Colegiul Național ”Unirea” Târgu Mureș

Romantismul

Profesor coordonator: Aurora Stănescu

Proiect realizat de: Diana Cernat

Oana Cîmpeanu
Cristiana Man
Patricia Pop
Emanuel Rad
Cătălin Socol

Clasa XI A

24 mai 2013

1
Cuprins

1. Semnificația conceptului pg.3

2. Programul estetic al romantismului pg.5

3. Trăsăturile romantismului pg.9

4. Reprezentanții romantismului pg.19

5. Etapele romantismului românesc pg.38

6. Anexă pg.42

7. Bibliografie pg.46

2
 1. Semnificația conceptului

Stendhal definește romantismul drept „arta de a prezenta popoarelor

operele literare care, în starea actuală a obiceiurilor şi credinţelor lor, sunt
susceptibile să le provoace cea mai mare plăcere posibilă‖. Fritz Strich considera
că „expresia romantică încearcă, într-adevar, să spargă formele spațiului și
timpului mărginit și să creeze melodia infinită, iar poezia romantică a putut să se
realizeze sub chipul basmului și al visului, unde legile spațiului și ale timpului nu
mai au nici o valabilitate‖.
Termenul romantism provine din cuvântul latinesc romanticus. In limba
engleză se spune romantic, în italiană - romantico, în germană - romantisch. Ca
adjectiv, termenul romantisch era utilizat iniţial pentru a desemna limbile
popoarelor romanice, apoi un tip de poezie creată în spaţiul romanic (fr.
romance, it. romanzo), din termenul francez formându-se cel român, ca spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea să desemneze un anumit sentimentalism faţă de
natură.
Romantismul desemnează un curent filosofico-literar de anvergură
europeană, determinat istoric de sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate
a secolului al XIX-lea. Pornind de la coordonatele epocii romantice, aceasta

3
constituie o categorie spirituală specifică, un mod de comportare, un stil estetic
sau psihologic. A apărut în Anglia, Franța și Germania ca reacție la clasicism.
Romanticii doreau o literatură inspirată din realitățile naționale, din tradiții
folclorice, din istorie și chiar din miturile si legendele unor popoare îndepartate.
Romanticii susțineau valorile sensibilitatii, ale individului, ale naturii,
încercând să elibereze creația artistică de rigiditatea canoanelor și a convențiilor
clasice, dând totodată acces în paginile romanelor, a pieselor de teatru sau în
versurile poeziilor unor personaje și probleme ce reflectau epoca de după Marea
Revoluție Franceza. Romanticii au văzut în imaginație o muză mai înțeleaptă
decât imitația, deoarece acesta descria și ceea ce nu este perceptibil, exaltând
sentimentele și fantezia. Romantismul s-a extins treptat în principalele țări
europene, înglobând toate artele și chiar unele domenii ale vieții sociale și
determinând existența unui stil romantic în mobilier, în îmbrăcăminte etc.
Primele manifestări romantice în pictură au apărut odată cu Francisco
Goya, când acesta începe să picteze în momentul pierderii auzului. O pictură cu
tematică romantică, precum Saturn devorându-și fiii, prezintă o serie de emoții
intenționează să îl facă pe spectator să se simtă nesiguranță și frică. Francezul
Eugène Delacroix este considerat a fi pictorul romantic prin excelență. Tabloul
său Libertatea conducând poporul – cea mai cunoscută pictură a epocii
romantice - reunește vigoarea și idealul romantic într-o operă care este compusă
dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de
spiritul Libertății, reprezentați de o femeie purtând drapelul francez. Artistul se
plasează metaforic ca un revoluționar în vârtej, deși vedea evenimentele cu o
anumită rezervare.
Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă
caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme,
paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul său rudimentar, lansarea în
aventuri și îmbarcarea în nave cu destinația polilor spre exemplu i-au inspirat pe
artiștii plastici ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest
spirit în opere precum Furtună pe mare. Tema istorică este și ea ilustrată de
pictori precum Salvador Rosa.
Anul morții lui Beethoven – 1827 – este de aemenea și anul de apariție a
programului-manifest al romantismului: prefața la drama Cromwell, scrisă de V.
Hugo. Perioada romantică este definită în muzica europeană în perioada
secolului al XIX-lea. În 1810 Ernst Theodor Amadeus Hoffmann i-a numit pe
Mozart, Haydn și Beethoven cei trei compozitori romantici și Ludwig Spohr a
folosit termenul de bun stil romantic pentru Simfonia a V-a a lui Beethoven. Din

4
punct de vedere tehnic Mozart și Haydn sunt considerați compozitori clasici, și
după cele mai multe standarde, Beethoven reprezintă începutul perioadei
romantismului muzical. Ea este practic o prelungire a perioadei clasice. Muzica
romantică a militat pentru creşterea expresiei emoţionale şi puterii de a descrie
adevărurile cele mai profunde, păstrând în acelaşi timp sau chiar extinzând
structurile formale ale perioadei clasice. Principalii reprezentanți ai romantismului
în muzică sunt Robert Schumann, Johannes Brahms, Frédéric Chopin, Hector
Berlioz, Carl Maria von Weber, Franz Liszt, Richard Wagner, Piotr Ilici
Ceaikovski.

2. Programul estetic al romantismului

Cultivat și afirmat de o clasă socială ridicată de jos și potrivnică nobilimii,

romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea
normelor convenționale și rigide ale clasicismului, inclinarea spre reverie și spre
explorarea complexității eului uman. Apărut mai întâi în Anglia, apoi în Germania
și Franța, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea,
romantismul este o mișcare literară complexă cu tendințe adeseori contradictorii.
Astfel, distingem un romantism avântat, vizionar și revoluționar; un altul
caracterizat prin regretul față de trecutul patriarhal și rezistența la procesul de
înnoiri; în sfârșit, o a treia categorie de romantici manifestă decepția urmată după
consolidarea burgheziei care a trădat interesele poporului. Cu toate aceste
diversificări, romantismul apare ca un curent literar omogen, cu trăsături și o
metodă de creație proprie.
În literatura universală cei mai importanți scriitori romantici sunt: Byron,
Kcats, Shelley, Shakespeare– în Anglia, Novalis, Chamisso, Heine în Germania,
Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal în Franța și Puskin și Lermontov
în Rusia.
S-ar părea că, apărută ca o reacție împotriva clasicismului, estetica
5
romantismului înseamnă răsturnarea acestuia, oricare dintre principiile estetice
ale romantismului constituindu-se prin opoziție cu principiul clasic corespunzător.
De pildă, dacă literatura clasică era percepută ca rezultat al rațiunii, literatura
romantică e rezultatul sentimentului și al fanteziei creatoare; dacă personajul
clasic era rege sau cel puțin nobil, personajul romantic e recrutat din toate
mediile sociale, de obicei din cele mai umile, fiind întotdeauna un erou
excepțional, care evoluează în imprejurări excepționale; dacă scriitorul clasic era
obligat a se exprima prin stilul înalt, pur neamestecat, scriitorul romantic e liber
să-și îmbogățească stilul și vocabularul poetic apelând la toate straturile limbii și
limbajului.
Alte principii estetice :interesul pentru frumusețea naturii, care devine
locală, particularizându-se în functie de stările afective ale eroului ei; interesul
pentru folclor și tradiția locală, națională, care devin o sursa inepuizabilă pentru
poezia romantică; interesul pentru istoria națională și pentru eroii ei; reabilitarea
personalității umane, infățișată în toată complexitatea ei contradictorie, pătimașă
și animată de mari ambiții personale sau idealuri colective; libertatea totală în
abordarea oricărei specii literare și chiar amestecul speciilor, dacă astfel
individualitatea umană se realizează plenar ,fiind luminată din toate
perspectivele.
Pornit ca reacție anticlasicistă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea
sub forma preromantismului, care evidențiază sensibilitatea și dă expresie stării
afective a melancoliei, romantismul trece prin mai multe stadii teoretice, pentru a
se cristaliza definitiv ca doctrină estetică în al treilea deceniu al secolului al XIX-
lea, cand Victor Hugo publică Prefață la drama Cromwell(1827), socotită
manifestul romantismului european.
În Anglia, data afirmării romantismului e legată de apariţia volumului
Balade şi idile (1798) al poeţilor „lakişti‖ Wordsworth şi Coleridge, cu prefaţa
teoretică a celui dintâi, adăugată în 1800. A doua generaţie îi grupează pe Byron,
Shelley şi Keats. În Franţa, lucrările teoretice ale doamnei de Staël (Despre
literatură, 1800, Despre Germania, 1813), influenţate de lucrările lui A. W.
Schlegel, au fost urmate de prefaţa lui Victor Hugo la drama Cromwell (1827).

 În literatura română:
În nici o altă literatură ca în cea românească adevărul afirmat de
G.Calinescu în legătură cu impuritatea curentelor literare nu se aplică mai bine,
în înțelesul lui cel mai general. În literatura română nu există un clasicism pur,
așa cum nu există un romantism pur. Clasicismul și romantismul coexistă, în

6
variate forme, în operele tuturor scriitorilor români de la 1830 încoace.
Condiții istorice specifice au dat originalitate și ―personalitate‖
romantismului românesc, acesta nefiind o imitație a celui francez, cu care tânara
intelectualitate română a venit mai direct în contact dupa Revoluția lui Tudor
Vladimirescu, din 1821. Romantismul românesc, asimilând organic principiile
estetice ale romantismului european, se constituie ca o largă mișcare de
redeșteptare națională, în slujba idealurilor căreia sunt puse mai toate operele
create acum. Romantismul românesc trebuie înțeles, în ultimă instanță, ca un
început de nouă cultură, într-o etapă istorică în care Țările române tindeau să
devină România, prin revoluție, unire și independență. De aceea, patriotismul,
lupta pentru realizarea unității naționale și a independenței de stat, o inflăcărată
conștiință cetățenească a slujitorilor artei, pregnanța elementului social în
operele acestora sunt tot atâtea trăsături caracteristice ale romantismului
românesc.
Urmând perioada preromantismului, perioada romantică este inaugurată
de apariția, în 1840, a revistei ―Dacia literară‖, redactată de Mihail Kogălniceanu.
În articolul-program, intitulat Introducție, Kogălniceanu stabilește liniile
directoare ale literaturii române, cerând scriitorilor să creeze o literatură cu
pronunțat specific național, făcând din istorie, din folclor, din frumusețile naturale
ale patriei și din viața ei socială surse principale de inspirație. Datorită acestor
îndemnuri, care trebuiau să contribuie implicit la dezvoltarea și unitatea limbii
române literare, romantismul românesc dobandește note distincte, constituindu-
se într-un curent național și popular și devenind o componentă fundamentală a
spiritualității românești. De aceea Introducția are valoare de manifest și program
al romantismului nostru. În spațiul românesc, cu o problematică de fond specifică
și cu idealuri caracteristice, ea are aceeași valoare cu amintita Prefață a lui Victor
Hugo la drama Cromwell. La acest articol s-ar mai putea adăuga texte culese
din prefețe ale unor cărți scrise de Aricescu în Muntenia sau Costache Negruzzi
în Moldova.
Programul manifest al revistei „Dacia literară” (1840), deşi nu foloseşte
cuvântul „romantic‖, exprimă opţiunea literaturii române a timpului pentru
romantism. Opţiune totuşi nu foarte hotărâtă, de vreme ce în creaţiile romanticilor
români (cu excepţia tardo-romantismului eminescian) aluvionează teme
clasiciste, luministe şi preromantice, aşa cum întâlnim la Gheorghe Asachi,
Vasile Cârlova, Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion
Heliade Rădulescu şi, mai târziu, la Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Programul teoretic al revistei nu a impus autoritar o serie de principii, ci a

