CURENTELE SECOLULUI XX

Secolul XX, spre deosebire de epocile anterioare, se remarcă printr-un

pluralism stilistic inedit: naturalismul şi simbolismul literar este marcat de
psihanaliza lui Freud de care nici sensibilul impresionism nu se va putea
delimita. Contradicţia dintre diferitele orientări vor culmina cu abolirea
tonalităţii la Schönberg şi chiar a conceptului de operă de artă, la Cage, în timp
ce neoclasicismul sau programele de concert nu par să ţină cont de o astfel de
ruptură.
Cronologic, VERISM-ul apare primul, în literatura franceză (Flaubert,
Maupassant), estetica sa fiind formulată de pictorul Courbet în Manifestul
realismului (1855): el propune o viziune obiectivă şi simplă a vieţii
contemporane şi înalţă subiectele cotidianului la rang de tablouri de istorie.
Reprezentanţi: Pietro Mascagni (1863-1945), Ruggiero Leoncavallo (1858-
1919), Giacomo Puccini (1858-1924)
IMPRESIONISM
Curent preponderent francez, se remarcă prin accentuarea factorului
senzorial, impresionează prin subtile şi inedite sonorităţi armonice.
Reprezentanţi: Claude Debussy (1862-1918), Maurice Ravel (1875-1937)
EXPRESIONISM
Peisajele chinuite ale simbolistului norvegian Edvard Munch, locuite de
personaje suferinde, se leagă de expresionismul în ascensiune. Este
curentul adoptat de
compozitorii germani, ca reacţie împotriva impresionismului. Se cunosc
două tendinţe, prima, generată de Şcoala dodecafonică vieneză - Arnold
Schönberg (1874-1951), Anton Webern (1883-1945) şi Alban Berg (1885-1935),
respectiv o a doua - Igor Stravinski (1882-1971) în perioada rusă şi Béla Bartók
(1881-1945) în lucrările sale scenice.
ATONALISM
Declanşat de primele acorduri ale Preludiului operei Tristan şi Isolda de
Richard Wagner, fenomenul marchează abolirea sistemului tonal-funcţional în
favoarea unui limbaj excesiv cromatizat. Efectul a fost crearea unei muzici
elaborate şi cu un caracter ermetic. Reprezentanţi: Max Reger (1873-1916),
Skriabin (1871-1915), Richard Strauss (1864-1949).
DODECAFONISM
O tehnică de compoziţie care utilizează liber totalul cromatic, cultivând
dispersia melodică, asimetrii ritmice şi armonii constant disonante.
Reprezentanţi: Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern (1883-1945) şi
Alban Berg (1885-1935)
SERIALISM
Specific secolului XX, tehnica serială impune o riguroasă organizare a
materialului sonor, bazată iniţial pe o serie de 12 sunete. În concordanţă cu
estetica expresionismului serialismul evită centrul tonal, prin irepetabilitatea
vreunui sunet până la completa epuizare a seriei. Tehnicile variaţionale
adoptate în cadrul unei lucrări seriale erau similare cu cele utilizate de
compozitorii renascentişti şi baroci: inversarea, recurenţa şi recurenţa
inversării. Reprezentanţi: Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern
(1883-1945), Alban Berg (1885-1935), Olivier Messiaen (1908-1992)
MUZICA ELECTRONICĂ
A fost creată cu ajutorul generatoarelor de sunete electronice. Faptul că
este înregistrată, îi conferă unicitatea şi exclude interpretarea. Luciano Berio
(1925-2003), Karlheinz Stockhausen (1928), Adrian Enescu (1948), Lucian
Meţianu (1937)
 MUZICA CONCRETĂ
Acest tip de muzică presupune captarea, stocarea şi prelucrarea în mod
egal a sunetelor muzicale şi a zgomotelor, ea fiind percepută doar auditiv,
notaţia într-o partitură nefiind posibilă. Iniţiatorul acestui curent estetic-tehnic,
a fost Pierre Schaffer la Radiodifuziunea franceză, Olivier Messiaen şi Pierre
Boulez (1925) fiind colaboratorii săi.
MUZICA STOCASTICĂ
Yannis Xenakis (1922-2001) se pronunţă împotriva serialismului integral,
afirmând că în serialismul total perceperea detaliului se pierde şi propune un
sistem de control bazat pe calcul probabilistic.
ALEATORISM
Şcoala americană a declanşat o desprindere a muzicii de structuralismul
excesiv controlat al serialismului integral; rezultatul, a fost o muzică supusă
hazardului: rolul compozitorului este de a preciza structurile, interpretul având
o anume libertate de a articula, de a suprapune structurile sau de a stabili
durata lucrării. Teoreticianul curentului a fost John Cage (1912-1992).
NEOCLASICISM
Apare ca o reacţie la romantismul târziu şi excesele impresioniste sau
expresioniste, însemnând o întoarcere la estetica perioadei clasice, la vechile
genuri şi forme, dar cu un limbaj modern: „Gata cu norii, valurile, acvariile,
undine şi miresme nocturne. Avem nevoie de o muzică terestră, a
cotidianului”, spune Cocteau (1918).

