Curentul artistic al impresionismului a apărut în Franţa în ultimele

decenii ale secolului al XIX-lea şi s-a propagat în Germania, Italia,
Rusia şi în mai toate ţările Europei, inclusiv în tara noastr ă, el fiind
parcă o replică la curentul romantic. Se impune la început în domeniul
picturii şi a literaturii, găsind apoi teren propice de afirmare a unor noi
idei stilistice şi în muzică ce va modifica conceptia clasic ă despre
melodie, ritm şi formă, aducând o mare fluiditate a planurilor sonore, a
orchestraţiei. Sentimentele şi aspectele realităţii sunt redate într-o
viziune interiorizată, în care predomină elementele lirice.
Impresionismul i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe Claude Achille
Debussy şi Maurice Ravel în Franţa, pe Emanuel de Falla în Spania, pe
Richard Strauss în Austria, Respighi şi Malipiero în Italia, Korecenco şi
Cerepnin în Rusia, Delius şi Scott în Anglia.
                                      Claude Debussy a mutat accentul de pe lumea trăirilor interioare ale
artistului pe surprinderea frumuseţilor naturii, a redării farmecului momentului. Acesta era şi
idealul pictorilor impresionişti, neîntrecuţi în a surprinde prin nuanţe de culoare, irizările fine ale
atmosferei. El a dat naştere unei arte a sugestiei, artă în care lucrările nu primesc contururi
definitive. Astfel, preocupat de ideea transpunerii cuvintelor în muzică, spunea că poetul  “îmi va
îngădui să-mi grefez visul pe al  său”.
                                    Titlurile multora din lucrările sale trădează această orientare, fie spre un
programatism de tip descriptiv, fie spre o lume de sugestie pură. În creaţia pianistică, ciclurile
“Imagini”, din alcătuirea cărora amintim “Reflexe în apă” sau “Peşti de aur”, iar din creaţia
simfonică piesele “Nocturne”, “Marea”, “Iberia” sau “Preludiu la după-amiaza unui faun”, sunt
pilduitoare pentru atmosfera de mare rafinament coloristic şi discreţie în exprimare.
                                    Compozitorul C. Debussy este însă şi creatorul unui nou model de
exprimare dramatic-muzicală, opera sa “Pelleas şi Melisande”, fiind atât de deosebită “de opera
fluviu” wagneriană sau de modelele oferite de reprezentanţii şcolilor naţionale. Plecând de la
sugestiile recitativului francez, Debussy a creat o prozodie originală, o vorbire muzicală plină de
discreţie şi lirism.
                                    Desprinzându-se de puternica influenţă a geniului wagnerian şi pornind de
la tradiţiile folclorice, şi acelea ale şcolii naţionale ruse, C. Debussy a creat un limbaj în care
melodia – de caracter modal, nu tonal cromatic ca cea a lui Wagner – a dat naştere unui univers
armonic şi orchestral de mare rafinament.
Originalitatea limbajului său armonic este născută din înlănţuiri acordice provenite din gama de
şase tonuri. Un exemplu potrivit pentru muzica sa plină de culoare este lucrarea “Preludiu la
după-amiaza unui faun”, scrisă după un poem de Mallarmé. Piesa este un “discurs” de o expresie
reţinută, de infinite nuanţe, sugerate de folosirea timbrurilor delicate ale suflătorilor de lemn în
combinaţii ingenioase cu harfa. Totul este neobişnuit pentru auz, începând cu ideea muzicală
aşezată la baza poemului, ideea construită pe un interval de cvartă mărită, umplută cu un mers
cromatic descendent.
                                    Autorul poemului  a apreciat faptul că muzica lui Debussy a mers mult
mai departe decât textul poetic, prin sublinierea stării de nostalgie, de vis, prin bogăţia ei de
culori. Alături de C. Debussy, compozitorul Maurice Ravel, foarte cunoscut prin lucrarea pentru
orchestră “Bolero”, ca şi prin versiunea orchestrală a “Tablourilor dintr-o expoziţie”, a fost un
virtuz al orchestrei, care ştia să valorifice culorile instrumentelor într-un mod, ce vrăjeşte auzul.
