GEORGE ENESCU (1881-1955)

Compozitor roman, violonist, pianist, dirijor si pedagog, unul dintre cei mai
proeminenti muzicieni de la sfarsitul sec. al XII-lea si din prima jumatate a sec. al
XX-lea, Enescu a ridicat muzica profesionala romaneasca la nivelul valorilor muzicii
universale. Nascut la Liveni, langa Dorohoi, el a cunoscut din copilarie folclorul prin
intermediul tarafurilor populare. Primele indrumari muzicale le-a primit de la parintii
sai si de la un vestit lautar, Nicolae Chioru. Intre anii 1888 si 1893 a studiat la
Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioara) si Robert Fuchs
(compozitie), iar intre 1893 si 1899 la Paris, cu Andre Gédalge (contrapunct), Jules
Massenet si Gabriel Fauré (compozitie), precum si cu M.P.J. Marsick (vioara). Creatia
sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale. Reflectand
dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si cu a carui sensibilitate s-a
identificat, Enescu a creat o muzica cu un vadit caracter popular, national si realist.
Opera lui Enescu reprezinta o pilda de insusire si dezvoltare creatoare a cuceririlor
artei muzicale europene, de imbinare a acestora cu traditiile muzicii folclorice
romanesti. Chiar si in lucrarile in care se manifesta influente germane sau franceze,
ori in acelea al caror continut nu presupune neaparat forma nationala, ca, de pilda,
Suita I “in stil clasic” pentru pian si opera “Oedip”, se vadeste legatura cu folclorul
nostru,prin utilizarea, uneori discreta, alteori destul de evidenta, a formelor modale,
ritmice, intonatiile, ale acestuia. Enescu a pus bazele temeliile simfonismului nostru,
deschizandu-i mari perspective. Printre lucrarile lui mai de seama se numara: “Poema
romana”(1897), care intruchipeaza o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua
“Rapsodii romane”(1901; 1902), caracterizate printr-o linie melodica bogata, de
autentica obarsie folclorica si invesmantare orchestrala colorata; trei suite pentru
orchestra (printre care Suita a III-a “Sateasca”, 1938),in care folclorul cunoaste o
transfigurare subtila; trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urma refacuta in
1921), care, prin maturitatea conceptiei, exceptionala maiestrie armonica, polifonica
si orchestrala, prin dimensiunile lor, reprezinta monumentale fresce sonore; o
Simfonie de camera pentru 12 instrumente solistice (1945), in care folclorul atinge un
grad inalt de rafinament; o Simfonie concertanta pentru violoncel si orchestra (1901).
Enescu a scris si lucrari pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde, 1912,
1952; doua cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde,
1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 s.a.) caracterizate printr-o
melodica expresiva,prin constructii unitare, inchegate si prin transparenta sonoritatii
de ansamblu; lucrari pentru pian, pentru violoncel si pian, precum si pentru vioara si
pian (printre care Sonata a III-a “in caracter popular romanesc”, 1926; suita “Impresii
din copilarie”, 1940), care se remarcaprin echilibru dintre libertatea inspiratiei si
disciplinei formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clément Marot);
prelucrari si transcriptii. Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice
grecesti, Enescu a scris, dupa libretul lui Ed. Fleg, opera “Oedip”. Creatie capitala a
lui Enescu, ea este strabatuta de un continut emotional generos si intens si se distinge
printr-un limbaj poetic evocator si dramatic. Ea cuprinde si transpuneri ale unor
elemente folclorice, pe planul unei inalte generalizari, cu mijloace de expresie
caracteristice artei contemporane occidentale. Sub inraurirea de mai tarziu a unor
curente ale muzicii franceze si germane si ca urmare a preocuparilor pentru gasirea
unor noi modalitati de expresie, unele lucrari ale lui Enescu, de pilda Simfonia de
camera, vadesc pe alocuri o mai accentuata interiorizare si redare mai abstracta a
continutului emotional. Ca violonist, arta sa interpretativa s-a caracterizatprin
naturalete, sensibilitate, bogatia coloritului, varietatea nuantelor si imbinarea atentiei
acordate substantei muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul sau a cuprins intreaga
literatura a instrumentului. In formatiilede camera, Enescu a colaborat cu P. Casals, J.
Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah si alti artisti de seama. Ca pianist, arta sa se
distingea printr-o bogata si rafinata paleta si prin sonoritatea orchestrala a executiei.
Enescu a fost unul dintre cei mai de seama dirijori contemporani. Maiestria sa
dirijorala se caracteriza prin profunzimea redarii sensului operei artistice si prin
sobrietatea, supletea si expresivitatea gestului. A fost un remarcabil talmacitor al
creatiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner.
Enescu a propagat peste hotare, alaturi de lucrarile sale care capatasera un
incontestabil prestigiu international, creatiile unor compatrioti ai sai, atragand astfel
atentia asupra tinerei scoli muzicale romanesti. Ca pedagog, Enescu a indrumat si a
format o serie de renumiti instrumentisti (Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Haendel
s.a.). Multilaterala personalitate a lui Enescu se intregeste cu activitatea sa pe plan
obstesc. In 1913 a infiintat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compozitie
care-i poarta numele si care a consacrat pe multi exponenti de frunte ai muzicii
romanesti. In 1920 a fost unul dintre intemeietorii Societatii compozitorilor romani si
primul ei presedinte. Reprezentant al intelectualitatii inaintate, Enescu a luat
atitudine, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, impotriva hitlerismului. Prin
creatia si activitatea sa Enescu se situeaza in randul celor mai reprezentative figuri ale
culturii romanesti progresiste. Pentru cinstirea memoriei lui Enescu, guvernul roman
a infiintat bursa “George Enescu” si a instituit Concursul si Festivalul International
“George Enescu”, care a avut loc din trei in trei ani, incepand din 1958, la Bucuresti.
Casa in care a locuit Enescu a devenit casa memoriala; in capitala a luat fiinta Muzeul
“George Enescu”, iar satul natal al artistului si Filarmonica de stat din Bucuresti ii
poarta numele. George Enescu a fost membru al Academiei Romane precum si
membru corespondent al Academiei Franceze.

Compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagor, unul dintre cei mai proeminenţi
muzicieni de la sfârşitul secolului XIX-lea şi din prima jumătate a secolului XX-lea.

Enescu a ridicat muzica profesională românească la nivelul valorilor muzicii

universale.

Nascut la Liveni, lânga Dorohoi, el a cunoscut din copilărie folclorul prin intermediul
tarafurilor populare. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la parinţii săi şi de la
un vestit lăutar, Niculae Chioru.

Intre anii 1888 si 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger
(vioara) si Roobert Fuchs (compozitie), iar intre 1893 si 1899 la Paris, cu Andre
Gelalge (contrapunct), Jules Massenet si Gabriel Faure (compozitie), precum si cu
M.P.J. Marsick (vioara).

Creatia sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale.

Reflectand dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si cu a carui
sensibilitate s-a identificat. Opera lui Enescu reprezinta o pilda de insusire si
dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de imbinare a acestora cu
traditiile muzicii folclorice si profesionale românesti. Chiar si in lucrarile in care se
manifesta influenteale muzicii germane sau franceze, ori in acelea al caror continut nu
presupune neaparat forma nationala, ca de pildaa, Suita I "in stil clasic" pentru pian
sau opera "Oedip", se vadeste legatura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori
descreta, alteori destul de evidenta, a formelor modale, ritmice, intonationale, ale
acestuia. Enescu a pus temeliile simfonismului nostru, deschizandu-i largi
perspective.

Printre lucrarile lui mai de seama se numara: "Poema romana" (1897), care
intruchipeaza o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua "Rapsodii romane"
(1901; 1902), caracterizate printr-o melodica bogata, de autentica obarsie folclorica si
printr-o invesmantare orchestrala colorata; trei suite pentru orchestra (printre care
Suita a III-a, "Sateasca, 1938), in care folclorul cunoaste o transfigurare subtila; trei
simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urma refacuta in 1921), care, prin maturitatea
conceptiei, exceptionala maiestrie armonica, prin dimensiunile lor, reprezinta
monumentale fresce sonorr; o Simfonie de camera pentru 12 instrumente solistice
(1954), in care folclorul atinge un inalt grad de rafinament; o Simfonie cooncertanta
pentru violoncel si orchestra (1901).

Enescu a scris si lucrari pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde, 1921,
1952; doua cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde,
1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 s.a.), caracterizate printr-o
melodica expresiva, prin constructii unitare, inchegate si prin transparenta sonoritatii
de ansamblu; lucrari pentru pian, pentru violoncel si pian, precum si pentru vioara si
pian (printre care Sonata a III-a, "in caracter popular romanesc", 1926; suita "impresii
din copilarie", 1940), care se remarca prin echilibrul dintre libertatea inspiratiei si
disciplina formei; lieduri (printre care ciclul pe lieduri si versuri de Clement Marot);
prelucrari si transcriptii.

Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice grecesti, Enescu a scris, dupa

libretul lui Ed. Fleg, opera "Oedip". Creatie capitala a lui Enescu, ea este strabatuta de
un continut emotional, generos si intens si se distinge printr-un limbaj poetic
eevocator si dramatic. Ea cuprinde si transpuneri, pe planul unei inalte generalizari, cu
mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub inranduirea de
mai tarziu a unor curente ale muzicii franceze si germane si ca urmare a preocuparilor
pentru gasirea unor modalitati de expresie, unele lucrari ale lui Enescu, de pilda
Simfonia de camera, vadesc pe alocuri o mai accentuata interiorizare si redarea mai
abstracta a continutului emotional.

Ca violonist, arta sa interpretativa s-a caracterizat prin naturalete, sensibilitate, bogatia

coloritului, varietatea nuantelor si imbinarea atentiei acodate sunstantei muzicale cu
vituozitatea. Repertoriul sau a cuprins intreaga literatura a instrumentului. In
formatiile de camera Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Corot, A.
Casella, D. Oistrah si alti artisti de seama. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o
bogata si rafinata paleta si prin sonoritatea orchestrala a executiei. Enescu a fost unul
dintre cei mai de seama dirijori contemporani. Maiestria sa dirijorala sew caracteriza
prin profunzimea redarii sensului operei artistice si prin limpezimea conceptiei, prin
sobrietatea, supletea si expresivitatea gestului. A fost un remarcabil talmacitor al
creatiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner.
Enescu a propagat peste hotare, alaturi de lucrarile sale care capatasera un
incontestabil prestigiu international, creatiile unor compatrioti ai sai, atragand astfel
atentia asupra tinerei scoli muzicale romanesti.

Ca pedagog, Enescu a indrumat si format o serie de renumiti instrumentisti (Dinu

Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Heandel s.a.). Multilaterala personalitate a lui Enescu se
intregeste cu aceea de activist pe taram obstesc. In 1913 a infiintat, din beneficiul
concertelor sale, premiul de compozitie care-i poarta numele si care a consacrat pe
multi exponenti de frunte ai muzicii romanesti. In 1920 a fost unul dintre intemeietorii
Societatii compozitorilor romani si primul ei presedinte.

Casa in care a locuit Enescu a devenit casa memoriala; in capitala a luat fiinta Muzeul
"George Enescu", iar satul natal al artistului ii poarta numele. Georghe Enescu a fost
membru al Academiei Romane si membru corespondent al Academiei Franceze.

George Enescu, muzicianul genial, destinat sa încorporeze spiritualitatea româneasca

