COLEGIUL NAȚIONAL „LIVIU REBREANU” BISTRIȚA

ROMANTISMUL EUROPEAN

ÎNDRUMĂTOR
Prof. dr. VASILE FILIP

AUTORI
IRIS ACATRINI
MELISA SZEKELY
SONIA BOLOȘ
1. Premisă

Romantismul a apărut în Germania și în Anglia, țări în care tradiția clasică era mai puțin
puternică, și s-a extins apoi treptat în Franța și în restul Europei, precum și dincolo de ocean, fiind
precedat de preromatism, curent literar care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cultiva afectivitatea
ca răspuns la raționalismul clasic și iluminist al timpului. Temele favorite ale preromatismului erau
natura (prezentă în poeziile lui James Thomson), ruinele ca punct de plecare al meditației elegiace
pe tema timpului ( François Volney), miturile naționale (în poemele lui James Macpherson, pe care
și le prezenta ca fiind doar traduceri din creația unui legendar bard celtic, Ossian), iubirea și visul
(prezente cu precădere în scrierile lui Jean-Jacques Rousseau). Tot preromantică este și mișcarea
literară germană numită Sturm und Drang (furtună și avânt).
Dacă în cele mai multe dintre literaturile europene trecerea la romantism s-a produs „liniștit”,
ca urmare a erodării interesului pentru temele specifice clasicismului, dar și a saturării gustului
public care nu mai accepta constrângerile regulilor și mai ales obligația respectării unității de timp
și de loc, în Franța, unde tradiția clasică era mult mai puternică, disputa dintre clasicism și
romantism a fost mai îndelungată și mai îndârjită, fiind marcată de două momente importante:
Prefața de Victor Hugo la drama Cromwell (1827) „Bătălia” pentru piesa Hernani (1830). Dincolo
de acest an, romantismul va triumfa în Franța.

2. Descrierea și analiza cazului

2.1 Definiție

Romantismul (numit și Perioada Romantică) este curentul literar-artistic, apărut în Europa, la

sfârșitul secolului al XVIII-lea, care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța,
cuprinzând întreaga Europă; el se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva
raționalismului iluminist. Acest nou curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei,
originalității și sincerității sufletești.

2.2 Caracteristicile

Principalele trăsături promovate de romantici sunt: manifestarea plenară a sentimentelor și

fanteziei creatoare prin intermediul artei, identificarea a noi surse de inspirație, cum ar fi istoria,
folclorul și frumusețile naturii, profunzimea meditației asupra universului, pe două coordonate,
cosmic și terestru, crearea eroului excepțional, care evoluează în împrejurări deosebite, provenind
din categorii sociale diversificate și al cărui portret prezintă calități și defecte, evidențierea
1
nemulțumirii față de prezent, ceea ce generează retragerea în lumea trecutului idealizat sau a
visului, ironizarea prezentului și glorificarea trecutului, folosirea procedeului artistic al antitezei,
libertatea absolută în alegerea speciilor literare, utilizându-se chiar combinarea acestora, apelarea la
toate straturile limbii în conturarea stilului, respingerea rigidității canoanelor de factură clasică.
Speciile literare predilecte ale romanticilor sunt nuvela istorică, poemul filosofic, drama.

2.3 Romantismul în artă

Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă

modernă, romantismul și neoclasicismul sunt pur și
simplu două fețe ale aceleași monede. Pe când
neoclasicismul caută idealul sublim, sub o formă
obiectivă, romantismul face același lucru, prin
subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt
legate, deci, prin idealizarea realității.
Primele manifestări romantice în pictură vor
apărea când Francisco Goya începe să picteze la
pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică
precum Saturn devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o
serie de emoții pentru spectatorul pe care îl face să se
Caspar David Friedrich
Der Wanderer über dem Nebelmeer simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini
(Călător contemplând Marea de ceață), și umbre care accentuează situația dramatică
1818
reprezentată.
Deși Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie.
Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul său
Libertatea conducând poporul reunește vigoarea și idealul romantic într-o operă care este compusă
dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul Libertății
(reprezentați aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un
revoluționar din vârtej, deși vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influența
burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică
fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și naturalețea
în aspectul său rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de
exemplu, i-au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat
acest spirit în opere precum Furtună pe mare unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru
atingerea sentimentelor menționate mai sus.
2
 Alții, folosind figuri mai mici au ales pictura istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta în
maniera lui Claude Lorrain, artist baroc târziu cu elemente romantice în picturi.

