UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE ARTE

Particularități stilistice
în muzica vocală și instrumentală din Baroc
Referat

Student,

Constanţa
2017

1
 1. Introducere

Termenul Baroque, în franceză înseamnă bizar, ciudat, sau în portugheză baruecco,

este perlă neregulată, asimetrică, iar în istoria artelor - este perioada de la sfârşitul Renaşterii
şi prima jumătate a secolului XVIII, noul stil în Europa.
Este perioada când se creează lucrări în genuri şi forme noi şi realizează prima sinteză
în muzica vocal-instrumentală între omofonia liturgică a coralului gregorian, a cântecului laic
şi al coralului protestant şi experienţa instrumentală a muzicii populare şi culte. Polifonia
vocală a Renaşterii, deşi pierde din importanţă va conferi strălucire şi varietate noului stil.
Începuturile Barocului vor fi marcate de înlocuirea muzicii corale polifonice cu
omofonia cântului solistic. Importanţa acordată vocii principale, superioară, devenită solistă
va evidenţia textul poetic devenit inteligibil şi va crea genuri ca opera, cantata şi oratoriul.

2. Genuri muzicale

Se păstrează şi se consolidează genurile din tranziţia Renaştere – Baroc, modificate

prin amplificarea dimensiunilor şi scriiturii.
1. Genuri vocal-instrumentale
 Concertele sacre şi simfoniile sacre, în latină sau germană, sunt compoziţii
bisericeşti vocal-instrumentale relativ ample, cu solişti, cor, instrumente şi bas cifrat
(continuo), structurate din mai multe numere muzicale, cu părţi vocale solistice de
virtuozitate.
 Cantata de cameră, în limba italiană sau franceză, cu funcţie de întrunire socială,
subiecte mitologice, de dragoste, cu una sau două voci soliste şi bas cifrat, de obicei
abordează trei arii sau ariosi precedate de recitative.
 Oratoriul, având libret cu conţinut religios, uneori, laic, se amplifică pe parcursul
etapelor stilistice ale Barocului, ajungând la structurarea tipică, păstrată şi în stilurile
ulterioare, a mai multor numere muzicale, alternând arii, recitative, ansambluri
solistice, coruri.
 Patimile sunt oratorii cu conţinut specific, despre Patimile lui Isus, din Evanghelii.
 Missa, cu text în limba latină, urmărește ritul liturgic catolic, devine din ce în ce mai
concertantă, accentuând virtuozitatea; cele cinci părţi ale ordinariului se divizează în

2
 numere muzicale, conform unor secţiuni mai mici de text, alternând, ca în alte genuri
vocal-orchestrale, arii (însă nu şi recitative), ansambluri solistic-vocale, coruri.
2. Genurile muzical-scenice se reunesc, la italieni, sub termenul generic de operă (din
lat., opus, pl. opera, muncă, creaţie. La începuturile sale, scopul monodiei de operă era
exprimarea textului, cu accentele sale retorice şi dinamice, într-un discurs melodic de tip
arioso. Din a doua jumătate a sec al-XVII-lea, discursul se diferenţiază în secţiuni cantabile,
care vor creşte ca virtuozitate, ariile, şi secţiuni de vorbire muzicalizată, acompaniate de
continuo, recitativele.
Predomină subgenul opera seria, având conţinut mitologic sau istoric, de virtuozitate,
iar din Barocul târziu, se impune opera buffa (provenită din intermedii comice la opere seria),
având conţinut comic, inspirat din viaţa cotidiană, subgen dominat de cantabilitate accesibilă.
În teatrul muzical francez, genul de operă se numeşte tragedie lirică, având structura tipică de
prolog şi cinci acte şi conţinând numere de balet, menţinând preocuparea primordială pentru
exprimarea textului şi dicţiune. La germani se cultivă Singspiel, la englezi, ballad opera,
ambele cu melodicitate accesibilă, alternând piese cântate cu dialoguri vorbite. Baletul este
cultivat mai ales în Franţa, unde maestrul Pierre BEAUCHAMP (1631-1705) realizează
spectacole complexe, precum Le Ballet du dérèglement des passions şi, colaborând cu Lully şi
Molière, creează genul comédie-ballet, în care dansul se integrează în dramaturgie, relevantă
fiind piesa „Burghezul gentilom” (1670) de Molière, cu coregrafia sa. J.P. Rameau atribuie lui
Beauchamp codificarea celor cinci poziţii de bază de balet, ale picioarelor.
Structurarea genurilor muzical-scenice și vocal-instrumentale se schematizează, în
Barocul mediu, în ˮnumere” muzicale: uvertură, arii, recitative, ansambluri de soliști vocali
(duete, terțete, cvartete), coruri.