în cultura universala, s-a nascut la 19 august 1881, în satul Liveni, judetul Dorohoi.
îmbratisând muzica sub toate aspectele posibile de creatie si activitate artistica:
compozitor, interpret (violonist, pianist, dirijor) si pedagog, Enescu însusi
marturiseste în memoriile sale: „Nu au existat la mine frontiere între viata si arta mea.
Am trait, am gândit, am respirat totul prin muzica". Ambii parinti, chiar si bunicii, au
manifestat vadite înclinari pentru muzica.In 1883 familia se muta în satul Cracalia,
într-o casa mai mare si un mediu mai putin izolat, unde micul George are primul
contact cu muzica lautarilor pe care încearca s-o imite faur i ndu-si singur o "vioara"
primitiva. Pentru ca era silitor, i se face cadou o vioara. Dibuind, inventând, imitând si
descoperind, începe sa cânte la vioara, mânuind arcusul cu un instinct inexplicabil.
Fara a cunoaste notele, amesteca farmecul si soaptel e naturii cu sunetul fluierului,
desprinde fragmente de melodii populare si este atras de ritmurile jocurilor satesti. La
vârsta de 5 ani este dus de tatal sau la Iasi si prezentat compozitorului Eduard
Caudella care îi recunoaste imediat talentul si-1 tr i mite sa învete notatia muzicala.
Iar când în casa parinteasca se aduce un pian care apartine familiei Vogoride (bunica
dupa mama era Vogoride), Enescu îsi aminteste: "îndata ce am avut un pian, am
început sa compun". Printre primele manuscrise s-a pastra t o piesa de biserica, careia
Enescu îi recunoaste "un stil nobil si sever", precum si o piesa intitulata: "Pamânt
românesc - opera pentru vioara si pian de Joseph Salmon cu autorul la pian. Enescu
termina Sonata a 2-a pentru vioara si pian, opus 6, dedic a ta lui Jacques Thibauld cu
care va sustine prima auditie a acestei lucrari, în 22 februarie 1900 la Paris. Cu
aceasta sonata si cu sonata si cu Octetul de coarde op. 7, terminat în acelasi an,
Enescu îsi gaseste un drum sigur al sau: „Am simtit ca evolu e z repede, ca devin eu
însumi", în 1902, Enescu devine membru în Societe des Musiciens de Frances". Avid
de muzica de camera, Enescu formeaza în 1902 un Trio cu Louis Fournier (violoncel)
si Alfredo Casella (pian), în martie 1903 are loc la Ateneul Rom â n din Bucuresti
prima auditie a Suitei No. l de orchestra, op. 9, dirijata de compozitor; se întemeiaza
la Bucuresti „Asociatia Muzicala Româna", cu George Enescu presedinte de onoare,
în noiembrie 1905 Enescu termina prima Simfonie, în mi bemol major, dedicata lui
Casella; prima auditie a acestei importante lucrari simfonice va avea loc în 21 ianuarie
1906, sub bagheta lui Edouard Colonne. în 19 si 26 ianuarie 1908 au loc la Bucuresti
doua „Concerte Enescu", cu orchestra Ministerului Instructiei Publice, diri ata de*
compozitor, prezentând prima auditie în România a Simfoniei în mi bemol major, pre
cum si cele doua Rapsodii Române. Prima auditie în Franta a Rapsodiei Române No.
2 în re major este condusa de Pablo Casals în 7 februarie 1908 , în sala Gaveau.
Prietenia dintre Enescu si Casals s-a manifestat de-a lungul multor ani de colaborare
artistica, fie în muzica de camera, fie în interpretari ale concertului dublu de Brahms.
în martie 1908, Enescu apare pentru prima oara la Academia Sant a Cecilia din Roma,
interpretând concertul No. 7 de Mozart si dirijându-si cele doua Rapsodii Române, în
cadrul unui "Festival George Enescu", tot la Paris, în 17 mai 1909, prezinta, între
altele, "Alegro de Concert" pentru harpa cromatica si "Cantabile & Presto" pentru
flaut si pian. Urmeaza o activitate din ce în ce mai bogata, faima interpretului
alternând cu aceea a compozitorului. Damrosch conduce „New , York Philharmonic"
în prima auditie în S.U.A. a Simfoniei l. Urmeaza prime auditii la Londra : Henry
Wood conduce Rapsodia I si Suita op. 9. în octombrie 1911 Enescu participa la
festivitatile celei de-a 50-a aniversari ale Universitatii din Iasi. în luna urmatoare, vio
lonistul Enescu (acompaniat de pianistii Edouard Risl e r si Paul Goldschmidt)
concerteaza la Berlin si este consacrat de presa în modul cel mai elogios "În persoana
lui George Enescu, care a cântat în sala "Bechstein", berlinezii au cunoscut un
violonist fenomenal", în 1912 Enescu întreprinde un turneu î n România cu scopul de
