Sunteți pe pagina 1din 6

Giuseppe Tartini

Giuseppe Tartini este un faimos violonist și compozitor al Barocului, cunoscut


pentru virtuozitatea sa remarcabilă, fiind pasionat în același timp de astronomie, scrimă și
acustică. Acesta s-a născut în 1692 la Pirano și a decedat în 1770 la Padova. Se pare că
părinții acestuia intenționau ca Tartini să se dedice vieții monahale, astfel încât acesta va
primi o pregătire muzicală de bază.
În 1709 este trimis la Universitatea din Padova pentru a studia litere, unde învață
arta scrimei și după moartea tatălui său, în 1712 se căsătorește în secret cu Elisabetta
Premazore. Având o tinerețe tumultoasă de mare amator de dueluri și proscris pentru
căsătoria secretă, acesta este nevoit să se refugieze la mănăstirea Sfântului Francisc.
Frecventează cercurile lui Arcangelo Corelli și Francesco Geminiani iar în 1721
devine prim-violonist la basilica San Antonio din Padova, oraș unde, după călătoriile lui,
avea să se stabilească începând din 1728.
Între 1723 și 1726 rămâne la Praga, în serviciul prințului Kinsky, cancelar al
Boemiei. Giuseppe Tartini este primul proprietar cunoscut al unei viori făcute de Antonio
Stradivari în 1715, instrument pe care i l-a dăruit apoi studentului său Salvini.
În 1728, la Padova, pune bazele unei academii de muzică intitulată Școala
Națiunilor, unde predă, alături de arta violonistică, contrapunct și compoziție. Celebru în
mod deosebit pentru tehnica lui de arcuș, atrage elevi din toate țările, printre care
Pugnani, Naumann, La Houssaye și mai ales Nardini.
Trattato delle appoggiatura a fost unul dintre primele tratate de ornamentație ale
epocii. Sfaturile sale pentru cântăreți și interpreții instrumentelor de coarde evidențiază
utilizarea ornamentelor într-un mod unic și sensibil. Descrie în acest tratat două tipuri de
apogiaturi: cea lungă, susținută (appoggiatura lunga ossia sostentata, întâlnită în lucrări
lente, având ca durată jumătate din valoarea notei scrisă în partitură) și cea scurtă sau
aprogiatura de pasaj (appoggiature breve ossia di passaggio).
Trilul era cel mai utilizat și mai important ornament al acelei perioade, iar în
prezent este cel mai controversat din prisma conflictului începerii acestuia cu nota
superioară sau inferioară. Tartini nu menționează necesitatea de a porni de pe nota
superioară, dar modele din tratat urmează acest tipar. Trilul, conform spuselor autorului

1
tratatului, nu trebuie folosit nici prea mult, nici prea puțin, iar un bun interpret trebuie să
stăpânească diferite viteze, adaptate stărilor diverse ale muzicii.
Instrucțiunile oferite de Tartini cu privire la mordent descriu executarea rapidă a
acestuia, fără a se auzi notele individual, ci făcând parte dintr-un tot viu și spontan.
Accentul cade pe nota principală și nu pe mordent. Vibrato-ul (tremolo) era aplicat
ocazional și nu continuu și la fel ca trilul necesita diverse viteze.
Giuseppe Tartini este legătura între vechiul stil muzical a lui Antonio Vivaldi și
“noul clasicism” a lui Giovanni Battista Viotti. Maniera sa componistică se schimbă
treptat de la stilul baroc la stilul galant fiind o sinteză a eleganței și sensitivității.
Renumele său a fost bazat pe o combinație rară de talente, fiind în egală măsură un
interpret virtuoz, compozitor și pedagog de excepție. Johann Joachim Quantz a criticat
adesea excesul de virtuozitate a lui Tartini, probabil reflectând prejudecata împotriva
stilului muzical italina, dar a lăudat frumosul, suav timbru care țintește mai mult expresia
și nu puterea.
Dintre celelalte scrieri importante ale sale menționăm celebra Scrisoare către
Maddalena Lombardini, din 1760, în care se adresează uneia dintre elevele lui, enuntând
principii proprii de interpretare și de ornamentare, scrisoare care rămâne un document
instructiv asupra tehnicii violonistice a epocii.
Cel mai important este renumitul Trattato di musica secondo la vera scienza
dell’armonia, publicat în 1754, pe care avea să-l reediteze într-o nouă versiune în 1767.
Sistemul armonic care este expus aici și care a suscitat polemici mai ales din partea lui
Padre Martini se bazează, printre altele, pe teoria “sunetelor rezultante” (terzi tuoni) și
face apel la noțiuni de algebră și de geometrie, ca și noțiunile platonice, pentru a explica
generarea armonică. Rousseau, în Dicționarul de muzică, opune acest sistem celui a lui
Rameau: “Domnul Rameau generează acutul prin intermediul basului. Domnul Tartini
face acutul să genereze basul”, ceea ce înseamnă a extrage armonia din melodie.
Dintre lucrările lui Giuseppe Tartini, s-au păstrat în jur de 125 de concerte, din
cele 200 pe care le-a compus, 160 de sonate, din 200 atestate, unele fiind editate încă din
timpul vieții, Arte del arco (culegere de variațiuni pe o gavotă de Corelli), 50 de sonate-
trio, simfonii și concerte pentru violoncel.

