CLASICISM

CONCEPTUALIZARE

 lat. classicus – perfect, de prim rang; demn de urmat

 În sens general: „ceea ce aparţine lumii şi culturii antice greco-latine”. Prin extensie,
numeşte şi valoarea canonică a unui scriitor, a unei opere, a unei epoci în artă / în
literatură („apogeul oricărei literaturi, perioadele sale de glorie”); (A. Marino)
 Curent literar apărut în Franţa (sec. XVI-XVII), caracterizat prin revigorarea
modelului estetic/ uman al Antichităţii greco-latine.
 Clasicismul românesc nu este conturat ca un moment cultural distinct. La sfârşitul sec.
al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea se manifestă în creaţiile lui I. Budai-Deleanu
(„Ţiganiada”), C. Conachi, Gh. Asachi şi ale poeţilor Văcăreşti.
 În sec. al XIX-lea elemente de clasicism apar, alături de romantism sau realism, în
creaţiile lui H. Rădulescu, V. Alecsandri (ale cărui comedii clasice din ciclul Chiriţei stau
alături de drame romantice), Gr. Alexandrescu (care alătură fabulelor, satirelor şi
epistolelor clasice, poeme romantice), I.L. Caragiale (dramaturgia) etc.

PROGRAME ESTETICE

 inspirat de „Poetica” lui Aristotel și „Arta poetică” de Nicolas Boileau: stricta

codificare a principiilor estetice, opţiunea pentru afirmarea sensului raţional, moral
şi estetic al artei, prin îmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, a utilului cu
plăcutul (Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastre lire / Din ea luaţi frumosul şi-a
artei strălucire)
 cultul valorilor literaturii antice: perfecţiune formală generată de legile
armoniei, echilibrului şi simetriei, de puritatea genurilor şi a speciilor; elevaţia
subiectului, a eroilor şi a stilului; finalitate etică, mesaj umanist
MODELE ESTETICE ȘI CULTURALE
 Concept creativ: mimesis („imitaţia artistică a elementelor lumii obiective [...]
în limitele verosimilului şi ale necesarului” - Aristotel, Poetica);
 creaţia este un joc al minţii (creativitate noetică) şi al bunului-gust; inspirată de
muze în formele raţionalităţii şi ale obiectivităţii;
 izvoarele artei: miturile antice, istoria Antichităţii, natura bucolică; o realitate
ideală, „universaliile”;
  categorii estetice predilecte: tragicul, frumosul, sublimul, comicul; apolinicul
 model estetic: opera închisă, perfect elaborată, rigoarea formei, a genurilor, a
speciilor; principii de creaţie: armonia, echilibrul, simetria, claritatea, ordinea,
elevaţia subiectului, a eroilor, a stilului;
 model uman: „utopia unui om perfect, deci canonic” (Călinescu), fiinţa
morală, şi raţională, echilibrată şi armonioasă; atitudini şi ipostaze umane:
eroul, înţeleptul;
 modelul lumii: univers stabil, imuabil, coerent, armonios, geocentric; geneză
unică, biblică (model filosofic platonician şi raţionalist, „cartezian”).

ELEMENTE STRUCTURANTE
 Genuri şi specii predilecte: tragedia, comedia (construite pe regula celor trei
unităţi) şi satira, artele poetice şi poezia bucolică, idila, epistola, oda, satira,
epigrama, fabula, epopeea, dialogurile didactice şi moralizatoare;
 Teme şi motive: iubirea şi datoria, sacrificiul, omul moral, natura (ca decor)
etc. / credinţa, loialitatea, eroul, aristocratul, avarul, intrigantul, ipocritul etc.;
 Personajele clasice sunt tipologice, „plate”, statice; în construcţia lor se
accentuează latura general-umană, se impune respectarea principiului imitării
naturii (natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a teatrului
clasic); tipologiile preferate în tragedie sunt eroul şi înţeleptul, iar în comedie –
avarul, ipocritul.