2.4 Romantismul muzical

Ludwig van Beethoven este considerat ultimul mare clasic și primul mare romantic. Aceasta
se datorează faptului că deși compozițiile sale din perioada de maturitate muzicală au o alcătuire
tipic clasică, ideile și modalitățile de exprimare oferă primele aluzii către epoca nouă, care tocmai
începea, și ale cărei concepții au dominat cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Romantismul aduce ideea de exprimare a sentimentelor, în dauna acțiunii propriu-zise.
Reprezentarea muzicală este direcționată mai mult spre cuvânt și imagine vizuală, fapt care
înseamnă începutul epocii de glorie a muzicii cu program, specifică genurilor instrumental și
simfonie. Literaturizarea artei muzicale ia forme diferite și naște genuri care urmăresc cu insistență
o linie dramaturgică, un subiect.
Drept exemplu pot fi luate ciclurile de lieduri-
poezii care abordează o anumită temă, apariția
miniaturilor instrumentale sau a pieselor simfonice,
toate acestea primind un titlu. Apogeul este atins în
creația lui Richard Wagner, care propune și
înfăptuiește un sincretism al artelor în drama muzicală.
Romantismul este caracterizat prin ruperea echilibrului
formelor și vigorii clasice, în favoarea libertății și
fanteziei. Caracteristicile generale ale acestui curent
sunt intensitatea emoțională a muzicii, libertatea
formei muzicale, îmbinarea, deseori, a muzicii cu
literatura, pentru o anume piesă era scrisă o povestire
literară, și trecerea foarte rapidă dintr-o tonalitate în

Richard Wagner (1813-1883) alta, partitura fiind caracterizată printr-o modulație

continuă, care simboliza neliniștea autorului.
În ceea ce privește muzica, romantismul poate fi împărțit în două etape. Prima etapă începe
după moartea lui Ludvig van Beethoven și îi are ca reprezentanți de seamă pe Giacomo Rossini
(1792-1868), Gaetano Donizetti (1797-1848), Vicenzo Bellini (1801-1835), Robert Schumann
(1810-1856), Hector Berlioz (1809-1869) și Frederich Chopin (1810-1849). A doua etapă debutează
după anul 1848 și este strâns legată de emanciparea școlilor naționale.

3
2.5 Literatură

Romantismul a apărut prima dată în literatura germană concomitent cu apariția clasicismului

și interacționând cu acesta. La sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut și în literatura engleză, iar în
anii 1820 în literatura franceză și rusă.
Una din caracteristicile romantismului este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema
centrală a romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și auto exprimarea sunt
promovate în prim-plan. La romantici, personajele aparțin tuturor categoriilor sociale, nu există
tipuri umane, ci individualități. Se pune accent pe individualitatea creatoare, afirmarea originalității
și a sensibilității. Temele predilecte romanticilor sunt: iubirea, natura, istoria, folclorul autohton,
condiția omului de geniu, moartea, singurătatea, revolta împotriva condiției umane.
Romanticii resping convenții în opera literară impuse de clasiciști, cum ar fi regula celor trei
unități: de loc, de timp, de acțiune, resping tipologia umană, alegerea personajelor din înalta pătură
a societății. Romanticii sunt pasionați de mister, de exotic, au gust pentru macabru, creează
personaje și situații excepționale.
Motive romantice, precum: lacul, codrul, izvoarele, stânca, teiul, salcia, luna, stelele, floarea,
noaptea, visul, reveria. Eul romantic evadează din realitate în vis, în fantezie sau în reverie, este
evident interesul pentru mituri, simboluri.
Fundalul istoric este dat de dezamăgirea izvorâtă din Revoluția franceză, apoi războaiele
napoleoniene.

2.5.1 Literatura romantică în Germania

Romantismul începe să se afirme în literatura germană la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Romanticii germani au făcut o adevărată revoluție în sfera spirituală. Respingând realitatea
imediată, cu toate aspectele negative, ei s-au retras în lumea lor interioară, care li se părea un
univers mult mai favorabil pentru realizarea propriilor aspirații, pentru creație, urmând îndemnul
filozofului idealist Fichte de a se adânci în propriul univers sufletesc.
Romanticii germani au fost, de fapt, adevărații creatori ai teoriei artei romantice, mișcarea
romantică în Germania concentrându-se în câteva centre și constituind trei mari școli, ce coincid cu
trei perioade în evoluția romantismului german.
Prima perioadă a romantismului german cuprinde anii 1795-1805 și are ca centru orașul
universitar Jena.
A doua etapă a romantismului german, care cuprinde anii 1806-1815, coincide cu luptele
împotriva ocupației lui Napoleon.

