5.

Perioada preromantica
Romantismul Romantismul este un important curent literar si artistic, aparut in Anglia, Franta si Germania in prima parte a secolului trecut, ca opozitie la clasicism. Romanticii preconizau o literatura inspirata din realitatile nationale, din traditii folclorice, din istorie si chiar din miturile si legendele unor popoare indepartate; sustineau valorile sensibilitatii, ale individului, ale naturii; incercau sa elibereze creatia artistica de rigiditatea canoanelor si a conventiilor clasice, dand totodata acces in paginile romanelor, a pieselor de teatru sau in versurile poeziilor unor personaje si probleme ce reflectau epoca de dupa Marea Revolutie Franceza din 1789. Romantismul s-a extins treptat in principalele tari europene, cuprinzand toate artele si chiar unele domenii ale vietii sociale, si determinad existenta unui stil romantic in mobilier, in imbracaminte etc.In timp ce clasicismul este un curent al ratiunii, romantismul exalta sentimentul si fantezia. Natura patrunde masiv in creaiile romantice, in vreme ce pe clasicisti ii interesau numai caractarele umane. Visul si exotismul, interesul pentru taramuri indepartate reprezinta teme ale romantismului. Acest curent invata scriitorii si poatii sa se inspire din istoria nationala si din creatia folclorica specifica tarii lor.Personajele romantice sunt eroi exceptionali in imprejurari exceptionale, construite adesea pe principiul antitezei si putand evolua pe parcursul operei in ceea ce priveste trasaturile lor de caracter.

Astfel, principalele caracteristici ale romantismului drept curent literar pot fi rezumate prin:cultivarea sensibilitatii si fanteziei creatoare, complexitatea personalitatii umane, evaziunea in trecut, istorie, vis, contemplarea naturii infatisata sub lumina culorii locale, interesul pentru folclor, prezenta unor personaje provenind din toate mediile sociale, eroii extraordinari ai operelor epice fiind pusi sa actioneze in imprejurari extraordinare, totul fiind intr-o libertate deplina de creatie. Asemeni oricarui curent literar de o importanta maxima in dezvoltarea ulterioara a prozei si poeziilor, curentul romantic a avut un sef de scoala si un teoretician care a dat nastere acestui curent, l-a denumit si si-a sustinut opinia in decursul intregii cariere artistice. Pentru romantism, acest autor este Victor Hugo (1802-1885,poet si prozator francez), care, in prefata dramei "Cromwell" considera romantismul ca fiind o debarasare a limbajului poetic de tot ceea ce are legatura cu o schema, o norma sau o lege si dand frau liber imaginatiei si inspiratiei creatorului.Hugo afirma ca tocmai aceste legi eclipseaza adevarata arta, care este pura si neingradita. Regulile impuse de clasici nu mai sunt valabile, singura sursa adevarata de inspiratie fiind natura si doar legile ei fiind esenta operei romantice. Fiecare subiect va avea o valoare unica si irepetabila ce nu va mai fi dictata de legile nescrise ale prozodiei ci de sufletul si mintea creatorului. Sfaturile naturii vor fi sursa de inspiratie primordiala, iar fictiunea autorului este singura capabila de a crea adevarata arta, adevaratul sentiement in inima cititorului.

Sa dam cu ciocanul in teorii, in "poetici" si in sisteme.Sa aruncam jos vechea tencuiala care ascunde fatada artei. Nu exista reguli, nici modele; sau, mai bine zis, nu exista alte reguli decat legile generale ale naturii care domina arta in intregul ei si legile speciale care, pentru fiecare compozitie in parte, rezulte din caracteristicile proprii fiecarui subiect. Poetul - si trebuie sa staruim asupra acestui punct nu are de primit sfaturi decat de la natura, de la adevar si de la inspiratie, care este si ea natura si adevar. Romantismul romanesc are cateva trasaturi specifice manifestate datorita aparitiei in tara noastra cu o intarzaiere cu un deceniu fata de Franta.Prima generatie romantica (I.H. Radulescu, V. Carlova, Grigore Alexandrescu) se afirma spre sfarsitul deceniului al treilea si inceputul celui de-al patrulea ale secolulului XIX; romantismul se prelungeste la noi prin scriitorii pasoptisti (V. Alecsandri, N. Balcescu, Alecu Russo si altii) pana la Eminescu, considerat indeobste cel mai mare poet romantic european. In al doilea rand, epoca romantica se afla, la noi, alaturi de numeroase influente clasice. Niciodata estetica noua n-a fost in intregime degrevata de elemente ale esteticii clasice. Specii literare clasice (fabula) coexista cu specii romantice (meditatia, pastelul) la Alexandrescu sau Heliade. Viziune clasica are si Alecsandri.In al treilea rand, ca si in Italia, romantismul a inflorit in plina epoca a luptelor pentru eliberare nationala si social. Principalele caracteristici ale romantismului universal