a stabili fondul pentru premiul de compozitie „George Enescu" (decernat pentru prima
oara lui Dimitrie Cuclin în anul urmator), în ianuarie-martie 1914, Rapsodiile Române
de Enescu sunt auzite în S.U.A., la Cincinnati, Ne w York, Buffalo, Chicago, Boston
etc. începând din 1915 si pâna la sfârsitul primului razboi mondial, activitatea lui
Enescu se limiteaza ca suprafata geografica, dar nu ca scop: întâi lanseaza un mare
apel care va avea ca rezultat strângerea fondurilor pentru instalarea orgai în sala
Ateneului Român din Bucuresti. Dirijeaza mai multe concerte cu orchestra simfonica
a Ministerului Instructiei Publice si initiaza o serie de concerte "Istoria viorii" 4 , cu
colaborarea pianistului Theodor Fuchs care îl însoteste si la Iasi în timpul refugiului.
Enescu se simte solidar cu eroismul Armatei române si contribuie la ridicarea
moralului, ca presedinte al gruparilor artistice organizate de Crucea Rosie, în aceasta
calitate, împreuna cu marii artisti români ai vremii (scriitori, muzicieni, oameni de
teatru), Enescu da o serie de festivaluri artistice la Teatrul National din Iasi, adunând
sume considerabile pentru ajutorarea ranitilor si a familiilor îndoliate.
De asemenea, activitatea sa de c o ncerte în spitale si pe front nu înceteaza. Trecând
peste imense greutati, Enescu organizeaza o orchestra simfonica alcatuita din
muzicieni locali si refugiati si dirijeaza peste 20 de concerte de binefacere, în
februarie 1921, la "Concerts Colone", Pa r is, are loc prima auditie a Simfoniei a 3-a
de Enescu, sub bagheta lui Gagriel Pierne. în 8 decembrie 1921 Enescu dirijeaza
prima auditie în România a operei "Lohengrin" de Wagner, inaugurând Opera
Româna. Dupa mai multe concerte în Spania si în tara, Enescu întreprinde primul
turneu în Statele Unite (ianuarie 1923) ca violonist, dirijor si compozitor. (Debutul:
concertul de Brahms cu Leopold Stokowski si orchestra simfonica din Philadelphia).
De aici înainte, pâna în 1950, Ene s cu va împarti stagiunea de concerte între America
si Europa, inclusiv o activitate prodigioasa în tara. Câteva date memorabile: în mai
1924, Enescu dirijeaza Orchestra Filarmonica din Bucuresti cu Jacques Thibaud ca
solist (cu care interpreteaza si dublu l concert de Bach), apoi dirijeaza, la Paris,
muzica de compozitori români: Cuclin, Jora, Enescu. în 17 noiembrie 1924 Enescu
fondeaza la Bucuresti "Societatea Compozitorilor Români", în noiembrie 1926, la
Sinaia, Enescu termina Sonata op.25, No.3 pentru v ioara si pian "în caracter popular
românesc", capodopera a muzicii de camera universale. Yehudi Menuhin o va
interpreta de nenumarate ori si o va înregistra cu sora sa Hephzibah. în mai 1929
Enescu este ales la Paris membru corespondent al Academiei de Ar te Frumoase
(sectia de compozitie muzicala), iar în martie 1931, tot la Paris, i se decerneaza
Medalia de aur a Societatii pentru încurajarea stiintelor si artelor. Enescu, împlinind
50 de ani în 1931, este sarbatorit în strainatate, în mai multe concert e si festivitati, si
devine membru de onoare al Academiei Santa Cecilia din Roma. întors în tara, este
sarbatorit la Iasi, în ziua de 20 noiembrie, în prezenta elitei intelectualitatii iesene si a
autoritatilor locale. La dezvelirea bustului -lucrarea scu l ptorului iesean Richard
Hette -cuvântarea scriitorului Al. O. Teodoreanu aduce lui George Enescu un omagiu
emotionant. La Bucuresti, în 24 noiembrie, în cadrul unui concert simfonic cu lucrari
ene-sciene, i se înmâneaza ordinul "Coroana României - Marea C ruce", iar în 11
decembrie este declarat cetatean de onoare al municipiului Bucuresti. Scriitorul Liviu
Rebreanu rosteste discursul omagial. Din concertele si emisiunile radiofonice în cele
mai mari centre muzicale, reiese concluzia ca se sarbatoreste nu n umai un om, ci
însasi muzica româneasca pe care Enescu s-a straduit s-o faca cunoscuta în toata
lumea. In primavara anului urmator, dupa ce fusese sarbatorit la Paris, la initiativa lui
Alfred Cortot, Enescu este ales membru activ al Academiei Române, în discursul sau
de receptie, Enescu a spus printre altele: "Gratie cuvântului, gândirea se poate
formula. Muzica, revarsându-se din adâncimile sufletului, patrunde, misterioasa, în
