CLASICISMUL
-critică literară-

Studenți responsabili: Profesor coordonator:

Coman Gabriela-Mădălina Conf. Dr. E.Ilie
Florici Andreea-Elena
Ungureanu Elena-Roxana
Grupa I Anul II
Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

1
CURENT LITERAR (SAU ARTISTIC) s. n. 1. mișcare artistică sau literară care reunește
un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ)
comune. (DEX, 2009)

CLASICÍSM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel

mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate
etc. 2. Curent în arta și literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin
imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea
unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și
claritate. 3.Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un
maximum de realizare artistică pentru etapa respectivă. – Din fr.classicisme. (DEX, 2009)

În lucrarea „Aforisme şi reflecţii” scrisă de George Călinescu, clasicul este surprins în mai
multe ipostaze:

 „Ce este, dar, un clasic? Un om, care fără să se abstragă din prezent, are statornic
înainte imaginea Greciei antice, a unei culturi, care, pentru Europa, reprezintă, înainte
de umanismul socialist, cea mai clară şi rotundă manifestare a spiritului uman.
Clasicul nu imită, nu pastişează, nu fură teme perimate, priveşte prezentul greceşte,
asta-i tot.
 A fi clasic înseamnă a păstra tradiţia, care te întinereşte, reducându-te mereu la liniile
cele mai simple.
 Clasicul nu observă, căci asta ar implica o sforţare disproporţionată şi o primejdie de a
te rătăci printre eveminente. El vine cu observaţia făcută.
 Clasicul produce o operă fără geniu, o operă aparent anonimă şi uneori cu adevărat
anonimă, care trăieşte de la sine ca un obiect natural.” (Călinescu, 1984, p. 30-31)

În viziunea criticului literat, George Călinescu, clasicimul este un tip ideal , inexistent
practic în stare ingenuă, reperabil numai la analiza în retortă.

Pentru G. Călinescu „individul clasic este utopia unui om perfect sănătos trupeşte şi
sufleteşte, ‹‹normal›› (slujind drept normă altora), deci ‹‹canonic››. [...] Din punct de vedere
sanitar, eroul clasic e ‹‹sănătos›› cu o sănătate însă de tipul gladiator care presupune o
insuficienţă a antenelor nervoase. [...] Vorbind sexual, clasicul e un viril, calm, cugetat. [...]
Trupeşte, eroul clasic, e ‹‹mai mare››, fără expresie clară, adâncă, de o oarecare asprime
lapidară. Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuară, unde se evită din motive tehnice

2
ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clasic este în acelaşi timp un semizeu ori un rege cu
ascendenţă divină (Achille), încât iluzia de ‹‹mai mare›› este canonică, inerentă, formale
dignităţii umane, caracteristică clasicismului. [...] Sub raportul vârstei, clasicul are o unică
vârstă incertă de tânăr perfect dezvoltat (vârsta lui Achille). [...] Trei sunt profeţiile
clasicului : rege, păstor, vânător sau, mai bie zis, una singură, de rege care păstoreşte şi
vânează (războiul e implicat). [...] De altfel, sociologic vorbind, în lumea clasică există o
unică clasă socială, aceea pastoral-regală, într-un regim raţional colectivist în sens antic
platonic. [...] Complexitatea intelectuală şi sufletească a clasicului este elementară, întemeiată
pe unităţi, pe o sensibilitate maioresciană prudentă, purificată prin logică. [...] Ţinuta
clasicului e decentă, calmă, zeiască. [...] Moralitatea clasicului e regească, impecabilă, ridicată
la dignitatea umană, pe o onoare moderată, fără subtilităţi, fără pundonor. [...] Clasicul are o
percepţia de sine ştearsă, e obiectiv, mod de a spune că nu se distinge de categoria lui ideală.
[...] Clasicul e social, sociabil, caută ‹‹comerţul››, conversaţia (‹‹dialogul›› e o formă literară
înalt clasică). [...] Viaţa clasicului are o durată normală, durata traiectoriei inteligibile. [...]
Clasicul, arătând interes pentru timpurile eterne, are despre lume o viziune caracterologică.
[...] interesul dogmatic al clasicului pentru inteligibilul elementar duce la etică şi politică. [...]
În materie religioasă, clasicul e repectuos faţă de zei, e catolic. [...] Clima clasică (utopică) e a
unei primăveri convenţionale meridionale. Clasicul cunoaşte o unică geografie abstrată
elenică. [...] Sub aspect temporal, clasicul trăieşte într-un prezent etern, e un eleat. [...]
Clasicului îi lipseşte sentimentul naturii, în clasicism te izbeşte arhitectonicul, decorul unic.
[...] Clasicul are o formă sufletească unică, ‹‹imită›› modele, aplică ‹‹reguli››, notează
categoriile existenţei; fireşte din această pricină, clasicul e didactic, epic, tragic, anacreontic.
[...] Critica clasică aplică ‹‹regulile››, examinază în ce măsură a fost imitat modelul. [...]
Clasicul promovează înţelepciunea.” (Călinescu, 1971, p. 10-19)