romantismul inlatura si neaga normele si metodele prescrise de clasicism; nu exista decat legi generale, specifice artei literare in sine, izvorate din natura compozitiei sau a subiectului tratate fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul afirma primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei creatoare, al spontaneitatii si sinceritatii emotionale. izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult largite, dandu-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei si folclorului, considerate ca manifestari specifice ale genului popular; natura, cu totul ignorata in literatura clasica devine obiect de admiratie si mijloc de exprimare a sentimentelor. personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta poporului. Romanticii isi manifesta preferinta pentru personaje exceptionale care impun, fie prin grandoare si noblete sufleteasca, fie prin slutenia lor fizica (Cocosatul de la Notre Dame de Paris) sau decadenta morala. In toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugravite in complexitatea vietii sociale si psihice, in continua si, adeseori, neasteptata transformare. in timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce in literatura un limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi categorii estetice, ca uratul, grotescul in opozitie cu frumosul, feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o gasim numai in conflictul operei sau intre personaje diferite: adeseori acelasi personaj este creionat in trasaturi contraste un fizic frumos

ascunde un suflet murdar si pervers, in timp ce o figura respingatoare are un suflet nobil. genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt supuse unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este introdus in epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; in aceiasi poezie lirica pot fi gasite elemente de oda, imn, meditatie, satira sau pastel; in proza apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugravit cu lirism, intr-o actiune captivanta, adeseori aventuroasa; in drama asistam la un conflict violent in care se infrunta eroi antagonici care cultiva tirada retorica, iar actiunea se incheie adesea printr-o lovitura de teatru. Particularitatile romantismului Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea insasi si mai cu seama de ceea ce opunea sistemului de idei estetice pana atunci in vigoare. Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Se afirma ca Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama romantica apare in urma unei evolutii lente cu origini in tragedia clasica. Pe parcursul acestei evolutii intalnim drama burgheza, comedia lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, intamplarile supranaturale, atractia pentru elementul ocult isi gaseste locul in productia dramatica, sfidand uneori legile teatrului care pretinde personaje cu existenta proprie, antrenate in actiuni obiectiv justificabile. In domeniul dramei romantice se remarca in Germania Zacharias Werner, Heinrich von Kleist, in Franta se remarca V. Hugo care are ca model pe Shakespere. Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii romantice in care istoria poate fi obiectul unei negari sau dimpotriva asa cum se intampla in romanul lui

Xalter Scott o realitate fundamentala, generatoare de conflicte sociale si psihologice. Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o grandioasa raspandire in romantism, romanul istoric este in cel mai inalt grad ilustrativ pentru specificul istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre evocarile istorice ale romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile transformiste, sisteme elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in preajma si in perioada imediat urmatoare revolutiei din Franta. Pe langa romantismul de tip istoric exista si un romantismul antichizat. Atitudinea romanticilor fata de antichitate depaseste sfera istorismului romantic, pentru ca mai mult decat valorificarea dintr-un punct de vedere modern a unei epoci trecute el ofera numeroase implicatii de ordin etic si estetic. Cateva dintre cele mai decisive tendinte ale curentului care au conlucrat la prodigioasa inflorescenta a fantasticului in literatura romantica sunt: atractia pentru folclor, viziunea mitica, sondajele in straturile profunde ale constiintei, fascinatia tenebrelor interioare, predilectia pentru expresia simbolica. Scriitorii romantici au aspirat cu totii la o fericire ideala. Romantismul apare ca un avant al genului individual in cautarea Absolutului. Folclorul Aceasta ampla miscare folcloristica desfasurata pe plan european, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, va avea ecouri tot mai puternice si in tarile romanesti, sub impulsul idealurilor romantice ale scriitorilor nostri din epoca respectiva, daruiti luptei poporului roman pentru dreptate si libertate sociala, pentru unitate si independenta nationala. inca de la inceputurile ei,