cele mai tacute taine ale simtirii. Din îmbinarea cuvântului si muzicii s-au nascut si se
vor naste opere divine, nemuritoare". Anul 1936 aduce lui Enescu - si lumii muzicale
- unul din cele mai importante si fericite momente: premiera operei Ocdip pe libretul
lui Edmond Fleg (13 martie, la opera din Paris, sub conducerea lui Phil ippe Gaubert).
în ajunul premierei, Enescu declara: „Asculta Ocdip si o sa ma-ntelegi mai bine", într-
adevar, Oedip 1-a obsedat pe Enescu aproape un sfert de veac si completarea operei a
durat 10 ani, fiind terminata în casa din Tetcani. Rezultatul a fost un Oedip care tran-
scende fatalismul brutal al filosofici grecesti si demonstreaza puterea si demnitatea
omului fata de lumea înconjuratoare. Criticul Henri Malherbe subliniaza astfel
importanta nationala si universala a acestei opere: „Datorita lui George Enescu,
România nu mai are nimic de invidiat altor popoare, caci poseda un muzician de
faima mondiala care i-a adus coroana ce i-a fost negata pâna acum. Tezaurul sau
artistic s-a îmbogatit cu o partitura de valoarea lui Oedip, asemanatoare celor mai
minunate capodopere ale teatrului muzical", în anul urmator, Oedîp este reluat la
opera din Paris, dupa care vor urma reprezentatii la Bruxelles, Bucuresti,
Saarbriicken, Varsovia, Moscova, Atena, Sofia, Wiesbaden, Stockholm si Berlin. La 4
februarie 1937, este ales membru al Academiei de Arta si Stiinta din Praga. La 28
octombrie 1937, i se decerneaza marele premiu de catre juriul international al
expozitiei din Paris. La 4 decembrie 1937, are loc casatoria lui George Enescu cu
Maria Cantacu zino, consfintind un lung si pasionat roman de dragoste început cu
patru decenii înainte, între ianuarie si mai 1939, Enescu conduce mai multe concerte
la New York, prezentând din- nou si muzica româneasca (Sabin Dragoi, Marcel
Mihalovici, Dinu Lipatti , Mihail Andricu, Alfonso Castaldi, Theodor Rogalski, Ionel
Perlea, George Enescu). în timpul celui de al doilea razboi mondial Enescu ramâne în
tara. Compune doua lucrari semnificative: în 1940 „Impresii din copilarie", suita
pentru v ioara si pian, dedicata lui Caudella; în 1944 termina Quartetul cu pian op: 30,
îmbogatind repertoriul de muzica de camera în mod cu totul deosebit. Ca interpret,
daruieste publicului român nenumarate concerte; ca solist, ca dirijor si în muzica de ca
m era, formeaza "Quartetul Enescu" (împreuna cu Constantin Bobescu, Alexandru
Radulescu si Theodor Lupu) cu care interpreteaza, între altele, ciclul complet al
quartetelor de Beethoven.
în toamna anului 1946, Enescu paraseste definitiv tara, pentru a-si r elua activitatea în
strainatate (SUA, Canada, Anglia, Franta, Italia), iar, din cauza comunismului
instaurat în România, nu a mai putut reveni vreodata în tara. în iunie 1947, la
Festivalul din Strasburg, cânta dublul concert de Bach, cu Menuhin, dirijor O tto
Klemperer. Câteva zile mai târziu, Enescu acompaniaza pe Menuhin în prima auditie
pariziana a concertului de Bartok. Sub bagheta lui Ionel Perlea, Enescu si Menuhin
interpreteaza dublul concert de Bach la New York, în ianuarie 1950. Radiodifuziunea
f r anceza consacra, în octombrie 1950, un program compozitiilor lui Enescu
(Dixtuorul, Octuorul, "Impresiile din copilarie"), în ciuda scoliozei progresive de care
sufera, Enescu preda cursuri de interpretare în Anglia si Italia si compune "Vox
Maris"" Poem u l simfonic pentru tenor, cor si orchestra (la care lucra cu intermitente
de mai multi ani) si "Simfonia de camera", op. 33, terminata în ultimul an al vietii.
Prima auditie a acestui "testament muzical" este datata la Paris, în 23 ianuarie 1955,
de catre a nsamblul Fernand Oubradous caruia îi este dedicat.Enescu se stinge din
viata în apartamentul sau 26 Rue de Clichy, în ziua de 4 mai 1955. Gratie darurilor
sale exceptionale, geniul polivalent al lui George Enescu a lasat o mostenire artistica
din cele ma i pretioase. Este de subliniat, la Enescu interpretul, abilitatea de a mânui
aproape orice instrument: pasiunea pentru orga s-a dezvoltat din tinerete; interesul
pentru instrumentele de suflat s-a exprimat în "Dixtuorul" pentru suflatori, în
"Cantabile si P resto" pentru flaut si pian, "Legende" pentru trompeta si pian, precum
