Muzica italiană în secolul 20

Orientări:
• verismul (în opera italiană, prelungire din secolul 19, Giaccomo
Puccini);
• sunet şi zgomot, mişcarea artistică a futuriştilor: aspiraţie spre
modernitate, spre experiment, definită în Manifestul publicat în
1911. Introducerea zgomotului în muzică, a zgomotului cotidian,
industrial (tramvaie, automobile, uzine, vapoare, locomotive
etc.) nu trebuie să se limiteze la o simplă reproducere imitativă,
ci zgomotele vor fi combinate artistic;
• neoclasicismul (Ferrucio Busoni, Alfredo Casella), cu nuanţe
impresioniste uneori (Ottorino Respighi) sau combinat cu
dodecafonismul (Luigi Dallapiccolla, Goffredo Petrassi);
• avangarda italiană serial-integrală, electronică, meditaţia pe un
sunet, colajul etc. (Luigi Nono, Luciano Berio, Bruno Maderna,
Giacinto Scelsi).
 Ferruccio Busoni (1886-1924)
• Muzician de origine italiano-germană,
pianist, compozitor, estetician.
• Este primul teoretician care lansează
ideea neoclasicismului, vorbind despre
"tânăra clasicitate".
• Concepţia sa, proclamând întoarcerea
la Bach, este expusă în Schiţa unei noi
estetici a artei muzicale (1906).
• Aici are intuiţia dodecafonismului (a
lucrului cu cele 12 semitonuri
cromatice), a microtoniilor (treime, sfert
şi şesime de ton).
• În creaţie, rămâne unul din primii
neoclasici - genuri şi forme baroce.
 Ottorino Respighi (1879-1936)
• Datorită lui renaşte muzica instrumentală,
simfonică italiană.
• Descriptivism impresionist.
• Creaţiile lui reprezentative rămân
poemele (suitele) simfonice, fiecare
alcătuit din 4 tablouri: Fântâni din Roma,
1917; Pini din Roma, 1924; Serbări
romane, 1929.
• tendinţe neoclasice, de definire a unui stil
naţional italian (Concerto gregoriano
pentru vioară şi orchestră, 1921;
Concerto in modo misolidico, pentru pian
şi orchestră, 1924; Tripticul botticellian
pentru orchestră mică, 1927, ş.a.).
 Luigi Dallapiccola (1904-1975)
• Este influenţat de Schönberg şi
Berg, tehnica serială + cea
modală.
• Cantabilitate meridională,
aprofundează melosul gregorian
şi polifonia palestriniană.
• Operele Zbor de noapte (1937,
după Saint-Exupéry) şi Prizonierul
(1947, după Villier de l'Isle Adam);
• Tripticul coral-instrumental
Cântece de captivitate (1941), pe
texte vechi în latină; pe secvenţa – Părţile 1 şi 3 pentru cor
gregoriană Dies irae, compozitorul mixt, partea a 2-a – cor de
construieşte un discurs femei. Grup instrumental cu
dodecafonic. piane, harpe, percuţie.
– Rugăciunea Mariei Stuart,
Invocaţia lui Boetius,
Meditaţia lui Savonarola.
 Goffredo Petrassi (1904-2003)
• Porneşte, ca şi colegii săi italieni,
în ambianţa neoclasicismului
italian,
• este influenţat de Bartók,
Hindemith, Stravinski prin anii '30,
apoi de dodecafonism, pe care îl
aplică original ("constelaţii
dodecafonice").
• Prima lucrare cu care şi-a câştigat
un renume internaţional a fost
Partita pentru orchestră (1932).
• Va continua să combine aspecte
ale modernităţii muzicale cu altele
renascentiste italiene (Palestrina,
Gesualdo, Monteverdi).
Giacinto Scelsi (1905-1988)
• Compozitorul şi scriitorul italian G. Scelsi provine dintr-
o familie aristocratică, a studiat compoziţia la Viena şi
la Roma.