7
enunțat un număr de idei, acceptate prin consens de toți pașoptiștii, pentru că ele
reprezentau modul de a gândi al tuturor oamenilor de cultură din epocă.
 Kogălniceanu aduce un omagiu inițiatorilor presei românești, apoi arată că
publicațiile lor nu acordă suficientă atenție problemelor de literatură, ceea ce are
drept consecință lipsa unor dezbateri fructuoase și pasivitatea marilor spirite ale
epocii.
Predecesorilor li se reproșează provincialismul. ”Dacia literară” își
propune să fie "numai o foaie româneasca", asumându-și dubla sarcină de a se
îndeletnici cu literatura românească și de a publica creațiile românești valoroase.
Punctul central al programului îl constituie afirmarea hotarâtă a direcției
naționale și populare în literatură. Kogălniceanu proclama originalitatea drept
"însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi", condamnând imitațiile și
traducerile. Kogălniceanu cere scriitorilor să se inspire din realitatea autohtonă,
din creația populară, din trecutul istoric. ‖Dacia literară” deschide astfel
perspectiva unei literaturi întemeiate pe observație, cultivând adevărul și
naturalul, ceea ce duce la particularizarea romantismului românesc față de cel
european:
-prin autohtonism, se continuă idealurile umaniste și iluministe, care
impuseseră modelul etnogenezei
-interesul pentru istoria națională este la noi o continuare a temelor și
motivelor epocilor anterioare, dând literaturii pașoptiste o notă specifică
-‖Dacia literară” lupta pentru o limbă și o literatură comună tuturor
românilor, accentuând astfel sentimentul unității etnice.
-Se legitimează necesitatea spiritului critic, făgăduindu-se criterii obiective
și nepărtinitoare, criticându-se cartea, iar nu persoana.
Romantismul românesc prezintă caractere proprii, specifice condițiilor sociale
și politice din țara noastră. Trebuie remarcat faptul că la noi, romantismul, cu
toate că predomină, coexistă alături de clasicism și realism. La scriitori ca
Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, găsim, alături de atmosfera romantică
dominantă și elemente clasice sau realiste. În al doilea rând, romantismul, în țara
noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare și al deșteptării conștiinței
naționale.
În dicționarul lui Petrache Poenaru, în 1840, definiția pe care noțiunea de
romantism o capătă este următoarea: „romantic se zice de locurile, de peisajele
care înfățișează imaginației descrieri de poeme și de romane... Se zice și de
oarecare scriitori care calcă regulele de compunere și de stil așezate de autorii
clasici‖.

8
 „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în
noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în
toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt
numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac
o literatură. Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului
original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de
scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.
Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri
originale îi vor umple mai toate coloanele.‖
(M. Kogălniceanu)

3.Trăsături ale romantismului

Romantismul propune un univers determinat de mișcările istoriei, fantastic,
subiectiv, cu o natură care îl copleșește pe individ, în care se profilează un erou
dinamic, sentimental, angajat într-o continuă cautare a absolutului.
Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajează într-o simplă
observație a naturii, ci într-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor
subiectivități. Noul mijloc de a sonda orizonturile cunoașterii este imaginația. De
aceea, romanticii sunt spirite îndrăznețe, dornice de aventură pe care o presupun
evaziunea în pitoresc, exotic, fantastic, retragerea în spațiul oniric sau refugiul în
trecut. Eroii romantici au sentimentul istoriei, pe care o percep în evoluție, în
devenire, definindu-și față de sensurile deprinse din înțelegerea ei adâncă o
atitudine activă și constructivă sau, dimpotrivă, una pesimistă, determinată de
sentimentul neputinței.
Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând
rațiunea și luciditatea. Creatorul romantic este atras de absolut, de infinitul
spaţial şi temporal, realizând ample viziuni poetice asupra naturii, cosmosului şi
istoriei omenirii. Eul romantic se sufocă în atmosfera mediocră a realităţii şi
evadează în imaginare lumi exotice sau în trecut sau în folclor.

„Legat de încrederea în puterea constructivă a fanteziei sunt și caracteristicile

aventurii romantice: o aventură în spațiu (Nord, Orient, tărâmuri îndepărtate,
ținuturi acvatice, moarte) și timp (antichitate, Evul mediu, lumea mitologiei și a
basmului), în interior și în exterior, într-o încercare similar de identificare cu
realități mai abordabile de către imaginație decât de spiritual riguros al

9
disciplinelor exacte. Aventura în timp este, cel mai adesea, o aventură în istorie,
într-un trecut sentimentalizat și dramatizat, un trecut al trubadurilor și cavalerilor.‖

„Aventura spiritual amintită conduce la o transformare esențială în atitudinea față

de operă: aceasta nu mai este oglindă a realității (obiective sau subiective), ci o
lampă pe care artistul o poartă cu sine pentru a dezvălui dimensiuni necunoscute
ale naturii.‖

Se remarcă aspirația spre originalitatea și libertatea formelor;

spargerea barierelor tematice și formale.

„Imaginația sintetizatoare a romanticului (la fel cu a lui Shakespeare) impune

ordine asupra haosului, unește contrariile; limba încearcă să devină natură ea
însăși, din expresivă devine constructivă. Forța ei magică amalgamează
obiectele pe care le ia în stăpânire poetică, le topește, le transform: compoziția
erupe din text către lumea din afară (Hölderlin, Novalis). Această căutare
exploratoare tinde să lărgească și să intensifice conștiința poetică, deși aceasta
nu încetează, totuși, să se preocupe primordial de eu.‖

Subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul

sentimentului, al trăirii, de exacerbarea eului poetic.
Promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric. Sunt
valorificate astfel miturile fundamentale ale culturii române: mitul etnogenezei
poporului român – Legenda Babei Dochia, mitul jertfei pentru creație – balada
Mănăstirea Argeșului, mitul existenței pastoriale – Miorița, mitul erotic al
Zburătorului.
Mitul nașterii și al morții universului – Scrisoarea I, Rugăciunea unui
dac, Memento mori, Mureșanul, Gemenii –în care „mașinăria lumii‖ este văzută
în sens filozofic „începând cu momentul genezei și încheind cu stingerea
imaginată de poet sub forma apocalipsului‖.1
Mitul istoriei – care face si desface organicitatea lumiii terestre într-o
devenire ce presupune înălțarea și căderea simultană a civilizațiilor. De la
Epigonii, Împărat și proletar și până la Scrisoarea a III-a, poemele explică mersul
societații omenești fiind construite pe baza unor antiteze ce exprimă „o
incompatibilitate fundamentală: aceeia dintre plinitudinea și înțelepciunea
trecutului și formele decadente ale prezentului‖2. Un Eminescu satiric, vizionar,
exprimând o genuină scarbă de tot ce este decăzut și lipsit de grandoarea
1
E.Simion, Fragmente critice, III, 1999
2,3,4,5
Ibidem

10
idealurilor, sau dimpotrivă, înflăcărat apărător al valorilor tradiționale, se
manifestă în interiorul unui vast spațiu liric.
Mitul „dascălului” (înțeleptul, magul, cugetătorul) care „știe să citească
semnele întoarse din cartea lumii și apără legile vechi. El este urmașul zeilor din
timpurile mitice și trăiește într-o peșteră misterioasă sau in umbra zidurilor
egiptene‖3. Într-un asemenea cadru viețuiește, uitat de timp, bătrânul mag din
Strigoii; tot aici își află loc „metafizica negației absolute din Rugaciunea unui dac,
blestemul din Gemenii sau teribila rugăciune din Andrei Mureșanu, sub
presiunea răului universal și a corupției istorice‖4.
Mitul erotic are să fie nuanța idilizantă din poemele bucolic, fie
dimensiunea filozofică din Luceafărul. Expresia lui este variată și, într-un loc,
sugerează voluptatea adormirii, într-altul dezvăluie melancholia neîmplinirii
sentimentale ori incompatibilitatea structurală și neputința comunicării între
eternal cosmic și umanul trecător.
Mitul oniric însuflețește poemele și textele în proză care imaginează lumi
posibile, spații cosmice atinse sub magia visului extins la scară planetară. Pe
tărâmurile închipuite stăpânește adevărata închipuire, cresc și se dezvoltă
miraculos o altă floră și faună. În asemenea ambianțe lunatice „se desfășoară
existențele paradisiace, care scapă de «mașinăria lumii» istorice‖5.
Mitul regresiunii spre elementar , al întoarcerii într-o natură fabuloasă,
de început de lume. Aceasta formează un spațiu de securitate pentru spiritul
romantic, bolnav de nemărginire, ostil limitelor înguste ale existenței și ale
țelurilor mărunte. Codrul cu vegetație luxuriantă este cadrul ideal în care se va
produce „recosmicizarea‖ omului. Imaginea codrului nu devine niciodată peisaj la
Eminescu , pentru că, în adâncul vegetal, spiritul romantic se acordează la
ritmurile marelui univers.
Mitul creatorului exprimă poziția în lume și rostul mai înalt al omului de
spirit în raport cu toate celelalte experiențe ale individualului. Natura umană,
spiritualizată prin contemplație și trăire ascetică în planul ideilor, iese din stricta
formă individuală – pe care o îmbracă în mod accidental - și capătă măsura
generalului, a prototipului. Aceasta este morala superioară din poeziile

11
Luceafărul, Glossă și Odă (în metru antic) .
Mitul literar (al poeziei), „care se manifestă sub două înfățișări: prima este
directă, explicită (poezia ca temă de reflecție în poem și autorul care pune
«hanina de imagini pe cadavrul trst și gol»); a doua – care rămâne esențială –
este indirectă, ca expresie a unei muzicalități interioare, a unei sonorități
inconfundabile care constituie semnul de identitate al eminescianismului‖ 6. Lirica
poetului se confundă cu „un orfism generalizat‖, căci toate ideile, starile de suflet,
viziunie, miturile, un fel de a fi în lume, disperarea și bucuria se purifică întai,
trecând printr-un discurs muzical. Poezia lui M. Eminescu este – înainte de a
deveni idee sensibilă – „o muzică încorporată în limbaj‖. Când îl citești sau îl
recitești pe Eminescu, ai impresia că „Universul există, ca să justifice apariți
acestei cărți a sunetelor care se armonizează‖7.