si în maiestrita utilizare a instrumentelor de suflat în lucrarile sale orchestrale; din
familia instrumentelor de coarde, marele violonist a cunoscut si toate tainele
violoncelului, a carui literatura a îmbogatit-o cu cele doua sonate pentru violoncel si
pian si cu "Simfonia Concertanta" pentru violoncel si orchestra. Enescu avea o
pasiune deosebita pentru viola, înca din timpul studiilor la Paris; ca pianist, Enescu a
atins culmi di n tre cele mai înalte, atât în interpretarea repertoriului de solo sau de
muzica de camera, cât si în uluitoarea redare la pian a partiturilor orchestrale;
memorabile au ramas însa acele unice recitaluri pianistice enesciene în care
compozitorul a prezen t at opera sa "Oedip", "Pelleas et Melisande" de Debussy si
operele lui Wagner, în diferite cercuri artistice din Paris, Bucuresti, Sinaia, cântând
din memorie cu maiestrie si vraja incomparabila, fara ca o silaba din textul poetic, un
acord, o nota sa fie u itate. Ca dirijor, Enescu se desfata în a mânui cel mai mare si
mai complex instrument muzical ("Bagheta mea este un arcus liberat..."), având darul
de a transmite orchestrei simtul just al stilului, entuziasmul si întelegerea pentru
muzica, în modul cel mai convingator. Cariera internationala de sef de orchestra a lui
George Enescu s-a întins pe mai bine de o jumatate de secol, debutând cu Poema
Româna (dirijata la Bucuresti în 1898), luând sfârsit în decembrie 1952 (concerte cu
BBC Symphony Orchestra, la Londra). Ca violonist, Enescu si-a dezvoltat un stil de
extraordinara expresie si originalitate, situându-se oarecum pe linia Joachim -Ysaye.
Enescu ramâne un violonist înscris cu litere de aur în istoria interpretarii muzicale,
unind perfectiunea tehnica cu nobletea expresiei si profunzimea sentimentului, forta
evocatoare si imensa vitalitate cu incomparabila sensibilitate. Nu e de mirare deci ca
un copil precoce si extraordinar de talentat ca Yehudi Menuhin, auzindu-1 pe Enescu,
a fost cu to t ul fermecat si subjugat de personalitatea marelui artist, implorându-1
imediat sa-1 accepte ca elev. Lectiile cu Enescu au început în 1928 la Paris,
continuându-se apoi la Sinaia unde Menuhin îl urmeaza cu toata familia sa. Ajuns la
vârsta majoratului artistic, Menuhin declara: „Mai presus de orice, el m-a condus la
culmile cele mai înalte ale conceptiei sale muzicale... tot ceea ce fac eu acum poarta
pecetea lui". Activitatea pedagogica a lui Enescu, începuta înca din timpul studiilor la
Paris (lecti i particulare de vioara, pian, teoria muzicii) s-a continuat pâna în
penultimul an al vietii. A predat cursuri de vioara la „Ecole Normale de Musique" din
Paris (1924-25; 1928-30), cursuri de compozitie si interpretare la „Institut
Instrumental" din P aris (1935-39; 1947-54), cursuri de maiestrie violonistica, la
„Mannes School of Music" din New York (1949-51), la Universitatea din Illinois,
apoi în Anglia la Brighton (1949-50) si Bryanstone (1949), în sfârsit celebrele cursuri
de vara la „Academia Ch i giana" din Siena, din 1950 pâna în 1954. Corespondenta
lui Enescu, acoperind aproape întreaga perioada a existentei sale, constituie o sursa
inestimabila revelatoare a personalitatii sale complexe fata de datoria de a coresponda.
Enescu a scris peste o mi e de epistole, de la vârsta de 7 ani, pâna cu câteva luni
înaintea mortii. Scrisorile oglindesc din ce în ce mai mult finetea si inteligenta
umorului înnascut, .precum si pitorescul limbii natale, moldovenesti, al graiului
taranesc local. M a i târziu, abilitatea cu care scrie în limbi straine pare tot atât de
naturala. Cele peste 130 de manuscrise inedite, împreuna cu cele 33 opusuri astfel
identificate, plus câteva piese publicate fara numar de opus, dezvaluie personalitatea
lui Enescu pe tarâmul compozitiei muzicale, dovedind o activitate pe care a cultivat-o
cu fervoare neclintita de-a lungul vietii întregi, în ultimii ani, chinuit de boala, Enescu
declara: „.nu mai doresc decât un singur lucru pe lume: sa traduc pâna la ultimul ceas
c e ea ce freamata în mine, sa storc pâna la ultima picatura sucul fructului salbatic pe
care 1-au copt anii. Atât timp cât mai traiesc vreau sa cânt... (sa) ma desprind de
realitate compunând". Simfonia de Camera, terminata în ultimul an al vietii, reflecta a
