Clasicismul românesc

În ţările române şi în alte ţări din sud-estul Europei, condiţiile au fost mai vitrege şi literatura
n-a înregistrat salturi spectaculoase decât târziu. Ţările române n-au putut oferi
clasicismului un teren fertil. Puţinele elemente din cultura şi literatura greco-latină existente
în scrierile lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, de exemplu, nu erau suficiente. Astfel,
cultura română n-a receptat clasicismul în secolul al XVII-lea, când el se manifesta plenar
în Europa, ci aproape peste un secol, când forţa acestuia diminuase.

Literatura română rămâne însă cu o adevărată „vocaţie” a clasicismului. Aşa se explică

persistenţa elementului clasic de-a lungul evoluţiei literaturii române, până în epoca actuală.
Un clasicism incipient găsim în poezia lirică a Văcăreştilor şi a lui Costache Conachi (în
primele decenii ale secolului al XIX-lea), influenţaţi mai mult de neoanacreontismul grec,
formă târzie a clasicismului.

O operă de influenţă clasică este, ca specie cel puţin, epopeea eroi-comico-

satirică Ţiganiada, a lui Ion Budai-Deleanu. Dar, pe de o parte, ea este scrisă sub înrâurirea
puternică a iluminismului, iar, pe de altă parte, nu a intrat în conştiinţa publică decât târziu,
după 1875, când literatura română se maturiza la focul marilor genii creatoare ale literaturii
noastre: Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I.L. Caragiale.
Totuşi, clasicismul - cel francez, în primul rând - va influenţa puternic literatura română.
Comediile lui Vasile Alecsandri, scrise după 1840, urmează modelele moliereşti, mai ales în
ceea ce priveşte prototipurile comice. Fabula românească, afirmându-se prin Dimitrie
Ţichindeal şi Alecu Donici, se va maturiza datorită lui Grigore Alexandrescu. Nici unul dintre
ei nu este străin de opera lui Jean de La Fontaine. Când, în 1825, Barbu Paris Mumuleanu
scria un volum de Caracteruri, acestea îşi aveau ascendenţa în Caracterele lui Jean de La
Bruyere, care, la rândul lui, urma modelul unor Caractere greceşti.
În rândul preocupărilor pentru caracterul uman amintim „fiziologiile”: Costache Negruzzi
(Fiziologia provinţialului) şi Mihail Kogălniceanu (Fiziologia provincialului în Iaşi). La rândul
lor, Epistolele şi Satirele lui Grigore Alexandrescu îşi află şi ele modele strălucite în
literatura clasică franceză.

Fără nici o altă precizare, doar amintind aceste opere şi autori, e uşor de făcut o constatare,
şi anume că marele, adevăratul clasicism francez înrâureşte literatura română în epoca
prepaşoptistă şi paşoptistă, adică destul de târziu, când, concomitent, se cristaliza, în
ideologia noastră literară, estetica romantică, prin Introducţia lui Mihail Kogălniceanu la
„Dacia literară” (1840).
Observăm deci că la noi clasicismul şi romantismul se întrepătrund. Traducând în
româneşte Arta poetică a lui Boileau, Ion Heliade Rădulescu va rămâne multă vreme adept
al normelor şi principiilor estetice clasice. În literatura noastră, el va fi primul mare poet
romantic, prin poeme ca Anatolida sau prin balade cu sursă folclorică (Zburătorul).
Clasicismul românesc se va împlini în Pastelurile lui Alecsandri, excelente creaţii atât prin
frumuseţea limbii literar-artistice, prin cumpănita lor compoziţie, precum şi prin cenzurarea
şi stăpânirea stărilor afective în faţa naturii. Prin temă (vânătoarea), prin echilibrul sufletesc
pe care-l transmite, prin stilul înalt în care este scrisă, Pseudokynegetikos al lui Alexandru
Odobescu este, de asemenea, o operă de incontestabilă valoare artistică clasicistă.
Curentul clasicismului se defineşte ca o mişcare artistică şi literară care
promovează ideile de echilibru şi armonie a fiinţei umane, constituite în modele
durabile şi care se pot regăsi în timp.
Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: raţiunea domină
sentimentele, caracterul moralizator acordând importanţă unor specii literare
corespunzătoare (fabula, satira, comedia, tragedia), personajele sunt caractere:
caracterul avarului (Arpagon), unitate de timp, loc şi acţiune (un singur cadru,
timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de pudoare, rafinament, personaje
oneste, morale. Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetică
fundamentală de observare şi realizare a unui sistem armonios, stabil,
proporţional, dominat de elementele frumosului, în concordanţă cu norme
specifice (cele trei unităţi în dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat,
senin, al perfecţiunii formelor. S-a manifestat în toate artele – literatură,
pictură, muzică, arhitectură. Trăsături: regula celor trei unităţi în dramaturgie
(de loc, timp, acţiune); puritatea genurilor şi a speciilor literare; întâietatea
raţiunii; imitarea modelelor greco-romane; cultul pentru adevăr şi natural (în
literatură), infrumusetarea şi innobilarea naturii (în pictură); promovarea
virtutii – propunând un tip ideal de om virtuos, multilateral, complet (ţip social
– excepţional, unic – un model); natură se subordonează idealului uman –
caracter moralizator. Cultivă trăsături distincte – curajul, vitejia, generozitatea
sau laşitatea, avariţia, naivitatea. Puritatea stilului, sobrietatea, stil înalt nu
amestecul de stiluri. Prin extensie, termenul se foloseşte şi pentru a denumi
perfecţiunea, armonia

Clasicismul în literatura română s-a manifestat îndeosebi între secolele al XVII-lea și al XIX-lea,
elemente ale acestui curent putând fi identificate la:
 Ion Budai Deleanu – Țiganiada
 Vasile Alecsandri
 Al. Odobescu
 Mihai Eminescu
 I. Creangă
 I.L. Caragiale
 I Slavic