 Uvertura (fr., ouvrir, a deschide) – în accepţiunea de piesă instrumentală introductivă

la o lucrare scenic-muzicală – a avut diferite denumiri anterioare. Ea continuă tradiţia
spectacolelor de divertisment de curte, în care alămurile aveau funcţie de semnal.
După denumiri precum toccata sau entrada, la italieni se fixează termenul sinfonia. În
prima jumătate a sec. al-XVII-lea, exista un prolog scenic-muzical alegoric, şi,
frecvent, mai multe uverturi – una a prologului şi alta a operei propriu-zise ori chiar la
fiecare act. Uvertura franceză este cristalizată la mijlocul secolului al-XVII-lea, de
Lully, care impune tiparul cu mişcare introductivă lentă şi ritmuri punctate, urmată de
o mişcare în tempo rapid, de factură fugată, fiind preluat, timp de decenii, şi de
germani şi englezi, inclusiv de Haendel. La sfârşitul sec. XVIII, la Napoli apare tiparul

3
 de sinfonia italiană, cu mişcările rapidă – lentă – rapidă, cu funcţie de uvertură, care
va înlocui, după 1700, dar mai ales după 1750, tiparul francez din muzica europeană.
 Aria (din gr. aer, aer, atmosferă) vocală acompaniată instrumental are origini în
cântecele – uneori, dansate sau reprezentate scenic – din trecutul istoric. Aspectul de
cântec strofic denumit aria este prezent deja la PERI, în Euridice (1600), fie solistic,
fie coral, iar în Orfeo de Monteverdi, şi ca solo vocal cu ritornel la cor; duetele de
operă de la mijlocul sec. XVII sunt denumite tot ca arii. Ca piesă autonomă, aria este
documentată la Caccini, în Nuove musiche (1602, canzonette à uso di aria), urmată de
numeroase colecţii similare, de diverşi autori. În operă, aria – cu dublă origine, din
cântecul strofic semicult, respectiv din arioso – îşi sporeşte cantabilitatea (prin
regularizări morfo-sintactice corespunzătoare structurii literare versificate) şi
virtuozitatea (implicând dezvoltări ornamentale). Aria de virtuozitate este asociată cu
personajele mitice sau aristocrate, iar cea scurtă şi cantabilă, personajelor din popor.
Afectele generează tipuri de arii, precum:
- arii de virtuozitate ce exprimă furie, mânie sau triumf;
- arii di mezzo carattere, pentru echilibru, contemplaţie, linişte;
- arii în tempo lent, asociate cu tristeţea, durerea sufletească, doliul.
Ca scriitură, de reţinut tipul de arie cu instrument obligat, în care unul-două
instrumente concertează cu vocea solistă.

3. Genuri instrumentale

Prelucrările de coral de diversifică în muzica instrumentală prin:

 prelucrarea de coral pentru orgă – unde melodia este citată ca atare şi expusă prin
registraţie, în preludii de coral şi fantezii de coral;
 variaţiunea de coral pentru orgă – coralul este prelucrat ornamental şi alterat
morfologic.
Prelucrările de melodii laice generează piese variaţionale pluristrofice, cu sau fără bas ostinat,
uneori, dansante. Se includ aici tipuri melodico-armonice precum romanesca, ruggiero, follia,
passacaglia, ciaccona (şi ca variaţiuni pe bas ostinat).
Aria, ca gen instrumental este cultivată simultan cu aria vocală (din perioada de tranziţie
dinspre Renaştere) şi prezintă, în epoca barocă, două aspecte predominante:
- de variaţiuni melodice pe bas ostinat (la compozitorii italieni, apoi la autorii germani,
culminând cu tema “Variaţiunilor Goldberg” de J.S.Bach, 1742);
- de piesă dansantă, bistrofică.

