Chirița în provinție

de Vasile Alecsandri
Personalitate reprezentativă a literaturii române, Vasile Alecsandri, poet, prozator şi dramaturg nu
aparţine unei singure epoci literare pentru că activitatea sa se întinde pe mai multe decenii. Începe să scrie în
perioada de ascensiune a romantismului şi îşi încheie cariera în plin clasicism, putând fi considerat un scriitor
de tranziţie între romantism şi clasicism. Dramaturgia este o componentă esenţială a operei lui Vasile
Alecsandri.
În sfera creaţiei, Alecsandri întruneşte, în epocă, în cea mai mare măsură, însuşirile scriitorului total: are
contribuţii remarcabile în toate genurile literare cel puţin în faza constituirii acestora, câteva depăşind, prin
perenitatea lor, o semnificaţie pur istorică. Piesele lui Vasile Alecsandri şi comediile, în special, sunt primele
creaţii dramatice de valoare ce reprezintă o bază solidă a teatrului românesc.
Mare parte din piesele lui Alecsandri au caracter satiric şi critic împotriva moravurilor sociale şi politice
ale vremii, împotriva stării pe loc, dar şi a faslului progres, ridiculizând demagogia, snobismul şi
parvenitismul.
Piesele care l-au impus definitiv pe Alecsandri ca „părinte” al comediei româneşti sunt cele care au ca
personaj central pe Chiriţa, boieraoica de provincie dornică de a parveni. Interpretarea scenică strălucită, cu
mare priză la public, a personajului de către Matei Millo l-a determinat pe scriitor să-l reia în ipostaze şi roluri
diverse, creând un veritabil ciclu comediografic format din patru piese. Comediile sunt clasice prin intrigă,
tipologie, formele de comic şi moralism.
Chiriţa în provinţie, comedie cu cântice, în două acte (numită iniţial Înturnarea cucoanei Chiriţa),
reprezentată pe scenă în 1852, este a doua piesă din ciclul Chiriţelor, care mai cuprinde: Chiriţa în Iaşi sau
Două fete şi-o neneacă (1850), Cucoana Chiriţa în voiaj-cânticel comic (1868), Chiriţa în balon. Farsă de
carnaval (1876). Toate au în centrul lor acelaşi personaj feminin, reprezentativ pentru momentul social-istoric
şi pentru un anumit tip uman. Chiriţa este soţia unui boier de ţară, Grigore Bârzoi ot Bârzoieni, cu pretenţii,
dornică de mărire şi de a fi la modă, combinaţie de parvenitism şi de snobism. Dacă în prima piesă Chiriţa vine
în capitalie ca să-şi căpătuiască fetele cu gineri de la oraş, dar până la urmă le mărită pe Aristiţa şi Calipsiţa cu
doi boiernaşi din vecini, Brustur şi Cociurlă, aleşi de Bârzoi, în Chiriţa în provinţie, personajul comic are trei
scopuri: să introducă la Bârzoieni moda timpului, să devină isprăvniceasă şi să-şi însoare fiul nătâng, Guliţă,
cu Luluţa, o orfană crescută în casa ei, care va moşteni o mare avere. Cel care se opune este Leonaş, un tânăr
isteţ şi cinstit, îndrăgostit de Luluţa.
Tema piesei este demascarea parvenitismului, a snobismului, şi a abuzurilor administraţiei/ critica
instituţiilor şi moravurilor societăţii feudale. Conflictul dintre concepţia conservatoare (reprezentată de
Bârzoi), sau de fals progres (reprezentată de Chririţa), personaje zugrăvite caricatural, şi de ideile noi,
progresiste (reprezentate de Leonaş), de desfăşoară gradat, într-o acţiune complicată, cu elemente pline de
neprevăzut, cu travestiuri neverosimile, şi qui pro quo. Demascând corupţia lui Bârzoi, Leonaş devine
ispravnic în locul acestuia şi se căsătoreşte cu Luluţa. Deznodământul aduce victoria reprezentantului ideilor
noi, Leonaş, adică a onestităţii şi a sentimentelor sincere asupra moravurilor satirizate: parvenitismul,
snobismul şi corupţia.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor
tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul
între aparență și esență. Sunt prezente formele specifice: umorul, ironia, comicul de situație, de caracter, de
limbaj și de nume.
Chiriţa în provinţie este o comedie de moravuri, deoarce autorul satirizează cu sarcasm întâmplări,
aspecte sociale cu ajutorul personajelor ridicule, stârnind râsul, cu scopul de a le îndepărta. Este structurată pe
două acte. Actul întâi prezintă personajele şi pe Chiriţa certându-se cu ţăranii. Ea primeşte un răvaş de la Iaşi
prin care soţul ei o anuntă că a fost avansat în funcţia de ispravnic. În actul doi, Chiriţa se plictisise de
provincie şi hotărăşte să plece la Paris, unde va încearca să îi logodeasca pe Guliţă şi Luluţa.