2
Cea mai cunoscută compoziție a lui Giuseppe Tartini, remarcabilă prin pasajele
sale tehnice de mare dificultate este Sonata în sol minor, Bg. 5, supranumită și Sonata
Trilul Diavolului (Il trillo del diavolo), lucrare scrisă pentru vioară și acompaniament de
bas cifrat.
Sonata este cu atât mai interesantă pentru istoria sa și sursa de inspirație, Tartini
povestind astronomului Jérôme Lalande că a fost vizitat în vis de diavol care i-a cerut
compozitorului serviciile sale de servitor pentru a cere la schimb lui Tartini să îi
dezvlăluie tainele viorii. Mare i-a fost mirarea compozitorului când diavolul a început să
cânte la instrument cu o virtuozitate ieșită din comun, Tartini transpunând apoi aceast
eveniment în compoziția sa. Întreaga poveste este istorisită chiar de către compozitor în
cartea lui Lalande – Voyage d'un François en Italie.
Sonata este alcătuită din patru părți (Larghetto affettuoso, Allegro moderato,
Andante, Allegro assai – Andante – Allegro assai). Partea întâi, în măsura de 12/8,
debutează delicat și meditative, cu duble coarde languroase și o linie melodică fluentă
bogat ornamentată. Melodia, care se deplasează de la tonică la dominantă în mijlocul
mișcării, include câteva cadențe înșelătoare, înainte de a reveni la temă în tonalitatea de
bază. Urmează o parte mișcată, viu ornamentată, precedând o a treia parte cantabilă lentă,
simbolizând starea de vis a compozitorului.
Ultima mișcare, foarte dificilă din punct de vedere tehnic, începe repede,
dizolvându-se apoi în melodii care modulează în permanență ale viorii deasupra unui
acompaniament intensificat. Acestea conduc la o temă cromatică lentă, urmată de
secvențarea celor două motive principale, înainte de începutul cadenței, care reprezintă
sursa numelui atribuit acestei sonate. Acompaniamentul se alătură din nou viorii pentru
ultimele măsuri dramatice. Trilul din această parte finală este unul dintre cele mai
timpurii exemple ale acestui tip de ornament ilustrând o temă muzicală.
În timp ce Giuseppe Tartini susține că a compus sonata în 1713, teoreticienii
muzicii cred că probabil a fost scrisă prin anii 1740, datorită maturității stilului
compozițional. Este publicată după aproape 30 de ani de la moartea violonistului, în 1798
sau 1799.

