Gioachino Rossini (1792- 1868)

Gioacchino Rossini adică Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei
mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în
timpul vieții sale. Tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, iar mama sa care
nu cunoștea notele, se conducea numai după ureche. A fost crescut de o bunică și
apoi și-a făcut ucenicia la un potcovar. Muzica a luat-o în serios abia după ce se
mută impreuna cu familia în Bologna.

Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de

cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută la vârsta de 15 ani, va fi
terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece
a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală,
„La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).

Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El

compune cu ușurință lucrări diverse. Astfel, într-un interval de aproximativ 17 ani,
Rossini va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în
repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la
„Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universală cu
„Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816.

Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul
său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr, el arată cât de
inovator poate fi, justificându-și porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii
lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”.

Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții sale. Ea este

marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se
căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena
unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în
1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate
sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul
în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din
Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del
Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse
pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-buffa în limba italiană,
apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă,
„Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse
direct de pe librete franceze.

Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine
la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști,
muzicieni, scriitori, chiar și Richard Wagne. În toți acești ani a compus foarte
puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru
voce și pian. Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în
urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din
Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).

Astfel, alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini rămâne

unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.