„Ciclul Chiriţelor” are ambiţia dea fi o frescă socială în care dramaturgul urmăreşte ascensiunea spre «
centru» a celor din marginea societăţii (mahalaua, provincia). Acestor comedii sociale şi « cânticele comice »
le lipseşte un conflict dramatic susţinut de personaje cu o tipologie bine-definită ; ele par însumări de scenete,
dar autorul impresionează prin forţa de a crea caractere prin folosirea comicului de limbaj. Tentativele de
snobism, mimetismul, demagogia şi ipocrizia sunt aspecte comportamentale cu implicaţii sociale, satirizate de
dramaturg prin intermediul comicului de limbaj, de situaţii, de caracter, de moravuri.
Conflictul este un element de structură specific operei dramatice și presupune existența unor forțe
opuse, aflate într-o relație ostilă, în cadrul unui sistem de acțiuni și reacțiuni. Acesta există în această operă și
se manifestă între Leonaș și Chirița, dar și între Leonaș și Bârzoi. Deoarece este un conflict exteriorizat și
verbalizat îl putem numi conflict manifest exterior.
Caracterizarea Chiriţei se realizează prin modalităţi specifice personajului dramatic: directe, în
didascalii sau autocaracterizare („şi eu îs uşurică ca o pană”) şi indirecte, prin particularităţi de limbaj, relaţii
cu alte personaje etc. În relaţia cu fiul său, Chiriţa aminteşte de cele trei dame care îl „educau” pe dl Goe,
răsfăţându-l: „Ce să-i faci dacă are duh, Guliţa nineacăi... (Sărută pe Guliţă) Îmi seamănă mie... bucătâcă
tăietă. Hai, du-te cu domnu’ profesor de învaţă frumuşăl, că ţ-oi face straie de moda nouă”. Ca o bună mamă
lui Guliţă vrae să îi facă educaţia în franceză şi să-l căpătuiască cu zestrea Luluţei. Numai că dorinţele îi rămân
nerealizate, din cauza prostiei fiului, respectiv, a iubirii fetei pentru Leonaş.
Trăsăturile ei de caracter reies din faptele, atitudinile și vorbele ei, dar și din relația cu celelalte
personaje sau din didascalii. Chirița este o provincială de o mitocănie desăvârșită, dornică de parvenire și să-și
îmbunătățească bunele maniere ca să pară de viță nobilă. Limbajul ei este ilustrativ pentru caracterul
superficial, pentru poiala de cultură și pentru snobismul ei. Este la vârsta critică, ridicolă prin faptul că e mare
amatoare de aventuri amoroase, trăsături ce reies indirect din din cântecelul prin care-și exprimă emoțiile
stârnite de curtea pe care i-o face Leonaș.
În portretizarea Luluţei, comicul de limbaj redă incultura şi dorinţa de a imita vorbirea la modă, cu orice
preţ. Chiriţa îi mărturiseşte lui „monsiu Şarlă” că a învăţat singură franceza, limba de conversaţie în saloanele
vremii. Ca dovadă, ea utilizează cu volubilitate un jargon româno-francez, care amestecă ciudat graiul neaoş
moldovenesc cu „franzuzisme”, de fapt decalcuri comice construite de Chiriţa şi urmate de explicaţia „nous
disons comme ca en moldave”.
Cuplul romantic, Leonaş şi Luluţa, tineri cinstiţi, reprezentanţi ai ideilor noi, progresiste, are şi rolul de
a pune în lumină caracterul Bârzoienilor, prin antiteză. Din grupul ţăranilor care apar ca personaj colectiv, se
desprinde Ion, feciorul de casă, care comentează cu ironia şi bunul simţ al omului simplu moda şi tertipurile
stăpânilor. Alături de comicul de moravuri, în piesa presărată cu cântece ca în vodevilurile vremii, este prezent
comicul de situaţie şi de limbaj.
 Opera dramaturgului V. A. scoate în evidenţă resurse creatoare considerabile. Calea pe care o parcurge
se suprapune în mare măsură pe cea a dramaturgiei româneşti din secolul al XIX –lea de la începuturi până la
consacrarea deplină. Ataşat idealurilor paşoptiste, Vasile Alecsandri a fost liderul mişcării literare a epocii,
fiind un deschizător de drumuri pentru diferite specii şi genuri literare.