ŞCOLILE NAŢIONALE ALE SECOLULUI XX

În Estul şi centrul Europei, compozitorii Şcolilor naţionale din secolul XX

continuă tradiţia înaintaşilor în privinţa interesului manifestat pentru folclor;
poate fi autohton, al unei etnii învecinate sau exotic, materializat în culegeri
(Janacek, Bartók, Kodály), devine o constantă sursă de inspiraţie transfigurat
de varietatea tehnicilor de compoziţie adoptate. Coeziunea Şcolilor occidentale
de compoziţie este realizată de ideologia estetică specifică fiecărui grup.
Şcoala rusă
Alexander Glazunov (1865-1936), Alexander Skriabin (1872-1915),
Serghei Rahmaninov (1873-1943), Igor Stravinski (1882-1971), Serghei
Prokofiev (1891-1973), Dmitri Şostakovici (1906-1975), Aram Haciaturian
(1903-1978) şi Dmitri Kabalevski (1904)
Şcoala franceză
Les six (Grupul celor şase) ia naştere în urma articolului lui H. Collet
(1920) – Les Cinq Russes, les Six Français et M. Eric Satie: Louis Durey (1888-
1979), Germaine Tailleferre (1893-1983), Georges Auric (1899-1983), Francis
Poulenc (1899-1963), Honegger (1892-1955) şi Darius Milhaud (1892-1974)
Şcoala italiană
Ferruccio Busoni (1866-1924), Ottorino Respighi (1879-1936), Luigi
Dallapiccola (1904-1975)
Şcoala germană
Orff, Ernst Krenek (1900-1991), Kurt Weill (1900-1950)
Şcoala maghiară
Béla Bartók, Zoltán Kodály, György Ligeti (1923-2006)
Şcoala cehă
Leos Janacek (1854-1928), Bohuslav Martinu (1890-1959)
Şcoala poloneză
Karol Szymanovski (1882-1937), Krzysztof Penderecki (1933)
Şcoala americană
Charles Ives (1874-1954), Edgar Varèse (1883-1965), George Gershwin
(1898-1937), Aaron Copland (1900-1990), Leonard Bernstein (1918-1990)
 Şcoala românească
George Enescu (1881-1955), Paul Constantinescu (1909-1963), Sigismund
Toduţă (1908-1991), Anatol Vieru (1926-1998), Ştefan Niculescu (1927-2008),
Pascal Bentoiu (1927), Vasile Herman (1928), Tiberiu Olah (1928-2002), Aurel
Stroe (1932), Cornel Ţăranu (1934)

CURENTELE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX

MINIMALISMUL
Provenind din minimal art al artelor plastice, minimal music este
considerată o orientare postmodernă şi se defineşte ca: muzică hipnotică,
pulsatorie, repetitivă, preocesuală, modulară, sistemică. Reprezentanţi: Philipp
Glass (1937), Arvo Pärt (1935) – muzica naivă

POSTMODERNISMUL
Curent controversat, după L. Samama (1987) va caracteriza
postmodernismul ca o recuperare a romantismului, tendinţa unor compozitori
de a reveni la tonal-funcţional, o ancorare în tradiţie: noua simplitate,
emanciparea consonanţei, noua diatonie.
Reprezentanţi: Ede Terényi (1935), Şerban Nichifor (1954)
INFLUENŢE JAZZ
Venit din Statele Unite şi răspândit în întreaga lume, jazz-ul îşi lasă
amprenta şi în muzica cultă prin topica frazării a fiecărui executant, vitalitatea
acestei muzici fiind conferită de spontaneitate şi caracterul permanent
improvizatoric. Reprezentant: George Gershwin (1898- 1937)