„Nu mai puțin diverse sunt imaginile în care se structurează miturile și simbolurile
amintite. Din acest punct de vedere, romantismul reprezintă un alt tip de
revoluție. Poetul romantic își adjudecă natura exterioară, o ia în stăpânire și o
organizează în perimetrul vast al proiecțiilor sale spiritual prin felul în care își
aranjează acești agenți ai miturilor și simbolurilor. Evenimentele revoluționare pe
care le tratează reclamă întruchipări poetice corespunzătoare: cutremurul,
vulcanul, focul purificator, răsăritul, plante, păsări, trezirea pământului în
primăvară, figuri dionisiace și apolonice.‖
Construirea eroilor excepționali, care acționează în imprejurări ieșite
din comun, precum și portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a
acestuia în lume; personajele romantice nu sunt dominate de rațiune ci de
imaginație și de sentimente.
De exemplu Alexandru Lăpușneanul, personajul principal al nuvelei
istorice cu același nume, construit de Costache Negruzzi întruchipează tipul
domnitorului tiran şi crud, ce actionează în situații neobișnuite precum scena
uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moțoc, scena morţii domnitorului otrăvit.
Hamlet este personajul principal al tragediei scrisa de Shakespeare si
întrunește atribute excepționale, având un rang social superior – prinț al
Danemarcei, este enigmatic și are o fire contemplativă si extrem de psihologică.
E interesat de intrebari la care nu se poate gasi un raspuns clar și pus in fata
unei situatii exceptionale – uciderea tatalui sau de catre fratele lui, actioneza
contrar oricarui alt personaj al operei, devenind obsedat sa demonstreze
nevinovatia unchiului sau.
6
E.Simion, Fragmente critice, III, 1999
7
Ibidem

12
 Lărgirea viziunii estetice prin inovație la nivelul speciilor literare al
tematicii, motivelor si limbajelor artistice

 Tema geniului

Una dintre temele romantice abordate de mulţi scriitori este cea a omului
de geniu. Byron este cel care a definit în fapt prototipul geniului şi a consacrat
această temă.
Omul de geniu se evidenţiază prin posedarea unor însuşiri neobişnuite,
cum ar fi inteligenţa covârşitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, memoria
excepţională, dezintereul faţă de tot ceea ce este lumesc, seninătatea abstractă,
viaţa pasională plină de aventuri. Acestea caută mereu ceva ce este imposibil de
găsit, iar atunci când găsesc cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor
sale, il dispreţuiesc.

Schopenhauer susţine că geniul este inadaptabil, nefericit, strivit de o lume

prozaică, brutală, mercantilă, egoistă, dăruită răului. El vede în geniu singura
forţă aptă de a se opune „voinţei de a trăi‖.

 Natura

Natura este surprinsă în ambele ipostaze: micro- si macrocosmosul

(ordinea umană, și ordinea astrală, transcendentală – spatiul divin). Acestea se
concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor anotimpurilor în
pasteluri și prin reflecții asupra gravelor probleme ale universului în meditații. Se
acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii,
trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau
participative. Natura este receptată ca o stare de suflet, deoarece există o
corespondență între trăirile umane și manifestările naturii.

 Istoria

Scrisoarea I, Luceafărul și Rugăciunea unui dac sunt câteva din

lucrârile care au ca temă ‖Facerea și desfacerea‖, denumire dată de George
Călinescu. Unul din motivele cuprinse de aceasta temă este proporția gigantică a
spațiului și timpului universal. Acest motiv reprezintă viziunea romantică
eminesciana a Cosmosului în antiteză cu ființa umană neînsemnată și muritoare;
aceasta viziune mai cuprinde și evoluția Cosmosului (situată între cele două
capete: geneza și stingerea), armonia nascută din rotirea aștrilor și perspectiva
mitologică.

13
 Autorul lucrării istorice Memento mori!, dorea să traverseze toată evoluția
omenirii, cu ajutorul unui pas gigantic, din antichitate și până la Comuna din Paris
(1871).

 Iubirea

Câteva din poeziile care se încadrează în această temă sunt: Floare

albastră, Lacul, Dorința, Sara pe deal, Pe lângă plopii fără soț.
În poeziile lui Eminescu (chiar și înainte de 1876), iubirea este un vis, un
ideal mereu neîmplinit.

Limba literară se îmbogățește prin valorificarea tuturor registrelor -

popular, regional, arhaic sau limbaj oral.
Inspirația din folclor a dus la ridicarea limbajului pentru a putea exprima
„cele mai înalte concepțiuni‖.

„Condiția fundamental a acestei ridicări a formei poetice era o mântuire perfectă

a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepțiune mai întinsă
și să poată crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetări. Aceasta este:
«lupta dreaptă» ce o încearcă Eminescu, pentru «a turna în formă nouă limba
veche și-nțeleaptă.» Pentru el limba română e «ca un fagure de miere» dulce
străvezie, dar nu răzlețită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a
fagurelui. […]
Poeziile lui încep în această privință alipindu-se de-a dreptul de forma
popular, dar îi dauj o nouă însuflețire și o fac primitoare de un cuprins mai înalt.
[…]
Din poezia popular și-a însușit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a
versurilor sale:

«Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri răndunele,
Ducând gândurile mele
Și norocul meu cu ele.
Și se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Și se duc ca clipele

14
Scuturând aripele.»‖
„Din poezia popular și din citirea cronicarilor, din pătrunderea intimă a
vechei limbi române au putut ieși versurile în care vorbesc solul și Mircea-Vodă
în Scrisoarea III:
«– Ce vrei tu?

– Noi, bună pace. Și de n-o fi cu bănat,

– Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat. […]»

Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul,

macabrul, feericul precum și a unor specii literare inedite precum drama
romantică, meditația, poemul filosofic și nuvela istorică.
SUBLIMUL – categorie estetică ce sugerează sentimente de admiraţie şi
veneraţie în faţa măreţiei naturii sau faţă de faptele excepţionale ale unor
oameni. Sublimul implică pateticul, grandiosul, eroicul, solemnul. Sublimul
reprezintă "gradul superlativ al frumosului". Este ceea ce impresionează în mod
deosebit ca masă sau ca forţă, nu neaparat echilibrată şi armonioasă. Sublimul
priveşte nelimitarea, infinitatea formei lucrului. Exemple: Luceafărul de M.
Eminescu; poemele lui Homer - Iliada şi Odiseea; tragediile lui Sofocle -
Antigona, Oedip Rege, Oedip la Colonos; tragediile lui Euripide - Hecuba,
Medeea, Hippolit, Andromaca, Troienele etc; Vergilius - Eneida; Dante -
Divina Comedie; W. Shakespeare - Regele Lear.
GROTESCUL – categorie estetică prin care se definește contrariul
sublimului și care reflectă realitatea în forme caricaturale, bizare, voit
disproporționale.
FANTASTICUL – categorie estetică fondată pe un contract de ficțiune, ce
narează intruziunea supranaturalului într-un cadru realist, altfel spus, apariția
unor fapte inexplicabile (cel puțin din punctul de vedere teoretic) într-un context
familiar cititorului.
MACABRUL – categorie estetică prin care se evocă moartea, provocând
groază
FEERICUL – subcategorie estetică a frumosului care posedă ceva din
lumea basmelor, cu note pozitive, încântătoare, nespus de frumoase.
DRAMA ROMANTICĂ – specie literară ce a evoluat ca manifestare, oferind
scriitorilor o mai mare libertate de acțiune, de construire a personajelor-model din
toate mediile sociale, în care amestecul dintre tragic și comic permite reliefarea
autentică a caracterului uman. Fascinația dramei romantice constă în faptul că
"topește în același suflu grotescul și sublimul, teribilul și bufonul, tragedia și
15
comedia".
MEDITAȚIA- POEMUL FILOSOFIC – specie a liricii filosofice în care poetul
exprimă profunde idei filosofice privitoare la legile tainice care guvernează
universul, generând în sufletul poetului melancolie, tristețe, neliniște spirituală,
până la nefericire, așadar o puternică participare afectivă.
NUVELA ISTORICĂ – specie literară a genului epic, în proză, de
dimensiuni relativ reduse –situată între schiţă şi roman – cu un fir narativ central
şi o construcţie epică riguroasă, cu un conflict concentrat, care implică un număr
redus de personaje.
Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemărginite, ca
proiecție subiectivă a spiritului uman, concepție preluată de la filosofii
idealiști.

În timpul studiilor la Viena (1869 – 1872) Eminescu a audiat şi cursurile

marelui fizician şi filosof austriac Ludwig Boltzmann, pe atunci tânăr doctor în
fizică la Universitatea din Viena, luând astfel contact cu rezultatele uimitoare ale
fizicii moderne cu spiritul său pătrunzător şi entuziast. Fire reflexivă şi înzestrat
cu o intuiţie excepţională Poetul a meditat multă vreme, poate toată viaţa, la
marile concepte ale cunoaşterii: Timp, Spaţiu, Univers, Materie, Galaxii, în
contrast cu efemeritatea și insignifianţa ființei şi condiţiei umane.
În manuscrisele sale se află multe însemnări si raţionamente corecte de
fizică şi ştiinţele naturii în general, transformate de Poet, printr-o alchimie
genială, în metafore şi poezie.
Viziunea lui Eminescu şi ideile exprimate de Poet atât de sigur şi incisiv
sunt consecinţa firească a cunoaşterii şi nu pesimism maladiv cum greşit
interpretează chiar cărturari şi eminescologi reputaţi.
Cu o revărsare de metafore strălucite şi savante Poetul reușește să
dizolve antagonismul aparent dintre religie şi ştiinţă în privinţa teoriei Creaţiei.
Este evident că marile concepte ale fizicii "noi" (Timp, Spaţiu, Univers) "pluteau
în aer" încă înainte de Einstein, iar meritul lui Eminescu este acela că le-a intuit și
asimilat aşa de repede şi aşa de profund încât le-a transformat, "în timp real", în
poezie.
O energie misterioasă şi nedetectabilă (―constanta cosmologică‖ a lui
Einstein), a fost pompată iniţial în ―sistemul termodinamic‖ astfel că ea umple
acum tot Universul conducând la expansiunea permanentă şi accelerată a

16
acestuia. Galaxiile (grupuri imense de stele ţinute împreună de forţele de atracţie
) se îndepărtează de noi şi se îndepărtează unele de altele.

“Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier
Stelele-n Cer (1880-1881)
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;”

[SCRISOAREA I - 1881]

Atâta vreme cât electronii erau liberi ei produceau împrăştierea, prin

ciocniri, a fotonilor de lumină formând o ―ceaţă‖ groasă şi densă pe care lumina
nu o putea penetra.

“Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”
Stilul romantic este retoric, exaltat și pitoresc, susținut de antiteză,
hiperbolă, tiradă, în accord cu pasiunile și trăirile interioare ale eului poetic
sau cu intensitatea conflictului dintre personaje.
Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupă
locul principal atât în structura poeziei, cât și în construirea personajelor,
situațiilor, ideilor exprimate.
Preferința pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în
evidență antonimiile specifice unei existențe contradictorii.
Sufletul romantic e un suflet sfâşiat de antagonisme, un suflet ce nu-şi
găseşte liniştea.
„Omul romantic este personificarea unei căsătorii nefericite” ( Ricardo
Huch)
Starea conflictuală este constitutivă şi ireductibilă. În opinia lui Arnold
Hauser, „nimic nu se înfăţişează romanticilor în stare de echilibru: în toate
manifestările se oglindeşte problematica poziţiei lor istorice şi sfâşierea lor
afectivă. Viaţa morală a omenirii s-a desfăşurat mereu sub formă de conflicte şi
lupte (…). Dar în romantism aceste conflicte devin forme de existenţă ale
conştiinţei. Viaţă şi spirit, natură şi cultură, istorie şi eternitate, solitudine şi
societate, revoluţie şi tradiţie nu mai apar doar ca nişte corelaţii logice sau
alternative morale, între care poţi alege, ci ca posibilităţi pe care tinzi să le

17
realizezi simultan‖. De aici se naște antiteza.
Ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare,
fiind un mijloc artistic folosit atât în specia literară cu nume sugestiv, satira, cât și
în poeme filosofice.
Ironia este parte componentă a modelului romantic și este strins legată de
alte concepte majore, cum sunt organicismul, dialectica, intensitatea lirică și
melancolia. Tensiunile dialecticii și cele ale ironiei sunt într-o relație de
dependență reciprocă, ele neputând fi, de fapt, concepute una fără cealaltă.
Ironia romantică este o componentă a perfecțiunii romantice și a absolutului
romantic, dar este și o oglindă și o reiterare a acelei perfecțiuni și a acelui
absolut. Ironia romantică, de fapt, caută perfecțiunea prin intermediul
expansiunii.
Ca si visul, ironia este, după Jean Paul, o manifestare a neîngrăditei
libertăți a spiritului de a construi și de a nimici universul. Din perspectiva
neantului universal, de care se simte atras spiritul ironic, distincția între nebunie
și înțelepciune devine absurdă. Lumea întreagă e nebună și ironistul se include
pe sine în demența universală.
Ironia presupune o extremă detașare. În spiritul ei, poetul devine
spectatorul propriei sale persoane și spectatorul acestui spectacol. Dar nu e
vorba de un spectacol real, pe care l-ar oferi viața și împrejurările ei obiective, ci
de un spectacol de vis și de un refugiu în rolul jucat.

18
4. Reprezentanți ai romantismului
 August Wilhelm von Schlengel (8 Septembrie 1767 -12 Mai 1845)

A fost un poet german, translator,istoric si critic si cel dintâi lider al

romantismului german. Împreună cu fratele său, Friedrich Schlegel, a fost mentor
spiritual al școlii romantice de la Jena.
Se naște la 8 septembrie 1767 la Hanovra, fiind al patrulea copil al
pastorului evanghelic-luteran Johan Adolf Schlegel. Mai întâi studiaza la
Göttingen teologia și filologia.
În perioada 1791-1795 activează ca profesor, dar și în domeniul criticii și
recenziei literare. În anii imediat următori (1795-1801) se află la Jena unde se
afirmă în cercul unor personalități ca: Johann Gottlieb Fichte, Ludwig Tieck sau
Novalis. În aceeași nouă direcție pe care aceștia o imprimă poeziei și criticii,
militează și ziarul Athenaeum, redactat de cei doi frați Schlegel. În acest ziar
apar și traducerile sale din piesele lui Shakespeare
Datorită unor polemici, în 1801 Schlegel se mută la Berlin. Aici susține o
serie de prelegeri (Über schöne Literatur und Kunst - Despre literatura frumoasă
și artă, 1884) făcând paralele între literaturile clasice, germană, provensală și
romanică (spaniolă si italiană). El susține prelegerile sale literare privind
traducerile pe care le-a efectuat din Shakespeare, Pedro Calderón de la Barca și
cele referitoare la literatura clasică, nu numai europeană (Dante, Cervantes), dar

19
și cea orientală.
Ca poet Schlegel nu a fost prea strălucit, dar ca traducător are realizări
valoroase. În ceea ce privește critica literară, a pus în practică
principiul romantic conform căruia înainte de a judeca valoarea unei opere,
trebuie mai intâi să o înțelegem și să o interpretăm correct.
Împreună cu fratele său, Friedrich, introduce termenul glossă, ca formă
poetică.
Ca filolog, poate fi considerat inițiatorul studiului sanscritei în Germania,
publicând Bhagavad Gita și Ramayana în germană. Propune pentru prima dată
clasificarea tipologică a limbilor (în aglutinante, flexibile, incorporante și izolante).

Acestea sunt câteva scrieri ale sale:

 (traducere în germană): W. Shakespeare, Opere dramatice, 9 volume (W.

Shakespeare, Dramatische Werke), 1797-1810
 Athenaeum, 3 vol. 1798-1800
 Poezii (Gedichte), 1800
 Despre literatura și arta frumoasă (Über schöne literatur und
Kunst), 1801/1804
 Jon, 1803

 Novalis(2 Mai 1772-25 Martie 1801)

Novalis (pe numele adevărat Friedrich Leopold von Hardenberg) a fost
unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani, considerat cel mai de seamă
reprezentant al Cercului romanticilor de la Jena. Influențat de Fichte, căruia i-a
fost discipol, cultivă idealismul magic și extazul mistic.
Novalis s-a născut într-o familie de nobili pe o moșie situată în Munții Harz
(Saxonia), unde și-a petrecut copilăria. La început a studiat acasă sub
îndrumarea lui Christian Daniel Erhard Schmid (1762-1812), apoi a urmat
gimnaziul luteran din Eisleben, unde studiază retorica și literatura antică. În iunie
1794, își încheie studiile juridice, începute la Jena în 1790 și continuate
la Leipzig și Wittenberg. În perioada studiilor superioare, audiază cursurile de
istorie ale lui Friedrich Schiller, cu care ulterior stabilește relații strânse,
întâlnește pe Johann Wolfgang von Goethe,Johann Gottfried von Herder, Jean
Paul, Ludwig Tieck, Friedrich Wilhelm Schelling, frații Friedrich și August Wilhelm
Schlegel, cu mulți dintre ei legând puternice prietenii.
Novalis a început să scrie destul de devreme având vaste cunoștințe în
domeniul științei, filizofiei, dreptului și politicii. El încearcă să-și alinieze scrierile
cu vederea sa asupra filozofiei transcedentale care a primit misteriosul nume de
idealism magic.Idealismul magic se bazează în mare măsură pe idealismul clasic
20
sau transcendental al lui Kant și Fichte și incorporează elementul artistic al
zorilor romantismului german.
În august 1800 este publicată în revista Athenaeum, opera Hymnen an
die Nacht. Topica este interpretarea romantică a vieții și a morții pragul cărora
este simbolizat de noapte. Novalis susținea că viața și moartea sunt concepte
pereche. Deci, în final, moartea este principiul romantic al vieții.
Fragmente din romanul Heinrich von Ofterdingen și Die Sais zu Lehrlinge
(Novicii din Sais) reflectă ideea de a descrie o armonie universală cu ajutorul
poeziei. Romanul "Heinrich von Ofterdingen" conține simbolul "floare
albastra", un simbol care a devenit o emblema pentru întreg romantismul
german.
 Ludwig Tieck(31 Mai 1773-28 Aprilie 1853)
Johann Ludwig Tieck a fost un poet german, translator, editor și critic, unul
dintre părinții fondatori ai mișcării romantice.
Tranziția lui în romantism este vizibilă în seria de piese de teatru și
povestiri publicate sub titlul Volksmärchen von Peter Lebrecht (3 volume.,
1797), o colecție care conține un admirabil basm Der blonda Eckbert, care
integrează perfect explorarea minții paranoice cu domeniul supranatural, și
satira dramatică spirituală.
Scrierile sale între 1798 și 1804 includ drama satirică, Prinz Zerbino
(1799), și Romantische Dichtungen (2 volume., 1799-1800). Aceasta din urmă
conține poeme dramatice cele mai ambițioase poeme ale lui Tieck, Leben und
Tod der Heiligen Genoveva, Leben und Tod des Kleinen Rotkäppchens,
care au fost urmate în 1804 de remarcabila "comedie" în două părți, Kaiser
Oktavianus. Aceste drame, în care puterile poetice Tieck sunt văzute în toată
spendoarea lor, sunt piese tipice primei școli romantice, deși fără formă, și lipsite
de calități dramatice, ele arată influența atât a lui Calderón cât și a lui
Shakespeare.
Importanța Tieck constă în faptul că el însuși s-a adaptat la idei noi în curs
de dezvoltare care au apărut la sfârșitul secolului al 18-lea,fiind recunoscut ca
un deschizător de drumuri prin lucrările sale romantice. Importanța lui în poezia
germană, cu toate acestea, este limitată la perioada sa timpurie. În anii care au
urmat a fost prieten și consilier altora și critic simpatizat.
 E.T.A. Hoffmann( 24 ianuarie 1776 – 25 iulie1822)

Ernst Theodor Amadeus Hoffmann a fost un scriitor, compozitor și pictor

romantic german . Celebru mai ales ca prozator, el a cultivat genul nuvelistic, cel
fantastic și al basmului cult. El este, de asemenea, autorul nuvelei Spărgătorul
de nuci și Regele șoarece, pe care se bazează celebrul balet Spargatorul de
nuci. Coppélia se bazează pe alte două povești scrise de Hoffmann, în timp ce
Kreisleriana Schumann se bazează pe personajul lui Hoffmann Johannes

21
Kreisler.
Povestirile lui Hoffmann au fost foarte influente în secolul al 19-lea, el fiind
unul dintre cei mai importanți autori ai mișcării romantice.