4
 Perioada a treia a romantismului german, cuprinsă între anii 1815-1848, se numește și Școala
de la Berlin.

2.5.1.1 Reprezentanți ai literaturii germane

Din grupul romanticilor de la Jena a făcut parte

și Novalis (1772-1801), pseudonimul scriitorului
Friedrich Leopold von Hardenberg. Novalis a fost unul
dintre cei mai talentați scriitori ai școlii de la Jena, pe
care Goethe l-a numit, pe bună dreptate, „regele
romantismului” , considerând că, în creația sa, și-au
găsit expresia cea mai adecvată ideile romantismului
timpuriu. Respingând, ca și toți romanticii, lumea
reală, Novalis se refugiază în lumea ideală a spiritului,
visului, poeziei. Pentru el, noaptea e preferabilă zilei,
deoarece noaptea îi prilejuiește posibilitatea de a se
simți o parte a universului. Noaptea îl atrage pentru că reprezintă a anticipare a morții, iar moartea i
se pare mai importantă decât viața. Pesimismul lui Novalis i-a dedicat defunctei un celebru ciclu de
versuri Imnuri către noapte.
Poezia lui Novalis se remarcă prin sensibilitatea descrierii lumii sufletești a omului în
comuniune cu universul, prin muzicalitatea versului și a ritmului interior al limbajului liric.
Capodopera lui Novalis e romanul neterminat Heinrich von Ofterdingen, publicat după
moarte scriitorului. Heinrich von Ofterdingen este numele unui poet medieval semilegendar, ce ar fi
compus, în opinia greșită a romanticilor germani, poemul Cântecul Nibelungilor. Romanul
povestește despre un vis al eroului, în care îi apare o floare albastră, simbol al dorului nemărginit
care, ulterior, avea să devină un simbol al idealului romantic.
Eroul pornește în căutarea ei.
Căsătoria întreprinsă de erou simbolizează calea
eroului romantic spre ideal, setea umană de absolut. Astfel,
romanul lui Novalis se transformă într-o operă cu caracter de
program, în care sunt prezentate etapele formării
personalității romantice.
Ludwig Tieck (1773-1853) nu a fost atras de
problemele teoretice, manifestându-se, îndeosebi, ca nuvelist
și dramaturg. Tieck consideră că poeticul trebuie să fie
miraculos, de aceea a folosit pe larg în creație subiecte de Ludwig Tieck (1773-1853)
5
basm, creând un univers artistic situat la granița dintre realitate și vis, în care viziunea fantastică a
legendei populare se împletește cu satira socială.
Eckbert cel alb, una dintre creațiile cele mai cunoscute a lui Tieck, este un basm cult, o
nuvelă-basm. Autorul povestește istoria unei copile neiubite de părinți, ce pleacă de acasă, găsindu-
și adăpost într-o pădure la o bătrână vrăjitoare, unde o pasăre măiastră aducea ouă cu pietre
nestemate. Furând pasărea și ouăle, ea devine bogată și se mărită cu cavalerul Eckbert. Taina e
dezvăluită unui prieten, pe care Eckbert îl ucide, temându-se de răsplată, însă pedeapsa pentru
bogățiile furate se săvârșește. Tieck actualizează motivul folcloric al destinului ce nu poate fi evitat,
zugrăvind printre primii în literatura romantică, influența nefastă asupra omului a goanei după
bogăție.
Ernst Theodor Amadeus Hoffmann (1776-1822) este
unul dintre cei mai mari scriitori romantici germani.
Prozator, compozitor și pictor, Hoffmann reprezintă o
expresie reală a idealului romantic de artist, în sensul larg a
cuvântului. Concepția romantică despre două lumi este
ilustrată în cel mai înalt grad de creație a lui Hoffmann.
Lumea se împarte, în opinia lui Hoffmann, în două
categorii: entuziaștii sau artiștii și burghezii sau filistinii.
Pentru Hoffmann, artistul este întotdeauna în conflict cu
realitatea, destinul său fiind într-o lume străină și meschină,

Ernst Theodor Amadeus Hoffmann figurând printre temele sale predilecte. A scris basme culte
(1776-1822) și nuvele, povestiri și romane, în care se îmbină fantasticul
și ironia, umorul și grotescul, tragicul și comicul. Printre operele lui Hoffmann se evidențiază
nuvelele și basmele culte Ulciorul de aur, Cavalerul Glück, Don Juan, Spărgătorul de nuci, Piticuț,
zis Cinabru, romanul Părerile despre viață ale motanului Mur și altele.

2.5.2. Literatura romantică în Franța

Romantismul a apărut relativ târziu în literatura franceză, chiar mai târziu decât în artele
vizuale. Precursorul romantismului în secolul al XVIII-lea a fost cultul sensibilității, care a fost
asociat regimului monarhic și Revoluția Franceză a fost mai mult o sursă de inspirație pentru
scriitorii străini decât o experiență la prima mână a scriitorilor francezi.

