Wolfgang Amadeus Mozart 

Wolfgang Amadeus Mozart (27 ianuarie 1756 – 5 decembrie

1791), fiul lui Leopold şi al Annei Maria Pertl Mozart, s-a
născut la numãrul9, pe Getreidegasse, în Salzburg, capitala
principatului-arhiepiscopat de Salzburg – teritoriu din actuala
Austrie, dar care, la acel moment, făcea parte din Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană. Dintre toţi ceilalţi fraţi ai
lui Mozart, singura supravieţuitoare a fost o soră mai mare cu
cinci ani, Maria Anna (1751-1829), alintată Nannerl. Wolfgang
a fost botezat a doua zi după venirea pe lume, la catedrala Sf.
Rupert. În registrul de botez apare forma latinizată a numelui
său: Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart.
Tatăl său, Leopold Mozart (1719-1787), capelmaistru adjunct
al orchestrei curţii arhiepiscopului de Salzburg, a fost un bun violonist şi un profesor apreciat. În
anul naşterii lui Mozart, el a publicat un remarcabil manual de vioară, care s-a bucurat de succes
şi i-a adus numeroşi elevi.
Când Nannerl a împlinit şapte ani, a început lecţiile de clavecin cu tatăl ei, în timp ce fratele de
trei ani privea fascinat aceste exerciţii. Mulţi ani mai târziu, după moartea compozitorului, ea îşi
amintea: ,,Petrecea mult timp în faţa claviaturii, alegea terţe, pe care le cânta şi se citea plăcerea
pe faţa lui, ceea ce însemna că sunau bine. […] La vârsta de patru ani, tatăl său a început, mai
mult în joacă, să-l înveţe câteva menuete şi piese pentru clavecin. […] Le putea interpreta
ireproşabil şi cu cea mai mare delicateţe, păstrând exact timpii. […] La cinci ani, compunea deja
mici piese, pe care le cânta tatălui sau şi pe care le transcria în partitură.”
Biograful Maynard Solomon observa că Wolfgang a dorit să înveţe mai mult decât ceea ce îi
preda tatăl său. Partitura pătată cu cerneală a primei sale compoziţii şi eforturile pentru a învăţa
să cânte la vioară au reprezentat propria iniţiativă şi o mare surpriză pentru Leopold. Tatăl a
renunţat la compoziţie când au ieşit în evidenţă talentele muzicale extraordinare ale fiului său.
Leopold a fost unicul profesor al lui Wolfgang în primii ani, el predând copiilor limbi străine,
materii de cultură generală, dar şi muzică.
1762-1773 – Ani de călătorie
În copilăria lui Mozart, familia sa a făcut mai multe călătorii prin
Europa, el şi Nannerl fiind prezentaţi drept copii-minune. Primele
spectacole au început în 1762, la curtea din München, a principelui
elector Maximilian al Bavariei, şi la curţile imperiale din Viena şi
din Praga. Principele elector al Bavariei a fost uimit de talentul
celor doi copii, vestea răspândindu-se rapid la curţile regale europene. Copiii au fost prezentaţi şi
la palatul Schönbrunn din Viena, unde curtea imperială a fost încântată de farmecul familiei
Mozart.
A urmat un lung turneu de concerte, care a durat trei ani şi jumătate. Familia a avut reprezentaţii
la curţile din München, Mannheim, Paris, Londra, Haga, din nou la Paris, şi acasă, la Salzburg,
la Donaueschingen şi iar la München. În aceste călătorii, Mozart nu doar că a întâlnit un număr
mare de muzicieni şi s-a familiarizat cu operele altor compozitori, dar, probabil, s-a transformat
intr-un răsfăţat pentru tot restul vieţii, datorită cadourilor şi atenţiilor primite de la cele mai
puternice familii regale ale Europei, în faţa cărora a concertat alături de Nannerl.
