“Livada cu vişini” de Cehov.

Rezumat

Emoţia pe care o stârneşte Livada cu vişini se naşte din contrastul dintre tragismul
înăbuşit al subiectului şi comicul discret al personajelor. Şi mai mult decât în celelalte
piese ale lui Cehov, tensiunea dramatică este creată de absenţa acţiunii. Prins în mrejele
unui dialog aluziv, indolent, cotidian, publicul nu se mai aşteaptă la niciun fel de
schimbare. Se teme chiar ca nu cumva vreo întâmplare neprevăzută să tulbure cursul
vieţii de provincie şi mai ales se teme ca nu cumva să se vândă livada. Pentru că centrul
piesei este tocmai această reşedinţă străveche a familiei, încărcată de amintiri, pe care
proprietarii, aproape ruinaţi, vor fi siliţi să o vândă.

Liubov Raneskaia şi fratele ei, Leonid Gaev, se gândesc cu nostalgie la casa lor de la ţară,
la camerele lor de când erau copii, la vişinii în floare. Dar sunt frivoli, incapabili să
întreprindă ceva pentru salvarea locului pe care îl îndrăgesc atât de mult. Nici unuia
dintre ei nu-i place să ia hotărâri, îşi amână mereu obligaţiile plictisitoare şi lasă
rezolvarea problemelor în seama norocului. Liubov Raneskaia nu-şi dă nici măcar
osteneala să ceară ajutorul unei mătuşi bogate care ar putea împiedica vânzarea moşiei,
iar Gaev joacă biliard în aşteptarea dezastrului. Liubov Raneskaia are un iubit care o
aşteaptă la Paris, iar Gaev e preocupat de perspectiva găsirii unui post la o bancă. Cât
despre Ania şi Trofimov, pereche reprezentând tinereţea, ei întâmpină vesel pierderea
livezii. “Rusia întreagă este livada noastră” îi spunea Trofimov Aniei. “Pământul nostru
este întins şi frumos. Are o mulţime de locuri minunate.”

Nepăsarea generală devine şi mai evidentă în serbarea improvizată din actul trei, chiar în
timp ce se hotărăşte soarta livezii. Toată lumea bea, valsează, cochetează, ca să uite de
groaznica vânzare. Casa primeşte lovitura de graţie, iar proprietarii dansează pe cadavrul
ei.

Cel care a cumpărat moşia, negustorul Lopahin, om aspru, hotărât şi practic, va tăia
vişinii, va parcela terenul defrişat şi va construi vile pe care le va vinde apoi mai departe.
“Am cumpărat moşia pe care tata şi bunicul meu au fost sclavi”, spune el, “şi unde nu
erau primiţi nici măcar în bucătărie.” Distrugător al frumuseţii, al poeziei, prin spiritul lui
practic, el este totuşi mai puţin de condamnat decât celelalte personaje ale piesei, care,
prin neglijenţa lor, au făcut inevitabilă pierderea livezii. El simbolizează viitorul, munca
şi raţiunea rece, prin contrast cu vechea Rusie fermecătoare, fatalistă şi decadentă,
reprezentată de proprietari.

Realizată cu o şi mai mare economie de mijloace decât celelalte piese ale autorului,
Livada cu vişini farmecă prin atmoefera ei de umor familial. Ascultând replicile aparent
simple, spectatorul are impresia că trăieşte demult alături de aceşti oameni, că le cunoaşte
trecutul, că este şi el oaspete al acestui paradis banal, în care orice lucru este o relicvă
pândită acum de devastatori.

Miracolul cehovian constă în amestecul de râs şi pudoare, de ironie şi tristeţe. Când

bătrânul valet Firs se trezeşte singur în casa abandonată, uitat de stăpânii lui, în timp ce în
depărtare răsună loviturile de topor ale tăietorilor de lemne veniţi să doboare vişinii,
publicul nu mai ştie nici pe cine să condamne, nici cui să-i plângă de milă. Pentru că
autorul, ironizându-i pe eroii săi slabi şi nehotărâţi, le-a înfăţişat totuşi cu multă dragoste
defectele. Părăsind livada, Ania exclamă: “Adio, casă! Adio, viaţă de odinioară!” Şi
Trofimov îi răspunde vesel: “Viaţă nouă, te salut!” Este strigătul de speranţă al generaţiei
care se ridică. Dar ultima replică a piesei îi aparţine lui Firs care şopteşte: “A trecut viaţa,
de parcă nici n-ar fi început.”

sursa: Henri Troyat, Cehov, trad.: Marina Vazaca, Bucureşti, Albatros, 2006