2.5.2.1 Reprezentanți ai literaturii franceze

6
 Prima figură proeminentă a fost François-René de
Chateaubriand (1768-1848), un mic aristocrat care a rămas un
regalist pe parcursul Revoluției și s-a întors în Franța din exilul
din Anglia și America pe vremea lui Napoleon cu al cărui regim a
avut o relație incomodă. Scrierile sale, scrise toate în proză, includ
ficțiuni ca de exemplu romanul René (1802) despre exil, pe care l-
a anticipat Byron privind eroul său înstrăinat, dar a scris mai ales
despre istoria contemporană și politică, călătoriile sale, apără
religia și spiritul medieval (Génie du christianisme 1802), și în
cele din urmă, în anii 1830 și 1840 apare enorma sa autobiografie
Mémoires d'outre-Tombe (Memoriile de dincolo de mormânt).
După restaurația burbonilor romantismul francez s-a
dezvoltat în viața de zi cu zi prin teatrul Parizian, cu producții de Shakespeare, în Franța fiind un
autor romantic de bază, Schiller și adaptări după Scott și Byron alături de autori francezi, dintre care
mai mulți au început să scrie după 1820. S-au dezvoltat clici pro-și anti-romantism, iar producțiile
au fost adesea însoțite de criticii zgomotoase ale celor două tabere.
Alexandre Dumas (1802-1870) a început ca
dramaturg, cu o serie de succese începând cu Henri III et sa
cour (1829) înainte de începe să scrie romanele sale de
aventuri istorice cu care a avut cele mai mari succese,
oarecum în maniera lui Scott, cele mai faimoase fiind Cei
trei muschetari și Contele de Monte Cristo, ambele din
1844.
Victor Hugo (1802-1885) a publicat ca poet în anii
1820 înainte de obținerea succesului pe scena cu drama
Hernani, o dramă istorică într-un stil cvasi-shakespearian.
Ca și Dumas, el este mai bine cunoscut pentru romanele
sale, Cocoșatul de la Notre Dame (1831), și Les Miserables
Alexandre Dumas (1802-1870)
(Mizerabilii) fiind cele mai bune opere ale carierei sale.
Cariera lui Prosper Mérimée (1803-1870) a urmat un model similar, în prezent fiind cunoscut
după povestea Carmen, nuvela sa din 1845.
Alfred de Vigny (1797-1863) rămâne cel mai bine cunoscut ca dramaturg, cu drama sa
despre poetul englez Chatterton (1835), probabil cea mai bună operă a sa.
Poeții romantici francezi din anii 1830 până în anii 1850 îi includ pe Alfred de Musset (1810-
1857), Gérard de Nerval (1808-1855) , Alphonse de Lamartine (1790-1859) și bombasticul
Théophile Gautier (1811-1872).
7
 George Sand (1804-1876) a fost cea mai remarcabilă printre scriitoare, fiind figura centrală a
scenei literare pariziene, fiind faimoasă atât pentru romanele sale, cât și pentru relația ei cu Chopin
și alte figuri marcante ale societății.
Stendhal (1783-1842) este probabil cel mai apreciat romantic
francez în zilele noastre din acea perioadă, dar el se află într-o
relație complexă cu romantismul, fiind notabil pentru
perspectiva lui psihologică penetrantă ale personajelor sale și
realismul său, calități rare în romanele aparținând curentului
romantic. Ca un supraviețuitor francez al retragerii
Napoleoniene din Moscova în 1812, recurge în mică măsură
la fantezii despre eroism și aventură, și ca Goya el este adesea
văzut ca un precursor al realismului. Lucrările sale cele mai
importante sunt Le Rouge et le Noir (Roșu și negru, 1830) și
La Chartreuse de Parme (Mănăstirea din Parma, 1839).
Stendhal (1783-1842)

3. Concluzie
4. Bibliografie
4.1 Bibliografie electronică
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Romantism
 https://www.slideshare.net/sadarkcry/curenteliterare?next_slideshow=1
 https://www.scribd.com/doc/312998132/Romantismul-In-Literatura-German%C4%83
 https://www.scribd.com/doc/72484060/studiul-de-caz
 https://www.slideshare.net/dimamaros5/romantismul-37393321
 https://facultatelitere.wordpress.com/2010/07/24/romantismul-european-tutore-lect-univ-
adrian-lacatus/
 https://prezi.com/mureadwsbwha/romantismul-european/
4.2 Bibliografie tipărită
 Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N. Lascăr, Adrian Săvoiu, Limba și literatura română –
MANUAL PENTRU CLASA a XI-a, Editura Art, București, 2009
 Margareta Onofrei, Literatura română – Eseuri pentru clasele IX-XII, Editura Booklet,
București, 2013