În tot acest timp, Leopold nu a încetat să-l instruiască pe Wolfgang, chiar şi în timpul şederii lor
la Paris, când au fost publicate primele sonate pentru vioară ale fiului său. Copiii au provocat
senzaţie la Londra, fiind foarte preţuiţi la curtea lui George al III-lea. Johann Christian Bach,
supranumit Londonezul, a exercitat 0 influenţă deosebit de importantă asupra lui Mozart, care l-a
vizitat la Londra, între 1764 şi 1765. În acel moment, talentatul mezin al lui Johann Sebastian
Bach era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Wolfgang şi fusese numit profesor de muzică al
reginei Charlotte. Bach îl simpatiza pe copil şi a petrecut mult timp cu el, interpretându-i
sonatele la un instrument nou, ce începuse să facă senzaţie la Londra şi care urma să schimbe
întreaga faţă a muzicii: pianul. Bach l-a iniţiat pe Mozart şi cu noul stil galante.
Călătoriile micului Wolfgang nu ar trebui să fie înţelese ca nişte excursii încununate de succes şi
pline de strălucire pe la luxoasele curţi ale Europei. Dimpotrivă, acestea erau adesea de-a dreptul
istovitoare. Condiţiile de călătorie erau primitive, iar familia trebuia să aştepte invitaţiile şi să fie
plătită de nobili. Au fost nevoiţi să suporte lungi suferinţe cauzate de boli grave, aproape fatale,
departe de casă: Leopold (la Londra, în vara lui l764), apoi ambii copii (la Haga, în toamna
anului 1765). După ce familia s-a mutat de la Londra în Olanda, au revenit, la finele anului 1767,
la Viena, unde au rămas până în luna decembrie 1768. La sfârşitul turneului, Wolfgang
dobândise abilităţi extraordinare de interpret şi de compozitor, în timp ce Nannerl părea sä nu
mai progreseze, retrăgându-se încet în umbra geniului familiei. Leopold a continuat lecţiile cu
Wolfgang, până la revenirea lor în Salzburg. Cursurile erau dominate, pregnant, de contrapunct
şi de metoda celebrului teoretician austriac J.J. Fux, Gradus ad Parnassum.
După un an petrecut la Salzburg, tatăl şi fiul au pornit spre Italia. Această călătorie s-a prelungit
din decembrie 1769 până în martie 1771. Italia a fost, mai bine de două secole, sursa inovaţiilor
în muzică, leaganul muzicii sacre şi, mai presus de toate, al operei. Leopold considera că
Wolfgang trebuie să aibă contact direct cu muzica din Veneţia, Napoli şi Roma, respectiv să se
pregătească pentru viitoarele comenzi venite din partea operelor din Europa. Leopold voia,
totodată, ca Wolfgang să aprofundeze limba italiană, să asculte muzică sacră de cea mai bună
calitate şi să-şi extindă cercul de cunoştinţe în rândul demnitarilor influenţi.
Ca şi în cazul călătoriilor anterioare, Leopold a dorit să afişeze talentul fiului său ca interpret şi
compozitor aflat în rapidă maturizare. Wolfgang l-a întâlnit, la Bologna, pe renumitul
compozitor şi teoretician Giovanni Battista Martini (Padre Martini), fiind totodată acceptat ca
membru al celebrei Accademia Filarmonica. La Roma i s-a dat permisiunea să asculte
lucrarea Miserere, a lui Gregorio Allegri, în Capela Sixtină, în timpul Săptămânii Patimilor din
1770. Partitura era strict păzită, fiind interzisă copierea acesteia. După o singură audiţie, Mozart
a rescris-o în întregime din memorie, revenind asupra ei doar pentru a corecta greşeli minore –
realizând astfel prima copie ilegală a acestei opere aflate sub controlul atent al Vaticanului.
La Milano, Mozart a scris opera Mitridate, Re di Ponto (1770), care s-a bucurat de succes.
Aceasta a fost urmată de alte comenzi. Ulterior, s-a întors cu tatăl său de două ori la Milano
(august – decembrie 1771; octombrie 1772 – martie 1773), pentru a compune şi a asista la
premierele operelor Ascanio in Alba (1771) şi Lucio Silla (1772). Leopold spera ca vizitele
respective să aibă ca rezultat un angajament în Italia pentru fiul său, dar acest deziderat nu s-a
implinit. Turneul a reprezentat finalul legendarei copilării a lui Mozart. La şaptesprezece ani, era
doar un simplu muzician concurând pe o piaţă deschisă. Spre sfârşitul ultimei călătorii prin
Italia, Mozart a scris prima dintre lucrarile ce este şi azi des interpretată: cantata Exsultate,
jubilate, K.V 165.