literatura romana a crescut si a evoluat printr-o permanenta si fertila legatura cu folclorul. Acest fenomen de infuzare a sevei folclorice in literatura noastra scrisa il putem distinge chiar de la Psaltirea in versuri a lui Dosoftei, cea dintii versificatie in limba romana nutrita cu aroma versului popular, vizibila in vioiciunea ritmului trohaic, in armonia rimei imperecheate si in simplitatea plastica a graiului si formelor poetice de factura populara. De asemenea, primele pagini de proza literara romaneasca, cele 32 de legende ale lui Ion Neculce din O sama de cuvinte, ce sint auzite den om in om, de oameni vechi si batrini si in letopiset nu sint scrise", poarta aceeasi amprenta a inspiratiei folclorice. in alte literaturi europene, indeosebi cele apusene, schimburile dintre folclor si literatura culta au fost reciproce, Wil-liam Lemit, in lucrarea Le Folklore et nous, vorbeste chiar de un fel de du-te vino", in ceea ce priveste contactul literaturii culte cu folclorul. Fata de alte literaturi europene, literatura romana a fost un adevarat receptacol al folclorului, asimilat si sublimat permanent in substanta sa intima, nerestituind izvorului primar decit o cantitate infima, in mod izolat si intimplator. Referindu-se la gradul de interferenta dintre folclor si literatura culta, asa cum se prezinta in cadrul literaturilor europene si in cazul aparte al literaturii romane, Ovidiu Papadima precizeaza : Spre deosebire de multe dintre popoarele occidentale la care, inca de secole, literatura populara a primit mai mult de la literatura culta decit i-a daruit ea acesteia la noi folclorul a receptat incomparabil mai putin decit a dat el creatiei culte. Este un adevar deci ca literatura culta romaneasca dato,reaza incomparabil mai mult folclorului nostru decit sclipirile care au patruns ide la ea spre el."

La inceputul secolului al XlX-lea, cind literatura romana isi fundamenteaza structura ei moderna, avea o situatie specifica, in raport cu alte literaturi romanice. Cunoscuse si asimilase valorile antichitatii, trecuse printr-o epoca umanista, dar nu se dezvoltase intr-o productie originala de tipul Renasterii, de inspiratie livresca, savanta, ceea ce a apropiat-o si a mentinut-o permanent in strinsa legatura cu folclorul, indeosebi cu poezia populara. Literatura Renasterii, spune Tudor Vianu - oriunde o intilnim, a fost o literatura de surse savante si, uneori, o literatura livresca. Aceasta caracteristica s-a accentuat pe masura ce Renasterea evolua spre sfirsitul ei si a constituit un strat izolator intre creatia populara si cea culta. Fiindca Renasterea, ca miscare literara, a lipsit din dezvoltarea literaturii romane, aceasta n-a pierdut niciodata contactul cu sursele populare si cind a ajuns sa dea creatii artistice originale de o valoare inalta, literatura ro-mina a pastrat un caracter popular. Este prima caracteristica izbitoare in evolutia ei de-a lungul secolului al XlX-lea si al XX-lea. Faptul ca literatura romana, de la originile ei si pina in contemporaneitate, a fost permanent regenerata si dinamizata de creatia populara, este un adevar unanim recunoscut, axiomatic. Titu Maiorescu sublinia : Astazi pot constata ca partea lirica a vietii poporului a fost cea mai roditoare in dezvoltarea ulterioara a literaturii noastre culte, indeosebi pentru Eminescu si, prin mijlocirea lui, pentru urmasii sai." 1 Tot astfel, G. Ibraileanu releva ca in meritele poeziei culte, partea celei populare e imensa, pentru ca poezia culta nu e altceva decit evolutia poeziei populare".2 Desigur, marturiile in aceasta directie sint extrem de numeroase, datorate nu numai criticilor si istoricilor literari, ci si scriitorilor insisi3. De pilda Ion Pillat recunostea ca poezia populara e o traditie si un izvor de reinviere. Fiecare generatie de la Alecu Russo si

Alecsandri, de la Eminescu si Creanga, de la Gosbuc si Vla-huta, de la Goga si Iosif pina la generatia de azi, a deslusit din comoara tot pierduta si mereu regasita a viersului popular o noua indrumare si un sens poeziei romanesti." 4 Chiar si in perioada interbelica, in care poezia noastra se ridica la nivelul poeziei europene, sub in,riurirea noilor orientari moderne, actiunea fertilizatoare nu sucomba, ci, dimpotriva, afla cai mult mai subtile si mai profunde de patrundere in substanta organica a liricii si, in general, a literaturii romane din aceasta perioada. in 1936, cercetind zacamintele folclorice in poezia noastra contemporana", Al. Dima demonstra ca avem o poezie sincronizata european, dar careia nu-i lipseste in acelasi timp boarea peisajului local, a climei noastre sufletesti, a clocotului de viata romaneasca ce si-a gasit fireasca expresie in variatele forme ale credintelor, obiceiurilor si literaturii noastre populare". Rasfringerea folclorului asupra literaturii romane culte, inceputa cu Dosoftei si Ioan Neculce, nu devine o actiune constienta si organizata decit spre sfirsitul primei jumatati a veacului al XlX-lea, dupa 1830, in epoca de pregatire si infaptuire a revolutiei de la 1848. Este epoca de afirmare a idealurilor de dreptate si libertate sociala, de unitate si independenta nationala. Sentimentul patriotic al afirmarii nationale, manifestat in literatura in primul rind prin cunoscutul program al revistei Dacia literara, din 1840, a lui Mihail Ko-galniceanu, fundamentarea stiintei noastre istorice, indeosebi prin lucrarile lui NicoJae Balcescu, interesul tot mai accentuat si mai sincer fata de soarta taranimii, care se confunda cu insusi poporul roman, nazuinta de a crea o literatura originala care sa reflecte realitatile nationale, au constituit cauzele principale care au determinat orientarea scriitorilor epocii spre creatia populara.