 Frații Grimm
Frații Grimm Jacob (1785–1863) și Wilhelm Grimm (1786–1859), au fost
folcloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunoscuți în toată lumea pentru
colecția de basme publicată în două volume, care conține, printre multe
altele, Albă ca zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița
roșie și Hansel și Gretel . Poveștile scrise de cei doi frați au încântat copilăria
multor generații, devenind pretexte cuceritoare pentru diverse ecranizări și
dramatizări. Frații Grimm și-au adus contribuția la formarea limbii germane, în
special prin dicționarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cuvinte germane)
pe care l-au scris împreună și prin prima carte de fonetică/fonologie a limbii
germane, Legea lui Grimm, scrisă doar de Jacob. Dicționarul Fraților
Grimm avea 33 de volume și cântărea 84 kg.
La 20 decembrie 1812 Frații Grimm au publicat primul volum din colecția
de basme („Povești pentru copii și familie”), conținând 86 de povești; al
doilea volum, conținând alte 70 de povești, a apărut în 1814.
Apariția romantismului în secolul al 19-lea a reîmprospătat interesul pentru
poveștile din folclor și a reprezentat o formă pură de literatură si cultură națională
pentru cei doi frați. Cu scopul de a întocmi un tratat academic asupra basmelor
populare, frații au stabilit o metodologie pentru culegerea și înregistrarea
acestora, metodologie care a devenit baza studiilor folclorice.
Popularitatea poveștilor culese de frații Grimm a rămas intensă mult timp
după dispariția lor fizică. Spre mijlocul secolului XX poveștile au fost folosite în
scopuri propagandiste de către cel de-al Treilea Reich.
 Heinrich Heine(13 decembrie 1797-17 februarie 1856)
Christian Johann Heinrich Heine a fost un poet și prozator german.A fost
unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al
liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală
subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și
înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență
asupra literaturii germane.
Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună
parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de
compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann.
Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix
Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes Brahms, au pus pe
muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul al XX-lea, Hans Werner
Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.
Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea
22
sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat
să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

 Samuel Taylor Coderidge(21 octombrie 1772-25 iulie 1834)

Samuel Taylor Coleridge a fost un poet, critic literar și filozof englez, care
a pus bazele, alături de prietenul său William Wordsworth,
mișcării romantice în Anglia, fiind de asemenea unul dintre „Lake Poets‖ („Poeții
lacului‖). Este cunoscut în primul rând pentru poemele sale „The Rime of the
Ancient Mariner” și „Kubla Khan‖, precum și pentru opera sa majoră în proză
„Biographia Literaria”. Lucrările sale critice mai ales asupra operei lui
Shakespeare au fost extrem de influente și au contribuit la introducerea filozofiei
idealiste germane în cultura engleză. Deși numele său nu se bucură de
recunoașterea și aprecierea pe care Wordsworth sau Shelley au avut-o,
Coleridge este una dintre cele mai importante figuri din poezia engleză.
Poemul Christabel este cunoscut pentru ritmul său muzical, limbă, și
povestea sa gotică. Poemul Kubla Khan, sau, O viziune într-un vis, Un
fragment, deși scurt, este, de asemenea, cunoscut. Atât Kubla Khan si
Christabel au în plus o aură de "Romantic", deoarece acestea nu au fost
niciodată terminate.

 William Wordsworth(7 aprilie 1770-23 aprilie 1850)

William Wordsworth a fost un poet englez din prima perioadă

a romantismului. Împreună cu Coleridge și Southey aparține de așa zisă "Școală
a lacurilor", Wordsworth fiind cel mai vârstnic dintre poeții acestui grup.
Wordsworth și-a compus primele lucrări, "An Evening Walk" ("Plimbare
de seară", 1793) și "Descriptive Sketches" ("Schițe descriptive",1793), în
spiritul poeziei didactice descriptive ale sentimentaliștilor.
Rodul conlucrării cu Coleridge este "Lyrical Ballads" ("Balade
lirice",1798). Pentru ediția a doua din 1800, Wordsworth scrie o prefață care
constituie manifestul romantismului din cadrul literaturii engleze. Wordsworth
vedea salvarea de relele civilizației în întoarcerea la orânduirea patriarhală a
țărănimii engleze și în autodesăvârșirea morală cu ajutorul religiei. După părerea
lui, principiul divin i se revela omului prin apropierea acestuia de natură. O
trăsătură importantă a poeticii lui Wordsworth o constituie refuzul său hotărât de
a folosi convenționalismele stilistice ale secolului al XVIII-lea. Poezia trebuie să
fie expresia nemijlocită a sentimentelor, înveșmântate în cuvinte simple.
El creează un mare număr de opere cu caracter liric, dintre care merită să
fie amintite: ciclul "Lucy Poems" (1799), "To the Cuckoo" ("Cucului", 1804-
1807), "Ode on the Intimations of Immortality from Recollections of Early
Childhood"("Odă înțelegerii nemuririi din amintirile fragedei copilării" 1802-

23
1807).
Wordsworth intenționa să scrie un mare poem epic-didactic, "The
Recluse" ("Sihastrul"), dar și-a realizat doar în parte acest plan. Poemul urma
să înceapă cu un cuprinzător preludiu ("The Prelude"), scris în 1799-1805, dar
publicat postum în 1850. "Preludiul" reprezintă un poem autobiografic în care
autorul își expune etapele dezvoltării sale artistice, începând cu perioada când îl
pasionau idealurile iluministe și terminând cu trecerea pe pozițiile romantismului.
În timpil vieții și-a publicat poemul "The Excursion" ("Plimbarea",1814),
descriind peregrinarea prin unele sate ale Angliei.

 George Gordon Byron(22 ianuarie 1788-19 aprilie 1824)

George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron este unul dintre cei mai
cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats,
contemporani ai săi.
Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele
narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan. Cel din urmă a rămas
incomplet din pricina morții poetului.
Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită
în extravaganță, cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații
de incest și sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om
nebun, rău și periculos a-l cunoaște‖. Byron a fost un lider regional al organizației
revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și mai târziu a
călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independență al Greciei,
fapt pentru care grecii îl consideră un erou național. El a murit din cauza febrei în
Missolonghi.
Primele lucrări ale sale au fost:

 1806: Piese fugare ("Fugitive Pieces");

 1807: Ceasuri de trândăvie ("Hours of Idleness");
 1809: Barzi englezi și critici scoțieni ("English Bards and Scotch
Reviewers");

 Percy Bysshe Shelley(4 august 1792-8 iulie 1822)

Percy Bysshe Shelley a fost unul dintre cei mai

importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai
de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză. Faima i-au adus-o poemele
clasice Oyzmandias, Odă vântului de apus (Ode to the West Wind), Odă
unei ciocârlii (To a Skylark) și Mascarada anarhiei (The Masque of

24
Anarchy), care sunt printre cele mai populare și cele mai lăudate poeme de
limbă engleză.
Cu toate acestea, lucrările sale majore sunt poemele vizionare Prometeu
descătușat (Prometheus Unbound), Alastor, Adonis (Adonais), Revolta
islamului (The revolt of Islam), precum și piesa neterminată Triumful
vieții (The Triumph of Life). Familia Cenci (The Cenci) și Prometeu
descătușat sunt piese dramatice scrise în cinci, respectiv patru acte. De
asemenea, a scris romanele în stil gotic Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul
de Rozacruce (St. Irvyne, or the Rosicrucian), precum și proză
scurtă Asasinii (The Assassins) și Colosseumul(The Coliseum).
Shelley a fost de asemenea celebru pentru prieteniile sale cu John
Keats și Lordul Byron. Cea de-a doua soție a lui Shelley a fost romanciera Mary
Shelley, autoarea lui Frankenstein.
Shelley nu a trăit suficient să se bucure de succesul operei sale. Unele
lucrări ale sale au fost publicate, dar nu puține, au fost mai apoi interzise după
tipărire. Se spune că în timpul vieții nu a încasat mai mult de 50 de lire sterline
din scrierile sale. Doar 50 de cititori, aproximativ, i-au citit lucrările până la
moarte. În 1813, la vârsta de 21 de ani, a tipărit primul său poem Crăiasa
Mab (Queen Mab), un poem radical și revoluționar, în 250 de
exemplare. Crăiasa Mab a fost scrisă folosind excesiv un limbaj tehnico-stiințific
și imortalizând recomandări morale pentru societatea oropsită din lumea
industrializată
 John Keats(31 octombrie 1795-23 februarie 1821)
John Keats a fost un poet englez, unul din cei mai importanți reprezentanți
ai romantismului englez, alături de Lord Byron și Percy Bysshe Shelley.
La fel ca și alți poeți romantici, Keats a fost un cântăreț al frumuseții și
desăvârșirii lumii, mai ales al frumuseții sensibile. El iubea culorile florilor, ale
mării, ale cerului, miresmele plantelor. Se întâlnește și la Keats un cult
al antichității, al idealurilor ei profund umane. În poemul Endymion (1818), Keats
tratează mitul dragostei zeiței lunii, Selene, pentru păstorul Endymion, apărându-
i sub forma unei bachante pătimașe. Un alt poem cu subiect mitologic, Hyperion,
ultimul dintre titanii care au răsturnat stăpânirea lui Uranus, a rămas neterminat.
Keats a abordat și subiecte medievale. Ele au servit ca bază pentru
poemul Isabella (1818), precum și pentru poemul "Ajunul Sfintei Agnes" (The
Eve of St. Agnes, 1819). Ca și în alte creații epice, talentul său se manifestă cu
cea mai mare forță în strofele lirice ale poemelor. Idealul său estetic și-a găsit
cea mai deplină întruchipare în poezia lirică. Modele remarcabile sunt poeziile
"Odă unei privighetori" (Ode to a Nightingale), "Toamna" (To Autumn) sau
"Odă la o urnă grecească" (Ode on a Grecian Urn). În ele s-au manifestat
trăsăturile caracteristice ale poetului: perceperea senzorială a naturii, forța
imaginației, darul neobișnuit de a însufleți întreaga lume înconjurătoare.
Keats s-a ocupat și de formele poeziei și a lăsat un mare număr de sonete

25
splendide, îmbogățind limbajul poetic cu noi mijloace expresive. În mod deosebit
a reușit să redea în cuvinte culorile naturii, înfățișarea exterioară a obiectelor. În
poezia lui Keats ele apar iluminate de o frumusețe aparte, al cărei izvor îl
constituie uimitoarea capacitate a poetului de a ridica fenomenele și obiectele
lumii reale până la treapta frumosului adevărat.
 Francois Rene Chateaubriand(4 septembrie 1768-4 iulie 1848)
François-René Chateaubriand a fost un scriitor francez, politician,
diplomat și istoric. El este considerat fondatorul romantismului în literatura
franceză. Descendent dintr-o veche familie de aristocrați Breton, Chateaubriand
a fost un regalist din dispoziție politică și într-o epocă în care o parte
semnificativă a intelectualilor se întorceau împotriva Bisericii,a fost autorul Genie
du christianisme în apărarea credinței catolice. Autobiografia sa este Memoires
d'outre-Tombe ("Memorii de dincolo de mormânt", publicat postum 1848-
1850), care este în prezent considerată cea mai bună lucrare a sa.