1773- 1777 – Curtea de la Salzburg
În martie 1773, după ce s-a întors din Italia, Mozart este angajat ca muzician la curte de către
conducătorul Salzburgului, principele-arhiepiscop Hieronymus Colloredo. Compozitorul avea
un mare numar de prieteni şi admiratori în Salzburg. A avut ocazia să abordeze mai multe
genuri, compunând simfonii, sonate, cvartete de coarde, serenade, precum şi câteva opere
minore. Unele lucrări de tinereţe continuă să fie cântate şi astăzi. Între aprilie şi decembrie 1775,
Mozart a manifestat un interes deosebit faţă de concertele pentru vioară, compunând cinci. În
1776 şi-a concentrat atenţia pe concertele pentru pian, culminând cu concertul K.V. 271 în Mi
bemol major, compus la începutul anului 1777, considerat de către critici o lucrare inovatoare.
În ciuda acestor succese artistice, nemulţumirea lui Mozart faţă de Salzburg creştea continuu,
ceea ce l-a fãcut să-şi intensifice eforturile de a găsi un angajament în alta parte. Unul dintre
motive l-a reprezentat salariul mic, de 150 de florini pe an; de asemenea, Mozart dorea să
compună opere şi oraşul îi furniza ocazii rare pentru astfel de compoziţii. Situaţia s-a înrăutăţit
în 1775, atunci când Teatrul Curţii a fost închis, instituţiile similare din Salzburg fiind rezervate
mai ales trupelor care vizitau oraşul. Cu toate acestea, după cum putem afla din asidua sa
corespondenţă, Mozart era conştient de superioritatea lui ca muzician şi nu şi-a ascuns niciodată
iritarea faţă de mediocritate. Nu era destul de disciplinat pentru a fi un model ca muzician la
curte, intrând adesea în conflict cu Colloredo.
Lunga şedere de la Salzburg a fost întreruptă când Leopold şi Wolfgang au fãcut două călătorii
lungi în căutare de lucru. Au vizitat Viena, între lunile iulie-septembrie 1773, şi München, din
decembrie 1774 pâna în martie 1775. Nici aceste tentative nu au fost încununate de succes, deşi
călătoria la München a avut ca rezultat succesul la public al operei La finta giardiniera.
1777-1778 –  Călătoria la Paris
În august 1777, Mozart a demisionat din funcţia ocupată la Salzburg şi, în septembrie, s-a
aventurat încă o dată în căutarea unui loc de muncă, făcând vizite la Augsburg, oraşul natal al lui
Leopold, Mannheim, Paris şi München. Întrucât arhiepiscopul Colloredo nu şi-a dat acordul ca
Leopold să părăsească oraşul, Mozart a fost însoţit de mama lui, Anna Maria. Mozart a făcut
cunoştinţă cu membrii renumitei orchestre din Mannheim, la acea vreme cea mai bună din
Europa. A întâlnit-o şi s-a îndrăgostit de Aloysia Weber, o frumoasă cântăreaţă de şaisprezece
ani, cea de-a patra fiică a unei familii sărace de muzicieni. Mannheim era un oraş care oferea
perspectiva găsirii unui angajament, dar nimic concret nu s-a ivit, astfel încât, în luna martie
1778, împreună cu mama lui, Mozart îşi continua căutările la Paris. Una dintre scrisorile trimise
de el de la Paris făcea aluzie la un posibil post de organist la Versailles, dar Mozart nu era
interesat de o astfel de ofertă. Datoriile creşteau şi îşi amanetase lucrurile de valoare. Călătoria la
Paris a căpătat dimensiunile unei tragedii odată cu boala şi moartea mamei lui Mozart, la 3 iulie
1778.
În timp ce Wolfgang se afla la Paris, Leopold vâna ocaziile de a-l aduce înapoi la Salzburg şi, cu
sprijinul nobilimii locale, i-a făcut rost de un post de organist şi concert-maestru al curţii.