3
 Deși vag conturat ca moment cultural distinct, clasicismul românesc s-a manifestat la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin activitatea poeților Văcărești în Muntenia, a lui Conachi și
Gheorghe Asachi în Moldova, a Școlii Ardelene în Transilvania. Cea mai importantă ilustrare a
genului clasic în această perioadă îi aparține lui I. Budai-Deleanu – epopeea eroi-comico-satirică
„Țiganiada”.

Din punctul de vedere al apartenenţei la curente şi direcţii literare, putem spune că, în mod
paradoxal, nici unul dintre marii noştri clasici n-a fost un clasic propriu-zis: Eminescu a fost
romantic, Ion Creangă este un realist fantastic, la care realismul fuzionează cu fantasticul, Ion
Luca Caragiale este realist, naturalist, manierist şi fantastic, Ioan Slavici este un realist analitic, la
care observaţia realistă se împleteşte cu analiza psihologică. Numai Titu Maiorescu poate fi
considerat un clasic, dar mai mult ca structură şi temperament şi prin orientarea culturală.
Singurul sens al termenului de clasic care a fost luat în considerare de critică pentru denumirea
acestei perioade a fost cel axiologic, pentru că în această perioadă au activat şi au scris cei mai
mari şi cei mai valoroşi scriitori ai noştri din toate timpurile. Perioada marilor clasici reprezintă
vârsta de aur a literaturii române în care, ca să împrumutăm o expresie metaforică a lui Nietsche
„zeii mai umblau încă pe pământ”.

„Arta clasică se caracterizează prin acea că îndeplineşte întocmai idealul artistic,

absorbind complet absolutul în obiect. Şi fiindcă forma umană apare ca cea mai potrivită întrupare
naturală a Spiritului, clasicismul cultivă omenescul (...) Deşi fizionomia omului e mată reală, ea
oglindeşte spre deosebire de animal, spiritul. (...) Prin toată corporalitatea umană se exprimă
caracterul spiritual. Acesta devine clar. Animalicul care constituia unul din elementele artei
simbolice se degradează. Acea căutare monstruoasă şi grotească de forme zoologice spre a sugera
conceptul spiritului devine inutilă şi animalicul rămîne acum să exprime nu absolutul, ci naturalul,
imperfectul, nespiritualitatea.” (...) „Caracterele clasice se lăsau lovite de destin, fără esențiale
modificări interioare, rămânând la sfârșit ceea ce erau la început (caracterologia invariabilă)”

„Esteticeşte, am traduce situaţia aşa : că după Hegel clasicismul face artă pentru artă,
oprindu-se in stadiul finitului. Insă arta nu-i i decât o treaptă în mergerea spre absolut şi chiar ca
artă ea are un scop superior artisticului pur. Clasicismul n-a rezolvat contradicţia de la baza
absolutului, subiectivitate infinită şi existenţă, el a uitat că spiritul e proces şi s-a oprit la o linie
artificială, suprimând problematica, căzând într-o anume indiferenţă.” (...) „În scurt, Hegel vrea să
spună, din punctul nostru de vedere, următoarele : excesul de artă dăunează artei. Poezia nu
trebuie să ignoreze proza care răsare ca o contradicție inerentă a convenției. Arta nu se poate
substrage vieții, ca o rupere continuă a oricărei fixități.” (...) „Dincolo de limitările rigide ale
cronologiei literar-estetice, clasicismul este înțeles ca „un mod de a crea durabil și esențial”, o
trăsătură definitorie a artei mari, „fiindcă marea literatură este în fond aceea de stil clasic, iar ce
este măreț în stil romantism, baroc aparține tot ținutei clasice”

„Dizolvarea clasicismului a făcut-o lumea română prin satiră. Românii, refractari

frumosului și individualismului, exaltau eticul și socialul, statalul, deocamdată doar în formă
abstractă.”