• Iniţial compozitor dodecafonic, susţine că tehnica
serială l-a îmbolnăvit. Singurul tratament l-a găsit
insistând pe o singură notă la pian, timp îndelungat, şi
ascultând cum acel sunet se stinge treptat
(interioritatea sunetului, explorarea armonicelor
naturale).
• După călătorii în Africa şi Asia, devine adept al filosofiei
extrem-orientale.
• Numeroase lucrări ale sale se caracterizează prin
concentrarea asupra unui singur sunet. Această
metodă este exemplificată în Quattro pezzi pentru
orchestră (fiecare pe o singură notă), 1959. Fiecare
dintre piese are un centru sonor important, cu care
începe şi se termină.
Luigi Nono (1924-1990)
• Compozitor serial, inclus în avangarda de la
Darmstadt.
• Ginerele lui Schönberg, afinităţile sale merg mai
degrabă spre stilul expresiv al lui Berg şi spre cel
punctualist al lui Webern.
• A devenit cunoscut cu Variaţiuni canonice (1950)
pentru orchestră.
• Atitudinea sa angajată politic, de stânga: piese
vocal-instrumentale precum Epitaf pentru
Federico Garcia Lorca (1953), Il canto sospeso
(1956) sau altele care includ surse electronice:
opera Intolleranza 1960 (1961), La fabbrica
illuminata (1964).
• Mijloace electro-acustice, spaţialitate, surse
electronice, microfonie etc.
• În partituri vocale revoluţionează modul de a privi
textul: pulverizează frazele şi cuvintele în silabe,
foneme, spre un stil punctualist, spaţializarea
irizată a discursului.
 Luciano Berio (1925-2003)
• Debutează ca serialist în anii `50,
• realizează partituri bazate pe cercetări fonologice,
• explorează spaţialitatea în muzică, prin dispunerea unor
grupe instrumentale în spaţiul sălii de concert, cu
procedee antifonice sau simultane.
• Thema - Omaggio a Joyce, 1958, lucrare vocal-
electronică: transformările uimitoare ale vocii umane,
datorate tehnicii electronice.
• Explorează limitele virtuozităţii unor instrumente soliste
şi ale vocii, în ciclul de Secvenţe, care începe în 1958
(pentru flaut, trombon, voce etc.).
• Berio rămâne unul din primii europeni care s-au
depărtat de avangarda serială. Experienţa sa cu lucrul
în studioul de muzică electronică – montajul, colajul –
l-a condus spre Sinfonia.
 • Sinfonia pentru 8 voci şi orchestră:
• Lucrare comandată de Orchestra Filarmonică din New York, premiera a
avut loc în 1969, la Donaueschingen.
• Partida vocală a fost destinată celebrului grup Swingle Singers: de la limba
vorbită la cânt, de la silabe şi solfegii la semnificaţia unor texte filosofice
(Claude Lévi-Strauss, Le cru et le cuit).
• Din punct de vedere muzical-stilistic, Sinfonia reprezintă depăşirea
avangardei anilor ‘50-60, prin revenirea la tradiţia muzicală sub aspectul
citatului şi colajului de citate.
• în partea a 3-a: există un colaj de texte, pe un fond principal din Samuel
Beckett - The Unnamable -, peste care se suprapun referinţe la viaţa
cotidiană, parolele revoltei studenţeşti din Paris, 1968, fragmente din Ulise
de James Joyce etc.
• alături de colajul de text, colajul muzical are un strat principal: Scherzo-ul
din Simfonia a II-a de Mahler (comparat de Berio cu “un râu ce traversează
un peisaj în constantă schimbare, dispărând uneori sub pământ spre a
reveni într-un decor total diferit”). Deasupra acestui citat există un spaţiu al
citatelor muzicale din 20 de compozitori (de la Bach la Boulez), care
trebuie să respecte structura armonică a Scherzo-ului mahlerian şi care
sunt legate, metamorfozate prin material muzical propriu lui Berio.
• Rezultă aşadar un colaj orizontal, melodic, prin alăturarea de citate, dar şi
un colaj vertical, armonic, polifonic, prin suprapunerea de citate. De
asemenea, colajul se produce pe trei planuri: cel muzical, cel de text, cel
de text + muzică.