4
 Genuri de tip improvizatoric: fantezia, toccata, preludiul.
Frescobaldi concretizează tipologia barocă timpurie şi funcţionalitatea pieselor
instrumentale: canzonă între lecturile biblice, ricercar după Credo, toccată după Prefacere; în
două cazuri, toccate scurte preced ricercarii, prefigurând binomul baroc ulterior, preludiu și
fugă. Dansurile își diversifică funcționalitatea în dansuri de bal și scenice. În Barocul
timpuriu, se mai practica repertoriul renascentist, caracteristică fiind suita bipartită pavana–
gagliarda. Pe tot parcursul perioadei, se păstrează o raportare la spațiul european originar al
fiecărui dans, cu o răspândire tot mai generalizată. Dansurile se organizează în suite, având,
de obicei, unitate tonală, contraste de metru și grad de mișcare, care pierd funcţionalitatea
dansantă. Barocul târziu fixează suita cu părți tipice, cărora li se pot alătura și alte dansuri,
având fiecare, de obicei, forme bistrofice:
 allemande (fr., „dans german”) este de tip metric :2:2, cu mișcare moderată,
caracterizat de dispunere în cerc şi paşi cu sărituri,
 courante (fr., „fugită”, denumire care se referă nu atât la tempo, cât la faptul de a avea
mai multe parcursuri tip „du-te, vino” decât alte dansuri; origine franceză), cu mişcare
alertă în metru de obicei anacruzic, hemiole frecvente, în Barocul timpuriu :2:3, în
Barocul târziu :3:2,
 sarabande (fr., sarabandă, etimologie incertă, dans având origine presupusă în
coloniile spaniole central-americane), în mişcare lentă, metru :3:2, cu intercalare de
paşi alunecaţi, corespunzători valorilor de pătrimi, având drept caracteristică
accentuarea timpului al doilea, uneori, prin mijloace armonice,
 gigue (fr., gigă, dans de origine populară engleză, jig, a cărui denumire poate fi
asociată cu instrumentul cu coarde şi arcuş omonim), în mişcare rapidă, de obicei
metru anacruzic :2:3;
 bourrée, similar muzical, însă diferit coregrafic de rigaudon (acesta din urmă fiind
mai simplu, mai regulat), mişcare rapidă, metru :2:2,
 gavotte,provenit din dansul renascentist branle, mişcare moderată, metru :2:2,
anacruzic;
 dansuri care au devenit genuri de variaţiuni pe bas ostinat, în metru ternar: chaconne,
passacaglia (s-au păstrat numai coregrafii de solo, masculin sau feminin), folie
dʼEspagne sau folia (un anume tip melodic de sarabandă; ex.celebru CORELLI, Op.5
nr.12, vioară+bas cifrat),

5
  loure (denumirea provine de la instrumentul omonim, din familia cimpoaielor), dans
similar cu giga, însă în mișcare lentă;
 hornpipe - engl., similar cu musette fr., dansuri de caracter pastoral, metru ternar sau
binar, cu sugestie de cimpoi (instrumente omonime cu dansurile respective), obţinută
prin burdon (pedală armonică);
 menuet (de la fr.menuet, it. minuetto, ca diminutiv pentru „[paşi] mici”, sau, originar
fiind din dansul renascentist branle à mener, de la fr.”a aduce”), dans de societate şi de
scenă, cu perechi în grup, în care partenerii se menţin; având mişcare moderată,
caracter graţios, metru ternar, cu paşii repartizaţi pe unităţi a două măsuri (6 timpi), cu
cerinţa de a executa, în caz de repetări muzicale multiple, variaţiuni de paşi ; menuetul
italian are mişcare mai rapidă, notată frecvent în 3/8 sau 6/8 şi fraze mai ample, de 8
măsuri; menuetul se va perpetua în muzica simfonică a clasicismului;
 passepied (fr., „trecere de picior”), dans cu paşi de menuet, însă mai rapid şi traseu
diferit,
 siciliano (de origine probabil sud-italiană), dans cu caracter pastoral, mişcare
moderată, metru :2:3 cu ritm punctat specific al primei valori.