Bibliografie: G. Călinescu – Istoria literaturii române. Compendiu, Editura pentru

literatura 1968

4
 Direcția nouă în poezia și proza română (1872 ) “ O cercetare critică” Titu
Maiorescu.

În 1840 se naște Titu Maiorescu la Craiova, în ziua de 15 februarie, 1855 în ziua de 31

decembrie Titu Maiorescu a început să-și redacteze jurnalul, Însemnări zilnice , creînd un gen
memorialistic în literatura română. În 1867 apare la Iași revista “Convorbiri literare “ ,
publicație junimistă culturală, literară, științifică și politică. O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867, Asupra poeziei populare, Direcția nouă în poezia și proza română ; de
promovare și de susținere a moriilor clasici : Comediile D-lui I .L. Caragiale, Eminescu și
poeziile lui , de tipologie literară: Poeți și critici, diferite fragmente din Însemnări zilnice, din
Jurnal, din Epistolar (p.21 ).
“ Cu intuiția lui pătrunzătoare, Maiorescu își dă seama, de la început, de talentul lui
Eminescu, Creangă, Crargiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Brătescu –Voinești, Goga,
Sadoveanu și-i promovează cu consecvență, chiar impunîndu-i pe unii, cu autoritatea sa,
publicului cititor, cîrtitor uneori, datorită dezorientării estetice în care se mai afla sau
atmosferei nefavorabile întreținută de ignoranții furioși” ( Mihai Drăgan, Lecturi posibile p
71 ).
“ Studiul Direcția nouă în poezia și proza română face parte dintr-un program critic
mai dezvoltat, prin care tânărul Maiorescu urmărea modernizarea și integrarea europeană a
vieții noastre culturale, artistice, științifice și administrative, pe baza principilor recunoscute
ale adevărului, dreptului și muncii cinstite”.( p.72 ) Ca reprezentant al direcție noi în poezie
pe primul loc este așezat Vasile Alexandri care reușește să cîștige simpatia publicului prin
creația “Pastelurile”. Tot ca reprezentant al direcției noi este cunoscut și Mihai Eminescu,
care publică în “Convorbiri literare” doar trei poezii ( Venere și madonă, Epigonii, și Mortua
est ! ) (p.72 )
„Partea a doua a studiului Direcția nouă este consacrată prozei .Criticul distinge două
tipuri de proză : proza științifică, reprezentată de Xenopol ( istoric ), și proza estetică avându-l
în frunte pe Al Odobescu, Ioan Slavici și pe Iacob Negruzzi”. Din Direcția nouă trebuie
reținută cu deosebire următoarea frază polemică, devenită memorabilă „ Degeaba vă încercați
să loviți cu atîta patimă în direcția cea nouă : voi n-aveți formă , ziua de mîine nu vă mai
cunoaște.”( p.73 )
“ În articolul său din 1885, despre comediile lui Caragiale, învinuirea de imoralitate
adusă autorului Scrisorii pierdute este respinsă cu motive schopenhaueriene. O adevărată
operă de artă, afirmă Maiorescu , nu poate fi decît morală, deoarece înălțarea în lumea
ficțiunilor ideale, făcîndu-ne să ne uităm pe noi înșine, cu interesele noastre limitate și egoiste,
atacă rădăcina însăși a orcărui rău pe lume”( T. Vianu, Titu Maiorescu p. 123 )
“Studiul Eminescu și poeziile lui are ca subiect personalitatea creatoare de tip genial.
În concepția criticului, autorul “Luceafărului”reprezintă cea mai aleasă conștiință artistică
prin care spiritualitatea românească s-a înălțat la nivel de universalitate.(p ,140). O critică
serioasă trebuie să arate modele bune câte au mai rămas și să le distingă de cele rele și,
curățând astfel literatura de mulțimea erorilor, să prepare junei genreațiunii unui cîmp liber
pentru îndreptare.( p.70 ).