Multi dintre scriitorii reprezentativi ai acestei epoci, formati din punct de vedere spiritual si artistic, mai ales iA timpul studiilor, in ambianta si efervescenta miscarilor romantice din tarile apusene, au introdus in literatura romana, aflata in faza fundamentarii ei moderne, suflul nou al romantismului, in cadrul caruia interesul pentru folclorul national reprezenta o coordonata majora. Scriitorii romantici au vazut in primul rind in poezia populara o sursa inepuizabila a aspiratiei lor spre concret si particular, spre ceea ce este specific national, spre culoarea locala. Atractia pentru natura autohtona, interesul tot mai pronuntat pentru trecutul national, invierea traditiilor proprii poporului din care faceau parte, dorinta nobila de a oglindi viata si caracteristicile propriei natiuni, mai ales intr-un moment de incordare a eforturilor pentru realizarea visului sublim al unitatii, demnitatii si independentei nationale, toate aceste coordonate specifice romantismului au aflat un puternic punct de sprijin in creatia populara, cn,rc le oferea raspunsurile cele mai potrivite. Pina la Alecu Russo si Vasile Alecsandri, adevaratii descoperitori si primii culegatori ai poeziei populare romanesti, a existat o serie de tentative mai mult sau mai putin intimpla-toare, care au pregatit insa terenul pentru explorarile rodnice si teoretizarile de prestigiu ulterioare. Se pare ca primul culegator de folclor ar fi Gheorghe Asachi, daca acordam credit unor marturii tardive ale acestui pionier al literelor romanesti. O prima marturie depune Gh. Asachi in articolul Literatura serbeasca, aparut in Albina romaneasca an. XX, nr. 6, din 18 ianuarie 1848, p. 21, in care aduce un cald elogiu lui Vuk Karagici, pe care-1 cunoscuse indeaproape si cu care avusese chiar relatii de prietenie in timpul sederii lor comune la Viena, in 1823. Articolul este interesant si prin aceea ca scriitorul

nostru acorda folclorului o functie cognitiva a trecutului national, deci si un rol regenerator, aratind ca din culegerea lui V-uk Karagici serbii s-au oglindit, au inteles ce sint, ce pot fi, ce rasufla si ce viitorime-i asteapta", in cadrul articolului, Gh. Asachi precizeaza ca folcloristul sirb i-a daruit, la Viena, un numar de cintece populare, pe care le-a adaugat la cele culese de el insusi, cu scop de a le publica, dar care, din pacate, au fost nimicite de incendiul izbucnit la Iasi in 1827. La acel prilej scria Gh. Asachi D. Vuk adunasa in calatoriile sale o multime de cintece nationale romane, care mi le daduse spre adaogi colectia cin-ticelor de mine adunate cu scop de a le publica, care insa toate au ars la Iasi, in focul cel cumplit din anul 1827". Peste citiva ani, Gh. Asachi revine asupra acestei marturii, afir-mind mai categoric ca s-a indeletnicit cu culegerea poeziilor populare inca din 1822 si ca in 1823, la Viena, si-a sporit culegerea sa cu poeziile primite de la Vuk Karagici. in articolul consacrat culegerii lui V. Alecsandri, publicat in Gazeta de Moldavia, am XXIV, nr. 20, din 17 martie 1852, p. 77, Gh. Asachi scria : inca de la 1822, in epoha emigratiei, calatorind prin provintiile de romani locuite, eu am fost intreprins pentru asemene scop a aduna a lor cintice, iar la 1823, cind petreceam la Viena, mult onorabilul D. Vuk Ste-fanovici, renumitul literator sirb si al meu amic, carile calatorise multi ani prin provintiile sud-slavice spre adunarea anticelor sirbesti, ce apoi la 1823 le au tiparit in trei tomuri la Lipsea cu cheltuiala Printului Milos, au fost adaugit colectia me, daruindu-mi 30 coaie manuscrise cintice romanesti care, cu ocazia calatoriilor sale, le au fost adunat in Transilvania, in Banat si in Tara Romaneasca, si intre care se aflau compuneri foarte interesante. Dar colectia cu multe a mele le au mistuit in Iasi focul anului 1827, incit acele cintari ramasera iar numai in gura poporului, cu

