Prezentare generală a curentelor secolului XX

Secolul XX , spre deosebire de epocile anterioare, se remarcă printr-un pluralism stilistic inedit:
naturalismul şi simbolismul literar este marcat de psihanaliza lui Freud.

Contradicţia dintre diferitele orientări vor culmina cu abolirea tonalităţii la Schönberg şi chiar a
conceptului de operă de artă, la Cage

VERISM-ul

apare primul, în literatura franceză (Flaubert, Maupassant), estetica sa fiind formulată de pictorul
Courbet în Manifestul realismului (1855): el propune o viziune obiectivă şi simplă a vieţii
contemporane şi înalţă subiectele cotidianului la rang de tablouri de istorie.

Reprezentanţi: Pietro Mascagni (1863-1945), Ruggiero Leoncavallo (1858-1919), Giacomo

Puccin(1858-1924)

MPRESIONISM

Curent preponderent francez, se remarcă prin accentuarea factorului senzorial, impresionează prin
subtile şi inedite sonorităţi armonice.

Reprezentanţi: Claude Debussy (1862-1918), Maurice Ravel (1875-1937)

EXPRESIONISM

Peisajele chinuite ale simbolistului norvegian Edvard Munch, locuite de

personaje suferinde, se leagă de expresionismul în ascensiune. Este curentul adoptat de compozitorii

germani, ca reacţie împotriva impresionismului. Se cunosc două tendinţe, prima, generată de:

Şcoala dodecafonică vieneză - Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern

(1883-1945) şi Alban Berg (1885-1935),

respectiv o a doua - Igor Stravinski (1882- 1971) în perioada rusă şi Béla Bartók (1881-1945) în
lucrările sale scenice.

ATONALISM

Declanşat de primele acorduri ale Preludiului operei Tristan şi Isolda de Richard Wagner, fenomenul
marchează abolirea sistemului tonal-funcţional în favoarea unui limbaj excesiv cromatizat. Efectul a
fost crearea unei muzici elaborate şi cu un caracter ermetic. Reprezentanţi: Max Reger (1873-1916),
Skriabin (1871-1915), Richard Strauss (1864-1949)
.

DODECAFONISM

O tehnică de compoziţie care utilizează liber totalul cromatic, cultivând dispersia melodică, asimetrii
ritmice şi armonii constant disonante.

Reprezentanţi: Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern (1883-1945) şi Alban Berg (1885-1935)

SERIALISM

Specific secolului XX, tehnica serială impune o riguroasă organizare a materialului sonor, bazată iniţial
pe o serie de 12 sunete. În concordanţă cu estetica expresionismului serialismul evită centrul tonal,
prin irepetabilitatea vreunui sunet până la completa epuizare a seriei. Tehnicile variaţionale adoptate
în cadrul unei lucrări seriale erau similare cu cele utilizate de compozitorii renascentişti şi baroci:
inversarea, recurenţa şi recurenţa inversării.

Reprezentanţi: Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern (1883-1945), Alban Berg (1885-1935),
Olivier Messiaen (1908-1992)

MUZICA ELECTRONICĂ

A fost creată cu ajutorul generatoarelor de sunete electronice. Faptul că este înregistrată, îi conferă
unicitatea şi exclude interpretarea. Luciano Berio (1925-2003), Karlheinz Stockhausen (1928), Adrian
Enescu (1948), Lucian Meţianu (1937)

MUZICA CONCRETĂ

Acest tip de muzică presupune captarea, stocarea şi prelucrarea în mod egal a sunetelor muzicale şi a
zgomotelor, ea fiind percepută doar auditiv, notaţia într-o partitură nefiind posibilă. Iniţiatorul
acestui curent estetic-tehnic, a fost Pierre Schaffer la Radiodifuziunea franceză, Olivier Messiaen şi
Pierre Boulez (1925) fiind colaboratorii săi.

MUZICA STOCASTICĂ

Yannis Xenakis (1922-2001) se pronunţă împotriva serialismului integral, afirmând că în serialismul

total perceperea detaliului se pierde şi propune un sistem de control bazat pe calcul probabilistic.

ALEATORISM

Şcoala americană a declanşat o desprindere a muzicii de structuralismul excesiv controlat al

serialismului integral; rezultatul, a fost o muzică supusă hazardului: rolul compozitorului este de a
preciza structurile, interpretul având o anume libertate de a articula, de a suprapune structurile sau
de a stabili durata lucrării. Teoreticianul curentului a fost John Cage (1912-1992).
NEOCLASICISM

Apare ca o reacţie la romantismul târziu şi excesele impresioniste sau expresioniste, însemnând o

întoarcere la estetica perioadei clasice, la vechile genuri şi forme, dar cu un limbaj modern: „Gata cu
norii, valurile, acvariile, undine şi miresme nocturne. Avem nevoie de o muzică terestră, a
cotidianului”, spune Cocteau (1918).