Primele lucrări ale sale:

 1797: Essai sur les révolutions.

 1801: Atala.
 1802: René.
 1802: Génie du christianisme.
 1809: Les Martyrs.

 Victor Hugo(26 februarie 1802-22 mai 1855)

Victor Marie Hugo a fost un poet francez, romancier, și dramaturg al

mișcării romantice. El este considerat unul dintre cele mai mari și mai cunoscuți
scriitori francezi. În Franța, faima literară a lui Hugo vine în primul rând din
poezia sa dar de asemenea, se bazează și pe romanele sale și realizările sale
dramatice. În afara Franței, cel mai bine-cunoscute operele sale sunt romanele
Les Miserables, 1862, și Notre-Dame de Paris, 1831 (cunoscut ca și
Cocoșatul de la Notre-Dame).
Deși era un regalist convins în tinerețe, opiniile lui Hugo s-au schimbat
odata cu trecerea anilor, el a devenit un ofrepublicanism susținător pasionat, și
lucrarea lui atinge cele mai multe dintre problemele politice, sociale și curente
artistice ale timpului său. El a fost înmormântat în Panthéon. Hugo a publicat
primul său roman în urma căsătoriei sale (Han d'Islande, 1823), iar al doilea trei
ani mai târziu (Bug-Jargal, 1826). Între 1829 și 1840 el va publica cinci volume
de poezie (Les Orientales, 1829, Les Feuilles d'automne, 1831, Les Chants
du amurg, 1835, Les Voix intérieures, 1837, și Les raioane et les Ombres,

26
1840), definitivând reputația sa ca fiind unul dintre cele mai mari poeți ai vremii
sale.
El a mai scris Casa de Hauteville, volumul de poezii Les chetiments
(1853), Les Miserables (1862), acesta din urmă fiind romanul care îl va face să
devină apreciat în toată lumea. Au urmat Les Travailleurs de la Mer (1866),
L`Homme qui rit (1869), Quatre-vingt-treize (1874).
În 1863 a publicat romanul autobiografic Adele. „Umană prin detaliu și
semnificație, inumană prin proporții", cum preciza Albert Thibaudet, opera lui
Hugo copleșește prin titanismul fabulos al imaginației și prin îndrăzneala
novatoare a limbajului poetic, fiind considerată „cel mai mare fenomen" al
literaturii franceze.

 Alfred de Vigny(27 martie 1798-17 septembrie 1863)

Alfred de Vigny a fost poet și dramaturg francez unul dintre promotorii
principali ai romantismului.
Lirica sa este gravă, sobră, reflexivă, concentrată și abordează teme
majore ca: destinul geniului, sensul existenței, viața, moartea. El este, așa cum
remarca Ferdinand Brunetière, singurul romantic care a avut idei generale și mai
ales o concepție de viață bine gândită, pesonală, filosofică. Poezia lui Vigny este
impersonală; evocând încercările la care viața supune omul, aduce în versurile
sale stoicismul și trăirea demnă a tuturor sentimentelor.
Opere

 1822: Poeme ("Poèmes");

 1824: Éloa ("Éloa");
 1826: Poeme antice și moderne ("Poèmes antiques et modernes");
 1826: 5 martie ("Cinq-Mars");
 1832: Stello ("Stello");
 1835: Chattertron ("Chattertron");
 1844: Muntele Măslinilor. Casa poporului ("Le Mont des Oliviers. La
Maison du berger");
 1864: Mânia lui Samson ("La colère de Samson");
 1864: Destinele ("Les destinées");
 1867: Jurnalul unui poet ("Le journal d'un poète").

 Gerard de Nerval(22 mai 1808-26 ianuarie 1855)

Gérard de Nerval a fost pseudonimul poetului francez, eseist și traducător

Gérard Labrunie, unul dintre cei mai în esență poeți romantici francezi.
El are în special două proiecte majore: o antologie de poezie germană și o

27
antologie a poeziei franceze, două lucrări pentru care a folosit documentației
abundente oferită de Alexandre Dumas și Pierre-Sébastien Laurentia care îi
obține o carte împrumut , evitându-se astfel irosirea timpului în bibliotecă.
Prima antologie poartă titlul de Poezie
germană, Klopstock , Schiller și Bürger , Goethe , precedată de Notă asupra
poețlori germani de M. Gerard . Lucrarea a fost primită cu mai puțin entuziasm
decât Faust , din care compozitorul Hector Berlioz s-a inspirat pentru opera lui
Pedeapsa lui Faust .
Cea de a doua antologie este o selecție de poezie de Ronsard , Joachim
du Bellay, Jean-Antoine de Baïf, Guillaume du Bartas, Jean-Baptiste Chassignet,
precedată de asemenea de o introducere de M.Gerard .

Poezie

 Napoleon și Franța război, național elegii ( 1826 )

 Napoleon și Talma, noul național elegii ( 1826 )
 Membrii Academiei sau găsite ( 1826 ), o comedie satirică
 Poporului ( 1830 ), o odă
 Rămas bun de la Camera Deputaților sau "du-te departe, ofițeri
vechi" ( 1831 )
 Odelettes ( 1834 ), printre care: Un drum de acces Luxemburg
 Chimera ( 1854 )

 Alessandro Manzoni(7 martie 1785-22 mai 1973)

Unul dintre cei mai mari autori ai literaturii italiene, Alessandro Manzoni este,
de asemenea, cel mai important exponent al romantismului italian. Autor a
numeroase lucrări, Manzoni a trăit în raport cu timpul său interpretând idealurile
și angajamentele morale, încearcând întotdeauna să găsească un limbaj "viu".
Problema cu care se confruntă puternic poetul în timpul scrierii operei
Logodnicul l-au dus la numeroase scrieri cu privire la subiect, care ar fi fost
încorporate într-un text care, cu toate acestea, niciodată nu va vedea lumina
tiparului.
O contribuție fundamentală la literatura italiană este romanul său istoric
Logodnicul pe care l-a început în 1821 și l-a publicat în forma sa finală între
1840 și 1842. Cu Logodnicul Manzoni a revoluționat întregul concept al
geniului. Alessandro Manzoni scrie, de asemenea, versuri, neoclasice, la o
vârstă fragedă și imnuri sacre. Acesta din urmă reprezintă un progres real în
poezie. Începând cu anul 1815 de la Manzoni este, de asemenea, practicat în

28
teatru cu Contele de Carmagnola (1816-1820) și Adelchis (1820-1822),
lucrările tragice care au marcat renașterea de acest gen în Italia.

 Giacomo Leopardi(29 iunie 1798-14 iunie 1837)

Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi,

Conte este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum și unul
dintre cei mai mari gânditori ai acestei țări.
Motivele centrale ale operei sale sunt constituite de meditația neliniștită a
eului poetic, pierdut în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și
imposibilitatea atingerii fericirii umane, conștiința durerii cosmice și a neantului,
care anihilează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și
naturală, instinctuală - considerată ca un blestem al naturii - și frânată, de
asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism.
Viziunea lirică este predominant idilică, cu unele accente polemice,
survenite din acceptarea solitară a salvării și din înțelegerea inutilității revoltei.

Opere

 1815: Eseu asupra erorilor populare ale anticilor ("Saggio sopra gli
errori popolari degli antichi")
 1831/1835: Cântece ("Canti")
 1827/1834: Mici opere morale ("Operette morali")
 1845: Studii filologice ("Studi filologici")
 1898/1900: Însemnări ("Zibaldone'")
 1813: Istoria astronomiei de la origini până în 1811 ("Storia
dell'astronomia dalle origini al 1811")
 1878/1880: Opere inedite.
De asemenea, Leopardi a efectuat traduceri din poeții consacrați
ai antichității eline și latine și a lăsat în urmă o bogată corespondență.
Una dintre cele mai importante opere ale poetului este :Infinitul e o poezie
scrisă în anii tinereții sale la Recanti, orașul său natal. Această opera a fost
scrisă între anii 1818-1821, cel mai probabil între perioada dintre primăvara și
toamna anului 1819. "L'infinito" aparține seriei cu numele Idilli (idile) publicate
in 1826. Pe lângă "Infinitul" (l'infinito), în aceeași serie de scrieri, sunt prezente
opere ca "Luna" (La luna) și "Seara di ziua sarbatorii" (La sera del di festa).

 Giosue Carducci(27 iulie 1835-16 februarie 1907)

29
 Giosuè Carducci poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel
pentru Literatură în anul 1906, a fost o figură literară influentă a timpului său.
Printre operele importante ale lui Carducci se numără:

 Odi barbare (Ode barbare) - (1877-1889),

 Rime (1857),
 Rime e ritmi (Rime și ritmuri - (1898), scrise într-un stil care îi imită
pe Horațiu și Vergiliu, încercând să evoce spiritul lumii clasice,
 Nuove poesie (Poezie nouă - 1873)
 Rime nuove (Versuri noi - 1861-1887).
Conflictele din Risorgimento, momentul din secolul al XIX-lea marcat de
unitatea politică italiană, este prezent în opere precum Juvenilia (1860)
și Versuri noi (1887). Volumul său anticlerical și rebel Inno a Satana (Imn
Satanei - 1865) a stârnit multe controverse. Pentru Carducci, Satana nu
reprezenta întruchiparea răului și a corupției, ci era sinonim cu progresul
nestăvilit. Printre celelalte opere publicate ale lui Carducci, se numără monografii
și eseuri, precum și alte lucrări în proză despre literatura italiană. Deși reputația
lui se datorează poeziei, opera sa poetică are numai patru volume din Operele
complete ale lui Carducci (1939-41, 30 volume).

