CLASICISMUL

Din punct de vedere etimologic, termenul „clasicism”

provine din limba latină („classicus”), însemnând „de primă
clasă”, „de prim rang”, „demn de urmat”.
Într-una din accepţiunile sale, clasicismul reprezintă un
curent literar şi artistic afirmat în secolul al XVII-lea, în Franţa.
Principiile şi normele estetice specifice acestui curent literar
au fost exprimate în „Arta poetică” din 1674, a lui Nicolas Boileau
care valorifică poeticile antice ale lui Aristotel şi Horaţiu.
Principii estetice, particularităţi ale clasicismului:
- pentru arta clasică adevărul devine un scop (Boileau afirma:
„Nimic nu e frumos ca adevărul”), observându-se preferinţa
pentru raţional (cenzurarea fanteziei, victoria raţiunii asupra
pasiunii).
- apare ideea că arta ( şi literatura) este o imitaţie a naturii, a
realităţii (însă nu o copie a ei conform doctrinei aristotelice
întemeiate pe principiul mimesisului).
- scopul literaturii este să producă plăcere (Aristotel), dar şi
să instruiască, având deci, un caracter didactic educativ (poetul
latin Horaţiu).
- o altă regulă, precizată de Boileau, este cea a bunului simţ, a
bunei credinţe clasice, presupunând ca opera de artă să corespundă
gustului epocii şi al publicului.
- forma operei literare trebuia să se caracterizeze prin
echilibru şi armonie, limbajul să fie accesibil, clar şi elegant iar în
ceea ce priveşte conţinutul operei, se cerea evitarea reprezentării
violenţelor sau a sfârşitului personajelor pe scenă, în teatru; sunt
cultivate subiecte nobile, de inspiraţie istorică sau mitică.
- personajele erau animate de idealuri eroice şi de principii
morale înalte (patriotismul, sentimentul datoriei, nobleţea
comportamentului), manifestându-se o preferinţă pentru figurile
Antichităţii.
- raportul armonios dintre conţinut şi formă (forma este
importantă în măsura în care permite ca ideea să fie ilustrată clar).
 - una dintre regulile din teatrul clasic era regula celor trei
unităţi: de timp (acţiunea nu trebuie să depăşească 24 de ore), de
acţiune (o singură acţiune principală) şi de spaţiu (acţiunea se
desfăşoară în acelaşi loc). Primele două unităţi apar şi la Aristotel
(„Poetica”), filosof antic grec.
- clasicismul impune ideea purităţii speciilor şi a genurilor,
orice amestec al acestora fiind nerecomandat. Fiecare scriitor îşi va
dovedi talentul într-un anumit gen (vom întâlni autori specializaţi
în tragedie, comedie sau satiră).
- se ajunge la o ierarhizare a genurilor şi speciilor literare
(urmându-se principiul raţiunii sau al imitaţiei). Există genuri
majore (mai importante: epopeea, tragedia, oda, comedia) şi genuri
minore (satira, fabula, eseul moralizator, literatura epistolieră).
- scriitorul clasic urmăreşte să surprindă în creaţia sa ceea ce
este general valabil, dincolo de epoci, de societate; personajele
literaturii clasice sunt tipuri morale, caractere.
- scriitorul clasic este impersonal, raţional, obiectiv.
- în concepţia clasicului, universul este armonios, inteligibil,
nu cuprinde taine.
- frumosul este logic şi real; arta trebuie să exprime adevărul,
identificat cu frumosul (triada: adevăr / frumos / bine).
Reprezentanţi ai clasicismului în literatura universală: N.
Boileau, P. Corneille, J. Racine, Molière, La Bruyere, La Fontaine.
- în literatura română: Grigore Alexandrescu, Costache
Negruzzi, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Ion Pillat, Al.
Philippide, G. Călinescu (în opera acestora apar şi influenţe ale
altor curente literare).
O altă accepţiune a cuvântului „clasic” este aceea de
„valoros, atestat de trecerea timpului, demn de a fi oferit ca model
şi de a fi studiat”. Cuvântul „clasic” are acest sens în sintagma
„epoca marilor clasici” (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici).
Niciunul dintre aceştia nu este reprezentant de seamă al
clasicismului.