Salariul anual era 450 de florini; Wolfgang a acceptat uşor. După ce a părăsit Parisul, în
septembrie 1778, a stat o perioadă la Mannheim şi la München, sperând să obţină un post în
afara Salzburgului. La München, s-a reîntâlnit cu Aloysia, devenită acum o cântăreaţă de foarte
mare succes, aceasta explicându-i limpede că nu mai era interesată de el. În ianuarie 1779,
Mozart a preluat noua funcţie, dar continua să fie la fel de nemulţumit de Salzburg.
Prezentate pe 12 iunie, respectiv 18 iunie 1778, Sonata pentru pian KM 310 ulterior 300d în la
minor şi simfonia Paris (nr. 31) se numără printre cele mai cunoscute lucrări realizate de Mozart
la Paris.

1781 – Plecarea la Viena

În ianuarie 1781 a avut loc premiera încununată de succes a operei Idomeneo, la München. În
martie, compozitorul a fost chemat la Viena de către angajatorul său, arhiepiscopul Colloredo,
care participa la festivităţile ce marcau urcarea pe tronul Austriei a lui Iosif al II-lea. Mozart,
marcat de proaspătul succes de la München, s-a simţit jignit când Colloredo l-a tratat ca pe un
simplu servitor şi mai ales când i-a interzis să cânte în faţa împăratului, aflat în vizită la contesa
de Thun, pentru un onorariu care reprezenta jumătate din venitul său anual la Salzburg.
Tensiunea dintre cei doi a ajuns la apogeu în luna mai, când Mozart a incercat să demisioneze,
dar arhiepiscopul a refuzat să-i accepte demisia. Luna următoare i s-a acordat permisiunea de a
pleca, dar intr-un mod extrem de jignitor: relaţiile cu Colloredo se deterioraseră, arhiepiscopul l-
a insultat pe muzicianul său pe care îl ţinea prizonier şi, după un schimb de jigniri şi de 0 parte şi
de alta, contele Arco, intendentul arhiepiscopului, l-a alungat ,,cu un picior în fund”, la propriu.
Mozart a decis să se stabileasca la Viena ca interpret şi compozitor independent.
Noua sa perioadă vienezá a început promiţător. A susţinut multe concerte în calitate de pianist,
cea mai notabilă prezenţă fiind cea din 24 decembrie 1781 când, în cadrul unei competiţii
susţinute în faţa împăratului cu Muzio Clementi, el s-a dovedit a fi cel mai bun interpret la
claviatură din Viena. Totodată, a prosperat şi in calitate de compozitor, în 1782 finalizând
opera Răpirea din Serai, care a avut premiera pe 16 iulie 1782 şi a marcat un mare succes.
Lucrarea a fost imediat prezentată în întregul areal germanic al Europei, stabilind pe deplin
reputaţia de compozitor a lui Mozart.
După amplele sale dispute cu Colloredo, Mozart s-a mutat la familia Weber, care a părăsit
Mannheimul pentru a se stabili la Viena. Tatăl, Fridolin, a decedat, iar acum, pentru a putea face
faţă situaţiei, cei din familia Weber închiriau spaţii pentru diverşi locatari. Aloysia era căsătorită
cu actorul Joseph Lange, şi interesul lui Mozart s-a mutat acum asupra celei de-a treia
fiice, Constanze. A început să o curteze, dar relaţia nu s-a derulat fără probleme. Corespondenţa,
care s-a păstrat până astăzi, indică faptul că, în aprilie 1782, a survenit o scurtă despărţire între
cei doi. Cuplul s-a căsătorit în cele din urmă pe 4 august 1782, în catedrala Sf. Ştefan, cu o zi
înaintea sosirii poştale a consimţământului lui Leopold. Au avut şase copii, dintre care doar doi
au supravieţuit copilăriei.
În 1783, Wolfgang şi Constanze au fãcut o vizită familiei sale din Salzburg. Leopold şi Nannerl
au abordat doar o atitudine politicoasă faţă de Constanze, însă această vizită a determinat
compoziţia uneia dintre cele mai ample lucrări liturgice mozartiene, Missa în do minor. Deşi
nefinalizată, ea a avut premiera la Salzburg, unde Constanze a interpretat un solo.