Genul de sonată (it., suonare, a cânta la instrument) are două aspecte predominante:
 sonata monopartită, cultivată în muzica de clavecin (Domenico și Alessandro
Scarlatti), cel mai frecvent, cu formă bistrofică;
 sonata pluripartită, cultivată în muzica solo şi cu bas cifrat, cu aspectele da chiesa (it.,
bisericească) şi da camera.
Genul concertant din sec. XVII se practică mai ales în muzica bisericească, dar şi laică
(concerto da chiesa / concerto da camera). Alternanţa dintre soli sau concertino şi tutti sau
ripieno din concerto grosso poate fi explicată prin faptul că ansamblurile muzicale din
biserici, cu membri mai puţini, dar profesionişti, se lărgeau, la prilejuri festive, cu muzicieni
amatori, profesioniştii punându-şi în valoare calităţile prin secţiuni mai dificile tehnic; unele
intervenţii ale membrilor concertino sunt individuale, deci principiul solistic se manifestă
înainte de genul concertant solistic propriu-zis .
Denumirea concerto mai era utilizată pentru muzica orchestrală, cu accepţiunea pe
care astăzi o acordăm termenului simfonie. Termenul simfonie este reluat de barocul italian şi
german timpuriu cu sensul de muzică pentru ansamblu vocal-instrumental (mai ales, muzică
bisericească), iar la trecerea sec. XVI/XVII, instrumental. Şi uverturile de operă italiană se

6
numeau simfonii. Uneori, concertele şi simfoniile timpurii aveau funcţii ambientale şi, ca
atare, conţinuturi specifice, pentru noaptea de Crăciun (it., Natale; conţinuturi de aşteptare,
pastorale, similare cântecului de leagăn şi de glorie ) sau pentru perioada dintre Vinerea Mare
şi Învierea Domnului (it., sinfonia al Santo Sepolcro, “sinfonie la Sfântul Mormânt”, cu
retorică tonală şi figurală specifică sentimentelor de durere).
Fuga este gen şi scriitură, ca piesă instrumentală, cel mai frecvent în diptic, fiind introdusă de
preludiu; ca piesă coral-orchestrală, este număr muzical în oratoriu. Invenţiunea este gen
polifonic imitativ (similar cu fuga, însă mai puţin elaborat), de improvizaţie notată.
Variaţiunile:
 ornamentale, de tip double, apar, în mod tipic, la unele dansuri din suite;
 pe bas ostinat: ciaccona, passacaglia, follia, ground apar ca piese instrumentale,
uneori, ca părţi de lucrare vocal-orchestrală sau scenic-muzicală, îmbinând principiul
repetitiv (basul) cu cel variaţional (vocile superioare). Follia este tipul cel mai
răspândit (circa 150 de lucrări, de la teatrul renascentist iberic la capodopere de
Corelli, Vivaldi), cu succesiunea acordică din Barocul târziu re-La-re-Do-Fa-Do-re-
La(-re). Ciaccona are, de obicei, tema melodică din bas de tetracord, diatonic ori
cromatic, descendent.
Apoteoza (gr., apotheoun, a diviniza) este un gen definit prin conţinutul specific: omagiu
adus unei personalităţi (decedate sau nu), având, în baroc, structură de suită. Ex.: François
Couperin, Suitele-trio Le Parnasse ou l'apothéose de Corelli şi Concert en forme d'apothéose
à la mémoire de l'incomparable M. de Lully (1724).
Quodlibet (lat., „ceea ce place”) este un gen instrumental tipic muzicii de divertisment, cu
unele „glume” de limbaj muzical (disonanţe, distorsionări, reprezentări timbrale, parodii).

Bibliografie

1. Bughici, Dumitru, Dicţionar de genuri şi forme muzicale, Editura Muzicală, Bucureşti,

1978.
2. Constantinescu, Grigore, Boga, Irina. O călătorie prin istoria muzicii, Editura
Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2008.
3. Ocneanu, Gabriela, Barocul în muzică, Iaşi, Ed. Novum, 2000
4. Toduță, Sigismund: Formele muzicale ale Barocului în operele lui J. S. Bach, 3 vol.,
Bucureşti, 1969, 1973, 1978.

7
8