                                     Despre o asemenea stare de spirit vorbesc şi poeziile lui John Hervey
Mackey, care l-au inspirat pe compozitorul Arnold Schonberg în crearea câtorva lieduri. În
poemul  ”La marginea drumului”, poetul sugerează sentimentul de neîmplinire, de însingurare.
Imaginea ochiului, care se închide înainte ca împlinirea să vină, sugerează drama unei existenţe
consumate în van, în aşteptare şi solitudine. Acestea sunt temele preferate pentru reprezentanţii
curentului expresionist în muzică. Cei trei mari compozitori vienezi: Arnold Schonberg (1874 -
1951), Alban Berg (1885 - 1935), Anton Webern (1883 – 1945), au marcat prin arta lor, noua
orientare.  Atraşi deopotrivă spre muzica bazată pe text, ca şi spre cea pură, cei trei compozitori
au scris în cele mai variate genuri: de la lied şi operă, până la cvartet, simfonie şi
suită.  Indiferent de genul în care se integrează lucrările lor, acestea sunt aproape toate expresia
unei creaţii străbătute de tensiune, de fior dramatic, dacă nu chiar de spaimă, cum se întâmplă cu
multe dintre operele  semnate de Arnold Schonberg şi Alban Berg.
                                    Caracteristică pentru o asemenea stare de spirit este opera “Aşteptarea”
(Erwartung) pentru un singur personaj (voce feminină) şi orchestră. Acţiunea acestei drame
psihologice se desfăşoară în plină noapte într-o pădure. Este redat un întreg cortegiu de stări
sufleteşti, pline de tensiune. Piesa se aduce o linie melodică formată din intervale disonante, care
împleteşte cântecul cu strigătul şi cu vorbirea cântată, după cum o cere starea sufletească.
Discursul orchestral, la rândul său, creează de la început o atmosferă sumbră, valorificând
timbrul coardelor grave şi a suflătorilor de lemn. Depărtându-se tot mai evident de muzica
integrată în tonalitate, creaţia acestor compozitori se apropie de una bazată pe gama
dodecafonică, în care sunetele nu mai sunt atrase spre un centru tonal, ci au independenţă  totală.
                                    Alban Berg, discipolul lui Anold Schonberg, a utilizat resursele totalului
cromatic în lucrări vocal-dramatice cu o forţă genială, dintre care amintim opera “Wozzeck”.
                                    Anton Webern a fost cel de-al treilea creator al şcolii vieneze, şi a creat un
stil propriu, ce cultivă cu severitate dodecafonia. Cu un spirit riguros, el tinde spre o exprimare
concentrată, în care fiecare sunet este purtătorul unei expresii , de unde provine dificultatea de a-l
pătrunde şi a-l înţelege la prima ascultare.
                                    Influenţa celor trei compozitori vienezi s-a exercitat asupra multora dintre
creatorii secolului XX. Astfel, câţiva compozitorii moderni, ca Pierre Boulez în Franţa sau Luigi
Nano în Italia, au aderat la cuceririle limbajului dodecafonic, în timp ce  Iannis Xenakis ajunge la
muzică pornind de la principii ce guvernează  ştiinţa matematicii moderne. După părerea
compozitorul Edgar Varèse, arta trebuie să ţină pasul cu ştiinţa.
                                     Reprezentanţii şcolilor naţionale din secolul XX, printre care Igor
Stravinsky, George Enescu, Bela Bartok şi alţii, nu sunt mai puţin înnoitori, suflul şi vitalitatea
artei lor izvorând din bogăţia melodică şi ritmică a melosului popular, modal şi din varietatea
ritmică neobişnuită a acestuia. Creaţii ca “Pasărea de foc” sau “Petruşca” de Igor Stravinski,
rămân modele ale impresionismului muzical. Toate tendinţele amintite ţintesc spre lărgirea
universului sonor şi înglobarea în acesta a unor noi resurse obţinute prin intermediul diverselor
posibilităţi tehnice, ultima dinre ele fiind aceea, care operează cu sunete “pure”, de origine
artificială,  prin muzica artificială  a zilelor noastre.                                                        Precursori
ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velasquez şi Francisco Goya ,în  pictura
engleză  William Turner şi John Constable, precum şi francezii Courbet, Ingres şi reprezentanţii
Şcolii de la Barbizon.