ceasta vointa de a transcrie în muzica pâna în ultima clipa gândirea si sentimentele
maturizate. Bolnav, îi spunea lui Mihalovici, fidelul sau amic si discipol, ca i-ar fi
trebuit 400 de ani ca sa compuna tot ce-i trecea prin cap. Desi profund ancorat î n
mediul artistic românesc (popular si cult), Enescu si-a faurit un stil personal,
inventând noi mijloace de expresie, contopind aspecte folcloristice cu arta universala
cea mai rafinata. Enescu nu a ezitat sa-si exprime treptat originalitatea proprie, fa r a
s-o caute însa în mod artificial, nealaturându-se nici unei tendinte noi, pur
experimentale. Gândirea sa muzicala a gasit întotdeauna formele naturale adecvate de
a se exprima. Cât priveste folclorul român, Enescu îl considera o comoara pretioasa si
de n atura perfecta. De aceea a ajuns treptat la concluzia ca nu trebuie alterat, ci
folosit numai ca izvor de inspiratie. "Poema Româna" si cele doua "Rapsodii
Române" reprezinta piscurile perioadei în care, urmarind expresia nationala în limbaj
muzical, Enes c u a facut uz de cântece si dansuri luate chiar din folclor. Dupa aceea,
însa, îsi propune sa exprime în muzica „spiritul românesc" fara a reproduce cântece
populare, ci inspirat de elemente derivate din folclor. Unul din aceste elemente
apartine unui si s tem ritmic „parlando-rubato" (ca în Doina româneasca) cu totul
diferit de sistemul masurat al muzicii apusene si incompatibil cu polifonia clasica.
Acesta 1-a condus pe Enescu la o polifonie non-imitativa (fara sa excluda pe cea
imitativa), la fluctuarea d ensitatii vocilor în contrapunct (fara sa excluda polifonia de
stil baroc), la un nou tip de polifonie, asemanator unei heterofonii ce se gaseste în
unele culturi non-europene, sau europene arhaice, precum si un stil improvizator care
nu exclude totusi o constructie stricta în compozitie. Prin adâncirea si stilizarea
gândirii muzicale populare, Enescu îsi creeaza un stil muzical propriu de o rara
originalitate. Pe lânga melosul popular, Enescu s-a lasat influentat si de melosul
psaltic românesc pe care 1- a investit cu intuitie dar si cu vadit interes. Poezia lui
Alecsandri si mai ales a lui Eminescu 1-au inspirat în mod special pe Enescu (el însusi
autor de versuri), dupa cum reiese din schitele cântecului „Eu ma duc, codrul
ramâne", sau ale poemului "Strigoii" pe care Enescu 1-a materializat în muzica, sau a
schitelor pentru Simfonia a V-a, pentru al carei final foloseste versurile lui Eminescu
"De-oi adormi curând". Un factor fundamental al esteticii enesciene este visul. Pentru
Enescu, însa, a visa, nu î n semna un simplu abandon si cufundare în pasivitate. El
considera muzica sa o actiune si nu o stare. Momentele de reverie, de destainuiri
lirice, de intimitate discreta, atât de caracteristice în muzica sa, nu elimina nevoia
fundamentala pentru claritate , ordine si echilibru. Criticului francez Marc Pincherle,
Enescu i-a facut urmatoarea marturisire: "înainte de a scrie Sonata "în caracter
popular românesc" (toate temele îmi apartin), am asteptat sa se faca în mine fuziunea
modului de exprimare folcloric r omânesc esentialmente rapsodic, cu natura mea de
simfonist înnascut. Mi-a trebuit o lunga perioada de asimilare organica înainte de a
ajunge sa conciliez cât de armonios posibil aceste doua genuri incompatibile în
aparenta". Roadele stradaniilor îndelunga t e pentru acea „asimilare organica" au fost
cristalizate într-un stil care contine esenta si sublimarea muzicii folclorice, asimilata si
transfigurata pentru a permite crearea lucrarilor simfonice, a muzicii de camera,
precum a marei tragedii lirice Oedip d espre care Arthur Honegger a scris: "Ne aflam,
fara îndoiala, în fata unuia din cei mai mari maestri, lucrarea sa atinge cele mai înalte
culmi ale artei lirice: ea poseda o originalitate absoluta". Dupa premiera lui Oedip,
Enescu a primit decoratia „Commandeur de la Legion d'Honneur". Maurice Ravel 1-a
numit pe Enescu „geniul generatiei noastre", iar Marcel Mihalovici îl considera „un
muzician imens, un muzician total". Artistul care a muncit fara încetare, a lasat un
tezaur de creatie muzicala de o profu n da si inegalabila semnificatie care ramâne sa
fie recunoscuta pe deplin de-a lungul veacurilor.