 Alexandr Pușkin(6 iunie 1799-10 februarie 1837)

Alexandr Sergheevici Pușkin este un poet și dramaturg clasic rus din
perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii
ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și
piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii
cu teatrul, idila și satira—asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii
ruși care i-au urmat.
Alexandru Puskin a devenit o parte inseparabilă a lumii literare a poporului
rus. El a exercitat o influență profundă asupra altor aspecte ale culturii ruse, mai
ales în operă. Traduse în toate limbile majore, lucrările sale sunt considerate atât
ca exprimarea conștiinței naționale și ca depășind barierele naționale. Inteligenta
lui Pușkin, claritatea opiniei sale, devotamentul său pentru poezie, gândirea
realista și intuiția istorică și politică incredibilă l-au facut unul dintre cele mai mari
genii naționale ruse.
Activitatea literară

 1814 - Apare în "Vestnic Evropi" (Mesagerul Europei) Către un amic

versificator, poezie
 1820 -Ruslan i Ludmila (Ruslan și Ludmila), poem

30
 1822 -Kavkazskiy Plennik (Prizonierul din Caucaz), poem
 1824 -Fântana din Bahcisarai, poem
 1827 -Tsygany (Țiganii), poem
 1829 -Poltava, poem
 1830 -Micile tragedii
 1831 -Boris Godunov, scrisă în 1825, drama
 1831 -Povestirile răposatului Belkin, proză
 1825 -Evgheni Oneghin, roman în versuri
 1832 -Dubrovski, roman în proză
 1833 -Mednyy Vsadnik (Călărețul de aramă), poem
 1833 -Pikovaya Dama (Dama de pică), nuvelă "petersburgheză"
 1834 -Istoria lui Pugaciov, proză
 1836 -Kapitanskaya Dochka (Fata căpitanului), proză
 Kirdzhali Kircali
 Gavriiliada

 Mihail Lermontov(15 octombrie 1814-27 iulie 1841)

Mihail Iurievici Lermontov a fost un scriitor romantic rus. În scurta lui viață
biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile
acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui
concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor satirizați de poet pentru
fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul
țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii
lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”,
constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite
Poezia “Poetul” (1838) transmite mesajul major al artistului-cetățean, care
odinioară cu ritmul vânjos al vorbei sale putea la luptă pe ostași să-i îndrume - în
opoziție cu poetul pasiv care și-a uitat menirea: Ai dat în schimb pe aur puterea
ta de oțel - ce uimea pe vremuri omenirea. Folosind simbolul pumnalului cu tăiș
fidel și veșnic treaz, poetul este îndemnat să-și ducă în lume înalta lui solie. Dar
această solie, cuvântul profetic al purtătorului de adevăr și de dreptate, se
lovește de luxul și superficialitatea veacului său lânced și revolta culminează în
stigmatul societății mondene, parazitare.
De aici izvorăște spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul
social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a
profetului hulit, ‖lovit cu pietre și alungat de cei din preajmă-mi răi la fire, în ochii
cărora citește doar patimă și răutate‖ Și-atunci, oripilat, poetul-profet fuge de
oameni în pustiu.‖ Profetul‖-1841. Alte poezii: “Meditație”, ”Te-apasă greu
urâtul…”, “îmi port pustiu prin noapte pasul…”

31
 În ultimii ani ai vieții 1840-1841, conflictul dintre poet și despotismul țarist
se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al
doilea surghiun - unde, ca și marele său premergător Pușkin, își va găsi moartea
într- un duel absurd - poetul este copleșit de amărăciune, luându-și rămas bun
de la acea Țară de robi și de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe
adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar
alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui
romantism activ de factura revoluționară, poetul și-a închinat multe versuri lirice
patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.

Opera

 1830: Poetul (Поэт)

 1830: Nu te încrede în tine însuți
 1835: Bal mascat (Маскарад)
 1837: Borodino (Бородино)
 1837: Moartea poetului (Смерть Поэта)
 1839: Meditație (Дума)
 1839: Trei palmieri (Три Пальмы)
 1840: Un erou al timpului nostru (Герой нашего времени)
 1841: Demonul (Демон).

 Adam Mickiewicz(24 decembrie 1798-26 noiembrie 1855)

Adam Bernard Mickiewicz a fost un poet și scriitor polonez și luptător

pentru independența și reîntregirea patriei natale. A fost considerat cel mai bun
poet romantic polonez din secolul XIX.
În tinerețe, poetul a fost influențat de folclorul local, orașul natal
Navahrudak din Belarus. În Crimeea compune celebrele sonete, iar în Franța, din
cauza misticismului manifestat prin apropierea de ideile lui Towianski, este
interzis. Decide să renunțe la această influentă nefastă pe care Towianski o
exercita asupra propriei identități și pleacă la Istanbul unde iau naștere Cărțile
Pelerinilor, considerate a fi "predicile lui Mickiewicz". Apar Konrad Wallenrod,
Pan Tadeusz și cea mai lungă poezie a sa, Grażyna, unde sunt descrise faptele
de vitejie ale căpeteniilor militare lituaniene împotriva cavalerilor teutoni.
Sursă de inspirație i-a fost Emilia Plater, o eroină a Revoluției din
noiembrie 1830 ucisă în Lituania. Alte poezii cunoscute sunt Farys, cu tematică
orientală, odele despre Tinerețe ori cele dedicate lui Joachim Lelewel, inițiatorul
mișcării de eliberare poloneze de sub ocupația rusă. Fiul său, Władysław
Mickiewicz, a publicat o lucrare în 4 volume intitulată „Vie d'Adam Mickiewicz”
(Viata lui Adam Mickiewicz ,Poznań, 1890–95) și„ Adam Mickiewicz, sa vie et

32
son œuvre” (Adam Mickiewicz: viata si opera,, Paris, 1888. Primele volume de
poezie îi apar în 1822 - 1823. Cea mai valoroasă creație a sa este poemul Pan
Tadeusz, dedicat Poloniei, pe care îl temină în 1832, pe când se afla la Paris.

 Petofi Sandor(1 ianuarie 1823-31 iulie 1849)

Sándor a fost un poet romantic maghiar, erou al revoluției de la 1848 din

Ungaria și Transilvania.
După multe călătorii aventuroase ajunge să fie studentul colegiului din
orașul transdanubian Pápa, unde se întâlnește cu scriitorul Mór Jókai, cu care se
împrietenește. După un an, în 1842, i-a fost publicată în ziarul Athenaeum o
poezie pe care a semnat-o Petrovics Sándor. În același an, la 3 noiembrie, a
publicat prima poezie semnată Petőfi.
În poeziile lui, foarte apreciate, folosește elemente populare, tradiționale,
deseori cu rime folosite și în cântecele populare. În1845 a scris cea mai lungă
lucrare, epopeea "János vitéz".
În 1847 la Baia Mare coboară într-o mină, ocazie cu care scrie poezia "În
mină". Soții Petőfi locuiesc în Colțău între 8 septembrie 1847 și 20
octombrie 1847. În timpul acesta, Sándor Petőfi a scris cele mai frumoase poezii
de dragoste. Crezul său poetic și politic este destăinuit în anul 1847: "Dacă
poporul va fi stăpân în poezie, nu va fi departe să stăpânească și în politică, iată
ce ne învață acest secol, iată țelul pe care trebuie să-l urmărim... Sus poporul, în
iad aristocrația!"
Principalele opere literare

 Viorele, (1843)
 Scrisori de drum (1844)
 Viteazul Ioan (1845)
 La sfârșit de septembrie (1847)
 În numele poporului (1847)
 Libertate, dragoste... (1847)
 Apostolul (1848)
 Cântec național (1848)
 S-a trezit marea (1848)
 Cum să te numesc? (1848)
 Europa e liniștită, iarăși e liniștită... (1849)

 Costache Negruzzi(1808-24 august 1868)

33
 Constantin (Costache) a fost un om politic și scriitor român din
perioada pașoptistă.
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Alexandr
Pușkin. Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie,
pentru că a căutat să întrebuințeze un vers analog cu al poetului francez, vers
greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de
arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea
autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reușite cităm Uriașul. O altă
traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută
împreună cu Alexandru Donici.
Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai
strălucită din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice.
Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul și calitățile poetice
scad de la un moment și de aci încolo este numai o cronică rimată.
Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general
de Păcatele tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva
povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O
alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă și plină de interes,
iar limba e românească și cu expresiuni nimerite.
Fiziologia provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în
limba română.
Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de
cărți (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E
vorba aici de un jucător de cărți care pierduse toată averea, și găzduind odată
pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe
care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câștig lui
Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa că oricine se va sui să nu se poată
coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta
pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere
mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în fine, când muri, izbuti să intre în rai
prin șiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a
tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară,
supără grozav clerul și administrația din acel timp -1844 - încât îl trimiseră în exil
la o mănăstire, iar revista Propășirea a fost suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată
lucrare este Alexandru Lăpușneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una
din nuvelele de referință ale literaturii române.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de
bucăți. În unele se găsesc observări critice și satirice asupra obiceiurilor
societății; în alte notițe despre diferiți scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte
amintiri personale sau povestiri din istoria țării. Tonul este în genere glumeț,

34
potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase și tratează și
asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie și la limbă. Scrisorile
au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.
Negruzzi ia parte la discuțiile cu Ion Heliade Rădulescu și cu ardelenii și
înfățișează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai
cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informații de tot felul, de care
nu se poate lipsi cel care voiește să cunoască viața socială și culturală a epocii
dintre 1838-39.
Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit
mișcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări
originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii,
vodevil într-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în care își propune să
ridiculizeze pe puriști și neologiști.

 Mihail Kogălniceanu(6 septembrie 1817-1 iulie 1891)

Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare

liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova. Este membru
fondator al Societății Academice Române. Fiind un liberal moderat, și-a început
cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același
timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe
opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei
Mihăileane.. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării
care a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a
promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
Mihail Kogălniceanu nu s-a considerat scriitor, el însuși nu părea a-și
prețui scrierile literare. Scrisorile trimise tatălui său în timpul studenției au fost
adunate într-un volum, ce a căpătat aspectul unui roman epistolar despre
formarea unui tânăr intelectual moldovean în primele decenii ale secolului al XIX-
lea. Kogălniceanu debuteaza literar in revista "Alauta românească" cu
"Împaratul și braminul", și traduce "Inelul lui Policrat" a lui Schiller, scriere pe
care o semnează cu pseudonimul Klmn. Scrie și publică în diferite periodice:
"Nou chip de a face curte" și "În filozofia provincialului în Iași" (1844).
În 1850, Mihail Kogalniceanu a publicat în "Gazeta de Moldavia", fără
semnatură, prima parte dintr-un roman rămas neterminat, intitulat "Tainele
inimei". O valoare literara au și povestirile istorice din trecutul Moldovei: "Ștefan
cel Mare în Târgul Baiei", "Un vis al lui Petru Rareș".
În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte
al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.