3
Sonata pentru vioară și clavecin “Didone abbandonata”
Op. 1 nr. 10 în sol minor de Giuseppe Tartini

Marele violonist virtuos al mijlocului secolului al XVIII-lea, Giuseppe Tartini,


cunoscut de asemena și în calitate de profesor, teoretician și compozitor, compune în
mare parte lucrări pentru propriul instrument, fie acestea sub forma concertelor sau sub
forma sonatelor cu basso continuo. Pe lângă Trilul Diavolului, Tartini compune o altă
sonată în sol minor, Op. 1 nr. 10 în sol minor, Didone abbandonata, care face parte
dintr-un set de 12 astfel de lucrări, publicate mai întâi de La Cène în Amsterdam în 1732
și apoi reeditate în Londra în 1746.
Este bine cunoscut faptul că Tartini și-a luat adesea ca model muzica vocală, iar
acest lucru este evidențiat cel mai bine în sonata Didone abbandonata, lucrare
programatică prezentând drama reginei prin stări de confuzie, dezorientare, furie și
disperare, fără a recurge la un comportament histrionic.
Această sonată, structurată în 4 părți (Andante, Presto non troppo, Largo –
Allegro comodo), urmează modelul genului de sonată da chiesa cu influențe clare a
sonatei da camera prin prezența caracterului dansant în mișcările repezi.
Prima parte- Andante este bazată pe un bitematism ce anticipă perioada
Clasicismului. Prima temă exprimă cantabilitatea de tip italiană.
Ex. nr. 1

Cea de-a doua temă este scrisă în tonalitatea relativei majore, adică în Si b major,
și are indicația de expresie dolce.

4
Ex. nr. 2

Secțiunea reprizei va veni ca o confirmare a tematismului enunțat în faza


expozitivă, articulațiile muzicale fiind expuse de această dată ornamentate ușor diferit.
Partea a doua- Presto non troppo, este bazată pe un mers arpegial în figurații de
optimi, în măsura de 3/4. Tema principală are un caracter viguros, ce evidențiază
virtuozitatea interpretului.
Ex. nr. 3

Strofa primă va reveni într-o formă subliniată prin dinamică și scriitura în


acorduri, dublată bineînțeles, de instrumentul acompaniator. Polifonia realizată de către
clavecin/pian este una a imitației, fie în stretto, ori chiar liberă.
Partea a treia- Largo, demonstrează aplecarea compozitorului Tartini pentru
afectele dramatice, exprimate prin sunetul plin de pasiune al viorii şi al pianului. Având o
formă tristrofică, această mişcare are la bază o enunţare tematică preponderent în sexte şi

5
terţe de către vioară, printr-un ritm punctat ce va ajuta la sporirea cantabilităţii
caracteristice perioadei Barocului muzical.
Ultima parte- Allegro comodo, se înscrie în categoria mișcărilor de sonată ce au
un caracter dansant, vioi, deși compusă într-o tonalitate minoră. În măsura de 12/8,
aceasta surprinde ascultătorul prin diversele accente plasate pe timpii slabi, datorate
apogiaturilor care le provoacă. Din punct de vedere al arhitectonicii, ultima parte a
acestei sonate este structurată în două secțiuni, prima în sol minor, iar cea de-a doua, în
tonalitatea relativă. Materialul expus în tonalitatea Si b major este aproximativ identic cu
cel din prima secțiune, iar alături de caracterul dansant, se dezvăluie apropierea de genul
sonatei da camera.
Ex. nr. 4

Sfârșitul acestei lucrări se realizează prin apariția temei principale, reexpusă într-
un caracter mai vioi prin dinamica utilizată pentru a concluziona mișcarea și totodată
această lucrare.
Didone abandonata este o realizare extraordinară. Ca un studiu psihologic al
abandonului, furiei și disperării poate să se situeze cu ușurință altărui de lucrări similare
ale lui Monteverdi, Charpentier și Purcell. Prima mișcare este o arie a căutărilor în care
vioara cântă alternativ melodii de dor, amintiri ale fericirii de odinioară și speranțe pentru
viitor. Cea de-a doua mișcare ilustrează furia sfâșietoare a reginei Dido în urma
abandonului și realitatea faptului că Aeneas nu se mai întoarce. După această explozie,
mișcarea finală este una dintre piesele de rezistență ale lui Tartini, fiind o melodie
fragmentată atât de sumbră și lipsită de sentimentul speranței încât se poate simți cu
adevărat iminența sinuciderii.