Mozart s-a întâlnit la Viena cu Joseph Haydn, cei doi compozitori devenind instantaneu prieteni.
Mozart i-a dedicat lui Haydn şase cvartete, ce datează din perioada 1782-1785 şi care sunt
considerate a fi un răspuns la setul Opus 33 din 1781 al lui Haydn. În 1785, când Leopold se afla
în vizită la fiul său, Haydn i-a declarat: ,,Înaintea lui Dumnezeu şi ca un om onest ce sunt, îţi
spun că fiul tău este cel mai mare compozitor cunoscut de mine ca persoană şi ca reputaţie”.
Între 1782 şi 1785, Mozart a organizat concerte ca solist, prezentând trei sau patru noi concerte
de pian în fiecare sezon. Concertele s-au bucurat de mare popularitate şi primele audiţii au fost
cap de afiş în program. Biograful Solomon scria că, în această perioadă, Mozart a creat ,,o
armonioasă legătură între un dornic compozitor-interpret şi un public încântat, ceea ce a oferit
posibilitatea de a asista la metamorfozarea şi perfecţionarea unui gen muzical major”.
Mulţumită veniturilor substanţiale de pe urma concertelor sale, dar şi din alte surse, el şi
Constanze au adoptat un stil de viaţă îmbelşugat. S-au mutat într-un apartament scump, cu o
chirie anuală de 460 de florini. Mozart a cumpărat un pian de calitate de la Anton Walter, pentru
aproximativ 900 de florini, şi o extravagantă masă de biliard, cu alţi 300 de florini. Şi-a trimis
fiul, Thomas Karl, la o şcoală exclusivistă cu internat şi au angajat servitori. Dar nu şi-a
administrat competent veniturile, astfel încât bugetul familiei a scăzut continuu şi s-au înglobat
în datorii. Scurta perioadă de succes financiar nu a reuşit sä facă faţă dificultäţilor prin care va
trebui să treacă mai târziu familia lui Mozart.
1786-1787
În ciuda marelui succes al Răpirii din Serai, Mozart va scrie puţine lucrări lirice în următorii
patru ani, compunând doar două lucrări neterminate şi opera intr-un singur act Der
Schauspieldirektor. El s-a concentrat, în schimb, asupra carierei de pianist şi de compozitor de
concerte. Cu toate acestea, de pe la sfârşitul anului 1785, Mozart nu a mai compus lucrări pentru
pian, începând celebra colaborare cu genialul libretist Lorenzo da Ponte. În 1786 are loc, la
Viena, triumfătoarea premieră a Nunţii lui Figaro. Primirea de care s-a bucurat această operă la
Praga, un an mai târziu, a fost chiar mai călduroasă şi a condus la o a doua colaborare cu da
Ponte: opera Don Giovanni. Prima audiţie de la Praga, din octombrie 1787, a fost un triumf,
urmată fiind de o primire asemănătoare şi la premiera vieneză din 1788. Cele două opere se
numără printre cele mai importante lucrări mozartiene, deşi, la premieră, complexitatea lor
muzicală a provocat dificultăţi de înţelegere atât pentru spectatori, cât şi pentru solişti, respectiv
instrumentişti. De această evoluţie spectaculoasă a fiului său nu s-a bucurat, din păcate, şi tatăl,
pentru că Leopold se stinsese din viaţă la 28 mai 1787.
În luna decembrie 1787, Mozart a obţinut, în sfârşit, un post stabil sub patronajul unui aristocrat.
Împăratul Iosif al II-lea l-a numit în funcţia de compozitor al curţii, post care devenise vacant cu
o lună in urmă, la moartea lui Christoph Willibald Glück. Angajamentul era de o jumătate de
normă, fiind plătit cu numai 800 de florini pe an şi îi cerea lui Mozart doar să compună muzică
pentru balurile anuale, ce aveau loc în Redoutensaal. Arhivele curţii ne arată că scopul lui Iosif a
fost de a-l păstra pe compozitor la Viena, împiedicându-l astfel să plece în căutarea unor
angajamente mai bune. În aceastä perioadă, din februarie 1785 până în decembrie 1786, au fost
compuse cele şase mari concerte pentru pian, numerotare de la 20 la 25.
