deci deghizate.
Obiecte „kitsch” (anii 50)