                                    Începuturile schimbării au apărut în pictura franceză mai devreme, prin
1830, când Eugene Delacroix şi Gericault au început să ,,încalce" regulile  ieşind din tiparele
romantice, devenite mult prea populare printre artişti. Tendinţa lor era de a se inspira din viaţa
reală, şi pentru implantarea  unui sentiment mai amplu de trăiri intense, de voluptate creatoare,
insuflate de mediul în care trăiau. Într-o accepţie mai largă, termenul de impresionism
desemnează arta , pictura, care se opreşte la senzaţie, disociind-o de sentimente şi idei, în timp ce
într-o accepţie restrânsă, termenul de impresionism se aplica unei tehnici picturale precis
conturate, născută ca o reacţie împotriva artei academiste. Încă de la Eugene Delacroix, pictorul
nu mai redă culoarea pe care o ştie, ci culoarea pe care o vede, impresia de moment a culorilor.
                                    În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat „Olympia”, care a
provocat un scandal enorm, reprezentând-o pe zeiţa Venus în chip de curtezană. Nu se vorbeşte
încă de impresionism, dar se pot întrevedea caracteristicile principale ale acestei mişcări, care îl
vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje.Peste trei ani o anltă expoziţie a
Academiei acceptă deja lucrările unora din pictorii aparţinând noii orientări, ca Edgar Degas,
Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, îi respinge însă pe Cézanne,
Renoir şi din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacţia multor scriitori şi pictori faţă de
conservatorismul juriului Salonului Oficial. Manet îşi va expune picturile, printre care celebra
„Le Déjeuner sur l'herbe”, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în "Salonul
refuzaţilor" (Le Salon des Refusés), spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul
tinerilor pictori .
                                    În 1870 războiul franco-german din  îi risipeşte pe artişti, Cézanne se
retrage în provincie, Pissarro, Monet şi Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă
importantă în dezvoltarea impresionismului, fiindcă acolo vor descoperi pictura lui William
Turner, care va exercita o puternică influenţă asupra lor.  În anul 1874 se înfiinţează "Societatea
anonimă a pictorilor, sculptorilor şi graficienilor” şi îi va reuni pe artiştii Pissarro, Monet, Sisley,
Degas, Renoir, Cézanne şi Berthe Morisot, care organizează o expoziţie colectivă. Articolul
intitulat "Expoziţia Impresioniştilor" scris de cronicarul de artă Louis Leroy, în paginile revistei
„Charivari”, a folosit pentru prima dată termneul de „impresionist”, ce a devenit titlu generic al
curentul reprezentat de aceşti pictori. Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges
Seurat şi Paul Signac, maeştri ai neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-
Lautrec, Vincent van Gogh şi pentru mulţi alţi "postimpresionişti" din Franţa şi alte ţări.
                                    În Germania, reprezentanţi impresionismului au fost Lovis Corinth şi Max
Liebermann, în Italia au  creeat Giorgio Boldini, Simone Lega şi alţii, grupaţi sub denumirea de
„Mâzgâlitorii"  iar în Danemarca şi  în Suedia  Peter Krojer şi Anders Zorn.
                                    Impresionismul a reînnoit tehnica picturală, tematica şi mijloacele de
expresie, ajungând  la o mare fineţe şi rafinament. Preocupaţi de amănunt, ei au pierdut din
vedere întregul, sau ceea ce s-ar putea numi imaginea sintetică a lumii şi au cultivat o estetică a
vizualităţii pure, deschizând porţile unor direcţii estetice noi, ajungând să devină punctul de
plecare a majorităţii curentelor artistice de la începutul secolului al XX-lea. Curentul
impresionist a cunoscut o largă răspândire internaţională, cu dezvoltare diferenţiată de la o ţară la
alta, în concordanţă cu tradiţiile lor culturale .