melodia patetica in fluierul pastorilor, iar adunarea lor in sarcina literatilor mai fejice de a le asigura de urgia timpului si a evenimentelor". Potrivit acestor marturii, Gh. Asachi poate fi considerat deci primul nostru culegator de folclor. in aceeasi perioada activeaza si Anton Pann, in 1831 tiparind Poesii deosebite sau cintece de lume, in 1846 volumul de Poesii populare si in 1850 Spitalul Amorului. Anton Pann ocupa insa un loc cu totul aparte, care nu-l situeaza nici printre primii nostri culegatori de folclor, nici printre cei dintii folcloristi cu preocupari teoretice referitoare la literatura populara. Problema a fost elucidata de Ovidiu Papadima, in exegeza Anton Pann, Cintecele de lume si folclorul Bucurestilor, in care precizeaza : A fost Anton Pann un folclorist, si inca primul la noi ? lot atit de putin ca si Vasile Aaron, Constantin din Golesti, Ioan Barac, Iordache Golescu, Zaharia Caircalechi. Adica, de loc. Scrierile sale, prefetele lor nimic nu indica cea mai mica preocupare teoretica referitoare la folclor si nici un semn ca pasionatele dezbateri de idei, pricinuite in Europa de catre descoperirea poeziei populare, la .raspintiile dintre secolele al XVIII-lea si al XlX-lea, ar fi avut vreun ecou in constiinta literara a lui Anton Pann." Volumul de Poesii deosebite sau cintece de lume, arata Ovidiu Papadima, este departe de poezia populara", iar cel de Poesii populare nu corespunde cu nimic titlului". Cercetarile intreprinse pina acum demonstreaza, pe baza unor argumente concrete, ca miscarea noastra folcloristica isi are punctul de plecare in Transilvania. Fenomenul este, istoriceste, explicabil. Mai mult decit in celelalte tari romanesti, lupta pentru libertate si unitate nationala devenise acuta in Transilvania oprimata de imperiul habsburgic, ceea ce a adus cu sine, de timpuriu, si un interes mai accentuat fata de creatia populara,

considerata ca un mijloc important in afirmarea constiintei nationale, in a demonstra vechimea si continuitatea poporului roman pe aceste meleaguri, in relevarea inaltelor trasaturi morale si spirituale ale natiunii romane din Transilvania. Prima transcriere de texte folclorice dateaza din anul 1831, cum atesta manuscrisul Cintari lumesti si veselitoare al lui Dimitrie Ardelean, descoperit si comunicat de Romulus Todoran in Anuarul arhivei de folclor. Printre versurile populare cuprinse in acest manuscris se afla si o varianta a baladei Toma Alirnos, numele eroului aparind ca Iosif Da-limos. Tot din 1831 mai dateaza un alt manuscris cu texte folclorice, apartinind lui Timotei Cipariu, manuscris comentat de Ion Muslea, in buletinul Studii de istorie literara si folclor al Filialei Cluj a Academiei R. S. Romania. - Timotei Cipariu a cules si a notat pentru prima data un numar de povesti si snoave, ghicitori, proverbe si locutiuni, deci genuri necercetate pina la el de nici un invatat sau literat roman. Dintre cele zece povesti sau fabule", cum le-a denumit Timotei Cipariu, toate foarte scurte, pina la douazeci de rinduri, cele mai interesante", potrivit opiniei lui Ion Muslea, sint povestile cu animale, mai ales aceea care dezvolta motivul sarpelui care poarta noroc gospodariei si familiei, si deci trebuie tinut neaparat pe linga casa, precum si povestirea care infatiseaza neintelegerea dintre un om si un leu, acesta suportind mai usor lovitura de secure decit observatia jignitoare ca are gura urita. Manuscrisul lui Timotei Cipariu aduce un numar de peste 170 de proverbe si zicatori, unele rar intilnite (Lung, ca scara furcilor"), altele comune (Graba strica treaba", Galbin de gras", Vorba multa, saracia omului", Mita cu clopot nu prinde soareci" etc. etC). in ceea ce priveste ghicitorile, Ion Muslea precizeaza ca

Timotei Cipariu se inscrie ca primul culegator al acestei specii la noi".