35
  Vasile Alecsandri(21 iulie 1821-22 august 1890)

Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru,

diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc
și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a
României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
În 1843 apare, în Albina Românească, Tătarul, prima poezie care va face
parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba
Cloanța,Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români,
intitulată mai târziu Deșteptarea României.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce
în țară;
El publică în revista Bucovina poeziile populare Toma
Alimoș,Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la
ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în
provincie (1852),Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874).

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești).

Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru
Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în
carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare
volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri,
partea a II-a. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu,
poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o
frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică
nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete,
cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877,
odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri.
În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din
1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde
ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării
regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român‖.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente,
trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care
trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric
(Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare
critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor".
Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are
în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea

36
României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după
Unire.
O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a
mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și
terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general
romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o
seninătate a înțelegerii care îl apropie declasicism. Epoca în care trăiește
Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre
clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică
concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente
europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul
Europei.
În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică
romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena
Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8
mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La
Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria
națională Sânziana și Pepelea.
Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va
termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite.
În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din
București.
Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul
Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

37
4. „Etapele” romantismului românesc
Romantismul, iniţiat în jurul anului 1820 şi continuat până la începutul
primului război mondial 1916, este mişcarea literară cea mai amplă şi longevivă
în cultura română modernă, manifestându-se aproape un secol.
1.Prima etapă, ascensivă, a romantismului românesc se derulează pe
parcursul a patru decenii, între anii 1820-1860, în cadrul cărora are loc resurecţia
romantică din anii 1820-1830, când teoria imitaţiei şi traducerile suplineau
inexistenţa creaţiei autohtone.
2. Acest deceniu al romantismului ascensiv, derulat între anii 1830-1848,
aduce în prim-plan generaţia paşoptistă cu forme de exprimare avântate,
revoluţionare, de baricadă. Acum cele două direcţii ale romantismului se
manifestă în simultaneitate, în ciuda divergenţelor cu privire la statutul
traducerilor şi al imitaţiei modelelor externe. În 1830 I. Eliade Rădulescu cerea
colegilor mai tineri să scrie orice în româneşte, pentru ca în 1840, mai tânărul
său confrate, Mihail Kogălniceanu să afirme hotărât că „traducţiile nu fac o
literatură‖.
3. Eşecul revoluţiei de la 1848 inaugurează exilul postpaşoptist, care a
durat mai bine de un deceniu, între anii 1848-1859. La Paris, Constantinopol sau

38
Viena intelectualitatea proscrisă încearcă să găsească noi modele literare,
realitatea culturală europeană nemaicorespunzând aspiraţiilor ei reformatoare.
4. În deceniul şapte (1860-1869) momentul politic principal îl reprezintă
Unirea Principatelor şi reformele politice ale lui Al. I. Cuza. În afara poeţilor minori
postpaşoptişti (G. Creţeanu, Alex. Sihleanu, Al. Depărăţeanu şi Radu Ionescu)
ori a autorilor de însemnări de călătorie, în acest timp al apusului romantic se
remarcă aristocraţi erudiţi ai condeiului precum Al. Odobescu şi B. P. Hasdeu ori
romancieri, cronicari ai epocii de tranziţie, precum N. Filimon.
5. Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea sunt dominate de creaţia
eminesciană şi de direcţia culturală a Junimii. Acum se fac auzite armonii lirice
pesimiste ori virulent critice, iar inadaptarea poetului romantic la lumea burgheză
capătă inflexiuni tragice.
6. Dispariţia tragică a lui Mihai Eminescu nu a încheiat existenţa
romantismului în cultura noastră. Admiratorii liricii sale, deveniţi epigoni, printre
care Al Vlahuţă, au prelungit prezenţa romantismului în literatura română până la
începutul secolului XX. Vechii inamici ai lui Eminescu continuă a crea în forme şi
expresii romantice.
Romantismul românesc are câteva trăsături specifice manifestate datorită
apariției în țara noastră cu o întârziere cu un deceniu față de Franța. Prima
generație romantică (I.H. Rădulescu, V. Cârlova, Grigore Alexandrescu) se
afirmă spre sfârșitul deceniului al treilea si începutul celui deal patrulea ale
secolului XIX. Romantismul se prelungește la noi prin scriitorii pașoptisti (V.
Alecsandri, N. Bălcescu, Alecu Russo si alții) pâna la Mihai Eminescu, considerat
îndeobște cel mai mare poet romantic european. În al doilea rând, epoca
romantică se afla, la noi, alături de numeroase influențe clasice. Niciodată
estetica nouă n-a fost în întregime degrevată de elemente ale esteticii clasice.
Specii literare clasice (fabula) coexista cu specii romantice (meditatia, pastelul) la
Alexandrescu sau Heliade. Viziune clasică are și Alecsandri. În al treilea rând, ca
și în Italia, romantismul a înflorit în plină epoca a luptelor pentru eliberare
națională și socială, curentul colorându-se cu numeroase nuanțe patriotice și
având un caracter net militant decît în țări ca Germania și Franța. Pentru noi,

39
romantismul echivalează cu o redeșteptare a spiritului național în anii dintre 1829
și 1859.
În literatura română, romantismul pătrunde pe filiera franceză, prin
intermediul scriitorilor pașoptiști. Influențele curentului persistă mult timp după
declinul său în culturile europene, atingând punctual culminant în opera lui Mihai
Eminescu, autor considerat ultimul mare romantic european, încheind, totodată,
romantismul universal.
În evoluția mișcării romantice din țara noastră, se pot distinge mai multe
etape.
Într-o primă etapă, preromantică, scriitori cum sunt Vasile Cârlova, Heliade
Rădulescu sau Gh. Asachi prezintă o literatura a ruinelor cu un ușor regret față
de un trecut eroic care poate servi ca exemplu al luptei prezentate în care visul,
fantasticul și meditația primează. Momentul pașoptist propriu-zis, aduce o poezie
lirică, militantă, patriotică și vizionară, de evocare istorică, cu rădăcini adânci în
bogatul filon folcloric, asa cum apare la scriitori ca Bălcescu, Bolintineanu,
Alexandrescu, Russo, Kogălniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei
Mureșianu.
O a doua etapă, postpasoptistă, romantismul propriu-zis, când burghezia
realizează monstruoasa coaliție trădând masele populare, duce la maturizarea
estetică a romantismului, dar și la o reacție critică si pamfletară față de societate
sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu în natură și mitologie, așa
cum se manifestă la genialul nostru poet Mihai Eminescu.
Filonul romantic, ca maniera de creație și atitudine fată de viață, se
prelungește apoi și mai târziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu, Macedonski,
Goga, Sadoveanu.

1. Preromantismul
Perioada preromantică este cunoscută și ca romantismul scriitorilor
pașoptiști sau de tip Bidermaier. Aceasă perioadă caracterizează gustul omului
mediu, al burghezului, fiind un romantism idilic, ideizant și conservator în care se
cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate si plăcerile simple. Fiind perioada
imitării literaturii romantice din Europa de Vest (în special Franța) , creațiile sunt,
în mare majoritate, mediocre. Cei mai importanți reprezentanți sunt Grigore
Alexandrescu (autor al meditațiilor pe teme istorice), Costache Negruzzi
(creatorul nuvelei istorice) și Vasile Alecsandri. Alți autori care s-au afirmat în
această perioadă sunt Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu,
Dimitrie Bolintineanu, Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu.

2. Romantismul propriu-zis

40
 Mihai Eminescu este unicul reprezentant al acestei perioade, numite și
romantismul eminescian sau romantismul înalt. În această perioadă,
dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces, iar operele sunt dominate de
misticism și ocultism, regăsite în numeroasele pasiuni înflăcărate. De asemenea,
este perioada în care capacitatea de a crea universuri imaginare (alternativa ale
lumii reale) este la maxim. Impactul creației eminesciene asupra autorilor ce i-au
urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spațiul
românesc.

3. Romantismul posteminescian
În această etapă, se reactualizează teme și mijloace clasice și romantice,
conferindu-le totodată o nouă forță expresivă și marchează reacțiile lumii literare
românești la depășirea apogeului de creație pentru Eminescu, sprijinind apariția
multor epigoni ce nu s-au impus, dar și a unor autori care au purtat imaginile
specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie
aparținând simbolismului, semănătorismului etc. Reprezentanții acestei perioade
sunt George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski și Barbu
Ștefănescu Delavrancea.

41
Anexă

”Libertatea conducând poporul”-

Eugène Delacroix

42
 „Furtună pe mare”-William Turner

„Măcelul din Chios” - Eugène Delacroix

43
„Dante și Vergiliu în infern”-Eugène Delacroix

„Familia lui Carol IV” Franciso de Goya

44
Francisco de Goya- Bătrânele sauTimpul (Hasta la Muerte)

45
Rainbow- William Turner

Bibliografie

1. Eugen Simion,”Limba și literatura română.Manual pentru clasa a XI-a”,

editura Corint, București, 2006

2. Nicolae Manolescu, ”Despre poezie”, editura Aula, Brașov, 2004

3. Nicolae Manolescu, ”Metamorfozele poeziei”, editura Timpul, Reșița,

2006

4. Dumitru Popovici, ”Romantismul românesc”, editura Albatros, București,

1972

5. http://literaturaromana.g0.ro/article/romantismul-45-1.html

6. http://www.scribd.com/doc/80403717/53/Etapele-romantismului-romanesc

46
 7. http://www.referatele.com/referate/romana/online46/Romantismul-curent-
literar---Romantismul-romanesc-Principalele-caracteristici-ale-
romantismului-univ.php

8. http://beletristica.com/curentele-literare/romantismul.html

9. http://www.ecursuri.ro/cursuri-online/romantismul-reverie-si-simtire.html

10.http://www.scribd.com/doc/75121056/Romantismul

11. http://www.referatele.com/referate/romana/online46/Romantismul-curent-
literar---Romantismul-romanesc-Principalele-caracteristici-ale-romantismului-
univ.php

12.ticliceu.wikispaces.com/file/view/Romantismul.ppt

47