1788-1790
Către sfârşitul deceniului, situaţia lui Mozart s-a înrăutăţit. Cam de prin 1786, a apărut din ce în
ce mai rar în concerte cu public, venitul sãu fiind în continuă scădere. Era o perioadă dificilă
pentru toţi muzicienii din Viena, deoarece Austria intrase în razboi şi atât nivelul de trai, cât şi
posibilităţile aristocraţiei de a sprijini muzica au avut de suferit.
Pe la jumătatea lui 1788, Mozart şi familia s-au mutat din centrul Vienei în suburbia Alsergrund.
Mozart a început să împrumute bani, cel mai adesea de la prietenul şi colegul său Michael
Puchberg; mai multe scrisori ne demonstrează că doar astfel a reuşit să supravieţuiască. Maynard
Solomon şi alţii au sugerat că Mozart era depresiv, iar creaţia sa avut de suferit. Lucrările
importante ale perioadei includ ultimele trei simfonii (toate din 1788) şi ultima dintre cele trei
opere scrise în colaborare cu da Ponte, Cosi fan tutte, a cărei premieră a avut loc în 1790.
În această perioadă, Mozart a călătorit mult, sperând că îşi va îmbunătăţi situaţia: la Leipzig,
Dresda şi Berlin – în primăvara lui 1789, şi la Frankfurt, Mannheim şi în alte oraşe germane – în
1790. Succesul a fost sporadic şi nu a dus la îmbunătăţirea situaţiei financiare a familiei.
1791
Ultimul an al lui Mozart a fost o perioadă de mare productivitate şi, pentru scurte etape, de
refacere. A compus un număr mare de lucrări, inclusiv unele dintre cele mai admirate creaţii ale
sale: opera Flautul fermecat, ultimul concert pentru pian (K.V. 595 în Si bemol major),
Concertul pentru clarinet K.V 622, ultimul din marea lui serie de cvintete de coarde (KM 614 în
mi minor), motetul Ave verum corpus K.`\Ă 618 şi Requiemul K.V. 626, rămas neterminat.
Situaţia financiară a lui Mozart, o sursă de neliniste extremă în 1790, a început să se
îmbunătăţească. Deşi dovezile sunt neconcludente, se pare că oameni de afaceri înstăriţi din
Ungaria şi de la Amsterdam au achitat datoriile lui Mozart, în schimbul unor compoziţii
ocazionale. Totodată, este posibil ca el să fi beneficiat şi din vânzarea muzicii de dans scrise cât
fusese compozitor al curţii imperiale.
A avut satisfacţia să trăiască marele succes de care s-au bucurat unele dintre lucrările sale, în
special Flautul fermecat (reprezentat de mai multe ori, în scurta perioadă dintre premiera sa şi
moartea lui Mozart) şi Mica cantată masonică K.V. 623, cântată în primă auditie pe 15
noiembrie 1791.
Mozart s-a îmbolnăvit grav în timpul premierei din 6 septembrie, de la Praga, a operei La
clemenza di Tito, scrisă la comandă în 1791, pentru festivităţile prilejuite de încoronarea
împăratului. Cu toate acestea, a reuşit să-şi continue activitatea profesională şi a dirijat premiera
Flautului fermecat, pe 30 septembrie. Mozart a început să compunå Requiemul după ce a primit
o însărcinare de la un străin misterios. Boala s-a agravat pe 20 noiembrie, moment din care a
început sa sufere de inflamaţii, dureri şi vărsături. Era convins cã fusese otrăvit, născându-se
astfel acuzaţiile nefondate la adresa rivalului său, Antonio Salieri. Mozart a fost îngrijit de
Constanze şi de sora ei mai mică, Sophie, cărora li s-a adăugat şi medicul familiei, Thomas
Franz Closset.
Mozart a murit în primele ore ale zilei de 5 decembrie 1791, la vârsta de 35 de ani. Pe 7
decembrie, a fost îngropat într-un mormânt comun, în cimitirul St. Marx, situat în afara oraşului.